Sinaxar 7 septembrie

📑 Cuprins:

• Sfântul Mucenic Sozont
• Sfinții mucenici Evod și Onisifor, dintre cei șaptezeci de apostoli
• Sfântul Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului
• Sfântul Mucenic Evpsihie

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Mucenic Sozont

Maximian, ighemonul Ciliciei, când a intrat în cetatea Pompeiopol, făcându-se praznic idolului de aur, a adus multe jertfe. Era acolo un tânăr cu neam din Licaonia, anume Sozont, creștin cu credință, cu deprinderi bune, plin de lucruri bune, pentru că învăța ziua și noaptea legea Domnului. Acesta, păscând oile cele ne-cuvântătoare, pe cele cuvântătoare le povățuia la pășunea cea bună; pentru că unde era el cu oile, acolo se adunau la dânsul și ceilalți păstori, copii și bărbați, și îi învăța pe ei să cunoască pe unul Dumnezeu. Așa, pe mulți a adus la Sfântul Botez, pentru că darul Domnului nostru Iisus Hristos era întru dânsul.

Odată, păscând oile pe lângă un izvor unde se afla un stejar mare, a adormit cu somn dulce și a avut o vedenie dumnezeiască, care îl chema pe el la nevoința mucenicească, și i s-a mai spus că acel loc are să fie multora de folos, pentru că se va sfinți cu darul cel ce se coboară de sus și mulți vor afla mântuire printr-însul și vor preamări Sfânta Treime. Deci, sculându-se din somn bunul păstor, a încredințat altora oile și a lăsat în locul acela arcul său și trei săgeți spre pomenirea sa, iar el singur a intrat în cetatea Pompeiopol și a văzut păgânătatea ce se înmulțea și sfânta credință scăzând, și l-a durut inima de aceasta. Intrând în capiștea idolească, unde se găsea un idol de aur, a luat de la dânsul o mână și, sfărâmând-o, a împărțit-o la săraci. Apoi fiind mare tulburare în cetate pentru mâna cea de aur care se luase de la idol, mulți erau cercetați și chinuiți. Dar Sfântul Sozont, nevrând ca altcineva să pătimească pentru vina lui, a mers singur la ighemonul Maximian și s-a dat pe față. „Eu sunt – zise el – cel ce am luat mâna idolului vostru, pe care am zdrobit-o, iar aurul l-am dat celor ce aveau trebuință”.

Fiind cercetat pentru ce a îndrăznit a face un lucru ca acela și a aduce necinstire idolului lor, a răspuns : „Am făcut aceasta ca să vă încredințați de puterea cea slabă a idolului vostru. Când am luat mâna de pe dânsul, el nu s-a împotrivit. Să fi zis ceva!? Nici că l-a durut și nici nu a suspinat. Și cum putea să se împotrivească fiind mut și fără de suflet ? Că de ar fi fost Dumnezeu adevărat și viu, mi s-ar fi împotrivit și nu s-ar fi lăsat să-i fac rău. Iar eu, cunoscându-l pe el că este idol, iar nu Dumnezeu, i-am sfărâmat mâna; ba încă era să-l zdrobesc cu totul, ca să nu vă mai închinați lucrului cel făcut de mâini omenești care, deși are ochi, urechi, mâini și picioare, nici nu vede, nici n-aude, nici nu grăiește, nici nu pipăie, nici nu umblă și nici nu poate să-și ajute lui ceva, când l-ar bate cineva sau l-ar preface în bucăți”.

Auzind aceasta, ighemonul a poruncit ca să-l lungească pe el fără milă. Deci, mai întâi, l-au spânzurat și cu drugi de fier peste coaste l-au strujit; apoi încălțându-l cu încălțăminte de fier care avea piroane ascuțite pe dinăuntru, l-au pornit prin cetate, iar sfântul preumblându-se astfel, slăvea pe Hristos Dumnezeu. După aceasta, iarăși îl spânzurară pe lemn și cu toiege de fier foarte tare îl bătură, cât nu numai trupul, ci și oasele i-au sfărâmat. În acele munci sfântul și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Apoi, văzându-l pe el prigonitorii că murise, l-au luat de pe lemn, după porunca ighemonului și au făcut foc mare ca să-i ardă trupul pentru a nu fi cinstit de credincioși. Și când aruncară în foc trupul lui, cel mult pătimitor, deodată se făcură fulgere și tunete groaznice și a căzut ploaie mare cu grindină, încât îndată focul s-a stins. Iar poporul ce se afla acolo s-a răspândit de frică și a rămas trupul sfântului întreg. Și, venind noaptea, credincioșii vroiau să ia sfintele lui moaște, dar nu puteau fiind întuneric mare. Și mâhnindu-se ei foarte tare de aceasta, iată în miezul nopții, o lumină din cer a strălucit peste moaște pe care, luându-le credincioșii, le-au îngropat cu cinste. Iar de la mormântul lui multe minuni se făceau și nu numai de la mormânt, ci și de la izvorul cel de sub stejar, unde sfântul, dormind, a avut vedenia aceea. Asemenea felurite tămăduiri se dau bolnavilor, cu darul lui Hristos și cu rugăciunile sfântului pătimitor. Pentru aceea, mai pe urmă s-a zidit acolo o biserică în numele lui, spre lauda întru dânsa a unuia în Treime adevăratului Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în Veci. Amin.

Sfinții mucenici Evod și Onisifor, dintre cei șaptezeci de apostoli

Sfântul Evod a fost unul din cei șaptezeci de apostoli, făcându-se întâi episcop în Antiohia cea mare, după Sfântul Apostol Petru. Era mare propovăduitor al Cuvântului lui Dumnezeu; Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu îl pomenește în scrisoarea sa cea către antiohieni, zicând: „Aduceți-vă aminte de fericitul Evod, părintele vostru, care v-a fost pus vouă păstor întâi de apostol; deci, ca să nu se rușineze de voi părintele, fiți adevărați fii, iar nu din preacurvie”.

Acest Sfânt Evod a scris pentru Prea Curata Fecioară că a născut pe Mântuitorul lumii în anul al cincisprezecelea al vieții sale: „De la trei ani, zice, a fost dusă în Biserica Domnului, unde a trăit unsprezece ani, apoi, sosind al doisprezecelea an, de mâinile preoților a fost dată lui Iosif spre pază, viețuind la el patru ani, a primit Bunavestire cea de bucurie de la înger și a născut pe Hristos, lumina lumii, petrecând cincisprezece ani ai vieții sale”. Și alte multe scrieri de folos a lăsat Sfântul Evod, dar vremurile cele cumplite în care a fost prigonită biserica n-au îngăduit ca veacul nostru cel de pe urmă să le vadă. A scris o carte care avea titlul: Luminător. Vechiul scriitor Nichifor Calist enumeră acest titlu în istoria sa. Se scrie despre dânsul în martirologiul latin că și-a vărsat sângele pentru Hristos și luând cununa muceniciei s-a sfârșit. Unii povestesc că sfântul a pătimit atunci când Vespasian a fost în Antiohia. În acea vreme s-a făcut tulburare în cetate din pricina unui iudeu, Antioh, care, lăsându-și legea sa, a jertfit la idoli. Mulți din iudei au fost uciși, pentru că nu s-au închinat la idoli, și tot atunci mai mulți iudei au primit credința creștină și îl aveau pe Evod arhiereu. Deci, odată cu dânșii, și Sfântul Evod a fost ucis ca un păstor și mai mare începător al lor.

Iar Sfântul Onisifor, asemenea era din cei șaptezeci de apostoli, pe care Pavel îl pomenește în scrisoarea cea către Timotei, zicând: „Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit pe mine, și de lanțul meu nu s-a rușinat, ci venind în Roma, mai cu osârdie m-a căutat și m-a aflat. Să-i dea lui Domnul ca să afle milă de la El în ziua aceea. Și la câte în Efes mi-a slujit mie, tu mai bine știi”. Acesta a fost episcop în Kolofonia și în Kirini și până la sânge a pătimit pentru credință. Mărturisește pentru dânsul minologhionul că, după multe bătăi, fiind târât de cai sălbatici, și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu și în ceata mărturisitorilor împreună cu Evod, se sălășluiește în lăcașurile cerești.

Sfântul Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului

Noul făcător de minuni al Rusiei, sfântul Ioan, s-a născut în marele oraș Novgorod, din părinți binecredincioși; tatăl său se numea Nicolae, iar maica sa, Christina. Avea și frate după trup, anume Gavriil, cu care era crescut în bună învățătură și deprins în frica lui Dumnezeu. Din tinerețe s-a îndreptat pe sine la fapta bună. Iar la vârsta potrivită, a fost hirotonit preot la biserica Sfântului sfințit Mucenic Vlasie. Și slujea Domnului cu toată osârdia, umblând fără prihană în toate poruncile lui. Iubind însă viața cea liniștită și fără de tulburare, a avut dorință a se îmbrăca în chipul călugăresc. Pentru aceea a gândit să zidească și o mânăstire nouă din averea ce rămăsese de la părinți. Sfătuindu-se cu fratele său Gavriil, mai întâi a zidit o biserică de lemn, întru numele Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu, întru pomenirea cinstitei Buneivestiri, și a întemeiat mânăstire și a rânduit toate cele trebuincioase ei. Apoi s-a sârguit ca să zidească biserica de piatră.

Deci, începându-se acel lucru bun, și zidindu-se bine biserica cea de piatră, au ajuns la ferestre; și le-a lipsit argintul pentru săvârșirea bisericii. De aceea fericitul Ioan și Gavriil, fratele lui, erau în mare mâhnire. Dar având mare credință și osârdie către Prea Curata Născătoare de Dumnezeu, întru mâhnirea lor au năzuit cu lacrimi spre dânsa ca spre cea grabnică ajutătoare și scârbiților mângâietoare, rugându-se și zicând: „Tu, Stăpână, știi credința noastră și dragostea pe care o avem către Fiul Tău și Dumnezeul nostru și spre tine, Doamna noastră, cu toată osârdia și credința spre zidirea prea cinstitului tău hram ne-am pornit și spre ajutorul tău ne-am pus nădejdea noastră, Maica lui Dumnezeu. Deci, ajută-ne nouă ca să săvârșim biserica ta, trimite ajutorul tău, Stăpână, și nu ne rușina pe noi robii tăi, că, iată, am început a zidi și nu putem a o sfârși fără de ajutorul tău”. Așa rugându-se și tânguindu-se ei, li s-a arătat noaptea în vis Preacurata Maica lui Dumnezeu, cereasca împărăteasă, zicându-le lor: „De ce v-ați tânguit atâta pentru zidirea bisericii mele, iubiții mei robi ai lui Dumnezeu? Nu voi trece cu vederea rugăciunea, credința și dragostea voastră, ci degrabă vă voi trimite vouă cele spre săvârșire; ba vă va și prisosi; și altă trebuință nu este, fără numai sârguiți-vă la lucru și nu vă împuținați în credință”. Această vedenie o văzură amândoi frații și, deșteptându-se, s-au umplut cu mare bucurie. Iar după cântarea Utreniei au spus unul altuia cele ce văzuseră, și s-au întărit cu nădejde. Și într-aceeași zi, de dimineață, după rânduiala lui Dumnezeu, ieșind afară din mânăstire, au văzut un cal foarte minunat stând înaintea porții, cu frâu aurit, înfrânat, și șeaua de pe dânsul ferecată cu aur, iar călăreț pe el nu era. Și sta calul blând și nemișcat. Mirându-se de frumusețea și mărimea calului, așteptară mult: oare nu va veni de undeva călărețul calului acestuia? Și pentru că nu a venit nimeni, calul stând la un loc, nemișcat, se apropiară de dânsul și văzură doi săcușori plini pe amândouă părțile șelei atârnați. Cunoscând deci că de la Dumnezeu li s-a trimis lor aceasta, au luat de pe cal săcușorii aceia și îndată calul s-a făcut nevăzut din fața ochilor lor. Apoi, dezlegând săcușorii, au aflat unul plin cu aur iar altul cu argint și, mirându-se de o asemenea purtare de grijă dumnezeiască și a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, mare mulțumită au înălțat și degrabă au săvârșit biserica, cu toată buna podoabă înfrumusețând-o. Ase-menea au cumpărat mânăstirii și mulțime de moșii, iar rămășița aurului și a argintului au dat-o egumenului și fraților. Și ei se îmbrăcară în călugărescul chip acolo și s-au numit Ioan-Ilie și Gavriil-Grigorie și petreceau în mănăstirea aceea cu plăcere dumnezeiască în post și în rugăciune și întru toate nevoințele și ostenelile călugărești.

Murind preasfințitul arhiepiscop al Novgorodului, Arcadie, l-au luat pe fericitul Ilie din mânăstirea sa și l-au ridicat la scaunul arhiepiscopiei cu sila, căci el se lepăda, socotindu-se nevrednic de o rânduială ca aceasta; dar Dumnezeu l-a făcut pe el vrednic. Deci, voievodul, toți mai marii duhovnicești și mirenii, tot poporul cetății aceleia, cu un glas, l-au ales pe el, căci era iubit de Dumnezeu și de oameni și prin rugăminte l-au făcut pe el să primească scaunul arhiepiscopiei. Atunci s-a supus și a fost așezat arhiepiscop al Novgorodului de prea sfințitul Ion, mitropolitul Kievului și a toata Rusia. Și păstorea bine turma oilor lui Hristos, viețuind întru cuvioșie și dreptate.

În acea vreme, Roman, voievodul Suzdalului, și alții din ace-lași pământ al Rusiei, demnitari mulți, șaptezeci și doi la număr, se sculaseră asupra marelui oraș Novgorod, vrând să-i risipească pe el și pe oamenii săi, cei de un neam și de o credință, să-i prade și să-i dea morții. Pentru aceea au mers la cetate cu marea mulțime a oștilor lor și, împresurând-o, au strâmtorat-o cu sila trei zile. Iar cetățenii, văzând puterea cea mare a protivnicilor și slăbind de război, erau în necaz și în nepricepere mare, neașteptând ajutor de nicăieri, numai de la Dumnezeu cereau milă, și nădăjduiau spre rugăciunile sfințitului lor păstor. Iar bunul păstor, văzând pe lupii cei ce năvăliseră și căutau să-i rănească turma, a stătut la strajă, privind cu ochi nedormit spre Dumnezeu și cu rugăciunile sale îngrădind cetatea și cu ziduri. Iar în noaptea a treia stând el, după obicei, la rugăciune înaintea icoanei Domnului Iisus Hristos, și cu lacrimi, strigând către Stăpân pentru izbăvirea cetății, a auzit un glas zicând către dânsul: „Să mergi în biserica Domnului nostru Iisus Hristos, cea de pe ulița lui Ilie, și acolo, luând chipul Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, să-l înalți pe zidul cetății împotriva vrăjmașilor și îndată vei vedea mântuirea cetății”. Iar el, care a auzit un glas ca acesta, s-a umplut de negrăită bucurie și a petrecut fără de somn toată noaptea aceea.

A doua zi a chemat deci tot soborul și le-a spus lor de glasul ce se făcuse către dânsul; iar poporul, auzind aceea, a proslăvit pe Dumnezeu și pe Preacurata Maica lui Dumnezeu și primind oarecare putere a îndrăznit. Apoi, arhiepiscopul a trimis pe arhidiaconul său dimpreună cu clerul, poruncindu-i să aducă la sobor acea cinstită icoană, iar el, împreună cu sfințitul sobor, intrând în biserica cea mare a înțelepciunii lui Dumnezeu, au început a săvârși cântări de rugăciune. Ajungând, deci, trimișii la biserica Mântuitorului, unde se afla icoana făcătoare de minuni a Prea Sfintei de Dumnezeu Născătoare și, închinându-se precum se cădea, când au vrut să o ia, n-au putut nici să o miște din loc; și, pe cât au încercat mai mult, pe atât nicidecum n-au putut. Și, întorcându-se, au spus sfântului. Apoi el, adunând tot soborul, a mers cu sârguință și, intrând în biserică, a căzut înaintea icoanei Stăpânei noastre, rugându-se și zicând: „O, prea milostivă Doamnă, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, tu ești nădejdea, scăparea și apărarea cetății noastre, zidul, acoperământul și limanul tuturor creștinilor. Drept aceea și noi păcătoșii, spre tine nădăjduim. Roagă-te, Doamnă, Fiului tău și Dumnezeului nostru pentru cetatea noastră și nu ne da în mâna vrăjmașilor noștri pentru păcatele noastre, ci ascultă plângerea și suspinarea robilor tăi și scapă-ne. Precum oarecând pe niniviteni Fiul tău i-a cruțat, pentru pocăință, așijderea și aici arată-ți, Stă-până, mila ta”. Astfel rugându-se sfântul, a început a cânta paraclisul; și când clericii cântau condacul după a șasea peasnă: „Ceea ce ești folositoare creștinilor, neînfruntată”, îndată cinstita icoană a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu s-a mișcat singură. Iar poporul văzând acea minune, toți ca un singur glas strigau: „Doamne miluiește!” Apoi, prea sfințitul arhiepiscop, luând în mâini acea cinstită icoană, a sărutat-o cu dragoste și, mergând cu poporul, săvârșind cântări și rugăciuni a înălțat-o pe zidul cetății și a pus-o împotriva luptătorilor. Și, fiindcă la al șaselea ceas începuseră protivnicii a se năpădi mai tare la cetate și îndreptară săgeți asupra ei ca ploaia de multe, îndată cinstita icoană a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu schimbându-și fața sa dinspre protivnici, a întors-o spre cetate. Această mișcare era semn sigur de prea marea milostivire a Stăpânei noastre, pe care a arătat-o popoarelor celor ce se primejduiau de către împresurători. Privind arhiepiscopul spre sfânta icoană a văzut lacrimi curgând din ochii ei ca un izvor al raiului și luând felonul său, adună într-însul pe cele ce picau din icoană și grăi: „O, minune prea slăvită! Cum din lemn uscat pică lacrimi! Iată, Împărăteasă, ne arăți nouă semn adevărat, că te rogi Fiului tău și Dumnezeului nostru, cu lacrimi, pentru scăparea cetății”. Poporul, văzând că plângea icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a strigat către Dumnezeu cu lacrimi și cu suspinuri. Și deodată a coborât frică asupra protivnicilor, i-a acoperit întunericul, iar mânia lui Dumnezeu i-a tulburat și începură unul pe altul să se ucidă. Iar cetățenii, văzând o tulburare ca aceea a lor, au deschis porțile cetății și, ieșind înarmați, s-au repezit asupra vrăjmașilor, pe unii tăindu-i, iar pe alții de vii robindu-i și așa au biruit toate taberele vrăjmașilor, cu ajutorul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.

Din acea vreme arhiereul lui Dumnezeu, Ilie, a așezat praznic luminos: să se prăznuiască acel prea minunat semn al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu în marea cetate Novgorod, și a numit ziua aceea pe de-o parte zi de izbăvire, iar pe de alta, zi de pedepsire; de izbăvire, deoarece cu rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu a trimis Dumnezeu izbăvire cetățenilor, iar zi de pedepsire pentru aceia care, sculându-se asupra celor de un neam și de o credință, făceau război între frați. Și așa, din vremea aceea marele Novgorod era în pace și în liniște adâncă prin ocârmuirea bunului păstor.

Fericitul, șezând pe scaunul său ani îndestulați spre înălțarea laudei lui Dumnezeu, a zidit șapte biserici vestite. Cea dintâi biserică, pe care mai întâi de călugăria sa a zidit-o, era cu hramul Bunavestire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. A doua, pe care în vremea arhieriei sale a zidit-o, avea hramul Botezul Domnului. A treia, în numele Sfântului Prooroc Ilie. A patra era afierosită în numele cuviosului Theodor, egumenul Studitului. A cincea, a Sfinților Anania, Azaria, Misail și a Sfântului Daniil proorocul. A șasea avea hramul Sfântului drept Lazăr, celui a patra zi înviat. A șasea era închinată Sfântului ierarh, făcătorului de minuni Nicolae. Și era sfântul foarte milostiv către toți, având, pe câtă mare blândețe, pe atâta dragoste nefățarnică. Era ca un soare în biserica lui Hristos, luminând prin lucruri bune, gonind întunericul faptei rele și sfărâmând capul diavolului, domnul întunericului, care vrăjmășește totdeauna și pizmuiește mântuirea omenească.

Pentru că sfântul avea putere mare peste duhurile cele necurate, așa că le putea lega pe ele cu cuvântul, credem că este de folos a arăta aici o povestire minunată: Stând odată sfântul, după obiceiul său, la rugăciune, în chilia sa, la miezul nopții diavolul, vrând să-l înfricoșeze pe sfânt prin năluciri, a mers și a intrat în ligheanul cel ce sta în camera lui de culcat și a început a tremura, tulburând apa. Iar sfântul, înțelegând diavoleasca nălucire, s-a apropiat de vas și l-a însemnat pe el cu semnul Crucii și cu certare l-a legat în lighean pe diavol, așa ca să nu mai iasă el de acolo multă vreme. Diavolul, fiind ars de puterea Crucii, a început să strige ca omul: „O, amar mie, că sunt ars și nu pot să rabd! Degrabă mântuiește-mă, sfinte al lui Dumnezeu!” Iar sfântul i-a zis: „Cine ești tu și cum ai intrat aici ?” Răspuns-a diavolul: „Eu sunt vicleanul diavol și am venit aici ca să te tulbur, căci mi se părea că te vei înfricoșa ca om și te vei lăsa de rugăciune, iar tu m-ai încuiat în vasul acesta, unde groaznic mă chinui. Vai mie ! că m-am amăgit și am intrat aici ! Mântuiește-mă, robule al lui Dumnezeu, și de acum făgăduiesc că nu voi mai veni altă dată aici”. Strigând diavolul mult așa, i-a zis sfântul: „Iată, pentru îndrăzneala ta nerușinată îți poruncesc ca în noaptea aceasta să mă duci în Ierusalim, la biserica unde este mormântul Domnului. Iar din Ierusalim, să mă aduci iarăși aici, în chilia mea, în noaptea aceasta, și după aceea îți voi da drumul”. Deci, diavolul s-a făgăduit să facă voia sfântului, numai să fie mântuit din vas. Apoi sfântul, cercetându-l, l-a mântuit zicându-i: „Să-mi fii ca un cal, gata, stând înaintea chiliei mele, ca încălecând pe tine, să-mi săvârșesc dorința”. Iar diavolul a ieșit ca un întuneric din vas și a stat, după porunca sfântului, la ușa chiliei ca un cal.

Sfântul ieșind deci din chilie, s-a înarmat pe sine cu crucea și a încălecat pe drac și s-a aflat într-acea noapte în sfânta cetate a Ierusalimului, lângă biserica Sfintei Învieri, unde este mormântul Domnului. Iar pe diavol l-a certat să nu se ducă de la locul acela, și sta diavolul, neputând nicidecum să se miște din loc, până ce sfântul a făcut închinăciune la mormântul Domnului și la cinstitul lemn al Sfintei Cruci. Mergând la biserică și-a plecat genunchiule înaintea ușii și s-a rugat și îndată i s-au deschis ușile bisericii singure, de la sine, și lumânările și candelele la mormântul Domnului s-au aprins. Iar Sfântul, rugându-se lui Dumnezeu cu mulțumită, a vărsat lacrimi și s-a închinat la mormântul Domnului și l-a sărutat. Asemenea și la lemnul făcător de viață și la toate sfintele icoane și la locurile cele din biserică, și, săvârșindu-și dorința, a ieșit și iarăși ușile bisericii s-au închis singure. Și găsind pe diavol în același loc unde-i poruncise, stând ca un cal, gata, a încălecat pe el, și s-a aflat în noaptea aceea în marele Novgorod, în chilia sa.

Ducându-se diavolul la sfânt, l-a rugat ca să nu spună nimănui cele ce se petrecuseră cu dânsul, cum că, legat fiind prin certare i-a slujit ca un rob. „Iar de vei spune cuiva – zicea – că ai umblat călare pe mine, apoi nu voi înceta să-ți fac supărare, până ce nu voi aduce asupra ta o ispită mare”. Acestea spunându-le diavolul, sfântul a făcut semnul Crucii pe sine și îndată diavolul s-a stins ca fumul și a pierit de la dânsul.

Iar odată sfântul, cu cinstiții bărbați, cu egumeni, cu preoții și cu cetățenii cei de Dumnezeu temători, îndeletnicindu-se în vorbă duhovnicească și povestind din viețile sfinților și spunând multe spre folos, i s-a întâmplat lui de a arătat și acest lucru de care am povestit, spunând că altcuiva i se întâmplase, zise: „Știu pe un om care într-o noapte din marele Novgorod a fost în Ierusalim și, închinându-se la mormântul Domnului și la lemnul făcător de viață al Sfintei Cruci, s-a întors în marele Novgorod, mergând călare pe diavol, pe care, prin certare, îl legase ca pe un robit”. Iar cei ce auzeau se mirau de aceasta foarte tare, dar diavolul scrâșnea cu dinții asupra sfântului, zicându-i: „De vreme ce ai dat pe față taina aceasta, voi aduce asupra ta o asemenea ispită ca să fii osândit de toți cetățenii ca un desfrânat”.

Din vremea aceea, prin voința lui Dumnezeu, a început diavolul a aduce asupra sfântului o astfel ispită: venind mulți oameni pentru binecuvântare la sfântul, diavolul le arăta în chilia lui felurite năluciri – uneori încălțăminte femeiască, alteori mărgele, iar alteori alte găteli și haine cu care femeile se împodobesc. Deci, oamenii ce veneau, văzându-le, se scandalizau și gândeau rău de sfântul, părându-li-se că ține femeie în chilia sa și se tulburau și, sfătuindu-se între dânșii, ziceau: „Este nedrept ca un arhiereu depravat ca acesta să fie pe scaunul apostolesc”. Și, adunându-se oamenii la chilia sfântului, diavolul s-a închipuit în fetișoară și alerga înaintea lor ca și cum ar fi fugit din chilia sfântului, iar oamenii, văzând-o, strigară și începură a alerga vrând să prindă pe fetișcana aceea; însă diavolul a scăpat după chilia sfântului și s-a făcut nevăzut.

Auzind sfântul gălăgia poporului, a ieșit din chilie, și a zis către oameni: „Ce este fiilor? De ce este gâlceavă între voi ?” Iar ei, strigând la el ca la un depravat, defăimându-l și ocărându-l, l-au apucat și începură a-l batjocori. Apoi, nepricepându-se ce să-i mai facă, ziseră între dânșii: „Să-l ducem la râu și să-l punem pe o plută, ca să-l ducă apa de la cetatea noastră în jos, pe râu”. Și ducând pe sfântul și curatul arhiereu al lui Dumnezeu la podul cel mare, care este pe râul Volhov, i-au dat drumul pe o plută; și s-au împlinit cuvântul vicleanului diavol, care i-a zis lăudându-se: „Vei aduce asupra ta o asemenea ispită ca să fii osândit de toți ca un depravat”. Și se bucura vicleanul văzându-l pe sfânt batjocorit. Însă cu ajutorul darului lui Dumnezeu a biruit nevinovăția dreptului, și a rușinat pe vrăjmași căci sfântul fiind pus pe plută, pluta aceea plutea în susul râului, împotriva apei, care este la podul cel mare nefiind dusă de nimeni, decât de puterea lui Dumnezeu. Și plutea spre mânăstirea Sfântului Gheorghe care se afla departe de cetate ca la trei stadii. Iar oamenii, văzând minune ca aceasta, s-au înspăimântat și părăsind răutatea își rupeau hainele și se tânguiau, zicând: „Am greșit și am făcut nedreptate. Oameni fiind, am judecat pe păstor”. Și alergau pe mal, rugând pe sfânt să le ierte păcatul și să se întoarcă la scaunul său. „Iartă-ne nouă, părinte – ziceau – întru neștiință ți-am greșit. Să nu pomenești răutatea noastră și nu ne lăsa pe noi, fiii tăi”. Așijderea și tot clerul, întâmpinând pe sfânt și plecându-și capetele la pământ, cu lacrimi îl rugă să se întoarcă la scaunul său, iar el, ca un alt Ștefan, întâiul mucenic, se ruga lui Dumnezeu pentru cei ce l-au nedreptățit, zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Și s-a oprit la margine, aproape de mânăstire despre care am amintit înainte ca la o jumătate de stadie și, sculându-se de pe plută, a ieșit la mal. Iar poporul căzând cu plângere la dânsul, își cerea iertare și se bucura că a îmblânzit pe sfânt și că a descoperit Domnul viața lui cea nevinovată și curată. Iar el, fiind fără de răutate și dându-le tuturor iertare, le-a spus cum, umblând călare pe diavol, a fost în Ierusalim și cum diavolul s-a lăudat asupra lui. Auzind aceasta, toți au proslăvit pe Dumnezeu. Și așa s-a întors sfântul la scaunul său cu mare cinste și slavă și învăța pe oameni, zicându-le: Fiilor, cu cercetare să faceți tot lucrul, ca să nu fiți amăgiți de diavol și ca să nu aflați cândva răutatea împletită cu bunătatea și să fiți vinovați în fața judecății lui Dumnezeu.

După aceasta mai viețuind puțin sfântul și cunoscându-și ducerea sa la Dumnezeu și-a lăsat omoforul, acum fiind la adânci bătrânețe, și s-a călugărit în marea schimă și l-a numit în schimă cu numele lui cel dintâi, Ioan. Și s-a mutat cu pace la Domnul; iar trupul lui îl puseseră în biserica cea mare, în călugărescul chip. După dânsul ridicară la scaun pe Grigorie, fratele lui, care păștea binecinstitoarea turmă, dând Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Mucenic Evpsihie

Sf. Evpsihie s-a născut și a crescut în Cesareea Capadociei, iar pe vremea împărăției lui Adrian a fost clevetit că nu cinstește pe idolii elinești și i se închină lui Hristos. Pentru aceasta mai marele Capadociei l-a prins și, întinzându-l, l-a strujit pe coaste și l-a aruncat în temniță, unde zăcea abia mai trăind; rugându-se, i s-a arătat îngerul Domnului și, prin atingerea sa, i-a tămăduit rănile, apoi l-a scos liber din temniță. Această eliberare s-a făcut prin grija lui Dumnezeu, pentru ca multele bogății pe care le avea Evpsihie să nu cadă pe mâinile celor fără de Dumnezeu, ci să se cheltuiască bine la trebuința săracilor, care lucru s-a și făcut; căci pre toate agoniselile adunate încă de la strămoșii lui le-a împărțit la săraci, iar câteva le-a dăruit vrăjmașilor săi, celor ce l-au clevetit pe el, cinstindu-i cu daruri ca pe niște făcători de bine ai săi și pricinuitori ai pătimirii sale. Apoi când stăpânea în Cesareea Saprikie boierul, iarăși l-au prins pe Sfântul Evpsihie și spânzurându-l l-au strujit rău, după care a luat sfârșit prin sabie. Deci se spune că în loc de sânge au curs lapte și apă din rănile trupului său.