Sinaxar 18 februarie
📑 Cuprins:
- Sfântul Leon, Papă al Romei
- Sfântul Flavian Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului
- Sf. Agapit, ep. Sinaului
- Sf. Mc. Piuliu
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Leon, Papă al Romei
Acest mare arhiereu și păstor al Bisericii lui Dumnezeu, Leon, era de neam din Italia. Tatăl său era Chintian. Din tinerețe a fost crescut în învățătura cărții, întru înțelepciunea cea din afară și în faptele cele bune creștinești. Alegând duhovniceasca viață mai mult decât cea mirenească, mai întâi a fost arhidiacon la papa Sixt al III-lea. Apoi, pentru multa lui înțelepciune și curăție, după moartea lui Sixt, prin alegerea tuturor, a luat scaunul Romei și păștea bine cuvântătoarele oi ale lui Hristos, ca un bun păstor, punându-și sufletul său pentru dânsele.
Când Atila, stăpânitorul hunilor și tiranul cel cumplit, care se numea „biciul lui Dumnezeu”, biruind multe țări, a mers și asupra Italiei, vrând să o pustiască cu foc și sabie, papa Leon, văzând că nimeni nu putea să se împotrivească aceluia, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu cu postire și cu lacrimi, cerând de la El apărare și chemând în ajutor pe Sfinții marii Apostoli Petru și Pavel. Apoi a mers singur la acel tiran ca să-l roage să se potolească, gata fiind să moară pentru oile sale. Și vorbind către dânsul cu dulci cuvinte de Dumnezeu insuflate, l-a prefăcut din lup în oaie. Pentru că, a ascultat tiranul cuvintele plăcutului lui Dumnezeu, cu blândețe și cu smerenie, minunându-se de arhiereasca sa îmbrăcăminte și înspăimântându-se de cinstita și sfânta lui față. Deci a făcut toate după dorirea lui și s-a dus din hotarele Italiei la locul său.
Boierii și voievozii lui Atila, mirându-se de neobișnuita și grabnica lui schimbare în blândețe, îl întrebau pe dânsul: „Pentru ce s-a temut de un roman, care fără de arme venise la dânsul și l-a ascultat și ca un biruit a fugit, lăsând atâta pradă în pământul Italiei?” Atila le-a răspuns: „N-ați văzut voi ceea ce am văzut eu. Am văzut doi bărbați, în chip de îngeri, pe Sfinții mari Apostoli Petru și Pavel, de amândouă părțile papei, iar în mâini ținând săbii, cu moarte mă îngrozeau pe mine, de nu voi asculta pe arhiereul lui Dumnezeu”. Astfel, era înfricoșat marele și plăcutul lui Dumnezeu Leon, nu numai celor nevăzuți, ci și celor văzuți vrăjmași. Apoi era preaiubit de oile sale, că pentru dânsele nu s-a temut a merge la tiranul care năvălea și chiar de i-ar fi fost lui a pătimi, nu se înspăimânta.
În timpul arhieriei lui, după eresul lui Nestorie, veni Evtihie, arhimandritul monahilor din Constantinopol, și Dioscor, patriarhul Alexandriei, hulitorii cei fără de rușine, care pe cele două firi ale lui Hristos, Domnul nostru, adică cea dumnezeiască și omenească, le amestecau într-una și cu acel eres tulburau Biserica lui Dumnezeu foarte mult. Adunând al lor sobor în Efes, pe Sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului, apărătorul credinței, cu nedreptate l-au judecat și l-au ucis și multă răutate făceau celor dreptcredincioși.
Atunci Sfântul Leon, papa, a arătat mare sârguință ca să îndrepteze și să pocăiască Biserica cea tulburată de eretici, scriind către împărați, mai întâi lui Teodosie, apoi lui Marchian, ca să rânduiască să fie sobor din toată lumea. Deci, s-a adunat sfântul și a toată lumea al IV-lea sinod în Calcedon, al Sfinților Părinți în număr de 630, pe vremea împărăției lui Marchian și a Pulheriei, contra lui Evtihie și Dioscor, care ziceau că în Hristos Domnul este o fire și o lucrare și o voie. La acel sinod, deoarece era cu neputință ca prea sfințitul Leon să fie, pe de o parte pentru lungimea drumului și pentru neputințele bătrâneții, iar pe de alta, pentru nelesnicioasa trecere, din pricina deselor năvăliri barbare ce se făceau atunci asupra Italiei; pentru aceea, a trimis pe episcopul Pascasie și Luchentie și pe presbiterii Bonifacie și Vasilie.
Fiind la sinodul acela ceartă cu ereticii și îndoire multă, atunci, după porunca Sfinților Părinți, pentru învingerea ereticilor, s-a citit epistola acestui Sfânt Leon, papă al Romei, scrisă către cel ce a fost mai înainte patriarh al Constantinopolului, adică Sfântul Flavian, care adunase în Constantinopol sinod local contra ereticilor. Despre epistola aceea se povestește că a îndreptat-o chiar Sfântul și marele Apostol Petru, de care lucru adeverește Sfântul Sofronie al Ierusalimului, scriind așa: „Ne-a spus ava Mina, părintele chinoviei, care se numea Salamana, ce este aproape de Alexandria, că a auzit pe ava Evloghie, patriarhul Alexandriei, spunând: „Când am mers în Constantinopole, am găzduit cu domnul Grigorie, arhidiaconul Bisericii Romei, bărbat cu adevărat ales și îmbunătățit. Vorbind cu dânsul, mi-a spus de prea sfințitul și fericitul Leon, papă al Romei, povestindu-mi ceea ce este scris în Biserica Romei.
Scriind Sfântul Leon epistola către Sfântul Flavian, episcopul Constantinopolului, împotriva rău-credinciosului Evtihie și Nestorie, a pus-o pe mormântul mai marelui Apostol Petru și cu rugăciuni și cu privegheri și cu postiri se ruga lui, zicându-i: „De am greșit întru ceva ca un om, tu, căruia de la Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos ți s-a încredințat apostolia, mântuiește-mă”. După 40 de zile i s-a arătat apostolul, pe când se ruga, și i-a zis: „Am citit și am îndreptat”. Apoi, luând Leon epistola sa de pe mormântul fericitului Apostol Petru, a deschis-o și a aflat-o îndreptată de apostoleasca mână.
Acea epistolă a Sfântului papă Leon, când s-a citit la cel de-al patrulea sinod, toți Sfinții Părinți au strigat: „Petru, Apostolul, prin gura lui Leon grăiește”. Sfântul sinod s-a întărit prin acea scrisoare a Sfântului Leon, rușinând pe eretici. Dar nu numai atunci, ci și după aceea, epistola aceea ce întărea credința și astupa gurile eretice, în mare cinste era la Sfinții Părinți, precum și la fericitul Evloghie, patriarhul Alexandriei, cel sus pomenit, care răspundea ereticilor, celor ce o huleau, împotrivindu-se cu tărie pentru dânsa. De aceea, era și iubit Sfântul Leon și după ce se dusese din cele de aici, fiind cu sfinții înaintea lui Dumnezeu.
De acest lucru, același sfânt, Sofronie povestește: „Sfântul Teodor, episcopul cetății Darnia, din Likia, ne-a spus nouă: „Când eram postelnic la Sfântul Evloghie, patriarhul Alexandriei, am văzut în vis un bărbat cu sfințită cuviință și luminat, care mi-a zis: „Să spui pentru mine lui Evloghie patriarhul”. Iar eu i-am zis: „Cine ești tu, stăpâne? Cum voi spune de tine?” El mi-a răspuns: „Eu sunt Leon, papă al Romei”. Și, intrând eu am spus Sfântului Evloghie, zicând: „Prea sfințitul și prea fericitul papă Leon, întâiul șezător al scaunului Romei, voiește să intre la tine”. Auzind de aceasta patriarhul Evloghie și sculându-se, degrabă a ieșit în întâmpinarea lui, și, făcând rugăciune, s-au sărutat și au șezut.
Atunci dumnezeiescul Leon a zis Sfântului Evloghie, patriarhul: „Știi pentru ce am venit la voi?” El a răspuns: „Ba nu.” Leon i-a zis: „Am venit să vă mulțumesc că bine și cu vitejie sufletească ați răspuns la epistola mea, astupând cu dânsa gura ereticilor. Această epistolă am scris-o fratelui meu Flavian, patriarhul Constantinopolului, pentru mustrarea păgânescului eres al lui Nestorie și Evtihie. Să știi, frate, că nu numai mie mi se cuvine laudă pentru dumnezeiasca osteneală și sârguință, ci și marelui Apostol Petru, care a citit și a îndreptat epistola mea. Iar mai întâi de toți se cuvine laudă Adevărului celui propovăduit de noi, care este Hristos, Dumnezeul nostru. Acestea, zice episcopul Teodor, le-am văzut nu numai o dată, ci și de două ori și de trei ori că, adunându-se, au vorbit despre aceea între dânșii și am spus vedenia aceasta Sfântului Evloghie. El a lăcrimat și, ridicându-și mâinile spre cer, a dat mulțumire lui Dumnezeu, zicând: „Mulțumesc Ție, Stăpâne, Hristoase, Dumnezeul nostru, că m-ai învrednicit pe mine, nevrednicul, ca să fiu propovăduitorul adevărului Tău și cu rugăciunile robilor Tăi, Petru și Leon, acea puțină îndrăzneală a noastră, ca pe cei doi bani ai văduvei, a voit s-o pomenească negrăita Ta bunătate”.
Vedenia aceasta a fost după mulți ani de la moartea lui Leon. Sfântul Evloghie a viețuit mai pe urmă, pe vremea împărăției lui Iraclie. Iar Sfântul Leon s-a sfârșit mai înainte de el, pe vremea împărăției celui de un nume cu sine, împăratul Leon cel Mare. Sosind prea sfințitul Leon la adânci bătrânețe și apropiindu-se de sfârșitul său, s-a încredințat pentru iertarea neputințelor sale cele omenești. A petrecut 40 de zile lângă mormântul Sfântului Apostol Petru în rugăciune și în post, rugând pe Sfântul Apostol să se roage lui Dumnezeu pentru el și să-i ierte greșelile lui. După sfârșitul celor 40 de zile i s-a arătat Sfântul Apostol Petru și i-a zis: „M-am rugat pentru tine și iertate îți sunt păcatele, afară de hirotonii, pentru că de acelea vei fi întrebat, de ai hirotonisit pe cineva bine și legiuit, sau nu”.
După această înștiințare, Sfântul Leon a îndesit rugăciunile sale, postirile și milosteniile, strigând în zdrobirea inimii până ce a luat ușurarea cea desăvârșită. Astfel, mai înainte pregătindu-se precum i se cădea spre ieșire, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Apoi s-a dus la sfinții cei mai dinainte, mari ierarhi și învățători, stând cu dânșii înaintea scaunului lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit și închinat, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
Sfântul Flavian Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului
Prea sfințitul părintele nostru Flavian a fost mai întâi păzitor de vase și preot al Sfintei Biserici celei mari a Constantinopolului. Apoi, după prea sfințitul Proclu, a fost ridicat la scaunul patriarhiei, pentru viața sa cea neprihănită și curată, plăcută lui Dumnezeu, pe vremea împărăției lui Teodosie cel tânăr și a surorii sale, Pulheria.
Pe atunci era la împărat un eunuc, anume Hrisafie, plin de vicleșug și răutate. Acela nu voia deloc ridicarea Sfântului Flavian la patriarhie, căci famenul acesta era cu socoteală eretică și știa pe Flavian tare în dreapta credință și nu-l iubea, ci căuta pricini asupra lui, cum să-i facă rău. Era puternic în lucrurile sale cele viclene ca cel ce avea la împărat îndrăzneală și putea mult.
Deci a aflat o pricină ca aceasta, pe care Nichifor Callist, istoricul bisericesc, o descrie astfel: „A îndemnat pe împărat să invite pe patriarh, ca să-i pregătească un dar vrednic de mâinile împărătești, ca un nou patriarh. Iar prea sfințitul patriarh Flavian, pregătind niște pâini curate, le-a trimis împăratului spre binecuvântare, ca un dar ce nu era vrednic de mâini împărătești. Hrisafie nu a primit pâinile, zicând: „Aur iar nu pâine se cade să se trimită spre binecuvântare de la patriarh”. Prea sfințitul patriarh a răspuns prin trimișii săi că niște daruri ca acestea nu are, pentru că este sărac, de vreme ce a defăimat bogățiile lumii acesteia; doar dacă va da din aurul Bisericii, „dar să știe Hrisafie bine – zicea patriarhul – că aurul și argintul cel bisericesc este dumnezeiesc și la nimeni nu se poate da, decât numai la săraci”.
Evagrie, istoricul bisericesc, zice că Hrisafie, supărându-se pentru darul cel de aur, prea sfințitul i-a trimis niște vase de aur, luându-le din altar, ca să-l umple de rușine și să-l mustre pentru nesațul aurului. Apoi, mâniindu-se foarte Hrisafie, îndemna și pe împărat la mânie, zicându-i: „Batjocorește împărăția ta patriarhul cel din nou pus”. Dar nu putea vicleanul să facă un rău patriarhului, de vreme ce dreptcredincioasa fecioară Pulheria, sora împăratului, care cârmuia toată împărăția grecească, încuraja pe patriarh, apărând pe bărbatul cel nevinovat și sfânt. Văzând aceasta, Hrisafie s-a sârguit să-i sape groapă și dreptcredincioasei Pulheria, ridicând asupra ei cu vicleșugul său pe împărăteasa Evdochia – precum se scrie pe larg despre aceasta în viața Sfintei Pulheria – și a făcut ca pe sora împăratului s-o despartă de palat și de stăpânirea împărătească.
Teodosie împăratul, ascultând de soția sa Evdochia și de sfatul lui Hrisafie, dorea ca patriarhul să silească pe sora lui să primească rânduiala monahală de silă, adică în chipul acesta să se depărteze de la stăpânirea împărătească. Acest sfat era tăinuit de împărat. Deci, care fiind chemat prea sfințitul patriarh, făgăduia cu gura să împlinească dorința împărătească, dar cu inima sa nu se învoia, socotind că nedrept lucrul este, să se depărteze de ocârmuirea a toată împărăția grecească o înțeleaptă ca aceea, cu bună cunoștință, înțeleaptă și sfântă împărăteasă și care a fost fratelui său, împăratul Teodosie, ca o maică, rămânând după părinți în vârstă copilărească. Ea era apărătoarea dreptei credințe și bună cârmuitoare a toată împărăția. De aceea fericitul patriarh a spus în taină Sfintei Pulheria despre sfatul împărătesc cel tăinuit.
Dreptcredincioasa împărăteasă Pulheria, înțelegând vrajba împărătesei Evdochia și a lui Hrisafie, precum și scopul fratelui ei, singură a lăsat cârmuirea împărătească și s-a dus din palat și s-a retras în liniște netulburată. Atunci vicleanul Hrisafie, găsind vreme cu bună îndemnare, a întors toate meșteșugurile sale cele rele asupra prea sfințitului patriarh Flavian, ridicând și îndemnând pe împărat asupra lui, ca și cum nu păzise taina împărătească și că Pulheria ajută, dar nu împăratului, căci s-a știut aceea că patriarhul spusese Pulheriei sfatul împărătesc. Deci, s-a mâniat Împăratul asupra patriarhului Flavian.
În acea vreme era în Constantinopol un arhimandrit Eutihie, care ridicase un nou eres de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos, amestecând cele două firi ale Lui, cea dumnezeiască și cea omenească, într-o fire. Acel Eutihie era tatăl duhovnicesc al lui Hrisafie, căci îl primise din Sfântul Botez. Când prea sfințitul patriarh Flavian a adunat sobor local, în Constantinopol, chemă pe Eutihie, ca să-și spună mărturisirea credinței în fața tuturor. El n-a voit să meargă la soborul acela, dând veste pe de o parte că din mănăstirea sa, ca din mormânt, nu poate să iasă nicăieri, iar pe de alta că este bătrân și bolnav. Dar prea sfințitul patriarh iarăși trimise la el arhimandriți, preoți și diaconi, chemându-l cu dragoste, ridicându-l spre pocăință, încât credința sa cea rea să o lepede înaintea tuturor și să se unească cu Biserica. Apoi, căutând la dânsul, și ceilalți să se întoarcă de la credința cea rea, la cea dreaptă. Atunci abia a făgăduit Eutihie să vină la sobor.
Venind la sobor, mai întâi a intrat în palat, căutând apărare și ajutor împărătesc, și a rugat pe împărat, prin Hrisafie, să trimită cu dânsul într-adins oameni și ostași. Atunci, împăratul a trimis cu el pe patriciul Florentie și pe alți senatori, precum și putere ostășească. Astfel, venea Eutihie la sobor, ca la război, înconjurat de ostași și de oameni împărătești, cu dregătorii care au trimis vestea înaintea lor la sobor, zicând: „Nu vom intra în sobor, nici vom aduce pe Eutihie până ce nu ne veți făgădui că-l veți lăsa liber din sobor”. Deci au făgăduit aceasta părinții.
Intrând ei, mai întâi s-au citit cărțile lui Eutihie, cele pline de dogme eretice, pe care Eutihie le trimisese prin mănăstiri, vânând pe mulți la eresul său. Apoi singur ereticul acela, după vorbirea sa cea plină de vicleșug, fiind silit să mărturisească cum crede, a zis: „Din două firi era Domnul nostru mai înainte de unire, iar după unire de o fire Îl mărturisim pe El a fi”. Deci, i-au poruncit părinții ca gândirea sa cea ereticească să o blesteme, iar dogmele cele drept credincioase să le primească, dar el n-a voit. Atunci prea sfințitul Flavian, cu toți sfinții, între care erau 32 de episcopi, arhimandriți 23, iar presbiteri și diaconi mulți, a scos pe Eutihie din rânduiala preoțească.
Hotărârea aceea era scrisă astfel: „Pe Eutihie, cel oarecând presbiter și arhimandrit, de vreme ce din scrisorile sale cele mai dinainte și din mărturisirile sale cele ascunse și cele de acum prin al său grai s-a aflat că bolește de eresul lui Valentin și Apolinarie și urmează hulelor acelora cu neschimbare, care nici de sfătuirea noastră nu s-a rușinat și nici n-a primit învățătură și n-a voit să se supună dogmelor cele drepte, noi, plângând și suspinând de pierderea lui cea desăvârșită, l-am judecat întru Domnul nostru Iisus Hristos, Cel hulit de dânsul, ca să fie străin de toată slujba preoției și de a noastră împărtășanie și de povățuirea mănăstirească, știind toți aceasta, că cei ce vor vorbi cu el și vor veni la dânsul vor fi vinovați de pedeapsa despărțirii, ca cei ce nu s-au depărtat de eresul lui. Flavian, episcopul Constantinopolului sau al Romei celei Noi, astfel judecând, am iscălit. Asemenea am iscălit toți arhimandriții”.
Fiind lepădat Eutihie, ședea lângă palatul împărătesc, având pe Hrisafie de mare ajutor în toate. Vicleanul acela cu mai multă mânie și iuțime întărâtându-se asupra prea sfințitului Flavian, a pornit tot chipul meșteșugurilor sale, cum să-l izgonească din scaunul patriarhiei, pe de o parte ca să răzbune pe Eutihie, iar pe de alta ca mai mult să mâhnească pe Pulheria, prin izgonirea lui Flavian. Deci, având pe împărat întru voia sa, făcea cu numele lui cel împărătesc toate cele ce voia. Atunci a scris lui Dioscor, patriarhul Alexandriei, om prea înrăutățit, meșter în vicleșug și necredincios, întărâtându-l asupra lui Flavian, iar pe Eutihie, încredințându-l apărării lui și făgăduind de la împărat multe daruri.
Asemenea a mai scris lui și despre împărat, poruncindu-i ca, luând pe episcopii săi de un gând cu sine, să vie în Efes cu sârguință și să țină sobor mare pentru dogmele credinței, de vreme ce Flavian aduce oarecari învățături pline de erezie în Biserică și o tulbură. Deci, să se cerceteze cu sobornicească judecată și să se lepede ca un nedrept credincios, iar Eutihie, de se va afla nevinovat, să se dezlege și să se rânduiască întru a sa cinste. Același Hrisafie, îndemnând și pe împărăteasa Evdochia, ajuta și aceea lui Eutihie contra lui Flavian; iar Dioscor, îndată luând mai mult de zece episcopi de un gând cu sine și pe un arhimandrit ce se numea Varsum, cu sârguință au mers cu o mie de monahi la Efes.
Acolo, făcându-se acel fără de lege și nedrept sobor în sfânta biserică – la care erau de 128 episcopi, din diferite țări, chemați prin împărătească poruncă -, a mers la judecată și prea sfințitul patriarh Flavian. Împăratul, și mai ales Hrisafie a scris, în numele împăratului, lui Elpidie comitele și la alți voievozi care erau acolo cu oștile, ca să nu lase în sobor pe episcopii cei ce au iscălit cu Flavian contra lui Eutihie și au făcut judecata.
Începând vicleana adunare, Dioscor fiind întâi șezător, a stat de față Eutihie și a dat a sa mărturisire de credință, întru care eresul era acoperit cu vicleșug, iar pe a lui Flavian mărturisire nu o primi soborul acela. Atunci a fost multă gâlceavă și tulburare câtăva vreme, unii apărând pe Eutihie și făcându-l nevinovat, ca pe un dreptcredincios, iar alții nevoindu-se pentru Flavian. Puțini erau din cei ce întăreau credința lui Flavian, pentru că toți au iubit întunericul mai mult decât lumina și au cinstit mai mult minciuna decât adevărul, plăcând împăratului celui pământesc, mai mult decât celui ceresc. Căci, împăratul Teodosie, deși era dreptcredincios, ca om a greșit din neștiință, necunoscând meșteșugul lui Eutihie, al lui Dioscor și al lui Hrisafie, care îl înșela neîncetat prin vicleșugul său, vânându-i sufletul. Întru neștiința sa, împăratul socotea pe eretici că sunt dreptcredincioși și minciuna cea grăită de dânșii o credea un adevăr, nefiind lângă dânsul sora lui cea cu bună înțelegere, fericita Pulheria.
După acea lungă gâlceavă ce s-a făcut la acel sobor care se adunase în Efes și care întărea dogmele ereticești, zicând că este o fire, iar nu două întru Hristos, a socotit ca dreptcredincios și a lăudat și preamărit pe Eutihie, de vreme ce partea potrivnică a biruit și așa a făcut nevinovat pe acesta, deși era eretic. Pe drept-credinciosul patriarh Flavian l-a osândit ca pe un eretic, tâlhărește, nelăsându-l să răspundă ceva pentru sine, nici voind să-i asculte mărturisirea lui cea credincioasă. Apoi, Dioscor, întâiul stătător, a dat răspuns de izgonire asupra lui, ca să fie străin de arhierie, de sfințire și de toată puterea duhovnicească și să se trimită în surghiun, în Egipt, la cetatea Lidiei.
Onisifor al Iconiei, cu alți episcopi care știau nevinovăția lui Flavian, sculându-se, au apucat genunchii lui Dioscor, zicând: „Să nu faci aceasta, o, prea sfințite părinte, pentru că Flavian n-a făcut nimic vrednic de izgonire, iar de este trebuință de vreo pedeapsă, să se pedepsească, iar să nu se lepede”. Dioscor, sculându-se de pe scaunul său, a zis: „De mi s-ar tăia și limba, într-alt chip nu voi zice”. Varsum, arhimandritul, strigă: „Cela ce va mărturisi că în Hristos sunt două firi, acela să se taie în două”. Stăruind episcopii cu rugăminte pentru Flavian, a strigat Dioscor: „Unde sunt voievozii?” Și îndată voievozii cu Elpidie și cu mulțime de oaste, au intrat în biserică și au adus lanțuri mari de fier asupra Sfântului Flavian.
Intrând și monahii lui Varsum, episcopii strigau: „Varsum, tâlharul, a răsturnat toată Siria și a adus o mie de monahi asupra noastră Varsum, tâlharul, anatema să fie!”
Varsum striga: „Să se ucidă ereticul Flavian, să se ucidă!” Apoi s-au pornit mâinile cele ucigașe asupra sfântului, unii cu palmele, alții bătându-l cu bețele și însuși Dioscor s-a repezit să-l calce în picioare. Apoi, fiind trântit la pământ, l-au bătut până ce s-au săturat și au pus în lanțuri pe cel ce era abia viu.
Apoi Dioscor silea pe episcopi să iscălească izgonirea lui Flavian. Cei de un gând cu Dioscor, îndată au iscălit. Iar cei ce vedeau nedreptatea și războiul ce se făcea, n-au voit să iscălească și ostașii nu-i lăsau să iasă din biserică, stând împrejurul lor înarmați. Monahii lui Varsum strigau asupra lor cu mânie și cu îngrozire. Deci, episcopii fiind ținuți în biserică până în noapte și văzând că nu puteau scăpa de primejdia ce era asupra lor, au iscălit chiar nevrând, fiind siliți prin îngroziri și astfel s-a săvârșit acel sobor ucigaș.
Sfântul Flavian, mărturisitorul lui Hristos, după acea cumplită bătaie, a treia zi și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Hristos Dumnezeu, pentru care a pătimit uciderea, ca Abel de la Cain. Fiind în locul de surghiunie, s-a dus la ceruri, iar în locul lui a fost ridicat la patriarhie Anatolie.
După aceasta s-a vădit răutatea și vicleșugul lui Hrisafie și a fost cu necinste izgonit din palatul împărătesc, apoi a pierit cu sunet. Iar pe Evdochia împărăteasa, smerind-o mânia împărătească s-a dus la Ierusalim. Sfânta Pulheria, cu rugămințile cele multe ale fratelui ei, împăratul Teodosie, plecându-se, s-a întors cu slavă în palatul împărătesc, și îndată au adus în Constantinopol moaștele mărturisitorului lui Hristos, Sfântul Flavian, cu mare cinste.
Dioscor și Eutihie, după al patrulea sinod al Sfinților Părinți, fiind dați blestemului celui veșnic, au pierit. Iar Biserica lui Hristos, cea nebiruită de porțile iadului, înflorea în dreapta credință, slăvind pe Hristos, nu despărțit în două fețe, ci în două firi neamestecate lăudat și preaînălțat, împreună cu Tatăl și cu Sfântul duh, în veci. Amin.