Sinaxar 30 septembrie

  1. /
  2. Sinaxar
  3. /
  4. Septembrie
  5. /
  6. Sinaxar 30 septembrie

📑 Cuprins:


🔊 Sinaxar audio:

*Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa, sursa: sinaxar.ro

🎬 Sinaxar video:


Sfântul Mucenic Grigorie, Episcopul Armeniei, și treizeci și șapte de fecioare

Luminătorul Armeniei celei mari, Sfântul Grigorie, s-a născut din părinți întunecați cu necredința, dar luminați cu bunul neam și cu dregătoria. Tatăl lui era un anume Anak, unul din cei mai mari boieri din pământul Persiei, de neam Partean, din seminție împărătească, rudenie a lui Artaban, împăratul perșilor, și a lui Cursar, fratele împăratului Armeniei. Acela mai de pe urmă era străin în Armenia, deoarece împărăția perșilor venind sub stăpânirea parților, și Artaban fiind part și împărățind într-însa, le era greu perșilor că sunt stăpâniți de cei din alt pământ.

Era la perși un boier mai de căpetenie, anume Artasir. Acela, sfătuindu-se cu prietenii săi cei de un gând, au ridicat război împotriva împăratului lor Artaban și l-au ucis pe el și a luat scaunul împărăției persane. Iar lui Cursar, împăratul Armeniei, îi era foarte jale auzind de uciderea fratelui său Artaban. Adunând toată puterea Armeniei s-a sculat asupra Perșilor, făcând răzbunare pentru vărsarea sângelui fratelui său. Și fu bătută Persia de cei din Armenia zece ani și au luat multă vătămare de la dânșii. Drept aceea, Artasir, fiind în mare mâhnire și în nepricepere, s-a sfătuit cu boierii săi cu ce chip ar putea să înfrângă pe vrăjmașii cei ce năvăleau. Deci a făgăduit că de ar ucide cineva pe Cursar, împăratul Armeniei, îl va face pe acela al doilea împărat pe scaunul stăpânirii Persiei. La sfatul acela era și Anac, tatăl lui Grigorie. El a făgăduit ca fără război să biruiască pe Cursar, ucigându-l pe el cu un viclean meșteșug. Iar Artasir i-a zis lui: „De vei face aceasta, voi pune coroana pe capul tău și vei împărăți cu mine. Iar împărăția partenilor va fi a ta și a seminției tale”. Sfătuindu-se așa și întărind cuvântul, s-a dus.

Anac a luat pe fratele său spre ajutor la lucrul hotărât și sculându-se cu toată casa, cu femeile și cu toate averile din Persia, ca și cum ar fi fost izgoniți și ca și cum ar fugi din mâinile lui Artasir, a mers în Armenia, la rudenia sa, împăratul Armeniei. Iar acela i-a primit pe ei cu dragoste și dându-le locuință în pământul său, i-a făcut pe ei sfetnicii lui. Mai ales lui Anac îi încredințase toate tainele sale. L-a făcut pe el cel mai dintâi șezător în singlitul său. Se furișase Anac cu înșelăciune în inima împăratului, iar în inima sa gândea cum ar ucide pe împăratul și căuta, pentru aceea, vreme potrivită.

Fiind odată împăratul la muntele Araratului, au dorit Anac și fratele său să vorbească cu împăratul la un loc osebit: „Avem – zi-cea – să-ți spunem un cuvânt tainic, de bună trebuință și de folos”. Și intrând singuri la împăratul, îl loviră cu săbiile și rănindu-l de moarte au ieșit, au încălecat pe caii lor și au fugit, vrând să ajungă în Persia. După puțin timp, intrând postelnicii în cămara împăratului, au aflat pe împăratul zăcând la pământ în sânge încă viu și s-au înspăimântat de frică.

Aflând ceea ce se făcuse, au spus îndată tuturor voievozilor și boierilor și au pornit în urma ucigașilor pe care ajungându-i la un râu, i-au ucis și i-au înecat în apă. Iar împăratul rănit, Cursar, când și-a dat cea din urmă suflare, a lăsat cu limbă de moarte ca să ucidă toată casa lui Anac și a fratelui său și pe femeile lor și pe fii. Și așa a trebuit să se facă de către urmași.

Oarecare din rudeniile lui Anac, cele ce se aflau în Armenia când se ucideau cei din casa lui Anac, au luat doi prunci, fii ai lui Anac, fiind în scutece: pe sfântul acesta, Grigorie, și pe alt frate al lui și, ascunzându-i, i-a crescut. Atunci s-a făcut tulburare mare în Armenia. Înștiințând-se de acest lucru Artasir, împăratul Persiei, a mers cu puterea sa asupra Armeniei și biruind-o, a luat împărăția Armeniei și a supus-o stăpânirii sale. Deci, a rămas după împăratul Cursar, asemenea, un prunc mic, anume Tiridat, pe care Artasir, cruțându-l, l-a trimis în surghiunie în părțile Romei unde, venind în vârstă, se afla în rânduiala ostășească și avea putere trupească mare. Pruncii lui Anac, cei păziți de ucidere, unul a fost luat în Persia, iar altul, ce se numea Grigorie, de care ne este nouă acum vorba, a fost trimis în stăpânirea Romei, în care, crescând, a fost trimis în Cesareea Kapadochiei și a învățat credința în Domnul nostru Iisus Hristos, făcându-se slugă bună și credincioasă Domnului. Apoi s-a însoțit acolo cu femeie, după lege, și a născut doi fii, pe Ortan și Arostan, pe care i-a dat de mici la slujba Domnului.

Drept aceea, Ortan venind în vârstă, s-a învrednicit la treapta preoțească. Iar Arostan a fost viețuitor în pustie. După nașterea acestor doi fii plăcuți lui Dumnezeu, soția lui Grigorie degrabă trecând din lumea aceasta, a început fericitul mai în voie a sluji lui Dumnezeu, umblând în toate poruncile și îndreptările Domnului fără prihană.

În acea vreme, Tiridat, slujind în oastea Romanilor, ca unul care era de seminție împărătească, a fost cinstit cu o înaltă dregătorie. Auzind Sfântul Grigorie, a mers la dânsul, nu că nu ar fi știut că Anac, tatăl lui, a ucis pe Cursar, tatăl lui Tiridat, însă taina aceea păzind-o. A început a sluji lui Tiridat cu credință, pentru păcatul tatălui său, cu slujba sa credincioasă măsurând și răsplătind fiului lui Cursar. Și iubea Tiridat pe Grigorie, văzând că-i slujea cu toată osârdia. Însă, știindu-l că este creștin, se mâhnea asupra lui și îl defăima. Iar acesta, nebăgând în seamă nedreapta mânie a stăpânului său, își păzea credința cea fără de prihană în Hristos Domnul.

În zilele acelea a fost năvălirea goților asupra provinciilor Romane, și cel ce împărățea atunci în Roma trebuia să iasă la război împotriva goților. Dar când erau romanii aproape de goți și stau taberele față în față la război, voievodul goților invită pe împăratul Romei ca singuri, deosebi să se bată. Iar împăratul Romei, temându-se să iasă singur, căuta pe unul în locul său, care s-ar putea bate cu voievodul goților. Și a aflat pe Tiridat, ostașul viteaz pe care l-a făcut în locul său împărat și, îmbrăcându-l în armele împărătești, l-a pus împotriva voievodului goților pe care, când s-a lovit Tiridat la război, fără de sabie l-a biruit pe voievodul goților, l-a prins viu și l-a dus la împăratul Romei. Toată oastea goților a biruit-o atunci. Pentru aceasta împăratul Romei l-a ridicat pe Tiridat la scaunul tatălui lui, și l-a pus rege în Armenia (287-330) și i-a făcut lui pace cu perșii. Atunci fericitul Grigorie a mers cu dânsul în Armenia ca o slugă credincioasă.

Când regele Tiridat aducea jertfe idolilor, mai ales zeiței Artemida, spre care avea mai multă osârdie, mult și adeseori ruga pe Grigorie ca să jertfească idolilor cu dânsul împreună. Iar Grigorie nu voia, ci mărturisea pe Hristos, că nu este Dumnezeu afară de el, nici în cer, nici pe pământ.

Auzind aceste cuvinte, Tiridat a poruncit ca să-l chinuie tare pe sfântul Grigorie. Mai întâi i-a băgat în gură un lemn între fălci, deschizându-i cu sila gura foarte mult, încât nu putea să o mai închidă și să grăiască ceva, și apoi un bolovan mare de sare – în Armenia acel fel de bolovani se sapă din pământ, și l-a legat apoi de grumaji, și cu picioarele în sus l-a spânzurat. Așa a răbdat sfântul șapte zile spânzurat, iar în a opta zi, spânzurat fiind, l-a bătut dea-supra cu bețe fără de cruțare și a făcut fum din gunoaie dedesubt și l-a chinuit cu acel fum cu capul în jos, spânzurat, alte șapte zile. Iar el, spânzurat fiind, slăvea numele lui Iisus Hristos și pe cât îi era lui cu putință – scos acum fiind lemnul din gură – învăța pe norodul cel ce sta de față și privea la chinuirea lui ca să creadă într-unul, adevăratul Dumnezeu. Apoi, fiindcă s-a aflat nemișcat în credință și viteaz în răbdare, i-au strâns picioarele între scânduri și le-au legat tare cu funii și bătându-i în călcâie și în glezne piroane de fier, i-a poruncit să umble. Iar el, umblând, cânta: „Pentru cuvintele buzelor tale eu am pășit pe căi silnice”. Și iarăși: „Mergând, mergea și plângea, aruncând semințele sale și, venind, vor veni cu bucurie, luându-și mănunchele sale”.

Prigonitorul a poruncit să-i zgârie cu niște unelte și să-i scrijelească capul, în nări pucioasă și sare cu oțet să-i toarne și capul într-un sac plin de funingine și cenușă să-i lege; și așa a petrecut sfântul șase zile. Și iar, legându-l de picioare, l-a spânzurat cu capul în jos, și mulțime de apă au turnat cu sila în pântecele lui, muncind și batjocorind pe sfânt, pentru că nu era nici o rușine în ochii aceia care erau plini de toate necurățiile cele fără de rușine. După chinul acela îl amăgea pe pătimitorul cu cuvinte viclene împărătești spre închinarea la idoli, dar neplecându-se la amăgire, iar l-au spânzurat prigonitorii, și cu unghii de fier i-au strujit coastele. Și arzându-i tot trupul cu unghiile cele de fier, l-au târât pe pământ, gol, peste piroane de fier ascuțite. După ce toate le-a răbdat mucenicul, îl aruncară în temniță și acolo s-a făcut sănătos cu puterea lui Hristos.

A doua zi, scoțându-l din temniță, a stat cu fața veselă înaintea împăratului, neavând nici o rană. Văzând împăratul s-a mirat; însă tot mai nădăjduia că Grigorie va împlini voia lui și a vorbit către dânsul cu pace, trăgându-l la păgânismul său. Dar după ce nu s-a supus Sfântul Grigorie cuvintelor împărătești amăgitoare, atunci a poruncit ca să-i încalțe picioarele cu niște încălțăminte de fier și, ferecându-l în obezi, să-l păzească până a treia zi; iar după acele trei zile, l-a chemat și i-a zis: „În zadar nădăjduiești în Dumnezeul tău, că n-ai nici un ajutor de la Dânsul”. Grigorie a zis: „Nebunule împărate! Tu singur îți gătești ție chin, iar eu, nădăjduind spre Dumnezeul meu, nu voi slăbi și nu voi cruța trupul meu pentru Dânsul; că pe cât omul cel din afară se strică, cu atât mai mult cel dinăuntru se înnoiește”.

După aceasta a poruncit să se topească o căldare de plumb și să toarne plumb de acela peste tot trupul sfântului, iar el răbdând, mărturisea pe Hristos neîncetat.

Deci, gândind încă Tiridat în ce fel pe cea neschimbată inimă a lui Grigorie să schimbe, cineva dintre cei ce stau de față i-a zis: „Să nu omori, împărate, pe acest om, pe fiul lui Anak, care pe tatăl tău l-a ucis, și împărăția Armeniei a dat-o perșilor în robie”. Auzind aceasta împăratul s-a umplut de râvnă mare pentru sângele tatălui său și a poruncit ca, legând mâinile și picioarele lui Grigorie, să-l arunce într-o groapă adâncă, în cetatea Artaxat. Iar groapa aceea era plină de noroi, de șerpi, de scorpii, de toate jivinele cele veninoase și de viermi. În acea groapă aruncară pe sfântul Grigorie și patrusprezece ani a petrecut într-însa nevătămat de acele jivine târâtoare.

O văduvă oarecare, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi arunca lui în fiecare zi câte o părticică de pâine, cu care a rămas în viață.

Socotind Tiridat că a pierit Grigorie, a încetat a mai gândi la dânsul. După aceasta s-a bătut cu perșii, și a cuprins pământul lor până la Siria, și s-a întors cu mare biruință și triumf.

În vremurile acelea, Dioclețian (284-305), împăratul Romei, a trimis în toată stăpânirea sa ca să-i găsească lui o fecioară mai frumoasă decât toate, pe care să o ia spre însoțire. Și căutând, trimișii aflară o fecioară creștină, anume Ripsimia, care într-o mănăstire de fecioare, sub grija egumenei Gaiana, petrecea în post și în rugăciuni logodindu-și fecioria sa lui Hristos. Scriind trimișii descrierea feței fecioarei aceleia, au trimis-o la împărat. Pe care văzând-o împăratul a iubit frumusețea Ripsimiei foarte mult, s-a aprins spre dânsa și a trimis la Ripsimia cu pace, dorind să-i fie lui femeie. Iar ea, în inima sa, a zis către Hristos: „Nu mă voi depărta de la tine, mirele meu Hristos, și fecioria mea cea afierosită Ție, nu o voi face de hulă”. Și așa, făcând în taină sfat cu surorile și cu stareța sa, Gaiana, adunându-se toate cu dânsa, au fugit și s-au dus în Armenia cu mare și nemaipovestită nevoie, pe care au răbdat-o în cale, suferind foame și osteneală fără de număr. S-au sălășluit înaintea cetății Ararat, una dintre cele mai puternice, se duceau în cetate și lucrând la oameni, aduceau pentru plată hrană lor și celorlalte. Și erau cu toate la număr treizeci și șapte, care au vrut a pătimi toate acolo a răbda nevoia și necazul. Înștiințându-se Dioclețian că Ripsimia a fugit în Armenia cu alte surori, a trimis scrisoare la Tiridat, împăratul Armeniei, cu care era în mare dragoste, înștiințându-l pe el și spunându-i că: „Pe Ripsimia, pe care am vrut s-o iau mie femeie, au amăgit-o unii din creștini, și și-au ales ca să se rătăcească, cu rușine, prin țări străine decât să-mi fie mie soție. Ci, aflând-o pe ea, sau să o trimiți la noi, sau, de vei vrea, tu să o ai pe ea de soție”.

Iar Tiridat îndată a poruncit s-o caute pretutindeni și, înștiințându-se unde se află, a poruncit să pună străji împrejur, ca să nu scape. Apoi, aflând de la cei ce o văzuseră pe Ripsimia că este prea minunată la frumusețe, s-a aprins și a trimis la dânsa toate podoabele cele vrednice de cinstea împărătească, ca într-însele gătindu-se, să fie adusă la dânsul. Iar ea, după învățătura stareței Gaiana, – care o crescuse pe ea din tinerețe, – a lepădat toate podoabele acelea și n-a vrut să meargă la împăratul. Apoi a grăit și Gaiana către trimiși: „Iată, toate fecioarele acestea sunt logodite Împăratului Ceresc și nu este cu putință ca vreuna dintr-însele să se amestece cu nunta cea pământească”. Și s-a făcut din senin un tunet înfricoșat și un glas din cer s-a auzit zicând către fecioare: „Îndrăzniți și nu vă temeți, căci cu voi sunt”. Iar ostașii cei trimiși atât de tare s-au înfricoșat de glasul tunetului aceluia, încât au căzut la pământ. Iar unii din cei căzuți de pe cai au murit, călcați fiind de picioarele cailor. Deci, s-au întors trimișii înfricoșați cu mare spaimă și spuseră împăratului cele ce se făcuse; iar el, umplându-se de mânie, a trimis pe unul din mai mari cu mai multă oaste ca pe toate fecioarele să le taie cu sabia și numai pe Ripsimia s-o aducă la dânsul cu de-a sila. Drept aceea, năvălind asupra lor ostașii cu săbiile scoase, a zis Ripsimia către cel mai mare: „Să nu pierdeți pe aceste fecioare, dar pe mine duceți-mă la împăratul vostru!” Și luând-o pe ea, o duseră, nefăcând rău celorlalte fecioare, care după plecarea lor s-au ascuns. Iar Ripsimia mergând, chema spre ajutor pe Hristos, Mirele său, și striga către Dânsul: „Izbăvește de sabie sufletul meu și din mâna câinelui pe cea una născută a mea”. Apoi, ducând-o în camera împărătească, și-a ridicat în sus ochii săi cei trupești și sufletești, și cu tărie se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să o păzească nevătămată cu mâna sa cea atotputernică, și își adu-cea aminte de ajutorul Lui cel minunat și milostiv, pe care de de-mult l-a arătat popoarelor celor ce erau în primejdii, cum pe Israel din mâinile lui faraon și de la înecare l-a mântuit, pe Iona în pântecele chitului întreg l-a păzit, pe cei trei tineri în cuptor i-a ferit, nevătămați de foc, precum pe fericita Suzana a izbăvit-o de depravații bătrâni, așa și pentru sine se ruga ca să fie mântuită din silirea lui Tiridat.

A intrat la dânsa împăratul și văzându-i neobișnuita ei frumusețe, s-a mirat și s-a aprins foarte spre dânsa. Apoi, pornindu-se de vicleanul duh și de pofta trupească, s-a apropiat de dânsa, cuprinzând-o și vrând s-o sărute și să-i facă silă. Iar ea, întărindu-se cu puterea lui Hristos, s-a împotrivit lui tare, și luptându-se mult cu dânsa împăratul, n-a putut să-i facă ei niciun rău, pentru că era mai tare în Dumnezeu atunci sfânta fecioară decât Tiridat cel vestit și tare ostaș. Și cel ce oarecând pe voievodul goților l-a biruit fără de sabie și pe perși i-a bătut, n-a putut acum pe o singură fecioară a lui Hristos să o întreacă în putere, pentru că de sus i se dădea ei tărie, precum oarecând celei întâi mucenițe, Tecla.

Deci, nesporind împăratul nimic, a ieșit din cămară și a poruncit să trimită după Gaiana, știind că aceea era învățătoarea ei, pe care aflând-o degrabă, au adus-o. Și o rugă pe ea împăratul să îndemne pe Ripsimia să-i împlinească voia. Gaiana venind, grăia cu dânsa în limba latină, ca armenii cei ce erau de față să nu înțeleagă cuvintele lor, și o povățuia nu la cele ce erau pe pofta împăratului, ci cele ce erau de folos feciorelnicei curății. Pentru că învăța pe Ripsimia cu hotărâre și o îndemna ca să păzească până în sfârșit curăția ei cea logodită lui Hristos și să-și aducă aminte de dragostea Mirelui său și de cununa cea gătită fecioriei ei și să se teamă de înfricoșata judecată și de gheena care va înghiți pe cei ce nu-și păzesc făgăduința, zicând: „Mai bine este ție, fecioară a lui Hristos, ca aici să mori vremelnic, decât acolo în veci. Au nu știi ce grăiește în Evanghelie Cel prea frumos, Mirele tău, Iisus Hristos? Nu vă temeți – zice – de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă! Deci, să nu poftești păcatul niciodată, măcar de te-ar și ucide necuratul împărat; apoi mai bună va fi lauda fecioriei tale înaintea Celui curat și nestricăcios, Mirelui tău Cel Ceresc”.

Iar unii din cei ce erau de față știind limba latină, au înțeles ce grăia Gaiana către Ripsimia și au spus la ceilalți slujitori; iar a-ceia, auzind acestea, loveau peste gură cu pietre pe Gaiana și i-au sfărâmat dinții poruncindu-i să grăiască ceea ce împăratul poruncește. Apoi, fiindcă nu înceta Gaiana a învăța pe Ripsimia frica Domnului, au depărtat-o pe ea de acolo. Iar împăratul, ostenindu-se mult cu Ripsimia și văzând că nu sporește nimic, a început ca un îndrăcit a se lovi pe sine și a se tăvăli pe pământ. Și în acea vreme noaptea iată sosind, s-a sculat Ripsimia și, scăpând, a fugit din cetate, nevăzând-o nimeni. Apoi, aflând pe surorile sale, le-a spus lor de biruința ei asupra vrăjmașilor, că neatinsă a rămas. Deci, toate au lăudat și au mulțumit lui Dumnezeu, Celui ce n-a dat spre rușinare pe mireasa Sa. Și toată noaptea aceea au cântat rugându-se lui Hristos, Mirele lor. A doua zi iar necurații au prins pe Ripsimia și au ucis-o cu amară moarte. Mai întâi de toate îi tăiară limba, apoi, dezbrăcând-o și la patru stâlpi mâinile și picioarele întinzându-i, au legat-o și cu lumânări au ars-o. După aceasta pântecele ei cu pietre ascuțite l-au rupt, încât toate cele dinlăuntrul ei s-au vărsat. La sfârșit i-au scos ochii și pe toată au tăiat-o în bucăți și așa s-a dus la Hristos, Mirele ei cel dulce, prin amară moarte.

Deci, au prins și pe celelalte fecioare, surori și împreună pustnice ale ei, treizeci și trei, și cu sabie le-au ucis, iar trupurile lor le aruncară spre mâncare fiarelor. Iar pe Gaiana ceea ce era stareță, cu moarte mai amară au omorât-o, cu alte două fecioare care erau cu dânsa: mai întâi, găurindu-le picioarele, le-au spânzurat cu capul în jos și de vii le-au jupuit pielea, apoi tăindu-le grumajii lor dinapoi, limbile lor le-au tras și le-au tăiat, după aceea pântecele cu pietre ascuțite tăindu-le, a tras afară cele dinlăuntru ale lor, la sfârșit le-au tăiat capetele și așa au trecut la logodnicul lor, Hristos.

Tiridat, ca un fără de minte fiind, abia a șasea zi după moartea acelor fecioare și-a venit în sine și s-a dus la vânat. Iar prin rânduiala lui Dumnezeu cea de mirare și minunată, în acea cale a venit asupra lui o asemenea mustrare încât a prefăcut nu numai mintea, ci și asemănarea cea omenească în schimonosire și s-a schimbat în asemănare porcească, așa ca după tot chipul s-a făcut întocmai ca un vier. Cine a auzit de Nabuchodonosor, care din om și-a schimbat forma în dobitoc, să-și zugrăvească înaintea ochilor tot așa și pe Tiridat, că în loc de om vier îl vedea. Și nu numai împăratul singur, ci și alții, toți voievozii și ostașii, toată casa lui, care se învoiseră la moartea fecioarelor, erau îndrăciți și fugeau prin dumbrăvi și pe câmpii, rupându-și hainele de pe ei și mâncându-și chiar carnea lor. Așa îi certa pe ei mânia lui Dumnezeu pentru sângele nevinovat vărsat. Și nu aveau ei nici un ajutor de la nimeni, pentru că cine putea să povestească această cumplită mânie a lui Dumnezeu?

Însă Dumnezeu, milostiv fiind, „Care nu până în sfârșit se iuțește, nici în veac se mânie, și de multe ori pedepsește spre folos”, ca răutățile omenești să le întoarcă spre mai bine, plecându-Se prin obișnuită îndurarea Sa, i-a miluit pe ei așa: surorii împăratului, Cusaroductei, i s-a arătat în vis un bărbat înfricoșat, în slavă mare, și i-a zis: „De nu va fi scos Grigorie din groapă, Tiridat nu se va tămădui”. Deci, deșteptându-se din somn Cusaroducta, a spus la oameni vedenia sa. La toți era de necrezut lucrul acesta, pentru că cine se aștepta ca Grigorie, după patrusprezece ani, să fie viu, cel ce a petrecut între tot felul de jivine și pierdut în noroi. Cu toate acestea au mers la groapă și au strigat: „Oare ești viu Grigorie?” Și a răspuns din groapă Grigorie: „Sunt viu, cu darul Dumnezeului meu!” Și-l scoaseră de acolo veșted cu unghiile și cu părul crescut mare, uscat și negru de tină și de nevoile cele mari. L-au spălat și, în haine noi îmbrăcându-l și întărindu-l cu hrană, l-au dus la împăratul cel ce era în chip de vier. Și ieșiră la sfântul Grigorie toți cu cinste mare închinându-se și căzând la picioarele lui și rugându-se ca el să roage pe Dumnezeul său și să ceară tămăduire împăratului, voievozilor și ostașilor lui. Iar Fericitul Grigorie mai întâi i-a întrebat despre trupurile cele ucise ale sfintelor fecioare, de vreme ce de nouă zile zăceau neîngropate. Și adunând trupurile lor cele aruncate pe câmp, plângea de tirania cea fără de omenie a necuraților prigonitori. Și a îngropat sfintele trupuri cu cinste. După aceasta, a început a-i învăța pe ei ca să se întoarcă de la idoli și să creadă în unul Dumnezeu și în Iisus Hristos fiul Lui, și așa să nădăjduiască spre mângâierea și darul Lui. Și le spunea lor că pentru aceasta Domnul Dumnezeu l-a păzit pe el viu în groapă, în care îngerul lui Dumnezeu adeseori îl cerceta, ca pe ei să-i aducă la lumina bunei credințe din întunericul închinării de idoli. Învățându-i pe ei să sporească în Hristos, le punea lor pocăință. Și văzându-le smerenia, le-a poruncit să zidească o biserică mare, pe care de-grabă au zidit-o și a adus într-însa Grigorie, cu mare cinste, trupurile fericitelor mucenițe și punând o cruce în biserică, a poruncit oamenilor ca să se adune acolo și să se roage. După aceea l-au dus pe Tiridat împăratul la trupurile sfintelor fecioare pe care el le ucisese, ca să se roage lor și să le milostivească, ca ele să se roage pentru dânsul Domnului Iisus Hristos.

După ce a făcut aceasta împăratul, mai întâi din voievozii și ostașii cei îndrăciți li s-au redat chipul cel omenesc și au ieșit duhurile cele viclene și toți s-au tămăduit; și mulțime de alți bolnavi se tămăduiau de către Sfântul Grigorie, cu numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Apoi, degrabă, toată Armenia s-a întors la credința în Hristos și poporul a sfărâmat capiștile idolești, și a zidit biserici lui Dumnezeu. Iar împăratul își mărturisea înaintea tuturor păcatele și iuți-mea sa și propovăduia certarea și darul lui Dumnezeu cel arătat spre sine. S-a făcut povață spre tot lucrul bun și a trimis în Cezareea Capadociei pe Sfântul Grigorie la Leontie, arhiepiscopul, ca să-l sfințească pe el episcop al lor. Sfințit fiind Grigorie, când s-a întors de acolo, a luat cu sine mulțime de preoți pe care îi cunoștea că sunt vrednici, și i-a botezat pe împărat, pe voievozi, pe ostașii lui și celălalt popor, începând de la curtea împărătească, până la cel mai din urmă sătean. A adus mulțime nenumărată de popor la mărturisirea adevăratului Dumnezeu, zidind biserici lui Dumnezeu și întru dânsele săvârșind jertfa cea fără de sânge. A sfințit prezbiteri, a pus școli și dascăli și a rânduit toate cele spre fapta bună, spre trebuința bisericii și spre slujba lui Dumnezeu cuviincioase, umblând din cetate în cetate.

Împăratul a dăruit îndestulată avere bisericilor lui Dumnezeu, încât nu numai pe cei din Armenia, ci și pe cei din celelalte țări i-a adus Sfântul Grigorie la Hristos: perșii, asirienii, midenii. A zidit mulțime de mănăstiri, în care bine înflorea desăvârșirea evanghelicească.

Rânduindu-le Sfântul Grigorie pe toate așa bine, s-a dus în pustie, unde și-a sfârșit și viața sa cea vremelnică după dumnezeiasca plăcere.

Împăratul Tiridat viețuia în mari fapte bune și în înfrânare atâta de mare încât era asemenea călugărilor. Iar în locul Sfântului Grigorie luară pe Arostan, fiul lui, bărbat în mari bunătăți care din tinerețe petrecea viață călugărească. L-a sfințit în Capadocia pentru rânduiala bisericilor dumnezeiești celor din părțile Armeniei, și l-a trimis împăratul și la soborul cel din Niceea, împotriva eresului lui Arie. A fost unul din cei trei sute și optsprezece sfinți părinți.

Așa a crezut Armenia și slujea lui Dumnezeu înflorind cu toate bunătățile multă vreme, și lăudând pe Dumnezeu întru smerenie, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Grigorie Egumenul, făcătorul de minuni

Acest cuvios Grigorie era din cetatea Galileei, născut din părinți de bun neam și bun credincios. Băgând de seamă la deșertăciunea lumii acesteia, s-a lepădat de ea și ieșind de la părinții săi și căutând loc lesnicios spre dumnezeiasca gândire, a mers în mănăstirea cea de la „apele galbene”, la cuviosul Macarie, egumenul. De la dânsul a luat chipul îngeresc, se deprinse la viața îngerească și se făcu pustnic ales. Apoi pentru bunătatea lui cea multă, l-a învrednicit fericitul Macarie ca să ia treapta preoției. După aceea i s-a încredințat lui egumenia, în mănăstirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a cinstitei nașterii ei, aproape de iezer, și se nevoia cu mai multe osteneli.

Deci, a mers vestea de viața lui îmbunătățită până la domni. Drept aceea, Iurie, domnul Galiției, a rugat pe fericitul ca pe doi fii ai lui să-i lumineze cu sfântul botez, iar Vasilie Dimitrievici, marele Cneaz al Moscovei (1389-1425), vroia ca pe cuviosul în cetatea Rostovului să-l aibă arhimandrit. Dar el, fugind de deșertăciune omenească, a lăsat egumenia și s-a dus în locuri neștiute și nestrăbătute. Apoi, auzind de cuviosul Dionisie Glușițchie, a mers la dânsul în mănăstire și a petrecut la dânsul zece ani. După aceea, a ieșit cu binecuvântare la pustie, în partea răsăritului, unde viețuia cu iubire de osteneală și cu dumnezeiască plăcere, și a început a se aduna la dânsul frați și a zidit o biserică în numele Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, a cinstitului ei sobor, și a întemeiat Mănăstire. Adăuga osteneli peste osteneli, cu neslăbire petrecând în rugăciunile cele de toată noaptea. Era făcător de pace în vrajbă și în mânie: fiind izgonit voievodul Vasilie Vasilievici din Moscova (1425-1433, 1434-1446, 1447-1462), și voievodul Iurie răpindu-i scaunul său, cuviosul Grigorie a mers în cetatea Moscova și prin cuvinte îndrăznețe și înțelepte a sfătuit pe voievodul Iurie să nu țină moștenire străină, ci la moșia sa, a Galiției, să se întoarcă. Și se făcu prin mijlocirea cuviosului pace între domnii Iurie și Vasilie și amândoi șezură în scaunele lor.

În acei ani, voievodul Dimitrie a mers cu război asupra cetății Vologda și multe răutăți a făcut oamenilor. Iar sfântul cu râvnă creștină aprinzându-se, a mers la dânsul și l-a mustrat pentru răutatea ce făcea creștinilor. Voievodul, nesuferind mustrarea, a poruncit ca pe cuvios să-l arunce de pe pod, iar el cu bucurie a suferit acea năpăstuire, mulțumind lui Dumnezeu.

Apoi, după îndestulați ani ai vieții sale celei plăcute lui Dumnezeu, a chemat pe frați și i-a învățat și le-a pus lor egumen. După aceasta, slăbind și apropiindu-se de sfârșit, la urmă a sfătuit pe frați zicând: „După ce sufletul meu se va despărți de trup, de nici o cinste să nu mă învredniciți, ci așa, prost, pe pământ, trăgându-mă de picioare, să mă dați în baltă”.

Aceasta zicându-le, s-a culcat pe patul său și făcându-și semnul cinstitei cruci, și-a dat cinstitul său suflet în mâinile lui Hristos Dumnezeu, pe care din tinerețe L-a iubit, și Căruia I-a slujit cu toată osârdia întru cuvioșie și dreptate. Iar acum, stând înaintea dumnezeiescului Lui scaun, în ceata sfinților și a cuvioșilor, roagă bunătatea Lui pentru noi, păcătoșii, cei ce credem în Tatăl și în Fiul și în Sfântul Duh, întru unul în Treime Dumnezeu, Cel ce de toată făptura este slăvit și prin închinăciune cinstit, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.