Sinaxar 7 martie
📑 Cuprins:
- Sfinții Sfințiți Mucenici Efrem, Vasile, Evghenie, Elpidie, Agatodor, Eterie și Capiton
- Cuviosul Emilian monahul
- Cuviosul Pavel cel simplu, ucenicul Sf. Antonie cel Mare
- Povestire despre cei ce primesc milostenie
- Sf. Nestor și Arcadie, episcopii Trimitundei
- Sf. Efrem, patriarhul Antiohiei
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfinții Sfințiți Mucenici Efrem, Vasile, Evghenie, Elpidie, Agatodor, Eterie și Capiton
În anul al șaisprezecelea al împărăției lui Dioclețian, preasfințitul Patriarh al Ierusalimului, Efrem, a trimis mulți episcopi în diferite țări ca să vestească apostolește cuvântul lui Dumnezeu și să propovăduiască pe Hristos. Dintre aceia, doi episcopi, Efrem și Vasile, au mers în țara Tavroschitiei; și, ieșind în cetatea Cherson, s-au ostenit amândoi, propovăduind pe adevăratul Dumnezeu, la acel popor fără Dumnezeu, luminând pe cei întunecați cu întunericul închinării la idoli elinești.
După aceea Sfântul Efrem, lăsând pe chersoneni în grija Sfântului Vasile, a mers la sciții care locuiau pe lângă Dunăre și acolo, propovăduind, pe mulți i-a întors la Hristos. Iar după destule dureri și osteneli ce a suferit în bunăvestirea lui Hristos, i s-a tăiat capul cu sabia, în ziua a șaptea a lunii martie. Iar Sfântul Vasile, văzând în Herson rătăcirea necredinciosului popor și calea cea dreaptă a mântuirii arătând-o lor, a pornit cu mânie pe popor; și, prinzându-l acei păgâni, l-au bătut fără milă și l-au izgonit din cetate. Apoi el, ducându-se într-un munte, ședea într-o peșteră; iar depărtarea acelui munte de cetatea Herson era ca la o sută de stadii și se numea Partenon, adică fecioresc; deoarece într-acel munte a fost o capiște de idoli a unei fecioare, zeiță elinească.
Într-acel munte șezând, Sfântul Vasile se bucura cu duhul că s-a învrednicit pentru Hristos a suferi răni și izgonire, însă se mâhnea și se tânguia pentru pierderea sufletelor omenești celor înșelate de diavol și, pentru întoarcerea lor, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi. Nu după mult timp, oarecărui boier hersonean i-a murit singurul copil pe care-l avea și l-a îngropat afară din cetate; iar părinții lui cu multă jale ședeau lângă mormânt triști și plângând. Sosind noaptea, iar ei neplecând încă de la mormântul fiului lor, li s-a arătat în vis fiul lor care murise, zicându-le: „Pentru ce plângeți și vă tânguiți de moartea mea? Nu puteți să mă luați de aici viu, că zeii noștri nu pot să mă învie, fiind idoli neînsuflețiți, învățându-se de diavol spre amăgirea și pierderea oamenilor. Dar de voiți să mă aveți viu, rugați pe omul acela străin pe care bătându-l l-ați izgonit, ca să se roage pentru mine la Dumnezeul lui, și să credeți în Acel Dumnezeu, pe care el Îl propovăduiește. Căci Acela este adevăratul Dumnezeu, Care are stăpânire peste cei vii și peste cei morți, puternic ca să mă scoale din morți, cu rugăciunile acelui bărbat care de voi este mâhnit”. Deșteptându-se din somn acei părinți, și-au spus unul altuia vedenia lor și, văzând-o potrivită, foarte s-au mirat și s-au veselit; apoi, îndată alergând în cetate, au spus vecinilor și prietenilor lor.
După ce s-a făcut ziuă, îndată cercetară pe omul lui Dumnezeu pretutindeni și l-au aflat în peștera cea mai sus pomenită. Boierul acela cu casnicii săi mergând la el, au căzut la sfintele lui picioare, rugându-l să învie pe fiul lor. Iar Sfântul se lepăda, zicând: „Cum pot eu să fac aceasta, fiind om păcătos? Dar de veți crede în Dumnezeul Cel propovăduit de mine, apoi veți câștiga ceea ce cereți; că Acela este singur puternic a învia morți din mormânt”. Iar ei au zis: „Dacă vom avea pe fiul nostru viu, apoi toate cele ce vei voi și vei porunci, repede le vom face”. Iar omul lui Dumnezeu, Vasile, sculându-se, a mers împreună cu dânșii la mormânt și, după ce a prăvălit piatra de pe mormânt, a intrat înăuntru. Apoi, făcând semnul Crucii spre cel mort, s-a rugat lui Dumnezeu. După aceea luând apă și sfințind-o, a turnat peste cel mort, chemând pe Preasfânta Treime în chipul Sfântului Botez.
Atunci îndată a înviat mortul și a grăit, slăvind pe Dumnezeu, și a cuprins spaimă mare pe toți cei ce erau acolo și bucurie negrăită celor ce-l născuseră. Și cădeau la picioarele arhiereului, numindu-l mare, iar pe Dumnezeul Cel propovăduit de dânsul mărturisindu-L că este adevărat și atotputernic. Apoi, luând pe arhiereul lui Dumnezeu, pe Sfântul Vasile, l-au dus în cetate cu mare cinste și s-a botezat boierul acela împreună cu toată casa sa, crezând în Hristos. Deci mulți din popor văzând acea minune, s-au unit cu cei credincioși și creștea Biserica lui Hristos în Herson; iar capiștele cele necurate elinești se împuținau cu încetul.
Diavolul, văzând aceasta, a intrat în inima iudeilor celor ce locuiau în Herson. Aceia au îndemnat pe elini ca să se scoale asupra creștinilor, iar mai vârtos asupra Sfântului Vasile, mai marele lor, ca să-l ucidă. Căci ziceau astfel: „Se va risipi cu înlesnire creștinătatea, dacă se va ucide dascălul lor”. Deci s-a adunat nenumărată mulțime de păgâni înarmați, și au năvălit fără de veste cu zgomot asupra arhiereului lui Dumnezeu și, trăgându-l afară din casa lui, i-au legat picioarele și l-au târât pe ulițele cetății, călcându-l cu picioarele și ucigându-l cu pietre. Târându-l la locul unde creștinii puseseră un stâlp și o cruce, acolo arhiereul lui Dumnezeu, Vasile, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, sfârșindu-se mucenicește, în a șaptea zi a lunii martie, în care și Sfântul Efrem a fost tăiat de sciți cu sabia. Iar trupul Sfântului Vasile l-au târât afară de porțile cetății și l-au aruncat spre mâncarea câinilor și a păsărilor, unde zăcu multe zile fără îngropare. Însă, prin grija lui Dumnezeu, era nevătămat, căci noaptea se arăta deasupra acestui mucenicesc trup o stea prealuminoasă și un lup, șezând aproape, îl păzea de câini; iar ziua zbura un vultur pe deasupra trupului, nelăsând să se apropie păsările cele mâncătoare de trupuri, până ce creștinii, furându-l noaptea, l-au îngropat cu cinste.
După uciderea Sfântului episcop Vasile, unul din ucenicii lui, înnoptând cu corabia în latura Helespontului, a aflat acolo trei episcopi, ostenindu-se întru bunavestire a lui Hristos, pe Evghenie, Elpidie și Agatodor. Aceia, împreună cu Sfinții Efrem și Vasile, fuseseră trimiși la propovăduire de preasfințitul Ermon, patriarhul Ierusalimului. Pe aceia ucenicul aflându-i acolo, le-a spus despre sfârșitul Sfântului Vasile; iar ei auzind, au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a încununat cu mucenicească cunună pe plăcutul Său. După aceea sfătuindu-se, s-au suit într-o corabie și au plutit la cetatea Hersonului, voind să urmeze Sfântului Vasile. Și, propovăduind în Herson pe Hristos Dumnezeu, se adăuga în toate părțile numărul credincioșilor.
Însă precum a înarmat diavolul asupra Sfântului Vasile pe iudei și pe elini, tot astfel i-a înarmat și asupra lor. Că, adunându-se mulțimea lor, au prins pe sfinții episcopi și i-au târât legați pe cale, bătându-i cu lemne și cu pietre, până ce sfinții mucenici și-au dat cinstitele lor suflete în mâinile Domnului. Iar trupurile lor le-au tras afară din cetate pe poarta prin care s-a obișnuit a scoate la îngropare pe cei morți; și le-au aruncat afară neîngropate, spre mâncarea câinilor și a păsărilor. Însă creștinii, luându-le în taină, le-au dat cinstitei îngropări. Deci sfinții trei episcopi, Evghenie, Elpidie și Agatodor, au pătimit după un an de la uciderea Sfântului Vasile, în aceeași zi, adică la șapte martie.
După câțiva ani a fost trimis la Herson episcopul Eterie de către patriarhul Ierusalimului, în zilele marelui Constantin, care începuse a veni la credință. Văzând Sfântul Eterie în Herson cumplita necredință a poporului, care nu îngăduia cât de puțin pe creștini în cetate, s-a dus la Constantinopol, la împăratul Constantin și s-a jeluit asupra necuratului popor din Herson care strâmtora pe creștini. Iar împăratul a dat poruncă să locuiască creștinii în Herson în liniște și să facă adunările lor, spre lauda lui Dumnezeu, fără nici o opreală, iar toți cei ce li se vor împotrivi să se izgonească afară din cetate. Cu această poruncă împărătească, Sfântul Eterie întorcându-se în Herson, a veselit foarte mult turma lui Hristos, iar necredincioșii s-au mâhnit și s-au tulburat.
Zidind episcopul în cetate o biserică creștinească și toate bine întocmindu-le, iarăși s-a dus la împărat ca să-i dea mulțumire pentru acea facere de bine. Iar când se întorcea, a căzut în boală și, ajungând cu corabia la ostrovul Aas, a sosit sfârșitul vieții sale celei vremelnice și începutul celei veșnice. Acolo îngropându-l, credincioșii au pus deasupra mormântului său o cruce; și au crescut copaci înalți, care arătau de departe mormântul sfântului. Sfârșitul Sfântului Eterie a fost în șapte zile ale lunii martie, în care s-au săvârșit și cei mai dinainte episcopi.
Înștiințându-se creștinii despre Sfântul Eterie, au plâns mult după dânsul, apoi au trimis la împăratul Constantin, înștiințându-l despre sfârșitul episcopului lor și au cerut altul în locul aceluia. Apoi s-a trimis în locul lui Eterie, fericitul Capiton, episcopul Bisericii din Herson, și s-a primit de credincioși cu bucurie. După aceea, adunându-se mulțimea poporului necredincios și apropiindu-se acel episcop nou, cerea de la dânsul semne, ca să-și adeverească credința cu minune că este dreaptă, ca astfel și ei să poată a se încredința. Deci ziceau astfel: „Să se aprindă un cuptor mare de foc și să intre în el episcopul creștin. Și de nu va arde, ci va fi viu, apoi cu toții ne vom boteza!”
Sfântul Capiton, nădăjduind spre Dumnezeu, s-a învoit cu sfatul lor și a poruncit ca să se facă un cuptor mare, anume pentru aceasta pregătit. Aprinzându-se cuptorul foarte tare, sfântul episcop – pe când tot poporul privea la el -, și-a pus omoforul și se ruga lui Dumnezeu cu umilință ca să-și arate puterea Sa cea dumnezeiască, precum altădată în cuptorul Babilonului, pentru încredințarea poporului necredincios. După multă rugăciune, diaconul a strigat cu mare glas: „Să luăm aminte!” Atunci arhiereul a intrat în cuptor și a stat în văpaia aceea un ceas, rugându-se cu mâinile întinse spre cer, dar n-a primit nici o vătămare din acea văpaie mare de foc. Apoi, luând cărbuni aprinși în felonul său, a ieșit la popor fără de nici o vătămare, și toți erau cuprinși de mare mirare și de frică, privind la acea slăvită minune – căci focul nu se atinsese nici de veșmintele lui, ba încă și felonul plin de cărbuni aprinși nu se aprinsese -, și cu mare glas și cu o gură au strigat: „Unul este Dumnezeu, Dumnezeul creștinilor, Cel mare și tare, Care a păzit pe robul Său nears în cuptor”.
Atunci toată cetatea Herson și țara aceea au primit credința creștină, prin acea minune slăvită fiind încredințați. Și s-a vestit acea minune marelui Constantin, cum și la întâiul Sinod a toată lumea din Niceea, adică a celor 318 Sfinți Părinți; și toți preamărind pe Dumnezeu, se minunau de credința cea mare și de îndrăzneala către Dumnezeu a Sfântului episcop Capiton. Iar după câțiva ani, Sfântul Capiton, plecând cu corabia din Herson la Constantinopol s-a ridicat o furtună mare și corabia a fost aruncată de valuri spre gura râului Nipru. Acolo se aflau niște oameni necredincioși și fără de Dumnezeu, și, scoțând pe toți câți se aflau în corabie și toate jefuindu-le, numai pe singur arhiereul lui Dumnezeu, Capiton, l-au înecat în apă.
Așa s-a sfârșit mucenicește, în douăzeci și una de zile ale lunii decembrie; însă pomenirea lui este numărată cu cei dinainte arhierei din Herson care au pătimit în ziua a șaptea a lunii martie; deoarece și sfântul lui suflet este împreunat cu ale celor din ceruri. Toți acești șapte arhierei ai lui Dumnezeu, episcopi ai Hersonului, stau ca șapte îngeri înaintea Preasfintei Treimi, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, Unul Dumnezeu, slăvindu-L împreună cu toți sfinții, în veci. Amin.
Cuviosul Emilian monahul
În cetatea Roma era un om anume Victorin, care din tinerețe își petrecuse viața în multe păcate. Acela mai pe urmă, spre bătrânețe, și-a venit în simțire și, aducându-și aminte de păcatele sale, se cutremura de judecata lui Dumnezeu. Deci, intrând într-una din sfintele mănăstiri și rugând pe egumen ca să-l primească, s-a lepădat de toate lucrurile lumii și s-a făcut monah, luând numele de Emilian. Apoi s-a deprins la toată supunerea și ascultarea, păzind porunca ce i se dăduse și își ostenea trupul ziua și noaptea. Și având neîncetată pomenire de moarte în sufletul său, se pregătea totdeauna pentru înfricoșata lui Dumnezeu judecată, ce va răspunde pentru păcatele sale în ziua răsplătirii, având de-a pururea în minte frica veșnicelor munci ale gheenei.
Cu o frică ca aceasta și-a obosit și și-a uscat trupul, încât toți frații, care erau întru dragostea lui Dumnezeu în mănăstire, s-au mirat de atâta smerenie și osteneală. Toți se sârguiau să-i urmeze vieții lui și să câștige nevoințele lui în ascultări, că doar și-ar curăți și ei păcatele prin multă pocăință și osteneală, căci îl vedeau în toate zilele flămânzind, însetând și muncindu-și trupul; se foloseau foarte mult. Mănăstirea aceea era făcută pe un munte înalt care avea de o parte o peșteră. Și avea obicei, tăinuit de toți, fericitul Emilian a ieși târziu seara din mănăstire la peștera aceea și acolo se ruga cu lacrimi, până la cântarea Utreniei.
După câtva timp a simțit egumenul pe Emilian ieșind noaptea târziu din mănăstire. Și neștiind ce face fratele acela afară din mănăstire, și-a lăsat chilia și a plecat în taină pe urma lui. Văzându-l intrând în peșteră, a stat lângă dânsa, vrând să aștepte până ce va ieși, ca să-l întrebe care este pricina de intră noaptea în peștera aceea. Dar după puțin timp o lumină cerească, mai puternică decât razele soarelui, a strălucit în muntele acela. Și a văzut egumenul pe Cuviosul Emilian stând în peșteră, având mâinile întinse în sus și rugându-se lui Dumnezeu. Apoi lumina aceea cerească se pogora peste capul fericitului.
Văzând egumenul acea lumină, s-a înspăimântat și l-a cuprins frica. Deci întorcându-se, a fugit la mănăstire tremurând, abia putând fugi cu picioarele, de spaima cea mare. Sosind el la porțile mănăstirii, a auzit un glas din cer, zicând: „Emiliane, iartă-ți-se ție păcatele tale!” Mai mult înspăimântându-se, egumenul a intrat în chilia sa și tăcea, așteptând lumina zilei. Iar după cântarea Utreniei, vrând egumenul să folosească pe frați, a întrebat înaintea tuturor pe Cuviosul Emilian: „Unde ai fost, frate, în noaptea asta?” Iar cuviosul închinându-se egumenului, a răspuns: „M-am odihnit în mănăstire cu frații toată noaptea”.
Apoi fiind văzut de egumenul și silindu-l să nu tăinuiască mila lui Dumnezeu cea arătată păcătoșilor celor ce cu adevărat se pocăiesc, a spus, chiar nevrând, taina aceea la toți frații, cum adică s-a pogorât peste dânsul lumina și glasul din cer, de la scaunul milostivirii. Atunci a început egumenul a grăi către frați: „Ascultați, dragii mei frați, ar fi putut Dumnezeu Cel Atotputernic să ierte în taină păcatele acestui frate. Dar pentru noi a trimis în chipul luminii mila Sa, cu glas, deșteptând ale noastre inimi spre pocăință, ca să știm și să ne minunăm de mila și de iubirea de oameni a Făcătorului nostru, cum că nu este departe de cei ce se pocăiesc cu adevărat”.
După o vestire ca aceasta pentru iertare de greșelile sale, Cuviosul Emilian săvârșind cealaltă vreme a vieții sale întru bucurie sufletească, s-a dus spre lumina cea neapropiată, ca să audă glasul bucuriei și al veseliei celor ce dănțuiesc la cer, în locașurile drepților, în veci. Amin.
Cuviosul Pavel cel simplu, ucenicul Sf. Antonie cel Mare
Cel între sfinți părintele nostru Pavel, numit și cel simplu, era plugar, un om cu totul de rând, dar lipsit de răutate și de prefăcătorie, ca nimeni altul. Avea însă o soție înrăutățită și desfrânată, fără ca el să știe lucrul acesta multă vreme.
Într-una din zile, venind el de la țarină pe neașteptate, în afară de vremea obișnuită, așa cum se întâmplă câteodată, a găsit pe femeia lui necinstindu-i casa cu un bărbat străin. Atunci zâmbind plin de blândețe le-a zis: Bine, bine, nu-mi pasă de ce faceți, martor iau pe Iisus Hristos; de acum înainte nu vreau să o mai văd înaintea ochilor; a ta să fie și ea și copiii ei, iar eu mă voi duce și mă voi face monah.
Și îndată lăsând toate și bine rânduindu-le, a plecat la fericitul Antonie și, bătând la ușa acestuia, fericitul Antonie a ieșit și i-a zis: „Cine ești, frate, și ce cauți aici?” Iar el i-a răspuns: „Sunt un străin și am venit la tine să mă fac monah”. Iar sfântul i-a zis: „Bătrân fiind de șaizeci de ani, nu poți să te faci monah și nici să înduri necazurile și strâmtorarea pustiului. Mai degrabă du-te la chinovie; acolo ai să găsești din destul cele necesare trupului și vei putea petrece fără prea multă oboseală cu cei de acolo. Căci frații vor ajuta neputința ta, fiindcă eu stau singur și mănânc doar la cinci zile odată și atunci chiar rămânând mai mult flămând”.
Dar Pavel nu suferea să audă acestea de la bătrân, ci se sârguia să rămână împreună cu el. Și sfântul, neputând să-l alunge, închizând ușa colibei, l-a lăsat afară timp de trei zile, neieșind ca să-l vadă. Iar Pavel a rămas flămând și nu s-a depărtat. În ziua a patra însă sfântul având trebuință neapărată să iasă afară, deschizând ușa și găsindu-l pe Pavel lângă ușa colibei, i-a zis: „Du-te, bătrâne, de aici, nu mă sili, căci nu poți să rămâi împreună cu mine!” Dar Pavel i-a răspuns: „Îmi este cu neputință să mă duc într-altă parte”.
Atunci sfântul văzându-l că nu are nici traistă, nici pâine, nici apă, nici vreun lucru oarecare, i-a zis: „Dacă vei da dovadă de ascultare și vei împlini fără lenevire și fără murmur cele ce vei auzi de la mine, vei putea și aici să te mântuiești; dar dacă nu vei face acestea, pentru ce atunci te mai obosești și nu te întorci acolo de unde ai venit?” Iar Pavel răspunzând a zis: „Toate câte îmi vei spune, cu râvnă le voi face”. Și sfântul i-a zis: „Ridică-te deci și te roagă până mă voi duce înăuntru ca să-ți aduc de lucru”. Sfântul Antonie, intrând în peșteră, îl urmărea printr-o mică ferestruică; și Pavel a stat nemișcat la rugăciune o săptămână întreagă, fiind ars de arșița soarelui.
După aceasta Sfântul Antonie, ieșind afară și luând ramuri de finic, i-a zis: „Ia și împletește din ramurile acestea așa cum mă vezi că împletesc eu”. Și bătrânul a împletit până la al nouălea ceas un șirag de cincisprezece stânjeni, cu multă osteneală. Dar sfântul i-a zis: „Rău ai împletit! Desfă ce-ai împletit și împletește din nou”. Și Pavel a stat nemâncat timp de șapte zile. Sfântul Antonie făcea acestea pentru ca Pavel să se nemulțumească și să plece de acolo. Dar Pavel, despletind șiragul cu îndelungă-răbdare și cu osârdie și împletindu-l din nou cu multă luare aminte, fără să cârtească și fără să se tulbure, a uimit pe sfânt. Pentru aceasta, către apusul soarelui atins fiind de purtarea lui Pavel, i-a zis: „Bătrânule, vrei să mâncăm o bucată de pâine?” Iar Pavel a răspuns: „Cum crezi, părinte!” Și lucrul acesta l-a înmuiat iarăși pe sfântul.
Deci, punând masa, a așezat pe ea patru bucăți de pâine, de câte șase uncii fiecare (aproape 200 g) și a înmuiat pentru dânsul una, iar pentru bătrân trei. Și Sfântul Antonie începând un psalm, ca și întru aceasta să-l încerce pe Pavel, l-a cântat repetându-l de două ori. Iar Pavel cu mai multă osârdie se ruga împreună cu sfântul. Apoi sfântul i-a zis lui Pavel: „Stai la masă și ia aminte să nu te atingi de cele puse înainte”. Și îndeplinind și această poruncă, sfântul i-a zis: „Acum ridică-te, fă-ți rugăciunea și culcă-te”. Iar acela neatingându-se câtuși de puțin de hrană, a făcut ceea ce i s-a poruncit. Către miezul nopții Sfântul Antonie, ridicându-se pentru rugăciune, a sculat și pe Pavel și a prelungit rugăciunea până la ceasul al nouălea din zi.
Când s-a făcut seară, Sfântul Antonie luându-și înainte o bucată de pâine, de alta nu s-a mai atins. Iar Pavel, mâncând încet mai avea încă din pâinea din care mânca. După ce a mâncat toată bucata de pâine, Antonie i-a zis: „Bătrânule, mai mănâncă și altă bucată de pâine”. Dar Pavel i-a răspuns: „Dacă vei mânca și tu, atunci și eu voi mânca”. Sfântul Antonie a zis: „Mie îmi este de ajuns pentru că eu sunt monah”. Dar Pavel a zis: „Pentru că și eu vreau să ajung monah, îmi este de ajuns și mie”. Și ridicându-se au început să cânte. Iar după ce au dormit puțin, sculându-se, au început din nou să cânte. Când s-a făcut ziuă, l-a trimis să umble în pustiu și să se întoarcă abia după trei zile. După ce a făcut și aceasta, venind niște frați la Sfântul Antonie, Pavel căuta să vadă ce trebuie să facă. Și sfântul i-a zis: „Slujește pe frați în tăcere și să nu guști nimic, până ce vor pleca”. Și au trecut zile fără ca Pavel să guste ceva. Iar frații îl întrebau: „Pentru ce nu vorbești?” Și, pentru că el nu răspundea, sfântul i-a zis: „Vorbește fraților!”, și a început să vorbească.
Într-una din zile aducând cineva sfântului un ulcior cu miere, Sfântul Antonie a vărsat mierea pe pământ. După ce a făcut aceasta, sfântul a zis lui Pavel: „Adună mierea strop cu strop și vezi ca nu cumva ceva din ea să rămână fără să poată fi folosită”. Și făcând aceasta nu s-a tulburat și nu s-a schimbat câtuși de puțin. Odată i-a poruncit să scoată apă și toată ziua să o verse fără de folos. Și altădată, iarăși, desfăcându-i îmbrăcămintea, i-a poruncit să și-o coasă cu îngrijire la loc. Când sfântul l-a văzut că săvârșește fără șovăială, fără murmur și fără să fie împiedicat de ceva tot ceea ce-i poruncește, i-a zis: „Uite, frate, dacă poți să faci în fiecare zi așa, atunci să rămâi cu mine; iar dacă nu, du-te de unde ai venit!” Și Pavel a zis lui: „Dacă mai ai și altele să-mi arăți, nu știu dacă le voi putea face, dar toate cele pe care le-am văzut până acum, pe toate cu ușurință le fac”.
O astfel și atât de mare ascultare și umilință a dobândit fericitul Pavel, încât a primit har împotriva demonilor ca să-i alunge pe dânșii. Iar marele Antonie, încredințându-se despre el, l-a ținut cu sine o vreme oarecare. Apoi, făcându-i o chilie, l-a așezat în ea, ca să cunoască toate vicleșugurile demonilor și să se lupte acolo, zicându-i: „Iată, te-ai făcut monah. Rămâi singur și primește încercarea demonilor”.
Deci, locuind Pavel astfel un an, s-a învrednicit de har asupra demonilor și a bolilor. Odată i se aduse lui Antonie un om care era stăpânit de o căpetenie de demoni, care hulea pe Dumnezeu. Luând seama la el, Antonie spuse celor ce l-au adus: „Nu este lucrul acesta al meu, căci nu m-am învrednicit încă de darul izgonirii demonilor, ci acest lucru este al lui Pavel”.
Plecând Antonie la Pavel cu cei ce veniseră la el, zise aceluia: „Ava Pavel, scoate demonul din acest om, ca să se întoarcă sănătos la ale sale”. Lăsându-l Antonie, a plecat la chilia lui. Atunci bătrânul, urcându-se pe o piatră, s-a rugat multă vreme cu mâinile înălțate la cer, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Antonie, izgonește diavolul din acest om!” Neieșind demonul din om, fiind una din căpeteniile iadului, Sfântul Pavel s-a rugat iarăși multă vreme în arșița soarelui, zicând: „Doamne, nu voi coborî de pe piatra aceasta, nici apă nu voi bea, până nu vei scoate demonul acesta din zidirea Ta!”
Și înainte de a sfârși cuviosul această rugăciune, diavolul a ieșit din cel bolnav, strigând: „O, cu silă sunt alungat de smerenia lui Pavel!” Apoi s-a prefăcut într-un balaur uriaș, lung de 70 de coți, și s-a aruncat în Marea Roșie.
Altădată, fericitul Pavel cel simplu, ucenicul Sfântului Antonie, a povestit părinților un lucru ca acesta. Mergând la o mănăstire pentru cercetarea și folosul fraților, după vorba cea obișnuită între dânșii, au intrat în biserică să săvârșească sfânta slujbă. Iar fericitul Pavel lua seama la fiecare din cei ce intrau în biserică, să vadă cu ce fel de suflet intră la slujbă; că avea și acest dar dat lui de Dumnezeu, ca să vadă pe fiecare cum este la suflet, precum vedem noi obrajii unii altora.
Și intrând toți cu fața luminată și cu obraz vesel și văzând pe îngerul fiecăruia bucurându-se de dânsul, pe unul l-a văzut negru și întunecat la tot trupul și toți dracii ținându-l de amândouă părțile și trăgându-l spre sine și căpăstru în nasul lui punând și pe sfântul lui înger departe mergând după dânsul, posomorât și trist. Iar Pavel, lăcrimând și bătându-și cu mâna pieptul, ședea înaintea bisericii, plângând foarte pe cel ce i s-a arătat lui așa.
Deci, cei ce au văzut lucrul cel de mirare al bătrânului și schimbarea lui cea grabnică care l-a pornit spre lacrimi și plâns, îl întrebau, rugându-se, să le spună pentru ce plânge, socotind nu cumva, deznădăjduindu-se de tot, face aceasta. Îl rugau să intre și la slujbă cu dânșii. Dar Pavel, scuturându-se de dânșii și lepădându-se de aceasta, ședea afară tăcând și tânguind mult pe cel ce i se arătase lui. După puțin, isprăvindu-se slujba și toți ieșind afară, iarăși lua aminte Pavel la fiecare, știind cum au intrat și vrând să cunoască cum ies.
Deci, a văzut pe bătrânul acela, care avea mai înainte tot trupul negru și întunecat, că iese din biserică luminat la față, alb la trup și pe draci departe mult, mergând după dânsul, iar pe înger aproape de el, urmărindu-l și bucurându-se de dânsul foarte. Atunci Pavel, sărind de bucurie, striga, binecuvântând pe Dumnezeu și zicând: „O, nespusă iubire de oameni a lui Dumnezeu! O, îndurările Lui cele dumnezeiești și bunătatea Lui cea peste măsură!”
Apoi alergând și suindu-se pe o piatră înaltă, zicea: „Veniți și vedeți lucrurile lui Dumnezeu, cât sunt de înfricoșate și de toată spăimântarea vrednice! Veniți și vedeți pe Cel ce voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină! Veniți să ne închinăm și să cădem la El și să zicem: Tu singur poți să ridici păcatele!” Deci alergau toți cu sârguință, vrând să audă cele ce se zic. Și după ce s-au adunat toți, a povestit Pavel cele ce văzuse dânsul mai înainte de intrare în biserică și după aceasta iarăși. Și îl ruga pe bărbatul acela să spună pricina pentru care i-a dăruit Dumnezeu lui o schimbare minunată ca aceasta.
Iar omul, vădit fiind de Pavel, înaintea tuturor a povestit fără de sfială cele despre sine, zicând: „Eu sunt om păcătos și de multă vreme viețuiam în desfrânare până acum. Iar acum, intrând în sfânta biserică a lui Dumnezeu, am auzit pe Sfântul Prooroc Isaia citindu-se, sau mai bine zis pe Dumnezeu grăind printr-însul: Spălați-vă și vă curățiți. Scoateți vicleșugurile din inimile voastre înaintea ochilor Mei și învățați-vă a face bine, și de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi! Și de veți voi și Mă veți asculta, bunătățile pământului veți mânca! Iar eu desfrânatul, de cuvântul proorocului umilindu-mă la suflet și suspinând în inima meu, am zis către Dumnezeu:
„Tu, Dumnezeule, Care ai venit în lume să mântuiești pe cei păcătoși, Cel ce acum prin proorocul Tău ai făgăduit acestea, cu lucrul împlinește-le și la mine păcătosul și nevrednicul, că iată de acum îți dau cuvântul și mă făgăduiesc și din inimă mă mărturisesc Ție, că nu voi mai face acest fel de rău și mă lepăd de toate fărădelegile și îți voi sluji de acum cu curată știință. De astăzi o, Stăpâne, și din ceasul acesta, primește-mă pe mine cel ce mă pocăiesc și cad înaintea Ta și mă depărtez de acum înainte de tot păcatul!” Cu aceste făgăduințe am ieșit din biserică, hotărând în sufletul meu să nu mai fac nici un rău înaintea ochilor lui Dumnezeu. Și auzind toți, strigau cu un glas către Dumnezeu: Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate întru înțelepciune le-ai făcut!„
Cunoscând dar, o, creștinilor, din dumnezeieștile Scripturi și din sfintele descoperiri, câtă bunătate are Dumnezeu către cei ce curat năzuiesc la Dânsul și prin pocăință greșelile lor cele mai dinainte le îndepărtează și cum că dă iarăși bunătățile cele făgăduite, nepedepsind pentru păcatele cele mai dinainte, să nu ne deznădăjduim de moștenirea noastră. Că precum prin Isaia proorocul S-a făgăduit să spele pe cei noroiți în păcate și ca lâna și ca zăpada să-i albească, și de bunătățile Ierusalimului celui ceresc să-i învrednicească, așa iarăși prin Sfântul Prooroc Iezechil, cu jurământ ne încredințează că nu ne va pierde pe noi. Căci zice: Viu sunt Eu, zice Domnul, că nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu!
Deci, petrecând un an întreg în singurătatea lui și dovedindu-se a fi făcător de minuni și slujind cu vrednicie lui Dumnezeu, s-a mutat după aceea către cereștile locașuri.
Povestire despre cei ce primesc milostenie
Era un oarecare om slăvit într-o mănăstire, având viață cinstită din tinerețe. Căci abătându-se de la toate dulcețile lumești și încuindu-se într-o chilie strâmtă slujea lui Dumnezeu, omorându-și trupul cu postul și cu starea de toată noaptea la rugăciuni, aducând Stăpânului a toate rugăciuni cu multe lacrimi, pentru sine și pentru toată lumea, îndeletnicindu-se cu toată mintea sa întru gândirea de Dumnezeu. Iar hrană avea puțină, în vremea cea obișnuită, din mâinile chelarului. Însă din ceea ce trimitea Dumnezeu prin creștini la mănăstirea fraților, adică aur și argint, hrană și vin, dintru acelea niciodată nu primea. Și i s-a făcut lui, pentru cei ce iau milostenie, o vedenie într-acest fel:
Într-una din zile mai marele cetății a intrat în mănăstirea aceea ca să facă milostenie; și le dădea tuturor câte un ban de argint. Deci a mers și la acel sihastru închis, dându-i un galben, și ruga pe bătrânul acela ca să-l ia. Iar bătrânul, rușinându-se de acel cinstit bărbat, a luat galbenul și l-a pus în buzunarul său. După aceea, noaptea, săvârșindu-și rânduiala sa cea obișnuită, s-a culcat pe o rogojină, vrând să doarmă puțin; și i s-a părut că se vedea stând împreună cu ceilalți frați ai mănăstirii, într-un câmp larg și tot câmpul acela era plin de spini.
Apoi venind un tânăr înfricoșat – care era îngerul Domnului -, silea pe toți monahii mănăstirii, zicându-le: „Secerați acești spini”. Apoi a mers și la dânsul și i-a zis: „Încinge-te și seceră spinii”. Iar închisul acela, nevrând, îngerul i-a zis: „Nu ai nici un răspuns, căci te-ai înșelat ieri, împreună cu monahii ceilalți care au luat de la acel om iubitor de Hristos câte un ban de argint; iar tu ai luat un galben și deci mai mult ești dator să te ostenești, secerând spini mai mulți decât alții, ca cel ce ai luat mai multă plată. Iar spinii aceștia pe care-i vezi, sunt faptele omului aceluia de la care ați luat ieri milostenie; deci, apropie-te și seceră împreună cu ceilalți”.
Iar după ce s-a deșteptat din somn pustnicul acela și vedenia aceea socotind-o, s-a mâhnit; apoi a chemat pe acela ce-i dăduse acea milostenie și-l ruga să-și ia galbenul său; iar iubitorul acela de Hristos nu voia să-l ia, ci zicea către pustnic: „Ține-l la tine, părinte, sau dă-l cui vei dori”. Atunci a zis starețul: „Nu voiesc să secer spinii păcatelor străine, eu cel ce nu pot dezrădăcina mulțimea de spini a păcatelor mele”. Și, aruncând galbenul acela afară din chilia sa, a închis ferestruica. Iar bărbatul acela, înștiințându-se de ce pricină i-a lepădat starețul milostenia lui, a început a-și îndrepta viața și a face mai multă milostenie la săraci și la lipsiți, aducându-și aminte de scriptura aceea, cum că, cu milostenia și cu credința se curățesc păcatele.