Sinaxar 4 septembrie

📑 Cuprins:

• Sfântul Sfințitul Mucenic Vavila
• Sfântul Prooroc Moise

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Sfințitul Mucenic Vavila

Păgânul împărat Numerian, petrecând în Antiohia cea mare, într-una din zile a făcut mare praznic zeilor și a adus atotspurcatele jertfe idolilor, amestecându-le cu sânge nevinovat, căci a junghiat un mic prunc împărătesc, pe care îl avea zălog de la oarecare împărat barbar, pentru o pace nestricată și trainică. Căci când purtase război cu împăratul acela și nu putea unul pe altul să se biruiască, făcură pace între ei și o întăriră cu jurăminte, încheind prietenie între dânșii. Spre adeverirea acelei păci neschimbate și a prieteniei, împăratul barbar a dat lui Numerian pe fiul său, tânăr copilaș, și l-a încredințat în grija lui, ca un tată să-l crească și ca pe un fiu firesc al său să-l aibă la sine. Numerian, luând copilul împărătesc cu înșelăciune, îndată și-a arătat cruzimea cea fără omenie, căci a stricat pacea cu împăratul acela, nebăgând în seamă jurământul și defăimând prietenia lui, și singur, cu mâna sa, a junghiat pe fiul împărătesc în capiștea urâților săi zei.

Întru acea vreme era păstor al Bisericii Antiohiei sfântul și purtătorul de Dumnezeu Părintele Vavila, care, fiind ales prin dumnezeiasca înainte-însemnare la scaunul arhieriei, păștea bine turma lui Hristos, făcându-se exemplu credincioșilor cu cuvântul, cu viața, cu dragostea, cu duhul, cu credința și cu curăția. Când se săvârșea acel diavolesc praznic și cumplită ucidere, Sfântul Vavila, adunându-și credincioșii săi care erau în Antiohia și intrând în sfânta biserică, aducea jertfa cea fără de sânge adevăratului Dumnezeu, rugându-se pentru cuvântătoarea sa turmă să nu fie răpită de lupii cei pierzători de suflet și învățând oile sale să fie tari în credință, ca să nu cadă în vreme de ispite.

Dar necuratul împărat, întorcându-se de la spurcatele jertfe ucigașe de oameni, s-a pornit spre creștineasca biserică, vrând să vadă dumnezeieștile taine care se săvârșeau și să spurce sfințenia Domnului prin intrarea sa necurată. Atunci râvnitorul lui Dumnezeu, Sfântul Vavila, auzind că vine împăratul cu toată suita spre biserică, a lăsat dumnezeiescul altar și, ieșind împotriva împăratului, a stat în ușile bisericii. Apoi văzând că se apropie, a strigat cu mare glas către dânsul: „Nu ți se cade împărate, fiind închinător de idoli, să intri în biserica Dumnezeului Celui viu și să o necinstești cu intrarea ta”. Și s-a împotrivit Sfântul Vavila foarte mult împăratului, mustrându-l pentru idoleasca necurăție și cu totul oprindu-l să intre în biserică. Când s-a apropiat împăratul de ușă, Sfântul Vavila a arătat o asemenea îndrăzneală că, punându-și dreapta sa în pieptul lui, l-a oprit și l-a împins afară din biserica lui Dumnezeu, încât s-a întors împăratul rușinat. Că deși voia să intre cu sila, având cu el slujitori și ostași, însă îl oprea o putere dumnezeiască prin Sfântul Vavila și nu lăsa pe acel necurat nici măcar să se atingă de biserică. Căci cuvintele lui Vavila ca și cuvintele îngerului erau, și înfricoșau pe sufletul cel îndrăzneț și fără Dumnezeu. Afară de aceasta s-a îndoit împăratul și de popor, temându-se ca nu cumva să se facă ceartă și tulburare, pentru că multă mulțime de credincioși se adunase acolo în acea vreme.

Deci răbdând mustrarea în tăcere, s-a dus cu mânie la palatele sale. A doua zi a poruncit să ardă cu foc biserica aceea, iar pe patriarh, punându-l înaintea sa, a început să-l ocărască de lucrul ce a îndrăznit să facă, zicându-i: „O, ticălosule mai mult decât toți, spre cine ai nădăjduit de ai cutezat a te împotrivi puterii mele și mi-ai oprit intrarea în biserică? Nu știi câtă răutate este a mustra pe împărat și sub ce fel de pedepse se află cel ce îndrăznește a necinsti fața împărătească? ” Iar Sfântul Vavila, fără teamă, i-a răspuns: „Nu caut la împăratul pământesc, nici nu mă rușinez de fața lui, ci privesc spre Împăratul ceresc, nădăjduind spre Dânsul. De Acela mă tem, Care m-a pus păstor al oilor Sale și-mi poruncește să fiu treaz când năvălește lupul și să nu las fiara să intre în turmă. Deci nu pe împărat l-am mustrat, căci știu că îndrăzneala de a mustra pe împărat nu este departe de nebunie; ci am oprit pe acela care cu intrarea sa a vrut să necinstească sfințenia lui Dumnezeu și să o facă necurată. Pentru aceea este cu dreptate să-mi mulțumești că te-am oprit de un plan rău ca acesta prin care ți-ai fi adus asupra ta pierzarea cea mai de pe urmă, mâhnind cu totul pe Ziditorul tău, de la care a cădea este mai cumplit decât orice moarte”.

Numerian a zis: „Se cădea ție ca pentru lucrul de ieri pe care ai îndrăznit a-l face împotriva noastră să te căiești și să ceri iertare de la noi, iar tu și acum ne nesocotești pe noi”. A răspuns Vavila: „Nu ni se cade nouă, creștinilor, a ocărî și a mustra pe nimeni din oameni, deci nici pe tine nu te mustrăm. Că nu se cuvine a necinsti zidirea lui Dumnezeu, împodobită cu chipul Lui, însă de îndrăznește cineva împotriva lui Dumnezeu și aduce necinste asupra sfințeniei Lui, apoi pe unul ca acela nu numai nu este vrednic a-l cinsti, ci cu dreptate este a-l și urî, după cum ne grăiește dumnezeiescul David: Au nu pe cei ce te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât și asupra vrăjmașilor Tăi am luptat? Cu urâciune desăvârșit i-am urât pe ei, vrăjmași mi s-au făcut mie”.

Acestea grăind sfântul, i-a zis împăratul: „Lasă aceste cuvinte multe ale tale și ascultă-ne pe noi, de voiești să scapi de pedeapsa ce ți se cuvine pentru greșeala ta și să câștigi de la noi iertare, apoi să aduci jertfă zeilor noștri și să te închini lor”. A răspuns sfântul: „Pentru turma încredințată mie toate le pot pătimi și sufletul sunt gata a mi-l pune”. Apoi, tăcând puțin, a zis: „Nu se poate, o, împărate, să mă depărtez de Dumnezeul meu și să slujesc zeilor mincinoși, ale căror lucruri nelegiuite este rușine a le și pomeni”.

Împăratul a grăit: „Iar îți zic cuvântul dinainte: Lasă multa ta grăire și jertfește zeilor, iar de nu voiești, pe tine, cel rău, te va pierde stăpânirea mea”. A răspuns Vavila: „Dorința mea era să te mântuiesc pe tine de întunericul ce te-a cuprins, ca să fii scăpat de muncile cele nesfârșite, iar tu îi chemi și pe alții în aceleași chinuri, aprinzându-ți gheena cea mare. Deci îți spun că nu vei putea să scapi de mâinile Dumnezeului celui viu!”

Apoi chinuitorul, schimbându-și furia în blândețe, a început a întreba fără mânie pe Sfântul Vavila: „Oare vei putea să ne spui ce este Dumnezeu?” A răspuns Vavila: „Firea lui Dumnezeu, oricât de mult te-ai osteni, nu vei putea s-o cuprinzi, că Dumnezeu este negrăit, neajuns și necercat de gândurile omenești. El este începătorul a toate, alcătuitorul, ziditorul și Domnul tuturor, Cel ce este dea pururea și a făcut pe îngeri, pe arhangheli și toate celelalte ființe. Apoi l-a zidit pe om și l-a umplut de nenumărate bunătăți, punându-l împărat peste făpturi, și i-a rânduit să locuiască în rai. Apoi, ca să-și cunoască omul cinstea sa, și cu cât întrece pe celelalte vietăți, le-a adus pe toate înaintea lui și i-a poruncit să le pună nume. Încă i-a zidit lui și ajutoare și l-a învrednicit pe om a se îndulci de dumnezeieștile cuvinte. Iar nemulțumitorul om, defăimând pe Ziditorul și poruncile Lui nebăgându-le în seamă, a ascultat pe vrăjmașul care nu i-a făcut niciodată vreun bine, fără numai i-a adus cuvânt înșelător, pe care, crezându-l, s-a lipsit de rai, fiind izgonit de dreapta judecată a lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu Cel fără răutate, măcar că l-a izgonit pe om, însă n-a încetat a-i face bine, arătând că, deși greșim fără număr, El nu voiește pierzarea noastră, ci ne rânduiește nouă cele spre mântuire”.

Numerian, auzind aceste cuvinte, nu a putut să le înțeleagă, pentru că sufletul care n-a gustat darul, nici nu s-a împărtășit cu înțelegerea, nefiind bun și nicidecum pedepsit, cum putea să înțeleagă cele folositoare? Însă, rușinându-se de cei ce stăteau împrejur, ca să nu fie cunoscută cu totul neînțelegerea lui, se arăta că le înțelege pe toate cele grăite de Vavila și a lăudat pe sfântul ca pe un frumos grăitor. Apoi iar a întrebat: „Ce este omul?” Iar el a răspuns: „Omul este făcut de Dumnezeu din țărână și este muritor, mai cinstit decât toate vietățile cele muritoare, blând, iubitor de prietenie, deși noi ne înrăim unul asupra altuia mai cumplit decât fiarele”. Numerian, mirându-se de cuvintele lui Vavila și arătându-se pe sine înțelept, se jura pe zeii săi, mărturisind că Vavila este înțelept și nu grăiește nimic mincinos, numai dacă ar jertfi idolilor. Că zicea: „Numai singură aceasta îi lipsește lui Vavila, că nu cinstește pe idolii noștri; ci trebuie ca înțeleptul acesta să nu necinstească zeii și să nu-și întrarmeze așa limba sa asupra lor”.

Căutând din nou înspre Vavila, i-a zis: „O, bătrâne prea înțelepte, să aduci jertfă zeilor noștri și îndată te voi avea ca pe un tată. Văd zeii că nu mint și vei fi domn în stăpânirea mea și vei avea multe averi”. Așa amăgea necuratul împărat pe bărbatul cel drept cu felurite îmbunări și cu făgăduințe de bogății mari și de cinste. Dar adevăratul mărturisitor al lui Hristos a stat nemișcat în credință. Iar împotriva înșelătoarelor cuvinte ale chinuitorului a răspuns: „Capul tuturor bunătăților este dreapta credință, fără de care toate bunătățile făgăduite mie de tine sunt sărăcie și cea mai de pe urmă ocară si lipsirea de cele pe care le am”.

Deci Numerian, văzând pe Sfântul Vavila neplecat spre păgânătatea lui, s-a pornit cu mânie și a poruncit lui Victorin, ducele său, ca punându-i lanțuri grele de fier la grumaji și la picioare, să-l poarte prin mijlocul cetății spre privirea tuturor. Pentru că nădăjduia nelegiuitul că acest cinstit bărbat fiind slăvit de toți cetățenii, rușinându-se de o necinstire ca aceea, se va pleca la necurata lui voie. Iar lanțurile fiind puse pe sfânt, împăratul zicea batjocorindu-l: „Așa mă jur pe zei, Vavila, că îți este podoabă ție a umbla în aceste lanțuri, că acestea se cuvin bătrânețelor tale!” A răspuns sfântul: „Tu, împărate, spre râs îmi zici aceasta, iar eu îți spun adevărul că așa de cinstite îmi sunt aceste lanțuri, precum ție coroana cea împărătească, iar pătimirile cele pentru Hristos așa de iubite îmi sunt, precum ție sceptrurile. Și moartea pentru Cel fără de moarte Împărat așa îmi este de dorită, precum ție viața”.

Din întâmplare erau acolo, lângă Vavila, trei frați tineri de ani, dar bătrâni cu înțelepciunea, pe care sfântul i-a crescut cu duhovnicească hrană și îi avea ca pe fiii săi. Aceia, urmând învățătorului lor, chiar când era legat, nu îl părăseau. Spre ei căutând împăratul, a zis către sfânt: „Mi se pare, Vavila, că acești copii spre mândrie te ridică pe tine, numindu-te învățător, și pentru dânșii stăruiești întru împotrivirea ta”. A răspuns sfântul: „De vei voi să-i întrebi pe copiii aceștia, îi vei vedea mai înțelepți decât tine și vei cunoaște că ei sunt sămânța cuvintelor mele”. Deci a întrebat împăratul: „Ai cui sunt copiii?” A răspuns sfântul: „Ai mei sunt după duh, pe care, prin bunavestire, eu i-am născut, prin învățătură i-am hrănit, prin pedepsire i-am crescut și sunt în aceste mici trupuri bărbați mari și creștini desăvârșiți. Întreabă-i și vei vedea”.

Atunci a poruncit împăratul ca pe Vavila să-l ducă la priveliște și să-l arunce în temnița poporului, iar pe tineri, chemându-i înaintea sa, i-a întrebat mai întâi de au mamă. Iar ei ziseră: „Și mama și tatăl și învățătorul nostru este Vavila, pe care îl iubim mai mult decât pe o maică, pentru că mama numai ne-a născut, iar Vavila ne învață pe noi înțelegerea și dreapta credință și spre înălțimea bunătăților ne ridică, îngrijindu-se de sufletele noastre”. Îndată împăratul a poruncit să caute și să aducă pe mama lor. Fiind adusă maica, o întrebă împăratul cum o cheamă și de este ea mama copiilor acelora. Iar ea a răspuns, zicând: „Numele meu este Hristodula și acești copii sunt rodul pântecelui meu, pe care i-am adus în dar lui Dumnezeu ca pe niște începători ai durerilor mele și nădăjduiesc că înțeleptul Vavila în vistieriile cerești îi va pune pe dânșii, pentru că i-am încredințat în grija lui pe acești fii ai mei”.

Numerian, umplându-se de mânie, a poruncit ca pe acea dreptcredincioasă mamă să o bată peste obraz, zicându-i: „Nu grăi înaintea împăratului cu așa îndrăzneală!” Iar tinerii, văzând pe maica lor așa bătută, ziceau: „A înnebunit împăratul! Bate pe mama noastră care grăiește adevărul”. Împăratul a întrebat pe copii de nume și de ani. Și spuseră aceștia că cel dintâi se numește Urban, având doisprezece ani; al doilea, Prilidian, având nouă ani; al treilea, Epolonie, având șapte ani. Apoi îi amăgi și pe ei prigonitorul cu cuvinte bune și cu daruri, ca să se închine la idoli, iar ei cu o gură răspundeau: „Suntem creștini și nu se cade nouă să ne închinăm idolilor. Pentru că suntem învățați să cunoaștem pe unul Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul. Aceluia ne închinăm, și nu idolilor!”

După multe îmbunări, văzându-i prigonitorul pe ei neplecați, a poruncit să-i bată, dându-le lovituri după numărul anilor lor. Astfel, pe cel dintâi întinzându-l, i-a dat douăsprezece lovituri aspre; celui de al doilea, nouă; celui de al treilea, șapte, iar ei cu bărbăție răbdau. Numai de aceea le era jale, că nu aveau mai mulți ani, ca mai multe bătăi să fi primit pentru Hristos și ziceau: „Măcar de ne-ați și ucide pe noi, nu ne vom închina mincinoșilor voștri zei, ci unuia Dumnezeu ne închinăm, Domnului nostru Iisus Hristos”.

Ducând pe copii deosebit și pe mama lor liberând-o, iar l-au pus pe Vavila înaintea sa și i-a zis: „Iată acum copiii tăi se închină zeilor noștri, deci se cade ție ca, nezăbovind, acelora să te închini”. A răspuns Vavila: „De la diavolul, tatăl minciunii, v-ați învățat a minți, pentru că știu că nici cu amăgirile voastre, nici cu muncile nu veți putea să-i rupeți pe ei de la Hristos, căci i-am învățat bine a cunoaște pe unul, adevăratul Dumnezeu, și a crede într-Însul”. Atunci împăratul a poruncit ca pe Vavila și pe copii, spânzurându-i de un lemn, să-i ardă cu foc. Iar Vavila, ridicându-și ochii în sus, s-a rugat lui Dumnezeu să dea de sus tăria Sa spre răbdarea tinerilor celor mici, ca să nu-i dovedească pe ei chinul. Apoi îi învăța pe dânșii să rabde cu bărbăție, făgăduindu-le lor de la Hristos mare răsplătire. Și răbdau vitejește copiii cei fără de răutate împreună cu dascălul lor, întărindu-i pe ei ajutorul lui Dumnezeu.

Prigonitorul, luându-i de pe lemn, pe Vavila l-a închis legat cu lanțuri într-o casă din apropiere, iar pe copii încerca să-i ispitească din nou cu îmbunări și să-i amăgească, numindu-i pe ei fii ai săi cu nume bun și chemându-i copii frumoși, le-a dat aur și argint.

Ei însă cu un singur glas grăiau: „Înșelătorule viclean, pentru ce întinzi spre noi cursa cea mult împletită a înșelăciunii tale, vrând să ne vinzi pe noi ca pe niște vrăbii? Să știi cu adevărat că nimic nu vei spori, oricât de mult te vei osteni, pentru că avem pe Hristos Cel ce ne păzește și ne acoperă pe noi, cu a Cărui putere cursa ta degrabă se va sfărâma, iar noi vom fi izbăviți”. Apoi, suspinând, zi-seră: „O, dreaptă credință, mama noastră, nu ne vom lepăda de tine! O, împărate, oare nu se cade ție să ai grijă de stăpânirea ta și să te înarmezi împotriva vrăjmașilor și război să faci cu dânșii, iar nu să ne prigonești pe noi fără vină? Dar tu, lăsând toată grija cea din afară, te-ai pornit asupra noastră si nebăgând seamă te înarmezi și ne gonești pe noi. Iar aceasta o faci nu ca să dobândești vreun folos pământesc, ci ca să placi mâniei tale cea de fiară și sălbăticiei celei firești”. Cu aceste cuvinte aprinzându-se prigonitorul, pe Vavila și pe copii i-a judecat și i-a osândit la moarte.

Când erau duși de ostași la tăiere, Vavila a cântat cuvintele lui David: „Întoarce-te sufletul meu la odihna ta, că Domnul bine a făcut ție!”. Și ajungând la locul unde aveau să-și pună capetele lor pentru Hristos, Vavila, punând înaintea sa pe copii, pe ei mai întâi îi aduse sub sabie, temându-se ca nu cumva vreunul din ei, rămânând după dânsul, să se teamă de moarte și să se depărteze de la Domnul. Pentru aceasta îi trimise pe ei la cer înaintea sa și îi mângâia, învățându-i să nu se înfricoșeze de tăierea sabiei pentru care vor lua de la Hristos viața cea veșnică.

După ce au fost tăiați copiii, Vavila a strigat cu veselie: „Iată eu și pruncii pe care mi i-ai dat, Dumnezeule!” Apoi singur sub sabie și-a plecat grumazul său și a poruncit celor ce voiau să-i îngroape trupul, ca cu dânsul împreună să se pună în mormânt lanțu-rile și obezile lui, „ca să fie acestea și după moartea mea podoaba trupului meu”. Tăindu-i-se sfântul lui cap, s-a dus la locașurile cele de sus și a stat cu copiii săi înaintea tronului ceresc. Iar sfântul lui trup s-a așezat și s-a îngropat împreună cu lanțurile precum singur a rânduit, alături de cei trei tineri sfinți care au fost îngropați împreună cu dânsul.

Nu după puțină vreme, când împăratul Constandie, fiul mare-lui împărat Constantin, a făcut părtaș împărăției sale pe Gal, fratele lui Iulian, fiul unchiului său – pentru că nu avea fii care să fi fost moștenitori ai împărăției lui -, atunci împăratul cel nou, Gal, venind în Antiohia, a adus moaștele Sfântului Vavila și cu dânsul și pe ale celor trei tineri ce au pătimit la locul ce se numea Dafne, care era înaintea cetății. Iar locul acela se spune că avea numirea de la o oarecare fecioară ce se numea Dafne, care fugea acolo de tata lui Apolzin, precum se povestește în mitologia elinească.

Acel loc era foarte frumos, cu copaci de chiparos răsădiți și cu alți înalți pomi roditori împrejmuit, și verde și larg, având izvor de apă repede curgătoare. În mijloc era o capiște idolească, în care idolul Apollin, cel cu meșteșug cioplit, dădea răspunsuri la cei ce-l întrebau, pentru că diavolul ședea într-însul și răspundea oamenilor. Acolo se adunau popoarele să jertfească idolului și se făceau toate jucăriile și spurcatele lucruri.

De aceea Gal, care s-a numit mai sus, fiind creștin drept-credincios și vrând să întoarcă acele popoare păgâne de la a lor ne-dumnezeire, dar neputând în acel loc Dafne să strice capiștea idolească ce era într-însul că se temea să nu ridice război de către poporul elinesc, pentru că era încă mulțime nenumărată acolo de elini care erau gata a muri pentru spurcații lor zei, a făcut acolo o biserică mică. Și, precum s-a zis, a mutat acolo moaștele Sfântului Vavila, cu ale celor trei tineri și le-au pus pe ele într-o raclă mare de piatră, ca adunându-se la acel loc necurații oameni să poată pe îndelete a se întoarce la Hristos, văzând puterile făcătoare de minuni ale sfintelor moaște.

Când Iulian potrivnicul s-a făcut împărat după uciderea lui Gal și după moartea împăratului Constandie, și mergând asupra perșilor, fiind în Antiohia, a mers la Apollin, idolul din capiștea lui, închinându-i-se cu jertfe și întrebând pe idol pentru biruință, dacă va birui pe perși. Idolul i-a răspuns că de când se aduseseră moaștele Sfântului Vavila la locul acela a fugit oracolul și a tăcut idolul, nerăspunzându-le la nici o întrebare. Jertfitorii lui Apollin fiind în mare mâhnire pentru acest lucru, oracolul le-a spus că pentru moaștele lui Vavila nu poate zeul lor să le grăiască. De aceasta înștiințându-se Iulian, a poruncit galileenilor, căci așa numea pe creștini, să ia de acolo moaștele sfinților cu racla cea de piatră. Deci adunându-se toți credincioșii de la mic până la mare câți puteau atunci să fie în Antiohia, cu psalmi și cu cântări au dus în cetate pe Sfântul Vavila și pe cei trei tineri, ducând cu dânșii racla aceea de piatră legată și cântând: „Să se rușineze toți cei ce se închină celor ciopliți, și cei ce se laudă cu idolii lor”.

După mutarea moaștelor sfinților, a căzut foc din cer peste capiștea lui Apollin și a ars-o cu idolul ei, spre rușinarea necuraților. Iar credincioșii s-au bucurat, lăudând pe Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Sfântul Prooroc Moise

Murind Iosif în pământul Egiptului, neamul lui Iacov, tatăl lui, nu după multe sute de ani s-a înmulțit atâta, încât tot pământul acela s-a umplut de poporul israelit, iar la războaie puteau să fie dintr-înșii câte șase sute de mii de bărbați. Atunci împăratul Egiptului, temându-se ca nu cumva, sfătuindu-se cu vrăjmașii lor, să piardă pe egipteni de pe pământ, a poruncit dregătorilor săi să chinuiască pe poporul lui Israel în toate chipurile și cu slujbele și cu bătăile. Pentru că din sudorile lor cele cu multă osteneală au zidit niște cetăți nu atâta pentru trebuință, cât pentru mărire deșartă și pentru ca până în sfârșit să împuțineze neamul evreilor. Însă pe cât îi chinuia și-i muncea mai mult, pe atâta ei se înmulțeau, pentru că nu putea să-i împuțineze oamenii, pe aceștia pe care Dumnezeu a voit a-i înmulți și a-i mări. Și deși împăratul poruncea moașelor egiptene ca pe tot pruncul evreiesc ce se năștea parte bărbătească să-l ucidă, moașele, temându-se de Dumnezeu, pe partea bărbătească o cruța. Atunci împăratul a dat poruncă în tot pământul Egiptului, ca oricine va vedea prunc evreu, parte bărbătească, să-l ia și să-l arunce în râu.

În acea vreme era un om din seminția lui Levi, anume Avram, având femeie din aceeași seminție – anume Iohabeta. Aceștia, mai înainte de acea vreme, au născut un fiu, Aaron, și o fiică, Mariami.

În acea vreme singură și cumplită când se ucideau pruncii, născu un prunc, parte bărbătească, pe care văzându-l foarte frumos, plângea pentru dânsul. Știind porunca împărătească, de a ucide pe toți pruncii neamului evreu, l-au ascuns pe el la dânșii trei luni. Și de vreme ce nu mai puteau să-l ascundă pe el, mama sa i-a făcut un sicriaș de papură, l-a uns cu rășină și cu smoală, a pus pruncul într-însul și l-a așezat pe el în margine lângă fluviul Nil. Și păzea sora lui de departe ca să știe ce i se va întâmpla pruncului.

După rânduiala lui Dumnezeu s-a pogorât atunci fiica lui faraon ca să se scalde în Nil, iar slujnicele ei umblau pe lângă apă și văzând un sicriaș în margine, a trimis o slujnică de l-a luat. Deschizându-l, a văzut un prunc frumos plângând în sicriaș și fiindu-i milă de el fiicei lui faraon, a zis: „Acesta este dintre pruncii evreiești”. Vrând să-l aibă pe el de fiu, a poruncit să-i caute o doică. Deci, scrie Iosif Flavius, i s-au adus multe doici egiptene și n-a voit pruncul să sugă din pieptul lor. Atunci s-a apropiat Mariami de fiica lui faraon, căreia îi și slujea, și i-a zis: „Dacă voiești, stăpână, să-ți chem ție o femeie hrănitoare de la evrei, ea va hrăni pruncul”. Și i-a zis ei fiica lui faraon: „Mergi și cheamă!” Și ducându-se copilița, a chemat pe mama pruncului. Și a zis către dânsa fiica lui faraon: „Păzește-mi pruncul acesta și mi-l hrănește, iar eu îți voi plăti ție”.

Deci a luat femeia pruncul pe mâini și îndată, cu dragoste, s-a alipit de dânsa ca de mama sa, iar ea l-a hrănit. Apoi, după ce a crescut pruncul, l-a dus pe el la fiica lui faraon, care îl iubea foarte mult, fiindcă pruncul era foarte frumos, și l-a rugat pe tatăl său ca să-i fie ei în loc de fiu. Și i-a pus lui numele de Moise, zicând: „Din apă l-am scos pe el”, pentru că „Moise” în egipteană înseamnă „apă”. Se scrie despre dânsul în istorii vechi că odată l-a dus pe el fiica lui faraon la tatăl său. Jucându-se cu copilul, faraon a pus pe capul lui coroana cea împărătească pe care era cioplit un idol mic. Iar pruncul, apucând coroana de pe cap, a aruncat-o la pământ și a călcat-o cu picioarele, lucru pe care l-a văzut împăratul și cei ce erau lângă dânsul. Un preot bătrân care avea înștiințare de la vrăjitori că atunci când se va naște povățuitorul poporului israelitean multe pedepse va lua Egiptul, l-a sfătuit pe faraon să poruncească să ucidă pe pruncul acela, ca nu cumva, crescând, să aducă vreo primejdie asupra pământului lor. Dar Domnul, vrând să-Și împlinească voia Sa după rânduială, au grăit alții împotrivă, cum că pruncul cel fără de răutate a făcut aceasta din neștiință.

Vrând să ispitească știința și răutatea lui, aduseră la dânsul un cărbune aprins pe care, luându-l, l-a băgat în gură și și-a ars limba, pentru aceea era zăbavnic la limbă. Iar după ce a mai crescut, a pus lângă dânsul fiica lui faraon filosofi aleși egipteni ca să-l învețe toată înțelepciunea. Și era copilul isteț la minte, întrecând în puțină vreme pe dascălii săi, fiind iubit împăratului și tuturor celor din palatele împărătești. Iar când a fost înștiințat de neamul său că era evreu, a început a cunoaște pe unul Dumnezeu care este în ceruri Ziditorul a toată făptura, pe care evreii îl cinsteau, iar de păgânătatea egipteană se îngrețoșa.

Scriu unii că atunci când năvăliseră etiopienii asupra Egiptului, Moise, fiindcă devenise bărbat desăvârșit, a fost ales de toți egiptenii să fie povățuitor oștilor, care au și bătut pe etiopieni cu vitejia sa. Și pentru această vitejie împăratul Egiptului, în loc să-i arate dragoste, l-a urât pe el, pentru că unii dintre jertfitorii egipteni prooroceau după magia lor că acesta va să aducă primejdii asupra Egiptului și sfătuiau pe împărat să-l ucidă. Ascultându-i, împăratul a gândit să ucidă pe Moise, însă nu a făcut aceasta degrabă, nevrând să mâhnească pe fiica sa, dar căuta pricină asupra lui și vreme potrivită.

În zilele acelea, ieșind Moise la frații săi, la fiii lui Israel și cunoscând durerea lor, a văzut pe un egiptean bătând pe un evreu. Căutând încoace și încolo, n-a văzut pe nimeni și, ucigând pe acel egiptean, l-a ascuns în nisip. Apoi, ieșind a doua zi, a văzut doi bărbați evrei bătându-se și a zis celui ce năpăstuia pe celălalt: „Pentru ce-l bați tu pe aproapele tău?” Iar el a zis: „Cine te-a pus pe tine mai mare și judecător peste noi? Oare, voiești să mă ucizi și pe mine așa cum ai ucis ieri pe egipteanul acela?” Și s-a temut Moise, auzind că nu s-a tăinuit uciderea cea făcută. Deci a auzit faraon de pricina aceasta și încerca să-l ucidă pe Moise. Și s-a dus Moise de la fața lui faraon și s-a sălășluit în pământul Madiamului, dar, ostenind pe cale, a șezut lângă o fântână. Și iată șapte fiice ale lui Iotor, preotul Madiamului, păscând oile tatălui lor, veniră la fântână și, scoțând apă, turnau în jghiaburi ca să adape oile.

Venind păstorii de la alte oi le izgoneau pe ele. Apoi, sculându-se, Moise le-a apărat de acei păstori, le-a turnat lor apă și le-a adăpat oile. De aceasta au spus fiicele tatălui lor Iotor, zicând: „Un om egiptean ne-a apărat pe noi de păstori și ne-a adăpat oile noastre”. Iar Iotor a primit pe Moise în casa sa și i-a dat lui de femeie pe Semfora, fiica sa, și cu dânsa a născut doi fii; pe cel dintâi l-a numit Girsam, zicând „că nemernic sunt în pământ străin”; iar pe celălalt l-a numit Eliazar, zicând „că Dumnezeul părintelui meu este ajutătorul meu și m-a izbăvit din mâinile lui faraon”.

După trecerea a multe zile a murit împăratul Egiptului și au suspinat fiii lui Israel în Egipt de greutăți și au strigat și s-a suit la Dumnezeu strigarea lor de împilare. A auzit Dumnezeu suspinul lor și și-a adus aminte de așezământul Său cel făcut cu Avraam, cu Isaac si cu Iacob și, căutând Dumnezeu spre fiii lui Israel, a voit să-i izbăvească pe ei.

Iar Moise păștea oile lui Iotor, socrul său, și mâna oile la pășune și a mers în muntele Horeb. Aici i s-a arătat lui îngerul Domnului în văpaia focului din rug. Și vedea Moise că rugul ardea cu foc și nu se mistuia și a zis: „Trecând alăturea voi vedea această mare vedenie”. Și l-a strigat Domnul din rug: „Moise, Moise!” Iar el a zis: „Ce este, Doamne?” Și i-a zis Domnul: „Să nu te apropii aici. Scoate-ți încălțămintele din picioarele tale, că locul pe care stai tu este pământ sfânt”. Și i-a zis lui: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, și Dumnezeul lui Iacob. Am văzut chinuirea poporului Meu din Egipt și strigarea lor am auzit. Că știu durerea lor și M-am pogorât să-i scot pe ei din mâna Egiptului, să-i iau din pământul acela și să-i duc pe ei în pământul cel bun, în pământul în care curge lapte și miere. Iar tu vino ca să te trimit la faraon, împăratul Egiptului, și vei scoate pe poporul Meu, pe fiii lui Israel din pământul Egiptului”.

A zis Moise către Dumnezeu: „Cine sunt eu ca să merg la faraon și să scot pe fiii lui Israel din pământul Egiptului?” Și mult se ruga lui Dumnezeu ca să nu-l trimită pe el, „că sunt slab în glas și zăbavnic la limbă”. Dar Domnul i-a făgăduit că va fi cu dânsul; încă i-a făgăduit că și pe Aaron, fratele lui, îl va trimite cu dânsul. Atunci Moise, mergând la Iotor, a cerut să meargă în Egipt ca să-și cerceteze frații. Și i-a zis Iotor: „Mergi sănătos”. Și s-a dus Moise în calea sa netemându-se de nimic, că împăratul acela care a vrut să ucidă pe Moise murise și toți cei ce căutau sufletul lui muriseră. Și a ieșit întru întâmpinarea lui Moise, după porunca lui Dumnezeu, Aaron Levitul și, întâmpinându-se, s-au sărutat amândoi. Și a spus Moise lui Aaron toate cuvintele Domnului. Apoi, intrând în Egipt, a adunat pe toți bătrânii fiilor lui Israel și le-au spus lor toate cuvintele acelea pe care le auziseră de la Domnul. Și făcură semne înaintea poporului și le-a crezut poporul și s-au bucurat că a cercetat Dumnezeu pe fiii lui Israel și a căutat spre necazul lor.

După acestea au intrat Moise și Aaron la faraon și i-au zis lui: „Acestea grăiește Domnul Dumnezeul lui Israel: Dă libertate poporului Meu, ca să-Mi facă Mie praznic în pustie”. Și a zis faraon: „Cine este Dumnezeul lui Israel al cărui glas să-l ascult? Nu știu pe Domnul acela și pe Israel nu-l voi elibera”. Și a poruncit ca pe poporul evreilor să-l chinuiască cu mai multă slujbă, dându-le și multe bătăi că șed fără lucru de aceea vorbesc, ca să meargă să jertfească dumnezeului lor. Atunci poporul fiind chinuit mai cu amar, striga asupra lui Moise și a lui Aaron: „Să vadă Dumnezeu și să vă judece pe voi, că ați făcut urât duhul nostru înaintea lui faraon și înaintea slugilor lui, ca să dați sabie în mâna lui să ne ucidă pe noi”.

Iar Moise, întărindu-se de Dumnezeu, a intrat iar cu Aaron la faraon, zicând: „Domnul Dumnezeul evreilor m-a trimis la tine, grăind: Liberează pe poporul Meu!” Iar ca să înțeleagă faraon că sunt trimiși de la Dumnezeu, începură a face semne. Și a aruncat Aaron toiagul înaintea slugilor lui și s-a făcut șarpe. Deci a chemat faraon pe înțelepții Egiptului și pe vrăjitori și făcură și vrăjitorii Egiptului cu toiegele lor asemenea și a aruncat fiecare toiagul său și s-au făcut șarpe; și a înghițit toiagul lui Aaron toiegele acelora. Și s-a învârtoșat inima lui faraon și nu i-a ascultat, precum le-a grăit lor Domnul și n-a voit să elibereze poporul pentru că s-a împietrit inima lui. Atunci, după porunca lui Dumnezeu, a început a aduce pedepse asupra pământului Egiptului.

Cea dintâi pedeapsă a fost aceasta: Luând Aaron toiagul său a lovit apa râului înaintea lui faraon și înaintea slugilor lui și s-a prefăcut toată apa râului în sânge și peștii cei din râu au murit și s-a împuțit râul și nu puteau egiptenii să bea apă din el. A doua pedeapsă au fost broaștele. A întins Aaron mâna spre apele Egiptului și a scos broaște care au intrat prin case și prin odăile cele de culcat, pe așternuturi și în casele slugilor lor, ale poporului lor, în aluat și în cuptor, la împărat, la slugile lui și la oamenii lui au intrat broaștele. Și a scos pământul lor broaște care, după porunca lui Moise, au fost omorâte și egiptenii le-au adunat grămezi, grămezi și s-a împuțit tot pământul Egiptului de broaștele care muriseră și pu-treziseră.

A treia pedeapsă au fost țânțarii care au înțepat pe oameni și pe dobitoace și au intrat la faraon, în casele lui și la robii lui și tot nisipul era plin de mușiță în tot pământul Egiptului. A patra pedeapsă au fost muște câinești. A cincea pedeapsă, moarte foarte mare în toate dobitoacele pământului Egiptului. A șasea pedeapsă, bubele cele cu puroi, care se iveau la oameni și la dobitoace. A șaptea pedeapsă, grindină și foc arzător cu piatră; și a ucis piatra în tot pământul Egiptului de la om până la dobitoc și toată iarba și toți copacii cei din câmpii i-au sfărâmat piatra. A opta pedeapsă erau lăcustele și omizile care au mâncat tot rodul pământului Egiptului. A noua pedeapsă a fost întuneric în tot pământul Egiptului trei zile, întuneric pe care nu putea focul să-l lumineze și nimeni nu l-a văzut pe fratele său trei zile și nu s-a sculat nimeni de pe patul său trei zile. A zecea și cea mai de pe urmă pedeapsă a fost moartea celor întâi născuți ai Egiptului. Toate pedepsele acestea se aduceau asupra lor de la Dumnezeu prin Moise și prin Aaron, dar nici una din ele nu a vătămat pe evrei, ci numai pe egipteni, pentru că nu voia faraon să elibereze poporul lui Dumnezeu. Deși de multe ori făgăduia să-l libereze, înspăimântându-se de pedepse, când slăbeau acestea, îndată se învârtoșa inima lui și nu-i libera, până la a zecea pedeapsă. Dar mai înainte de a zecea pedeapsă, precum le-a poruncit lor Moise, au cerut fiii lui Israel de la egipteni vase de argint și de aur și haine de mult preț, câte au putut să ducă cu dânșii; și a făcut Moise poporului Pasca, învățându-i pe ei cum trebuia să mănânce mielușelul cu al cărui sânge se ungeau pragurile ușilor lor. Și în miezul nopții Domnul a ucis pe tot cel întâi născut în pământul Egiptului, de la întâiul născut al lui faraon, cel ce ședea pe scaun, până la întâiul născut al roabei celei din groapă și până la tot întâiul născut al dobitoacelor, iar ale evreilor toate erau întregi.

Deci s-a sculat faraon noaptea și toți robii lui și toți egiptenii; și a fost țipet mare în tot pământul Egiptului, că nu era casă în care să nu fie mort. Și a chemat faraon pe Moise și pe Aaron noaptea, și le-a zis: „Sculați-vă și vă duceți de la poporul meu și fiii lui Israel. Să mergeți și să slujiți Domnului Dumnezeului vostru precum ziceți. Și oile și dobitoacele voastre, luându-le, duceți-vă!” Și îi si-leau egiptenii pe evrei cu sârguință, ca să-i surpe de pe pământ, pentru că, ziceau, noi toți vom muri pentru dânșii”.

Deci au ieșit israeliții, luându-și făina mai înainte de dospirea aluatului, că n-au putut să-și gătească hrana de cale din cauza grabei egiptenilor care îi și rugau, îi și sileau pe dânșii să se ducă mai curând. Și ieșiră cu argint și cu aur și cu bogăție multă și nemernici mulți au ieșit cu dânșii și oi și boi și dobitoace foarte multe. Și erau bărbați pedeștri ca la șase sute de mii, afară de copiii cei de casă, și de bătrânii care mergeau cu dânșii. Încă a luat Moise și oasele lui Iosif cu sine. Pentru că Iosif, murind în Egipt și văzând înainte cu duh proorocesc ceea ce era să fie, a jurat pe fiii lui Israel cu jurământ, zicând: „În cercetarea cu care vă va cerceta Dumnezeu pe voi, să ridicați și oasele mele de aici cu voi”.

Ducându-se evreii din pământul Egiptului, Dumnezeu era cu dânșii și îi povățuia ziua cu stâlp de nor, care le arăta lor calea, iar noaptea cu stâlp de foc, care îi lumina și n-a lipsit stâlpul cel de nor ziua și cel de foc noaptea înaintea întregului popor.

Înștiințând pe faraon, împăratul Egiptului, că a fugit poporul, s-a întors inima lui faraon și a slugilor lui asupra poporului israelit și a zis: „De ce am făcut aceasta, liberând pe fiii lui Israel, ca să nu ne slujească nouă?” deci a înhămat faraon la căruțele sale și a adunat cu sine tot poporul, a luat șase sute de căruțe alese, toți caii Egiptului și voievozi peste tot și a alergat în urma fiilor lui Israel și i-a ajuns pe ei când erau așezați lângă mare. Dar n-au putut să năvălească peste dânșii, pentru că îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea pâlcurilor fiilor lui Israel, a mers dinapoia lor și s-a luat și stâlpul cel de foc de la fața lor și a stat dinapoia lor și a intrat între tabăra egiptenilor și între tabăra fiilor lui Israel și au stat și s-a făcut întuneric și ceață și a venit noaptea întru care și-a întins Moise mâna sa cu toiagul spre mare și a lovit Domnul marea toată noaptea cu vânt puternic dinspre austru și a făcut marea uscată și s-a despărțit apa. Și au intrat fiii lui Israel în mijlocul mării pe uscat și s-a făcut apa ca un zid de piatră și ca un zid de stâncă. Iar egiptenii alergară și veniră în urma lor pe aceeași cale, în mijlocul mării, toți caii lui faraon și carele și călăreții. Moise, după ce a trecut poporul, a stat pe țărmuri și iar și-a întins mâna spre mare și s-a așezat apa dinspre zid la loc. Iar egiptenii fugeau pe sub apă și i-a pierdut Dumnezeu pe egipteni în mijlocul mării, căci întorcându-se apa, a acoperit căruțele și călăreții și toată puterea lui faraon și nu a rămas dintr-înșii nici unul, iar fiii lui Israel au trecut pe uscat prin mijlocul mării. Și i-a izbăvit Domnul pe fiii lui Israel în ziua aceea din mâinile egiptenilor și au văzut fiii lui Israel pe egipteni morți pe marginea mării pentru că i-au aruncat marea din sine. Și s-a temut poporul de Domnul și a crezut în Dumnezeu și lui Moi-se, plăcutul Lui.

Atunci au cântat Moise și fiii lui Israel cântarea aceasta Domnului, bucurându-se și dănțuind pentru biruința ce s-a făcut cu mână înaltă asupra egiptenilor: „Să cântăm Domnului că cu slavă S-a preamărit, pe cal și pe călăreț l-au aruncat în mare”.

Moise a luat pe fiii lui Israel de la Marea Roșie și i-a dus în pustiul Sur și au mers trei zile prin pustie și nu au aflat apă să bea. Și au mers la Mera și nu puteau să bea apă din Mera, că era amară; și poporul cârtea asupra lui Moise, zicând: „Ce vom bea?” Și Moise a strigat către Domnul și Domnul i-a arătat lui un lemn pe care l-a băgat în apă și s-a îndulcit apa și au băut dintr-însa.

Așa a călăuzit Moise poporul israelit prin pustietăți felurite patruzeci de ani, mijlocindu-le lor toate bunătățile de la Dumnezeu. Când au cârtit pentru bucate, aducându-și aminte de bunătățile din Egipt, el a rugat pe Dumnezeu și le-a plouat mană să mănânce și le-a trimis cristei până s-au săturat. Când au cârtit pentru băutură, el le-a scos apă din piatră: a lovit piatra și a curs apă. Când a tăbărât asupra lor Amalic, el a cerut de la Dumnezeu biruință supra lui Amalic. Căci își ridica mâinile la rugăciune și biruia Israel pe Amalic, pe care, până în sfârșit l-a tăiat cu sabia. Și de câte ori au mâniat pe Dumnezeu în pustie, Moise L-a rugat pe Domnul pentru dânșii și i-ar fi pierdut pe ei, de nu ar fi stat Moise, cel ales al Lui, cu inimă zdrobită înaintea Lui, ca să întoarcă mânia Domnului să nu-i piardă pe ei. Le-a dat lor și lege scrisă pe lespezi de piatră, pe care le-a luat Moise, în munte, de la Dumnezeu, după ce postise patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Și a grăit Domnul către dânsul față către față, ca și cum ar grăi cineva către prietenul său. Și a făcut cortul mărturiei din acoperăminte frumoase, de culori roșii mohorâte și de vison și chivotul legii, ferecat cu aur, în care a pus năstrapa cea de aur care avea mana și toiagul lui Aaron ce a înfrunzit și Tablele Legii. Iar deasupra chivotului a pus doi heruvimi de aur și a așezat toate cele spre jertfă și spre arderea cea de tot. Le-a pus lor preoți și diaconi, învățându-i pe ei rânduiala jertfei. Le-a așezat lor praznice și luni noi, învățându-i pe dânșii judecățile și îndreptările.

După ce le-a așezat rânduiala cea duhovnicească, s-a îngrijit și de cea pământească. A ales bărbați puternici din tot Israelul și i-a făcut pe ei mai mari peste o mie și peste o sută și peste cincizeci și peste zece și logofeți de scrisori care judecau poporul în toate timpurile. Iar toate pricinile cele greu de dezlegat, le arătau lui Moise. Aceasta a făcut-o după sfatul lui Iotor, socrul său, care împreună cu Semfora, femeia lui Moise, cu averile lui și cu cei doi fii ai lui, venise la dânsul din pământul Madiamului, în pustie, auzind despre dânsul, despre toate câte a făcut Domnul cu el. Moise, primindu-l cu dragoste și ospătându-l, i-a dat voie a merge cu pace la locul său.

Multe semne și minuni a făcut robul lui Dumnezeu Moise și a dat sfaturi și a purtat de grijă poporului israelit. Despre acestea toate se scrie în cărțile lui – Ieșirea, Leviticul, Numeri, și în A doua Lege. În aceste cărți se cuprind, cu de-amănuntul, viața lui și ostenelile pe care le-a suferit, povățuind și îndreptând pe fiii lui Israel. Apoi, sosindu-i sfârșitul, Domnul i-a vestit înainte mutarea lui din trup, zicând: „Să te sui în muntele Avarim, care este în pământul lui Moab, în preajma Ierihonului, și să vezi pământul lui Canaan, pe care Eu îl voi da fiilor lui Israel, spre stăpânire și să te sfârșești acolo”.

Mai înainte de sfârșitul său, Moise a binecuvântat pe fiii lui Israel, pe fiecare seminție deosebit, proorocindu-le cele viitoare. După aceasta s-a suit în muntele în care i s-a poruncit să se suie, cel din care i-a arătat lui Domnul tot pământul Galaadului până la Dan și tot pământul Neftalimului și tot pământul lui Efrem și al lui Manasi și tot pământul Iudeei până la marea cea mai de pe urmă. Și pustia și satele cele dimprejurul Ierihonului, cetatea Finicienilor până la Sigor. Și a zis Domnul către Moise: „Acesta este pământul pe care m-am jurat lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, zicând: Seminției voastre îl voi da pe el și l-am arătat pe el ochilor tăi, însă acolo nu vei intra”.

Și s-a sfârșit acolo Moise, robul Domnului, în pământul lui Moab, după cuvântul Domnului. Și-l îngropară pe el aproape de casa lui Fogor și n-a știut nimeni de îngroparea lui până astăzi. Când s-a sfârșit Moise era de o sută douăzeci de ani. Nu i s-au întunecat ochii, nici nu i s-au stricat buzele. Și au plâns fiii lui Israel pe Moise în Aravothul lui Moab la Iordan, aproape de Ierihon, treizeci de zile. Și s-au sfârșit zilele plângerii celei de tânguire pentru Moise, cu ale cărui rugăciuni să ne izbăvească Domnul din tot necazul ca din Egiptul acestei lumi cu multe primejdii scoțându-ne, să ne sălășluiască pe noi în veșnicele lăcașuri. Amin.