Sinaxar 25 septembrie

📑 Cuprins:

• Cuvioasa Maica noastră Eufrosina
• Viața Cuviosului Părintelui nostru Serghie, egumenul Radonejului

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Cuvioasa Maica noastră Eufrosina

A fost un om în cetatea Alexandriei, anume Pafnutie, bogat, mărit, cinstit și temător de Dumnezeu, păzind poruncile Domnului și viețuind cu dumnezeiască plăcere. Acesta avea o femeie asemenea lui, bună, dreptcredincioasă și plăcută lui Dumnezeu, dar era stearpă. De acest lucru erau amândoi mâhniți, pentru că nu aveau cui să-și lase averile, ca după moartea lor să le poată rândui bine.

Mâhnindu-se pentru nerodirea lor, totdeauna se rugau lui Dumnezeu ca să le dea rod însoțirii lor și făceau nu numai multe milostenii la săraci, la biserici și la mănăstiri, dar încă petreceau în post și în rugăciuni, mergând pe la bisericile lui Dumnezeu și cerând să-și câștige dorirea de la Ziditorul a toate.

Odată, sculându-se Pafnutie, a mers la o mănăstire în care auzise că egumenul este sfânt și a dat la acea mănăstire o milostenie mare. Și vorbind cu egumenul, s-a folosit de la dânsul și cunoscându-l că este bine plăcut lui Dumnezeu, i-a spus lui mâhnirea sa pentru nerodire. Apoi închinându-se, îi cerea să se roage pentru dânsul lui Dumnezeu cu frații săi, că doar ar putea să se numească tată de fiu.

Iar Dumnezeul cel prea bun care ascultă rugăciunile celor ce se roagă Lui cu osârdie și îl cheamă pe El cu tot adevărul, a auzit rugăciunile egumenului și a binecuvântat pe Pafnutie cu rodul însoțirii lui, pentru că a dezlegat nerodirea femeii sale și le-a dat lor o fiică foarte frumoasă. De această odraslă bucurându-se, mare mulțumită au dat lui Dumnezeu și, botezând-o pe ea, i-au pus numele Eufrosina. Apoi la mănăstirea aceea adeseori mergând Pafnutie, dădea milostenia la toți călugării și spre egumenul acela mare dragoste a câștigat, pentru vorbele sale cele folositoare și pentru rugăciunile lui, prin care și-a câștigat dorirea de la Dumnezeu.

Trecând doisprezece ani de la nașterea Eufrosinei, maica ei s-a mutat din viața aceasta, iar Pafnutie a rămas învățându-și pe fiica sa dumnezeiasca Scriptură, la care degrab copilița deprinzându-se, se îndeletnicea la citirea sfintelor cărți, ducându-se vestea de bună înțelegerea ei și de frumusețea ei prin toată cetatea Alexandriei.

Drept aceea, mulți din cei de bun neam și din bogații cetățeni se întreceau care mai de care să o ia pe ea în căsătorie, și unul pe altul întrecându-se, grăiau tatălui ei de aceasta. Iar Pafnutie le răspundea: „Precum va vrea Domnul, așa să fie!”. Deci, oarecare, care întrecea pe toți cu bunul neam, cu dregătoria, cu bogăția și cu mărirea, a rugat pe Pafnutie ca să dea fiului său pe fiica sa în căsnicie și s-a învoit Pafnutie. Apoi întărind cuvântul, a hotărât vremea în care să se și facă nunta fiilor lor. Intre acestea a luat Pafnutie pe fiica sa și s-a dus cu dânsa la mănăstire, ducând daruri egumenului acela care îi era lui iubit părinte, și i-a zis: „Rodul rugăciunilor tale, pe fiica mea, am adus-o la tine, părinte sfinte, ca să te rogi pentru dânsa, că a venit timpul să o dau pe ea la bărbat”. Iar egumenul a binecuvântat-o pe ea și șezând, vorbea cu Pafnutie pentru folosul sufletului; iar pe fecioară o învăța pilde morale și mult a grăit către dânsa pentru curăție și smerenie, pentru frica și dragostea de Dumnezeu și pentru milostenie. Iar ea pe toate acestea le scria în inima sa, ca o smerită și binepricepută, că acum avea optsprezece ani de la naștere.

Deci, le-a dat binecuvântare egumenul să se odihnească în casa de oaspeți cea mănăstirească. Și a petrecut acolo Pafnutie trei zile cu fiica sa, ascultând în toate zilele citirea și cântarea bisericească, și privind nevoințele cele monahicești, se minuna de viața lor, zicând în sine: ” Fericiți sunt oamenii aceștia că și aici ca îngerii viețuiesc, și după această viață se vor sălășlui cu îngerii în cer!”.

Astfel a început inima ei a se umplea de dumnezeiască râvnă, spre urmarea vieții lor celei sfinte. Iar după acele trei zile a zis Pafnutie către egumenul: „Poruncește roabei tale să se închine ție, pentru că vrem să mergem acasă”. Iar Eufrosina, căzând la picioare-le egumenului, a zis: „Rogu-mă ție, părinte, să te rogi pentru mine, ca să-mi mântuiască Dumnezeu sufletul meu!”. Iar egumenul a binecuvântat-o pe ea cu dreapta sa, zicând: „Dumnezeule, Cel ce știi pe om mai înainte de nașterea lui, Tu însuți să Te îngrijești de această roabă a Ta, ca să se învrednicească părții și petrecerii împreună cu toți cei ce bine Ți-au plăcut Ție”. Și închinându-se egumenului și fraților, plecară din mănăstire. Trebuie știut că tatăl ei, ori de câte ori afla pe cale sau în cetate vreun călugăr, îl aducea pe el în casa sa, și îl ospăta, rugându-l să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul și pentru fiica lui.

După aceasta, în mănăstirea aceea s-a apropiat ziua pomenirii celui ce a întemeiat mănăstirea aceea și a trimis egumenul pe unul din frați, ca să poftească pe făcătorul său de bine, Pafnutie, să vină la dânșii în ziua aceea ca împreună să facă pomenirea. Deci, mergând fratele la casa lui Pafnutie, a întrebat pentru dânsul unde este. Iar slugile i-au răspuns unde se dusese. Iar Eufrosina, înștiințându-se de venirea călugărului în casa lor, l-a chemat pe el la sine, și a început a-l întreba: „Spune-mi mie, părinte, pentru dragostea Domnului, câți frați aveți în mănăstire?” Iar el a răspuns: „Trei sute cincizeci și doi”. Și l-a întrebat pe el iar: „Dar, de ar mai veni încă cineva la voi și ar vrea să viețuiască cu voi, oare l-ar primi pe el egumenul?” Răspuns-a fratele: „Încă și cu bucurie îl primește după cuvântul Domnului: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară”. A zis Eufrosina: „Oare toți împreună cântați și postiți?” A răspuns fratele: „La cântare împreună cântăm, iar pentru post, cine precum vrea și pe cât poate, atâta face”.

Întrebând fecioara pe călugăr pentru toată rânduiala mănăstirească, a zis către dânsul: „Aș fi vrut și eu să duc astfel de viață, dar mă tem a supăra pe tatăl meu, care pentru bogăția deșartă a acestei lumi, vrea să mă dea după bărbat”. I-a zis călugărul: „Să nu vrei, fecioară, să te însoțești cu bărbat vremelnic și stricăcios, ci să te logodești pe tine cu Hristos, Care, în locul deșertăciunilor trecătoare ale acestei lumi, de le vei părăsi pentru Dânsul, îți va da cereasca împărăție și petrecerea cea împreună cu îngerii. Deci, în taină să ieși și să mergi la o mănăstire și schimbă-ți chipul mirenesc, să te îmbraci în haine călugărești ca să nu fii cunoscută”.

Auzind acestea fecioara, s-a bucurat și a zis călugărului: „Cine mă va tunde pe mine?” Iar el i-a zis: „Iată, tatăl tău va merge cu mine la mănăstirea noastră și va petrece acolo trei sau patru zile, iar tu să chemi pe cineva din părinții călugări și precum vei vrea, îți va ajuta cu bucurie”.

Acestea grăindu-le, a venit Pafnutie și văzând pe călugăr, l-a întrebat pe el, zicând: „Pentru ce te-ai ostenit până la noi, părinte?” Iar el i-a răspuns: „A sosit pomenirea părintelui nostru, care ne-a fondat mănăstirea și te poftește egumenul să vii la noi și să faci praznicul împreună cu noi, apoi vei pleca după aceea”. Deci, s-a bucurat Pafnutie și, luând multe din casa sa spre trebuința bisericii și pentru ospătarea fraților, a mers cu călugărul la mănăstirea aceea. Acolo zăbovind el, a trimis Eufrosina pe o slugă credincioasă, zicându-i: „Să mergi în locașul lui Teodosie și, intrând în biserică, pe oricare călugăr vei afla, să-l chemi aici!”.

Deci ducându-se după porunca ei, iată, cu rânduiala lui Dumnezeu ieșea un călugăr din mănăstirea sa, ducându-și lucrul mâinilor sale spre vânzare. Văzându-l sluga, l-a rugat să meargă cu dânsul în casa stăpânului său. Și a mers în casa lui Pafnutie. Văzând Eufrosina pe cinstitul călugăr, s-a sculat și i s-a închinat lui, zicând: „Roagă-te pentru mine, părinte”. Și s-a rugat călugărul după obiceiul său, iar după rugăciune a binecuvântat-o pe ea și a șezut. Apoi a început Eufrosina a grăi: „Stăpânul meu, eu am tată creștin și rob al lui Dumnezeu foarte bogat, iar mama mea a trecut din această viață. Deci, tatăl meu vrea, din pricina averilor sale, să mă dea acestei deșarte lumi, iar eu nu aș fi vrut să mă întin cu spurcăciuni lumești, dar mă tem să supăr pe tatăl meu. Nu știu ce să fac. Pentru aceasta toată noaptea am petrecut fără somn, rugându-mă lui Dumnezeu ca să arate milă sufletului meu. Apoi făcându-se ziuă, am vrut să trimit la biserică și să chem pe un părinte, ca să aud de la dânsul un cuvânt de folos și să mă povățuiască ce ar trebui să fac. Deci, mă rog ție, părinte, învață-mă calea lui Dumnezeu, că știu că Dumnezeu te-a trimis aici”.

Bătrânul, deschizându-și gura, a zis: „Domnul grăiește în Evanghelie: „De nu va urî cineva pe tatăl său, pe mamă, pe femeie, pe fii, pe frați și pe surori, ba încă și sufletul său, nu va putea să-Mi fie Mie ucenic” (Luca 14,26). Mai mult nici eu nu știu ce să-ți spun ție. Însă de vei putea suferi aprinderea firii, lasă-le pe toate și fugi de lumea aceasta, ca și Israel de robia lui Faraon. Iar averile tatălui tău au mulți moștenitori, adică bisericile și mănăstirile, spitalele, casele de oaspeți, sărmanii și văduvele, străinii, temnițele și robiții, și unde va vrea tatăl tău să împartă moștenirea ta, iar tu însăți îngrijește-te de sufletul tău”. Și i-a răspuns fecioara: „Cu ajutorul lui Dumnezeu și prin rugăciunile tale, părinte, cred că mă voi putea osteni pentru sufletul meu, Dumnezeu ajutându-mi mie”. Starețul i-a răspuns: „O dorire și hotărâre ca aceasta să nu se îndelungească, că întârzierea nu aduce căință; deci, acum este vremea de pocăință!” Iar Eufrosina a zis lui: „Pentru aceea te-am și ostenit, părinte, ca dorința inimii mele să o împlinești și făcând rugăciune, să mă binecuvântezi, și să-mi tunzi părul capului”. Deci, sculându-se starețul, a făcut rugăciune și după dumnezeiască rânduială a tuns-o pe ea, îmbrăcând-o în chipul cel îngeresc, punând schima pe dânsa, și rugându-se pentru ea, a zis: „Dumnezeu, Cel ce mântuiește pe toți sfinții Săi, acela să te păzească pe tine de tot răul!”.

Acestea zicând starețul, s-a dus în calea sa, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu. Iar Eufrosina, gândind în sine, zicea: „De mă voi duce într-o mănăstire de fecioare, tatăl meu mă va căuta, mă va afla și mă va scoate pe mine cu sila de acolo, pentru mirele meu. Deci, mă voi duce într-o mănăstire bărbătească unde să nu mă știe nimeni”. Acestea gândindu-le, seara târziu s-a îmbrăcat în haine bărbătești, și, tăinuindu-se de toți, a ieșit din casa sa, luând cincizeci de bani de aur cu sine, și s-a ascuns în acea noapte într-un oare-care loc. Iar a doua zi a venit tatăl ei în cetate și, vrând Dumnezeu, îndată a mers la biserică; iar Eufrosina s-a dus la acea mănăstire în care tatăl ei era cunoscut. Sosind la poartă, a bătut și a zis portarului: „Mergi de spune egumenului că un famen a venit de la palatele împărătești și stă înaintea porții, poftind ca să vorbească cu sfinția sa!”

Deci, ieșind egumenul, s-a aruncat Eufrosina înaintea lui la pământ închinându-se feții sale celei cu sfântă podoabă. Iar el, ridicând-o pe ea, a făcut rugăciune după obicei și au șezut. Apoi a început egumenul a o întreba pe ea: „Pentru ce ai venit la noi, fiule?” Iar Eufrosina a răspuns: „Eu, părinte, am fost în slujba palatelor împărătești, fiind famen, și am vrut să primesc viața călugărească, căci n-am aflat în rânduiala aceasta, viață mie de folos în cetate; ci auzind de petrecerea voastră cea bună, am venit aici, dorind să viețuiesc cu voi”.

Egumenul i-a zis: „Bine ai venit, fiule, iată mănăstirea este înaintea ta și, dacă vrei, petreci cu noi”. Apoi i-a zis: „Cum îți este numele?” Eufrosina a răspuns: „Numele meu este Smaragd”. Atunci egumenul i-a zis: „Fiule Smaragde, ești tânăr și nu vei putea să petreci singur în chilie. Ți se cuvine să ai lângă tine un mai mare ca învățător, care să te învețe în viața călugărească rânduiala și obiceiurile”. Fecioara a răspuns: „Precum vrei, stăpâne, așa să rându-iești pentru mine”. Apoi, scoțând cei cincizeci de bani de aur, i-a dat egumenului, zicându-i: „Primește acestea, părinte, iar de voi începe a viețui aici, atunci și cealaltă avere a mea, care a rămas în cetate, se va aduce aici”.

Chemând egumenul pe unul din frați, anume Agapet, om sfânt și desăvârșit în faptele bune, i-a dat în seama lui pe Smaragd, zicându-i: „Acest tânăr, de acum să-ți fie ție fiu și ucenic; așa să-l iubești pe el, ca să-și întreacă pe învățătorul”. Apoi, plecându-și genunchile și rugându-se, a însemnat egumenul pe Smaragd. Și răspunzând toți amin, l-a luat pe el Agapet în chilia sa, și-l învăța îngereasca viață. Deci, avea Smaragd fața foarte frumoasă și când intra la rugăciune în Biserică, pe mulți îi supăra diavolul prin gânduri nefolositoare, răpindu-i spre frumusețea lui Smaragd. Și se scârbeau asupra egumenului, zicându-i: „Pentru ce atâta de frumoasă față ai adus în mănăstire, care aduce atâta sminteală celor mai neputincioși frați?” Auzind aceasta egumenul, a chemat pe Smaragd și i-a zis: „Frumoasă este fața ta, fiule, a căreia vedere nu este de folos celor slabi, care nu au biruit desăvârșit încă războiul vrăjmașului. Deci, eu vreau ca să te liniștești singur în chilia ta și acolo să te rogi, fără a mai veni în sobor. Acolo și hrană îți va da mai marele tău, și să nu ieși nicăieri de acolo”. Iar ea a răspuns: „Precum vei porunci, Avvo, așa voi face”. Și a poruncit egumenul lui Agapet să gătească o chilie deosebită în care să petreacă Smaragd. Și a făcut Agapet toate cele poruncite lui de egumenul, și a pus pe Smaragd în chilia cea deosebită. Acolo se nevoia în rugăciune cu post și priveghere, ziua și noaptea slujind lui Dumnezeu în curățenia inimii, încât se minuna mai marele ei, fericitul Agapet. Pentru aceasta la toți frații spunea spre folos ostenelile și nevoințele lui, și toți folosindu-se, proslăveau pe Dumnezeu Care săvârșea atâta putere în tinerețele cele copilărești.

Iar Pafnutie, tatăl ei, când s-a întors acasă, grăbindu-se a intra în cămara în care fiica lui viețuia, și neaflând-o pe ea, s-a umplut de necaz și de mâhnire, și a început a întreba cu mânie pe slugi și pe slujnice ce a făcut Eufrosina și unde s-a dus. Slugile răspunseră: „Aseară am văzut-o pe ea, iar acum nu se arată și gândeam că tatăl logodnicului ei venind, a luat-o pe ea la sine”. Și a trimis Pafnutie pe slugi la casa lui și nu o aflară. Iar auzind de acesta logodnicul și tatăl lui, s-au mâhnit foarte, și venind la Pafnutie, îl aflară pe el foarte întristat, zăcând la pământ și plângând, și i-au zis lui: „Oare nu cumva cineva a amăgit-o și a fugit cu dânsa?” Și îndată trimiseră slujitori călări prin toată Alexandria spre căutarea ei, și o căutau prin căi și prin casele tuturor cunoscuților lor, pe mal și în corăbii. Apoi străbătură și mulțime de mănăstiri de fecioare și câmpii și pustietăți, munți și peșteri, cu dinadinsul căutând pe fiica mâhnitului tată și neaflând-o pe ea, s-au întors tânguindu-se și plângeau după dânsa ca după o moartă. Astfel, mirele se tânguia după logodnica sa, socrul se mâhnea după nora sa, iar tatăl după fiica sa, precum oare-când Iacov după Iosif cu amar plângea, jeluindu-se așa: „Vai mie, fiica mea cea dulce! Vai mie, lumina ochilor mei! Vai mie, mângâierea sufletului meu! Cine mi-a furat comoara mea? Cine mi-a răpit averea mea? Cine mi-a risipit bogăția mea? Cine mi-a uscat vlăstarea mea? Cine mi-a stins făclia mea? Cine mi-a luat nădejdea mea? Cine a silit pe frumusețea fiicei mele? Ce fel de lup a răpit pe mielușeaua mea? Care loc a ascuns așa de repede fața ei cea luminată? Aceea era ridicarea neamului meu, aceea era toiagul bătrâneților mele, aceea îmi era mângâierea în întristări! Pământule, pământule, să nu-mi acoperi trupul meu, până ce nu voi ști ce s-a întâmplat Eufrosinei, fiica mea! Unele ca acestea grăindu-le Pafnutie cu plângere, toți cei ce se adunaseră acolo, prieteni și vecini, și-au ridicat glasurile și plângeau împreună cu Pafnutie, tânguindu-se de cea neașteptată pierzare a fiicei lui.

Apoi, neaflând Pafnutie răcorire în întristarea sa, s-a dus la cea mai înainte pomenită mănăstire în care și fiica lui la închisoare se nevoia, și căzând la picioarele egumenului, a zis: „Să nu încetezi, părinte, rugându-te lui Dumnezeu, ca să se afle osteneala rugăciunilor tale, că nu știu ce s-a făcut cu fiica mea. Oare a răpit-o pe ea cineva? Sau dintr-o altă întâmplare oarecare a pierit?” Auzind aceasta cinstitul stareț, s-a turburat foarte și adunând la sine pe toți frații, le-a zis: „Să arătați dragoste, fraților, să vă rugați Domnului, ca să binevoiască a ne descoperi nouă pe fiica prietenului și bine-făcătorului nostru Pafnutie”

Deci, au postit și s-au rugat toți în toată săptămâna, dar nu li s-a făcut despre aceasta nici o descoperire, precum mai înainte într-alte cereri li se făcea. Că rugăciunea Eufrosinei se înălța la Dumnezeu ziua și noaptea, ca să nu o facă pe ea Dumnezeu arătată în această viață. Și biruia cu rugăciunea ei rugăciunile tuturor fraților. După ce n-a câștigat descoperirea, a început egumenul a mângâia pe Pafnutie, zicându-i: „Să nu slăbești, fiule, pentru certarea Domnului, că pe care îl iubește Domnul îl ceartă. Însă să știi aceasta: că fără de voia Domnului nici o pasăre nu cade pe pământ, cu cât mai ales fiica ta. Fără de porunca lui nimic nu se face. Pentru că știu că fiica ta și-a ales partea cea bună și de aceea nu s-a descoperit pentru dânsa ceva nou de la Dumnezeu. Că de ar fi căzut în lucruri rele, care să nu fie, nicidecum n-ar fi trecut cu vederea Dumnezeu atâta osteneală a fraților mei, ci desăvârșit ne-ar fi arătat pentru dânsa. Dar am nădejde spre Domnul, că încă trăind în această viață, Dumnezeu o va arăta ție”. Auzind acestea Pafnutie, s-a mângâiat puțin de mâhnire și mulțumind lui Dumnezeu, s-a dus la casa sa. Și se ruga în toate zilele cu dinadinsul și făcând lucruri bune, dădea milostenie multă la cei ce aveau trebuință.

După câteva zile s-a dus iar la mănăstire, făcând rugăciune împreună cu frații. Iar odată, închinându-se egumenului, a zis: „Roagă-te pentru mine, părinte, ca să-mi înceteze din mâhnirea cea pentru fiica mea, că nu s-a mângâiat sufletul meu nici măcar cât de puțin, ci mai mult crește rana inimii mele, și din zi în zi se înnoiește durerea mea”.

Văzând egumenul mâhnirea lui cea mare, îl mângâia pe el în tot chipul. Apoi vorbind cu dânsul, i-a adus aminte de Smaragd, zicându-i: „Este la noi un frate duhovnicesc, care a venit de la palatele împăratului Teodosie, și toți ne folosim de viața lui. Oare vei vrea să vorbești cu dânsul, ca măcar puțină răcorire să primești din vorbele lui, că este plin de duhul lui Dumnezeu?” Iar el a zis: „Voiesc!” Și chemând egumenul pe Agapet, i-a zis: „Să duci pe Pafnutie la Smaragd, ca să vorbească cu dânsul”. Însă nu știa egumenul că Smaragd este fiica lui Pafnutie. Și a mers Agapet și Pafnutie în chilia lui Smaragd. Iar când a văzut Eufrosina pe tatăl său, cunoscându-l pe el, s-a umplut cu totul de lacrimi. Iar Pafnutie socotea că de umilința cea din rugăciune plânge, că nu a cunoscut-o pe ea, fiindcă se uscase floarea feței ei din înfrânarea cea mare și de rugăciunile cele de toată noaptea, și și-a acoperit Eufrosina cu camilafca fața sa, ca să nu o cunoască. Apoi făcând rugăciune, a șezut. Și a început Smaragd a întinde cuvântul către Pafnutie, grăindu-i lui pentru împărăția cerului și pentru slava cea veșnică, la care omul poate să meargă prin smerenie, prin curăție, prin sfințenie, prin milostenie și prin dragoste. I-a grăit și pentru lepădarea de lume, că nu se cuvine a iubi mai mult pe fii decât pe Dumnezeul cel ce este ziditorul tuturor. Și îi arăta apostoleasca învățătură, cum că scârba cere răbdare, iar răbdarea iscusință.

Văzând pe tatăl său în mâhnire mare, îi era milă de el, și-l mângâia, zicându-i: „Să mă crezi pe mine, că nu te va trece Dumnezeu cu vederea, că de ar fi fost fiica ta în calea pierzării ți-ar fi arătat ție Dumnezeu, pentru rugăciunile sfinților părinți care s-au rugat de aceasta cu tot dinadinsul. Cred lui Dumnezeu că fiica ta a ascultat pe Sfetnicul cel bun, care în Evanghelie zice: „De iubește cineva pe tată sau pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; și de nu se va lepăda cineva de toate averile sale, nu va putea să-mi fie mie ucenic” (Matei 10,37). Dumnezeu este puternic și chiar în această viață ți-o va arăta ție. Deci să încetezi a te mâhni. Pentru ce pe tine însuți te ucizi cu mâhnirea? Să mulțumești lui Dumnezeu de toate, și să nu-ți pierzi nădejdea ta, că și eu, când învățătorul meu Agapet mi-a spus mie de venirea ta în mănăstire și de mâhnirea ta, m-am rugat cu dinadinsul după puterea mea, ca să-ți dea ție Domnul răbdare și tărie de suflet și să rânduiască pentru tine și pentru fiica ta pe toate cele spre folos, și să te mângâie pe tine. Și am nădejde că Dumnezeul a toată mângâierea nu te va lăsa ca până în sfârșit să fii în mâhnire. Ci, deși nu acum, curând însă va descoperi ție pe fiica ta, pentru care așa de mult te întristezi”. Apoi, temându-se Eufrosina ca nu prin multă vorbă să fie cunoscută, a zis lui Pafnutie: „Să mergi de acum cu pace, stăpânul meu”. Iar Pafnutie când asculta cuvintele acestea se umplea de lacrimi și de bucurie. Pentru că ardea inima lui de firească dragoste cea către Smaragd, și mult folosindu-se din vorbele ei, s-a dus la egumen și i-a zis lui: „Unul Dumnezeu știe, părinte, cât folos am luat de la fratele acela și cât de mult, cu darul lui Dumnezeu, m-am umplut de bucurie din cuvintele lui, încât parcă aș fi aflat pe iubita mea fiică!”. Și cerând Pafnutie de la toți binecuvântare, s-a întors la casa sa.

Deci a petrecut Smaragd în mănăstirea aceea treizeci și trei de ani, viețuind asemenea cu îngerii. Apoi a căzut într-o boală grea, din care s-a și mutat din acestea de aici. Iar mai înainte de sfârșitul lui, a venit Pafnutie în mănăstire la închinarea și cercetarea fraților. Apoi, după vorba cea obișnuită cu egumenul, a zis: „Părinte, de este cu putință, dă-mi binecuvântare ca să merg să văd pe fratele Smaragd, că foarte mult îl iubește sufletul meu pe el”.

Chemând egumenul pe Agapet, i-a poruncit lui ca să ducă pe Pafnutie la Smaragd. Intrând Pafnutie în chilia lui Smaragd și văzându-l pe el pe pat zăcând, fiind foarte bolnav, a căzut lângă patul lui, plângând și zicând: „Vai mie! Unde-s cuvintele tale cele dulci? Unde-s făgăduințele tale, prin care m-ai mângâiat că voi vedea pe fiica mea cea pierdută? Iată, nu numai pe ea nu o văd, ci și pe tine – în care aveam ceva mângâiere – este aproape să nu te mai văd. Vai mie! Cine de acum înainte va mai mângâia bătrânețele mele? La cine voi merge, și cine îmi va fi răcorire în mâhnirea mea? De două lipsuri acum plâng: Că de treizeci și opt de ani nu am văzut pe fiica mea, nici am aflat despre dânsa vreo înștiințare, și că scumpul meu Smaragd și el mă lasă pe mine, de care așa de mult mă bucuram, ca și cum aș fi aflat pe fiica mea cea pierdută. Ce să mai aștept de acum înainte? Unde să aflu mângâiere că, iată, mă pogor cu mâhnire în mormântul meu?”

Văzând Smaragd pe Pafnutie cu nemângâiere tânguindu-se, i-a zis lui: „De ce te turburi și pe tine însuți te ucizi cu mâhnirea? Oare nu este puternică mâna Domnului sau este ceva cu neputință la Dumnezeu? Pune de acum capăt mâhnirii. Adu-ți aminte că lui Iacov i-a arătat Domnul pe Iosif viu, după care se tânguia ca după un mort. Același Dumnezeu și pe tine te va mângâia. Însă mă rog ție să petreci aici trei zile și să nu te depărtezi de lângă mine”. Și petrecea Pafnutie în mănăstire, gândind întru sine, și zicând: „Nu cumva va arăta Domnul lui Smaragd ceva pentru fiica mea?” Sosind a treia zi, după ce a știut Eufrosina ducerea sa la Domnul, a chemat pe tatăl său Pafnutie, și i-a zis lui: „De vreme ce Atotputernicul Dumnezeu a rânduit pentru mine precum a voit și mi-a săvârșit dorirea mea, și iată am ajuns la sfârșit, nevoința călugăriei trecând-o nu cu a mea putere, ci cu ajutorul Aceluia Care m-a păzit de cursele vrăjmașului, nu voiesc ca și tu să te mâhnești pentru fiica ta. Eu sunt Eufrosina, fiica ta, și tu ești tatăl meu. Eu sunt cea pe care tu o cauți. Eu, pentru dragostea lui Dumnezeu te-am lăsat pe tine, tatăl meu, și toată moștenirea mea și logodnicul cel vremelnic și am venit aici, tăinuindu-mi firea mea. Ci mă rog ție, să nu lași ca altcineva să-mi îngrijească trupul meu după ieșirea sufletului, fără numai tu singur să faci aceasta. Încă mă rog să împlinești făgăduința mea pe care am făcut-o părintelui locașului acestuia, când mă rugam ca să fiu primită aici, zicând că am averi multe și pe acelea le voi aduce în locașul acesta.

Deci, să faci aceasta, tatăl meu, și să dai averea mea ce a rămas locașului acestuia care bine se păstorește și se rânduiește, și te roagă pentru mine”. Acestea zicând, și-a dat duhul său în mâinile Domnului. Iar Pafnutie, auzind acestea, și văzând că a murit Eufrosina, de spaimă și de mare jale cu totul a slăbit și a căzut la pământ ca un mort. Alergând Agapet, a văzut pe Smaragd mort și pe Pafnutie zăcând abia viu. Și a turnat apă pe fața lui și l-a ridicat de la pământ, zicându-i: „Ce-ți este, domnule Pafnutie?” Iar el a răspuns: „Lasă-mă să mor aici, că o minune de mirare am văzut acum!” Apoi, sculându-se, a căzut cu fața lui pe fața celei moarte și mulțime de lacrimi vărsând plângea, zicând: „Vai mie, fiica mea cea dulce, pentru ce nu te-ai arătat mie mai înainte de ceasul acesta, ca și eu să fi murit cu tine! Vai mie, cum te-ai tăinuit de mine, o, fiica mea cea scumpă? Cât de bine ai scăpat de cursele vrăjmașului și ai fugit de stăpânitorii lumii întunericului veacului acestuia, și ai intrat în viața cea veșnică!”

Acestea auzind Agapet și cunoscând lucrul cel minunat, s-a spăimântat și, alergând, a spus egumenului. Și venind egumenul cu sârguință multă, a căzut pe fața ei cea sfântă, și se tânguia, zicând: „Eufrosino, mireasa lui Hristos și fiica sfinților, să nu uiți pe cei împreună nevoitori cu tine și mănăstirea aceasta. Ci, te roagă pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, ca să ne dea nouă bine, nevoindu-ne să trecem la limanul mântuirii și să avem parte cu sfinții lui!” Și a poruncit egumenul să se adune toți frații, ca să îngroape sfântul ei trup cu o cuviincioasă cinste. Iar dacă se adunară, au venit, și au văzut minunea aceea de mirare. Și proslăviră pe Dumnezeu, Cel ce a arătat puterea Sa cea tare în trupul cel neputincios. Iar unul din frați, fiind chior de un ochi, a alergat la moaștele Cuvioasei și, plângând, a sărutat sfântul ei trup și îndată a văzut cu ochiul lui.

Deci, văzând frații o minune ca aceea, au mărit mila lui Dumnezeu și pe Sfânta Eufrosina cea plăcută Lui slăvind-o o cinsteau și s-au folosit toți foarte mult de o viață ca aceasta a ei. Apoi, îngropând-o pe ea în rând cu mormintele sfinților părinți, îi făceau pomenirea ei cu bucurie. Iar tatăl ei, Pafnutie, mergând acasă, a împărțit averea sa la biserici, la mănăstiri, la săraci și la străini. Iar o parte nu mică din averea cea rămasă, aducând-o în mănăstirea aceea, a dat-o spre trebuința locașului și singur într-însul s-a călugărit și, cerând chilia fiicei sale, a viețuit într-însa cu dumnezeiască plăcere 10 ani, și și-a dat sufletul său în mâinile Domnului, aflându-se pe aceeași rogojină pe care și fiica lui, Cuvioasa Eufrosina, s-a odihnit. Și l-au îngropat cu cinste aproape de fiica sa, și s-a așezat po-menirea lor să se facă în toți anii întru slava Sfintei Treimi, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, lui Dumnezeu Celui minunat întru sfinții Săi, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Viața Cuviosului Părintelui nostru Serghie, egumenul Radonejului

Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Serghie a fost născut în cetatea Rostovului, din părinți binecredincioși, Kiril și Maria. Deci, l-a ales pe el Dumnezeu pentru slujba Sa încă din pântecele mamei sale, căci intrând oarecând mama lui, după obiceiul său, în Biserică la Sfânta Liturghie și având în pântece pe acest prunc, când au vrut să înceapă a citi Sfânta Evanghelie, pruncul a glăsuit, încât au auzit toți cei ce erau aproape de maica sa. De asemenea, în vremea cântării heruvicului, a doua oară a strigat pruncul.

Și când preotul a glăsuit „Sfintele sfinților”, a treia oară glasul pruncului din pântecele mamei s-a auzit. Din aceasta au înțeles toți că o să se arate mare luminător lumii și slujitor Sfintei Treimi. Căci, precum sfântul Ioan mergătorul înainte a săltat cu bucurie în pântece înaintea Maicii Domnului, așa și acesta a săltat înaintea Domnului în sfânta Biserică. Deci, s-a cuprins de frică și de spaimă mama lui de minunea aceea, și toți cei ce auziseră se mirau foarte. Iar după acestea, s-au împlinit zilele nașterii și a născut fiu, și i-a pus numele Vartolomeu. Și, de când s-a născut, nu sugea Miercurea și Vinerea niciodată și nici altceva nu gusta. Iar aceasta era începătură a înfrânării și a postirii lui celei mari, pe care mai pe urmă a arătat-o în vârsta cea desăvârșită. Când a fost de șapte ani, l-a dat la învățătura cărții, dar nu învăța lesne, căci era zăbavnic la minte. Și cu multă silință îl învăța pe el dascălul, însă cu greu sporea ceva. Aceasta era însă după rânduiala lui Dumnezeu, ca de la Duhul Sfânt, iar nu de la oameni să se dea copilului înțelegerea cărții. Drept aceea, într-o zi umblând singur prin oarecare dumbravă – căci iubea din tinerețe liniștea și de multe ori se preumbla singur prin locuri liniștite -, a găsit pe un călugăr, sau mai curând înger în chip călugăresc, trimis de Dumnezeu, stând în dumbravă și făcând rugăciuni. Iar el, apropiindu-se, a stat aproape de el, și aștepta sfârșitul rugăciunii, apoi i-a făcut lui închinăciune. Iar călugărul l-a întrebat: „Ce-ți trebuie fiule?” A răspuns copilul, zicând: „M-au dat, părinte, să învăț carte și nu pot să înțeleg nimic din cele ce-mi spune dascălul meu, de care lucru tare mă necăjesc și nu știu ce să fac. Mă rog sfinției tale, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca să mă înțelepțească cu sfintele tale rugăciuni”. Iar călugărul făcând rugăciune l-a binecuvântat pe el, zicându-i: „Iată, de acum fiule îți dăruiește ție Dumnezeu să înțelegi cele ce-ți trebuie, încât să poți și pe alții să-i ajuți!”.

Din vremea aceea fericitul copil, precum pământul adapă din destul de ploaie și se face roditor, așa și el luând binecuvântare de la sfântul acela călugăr – mai bine zis de la înger – s-a făcut lesnicios spre învățătura a toată înțelepciunea cărții fără de osteneală. Pentru că Dumnezeu „i-a deschis lui mintea să înțeleagă scripturile”. Și creștea copilul împreună cu anii, cu înțelegerea, și cu faptele bune, căci iubea postul și înfrânarea, fugea de jucăriile cele obișnuite copilărești; iar la citirea Dumnezeieștilor cărți șezând, învăța acea înțelepciune, a căreia începătură este frica Domnului. Și așa, din treaptă în treaptă mergând, creștea spre bărbăția cea desăvârșită.

După aceasta, părinții lui s-au mutat din cetatea Rostovului, la locul ce se chema Radone, nu pentru că era acel loc mai mare sau mai vestit, ci pentru că Dumnezeu așa a binevoit, ca la acel loc să proslăvească pe placul său, despre care ne este nouă acum cuvântul. Drept aceea mutându-se acolo părinții fericitului, nu după multă vreme s-au mutat și din viața aceasta, la locurile cele luminoase și răcoroase, lăsându-și toată averea moștenitorului lor Vartolomeu. Iar el, la moartea părinților săi, gândea întru sine, zicând: „Și eu sunt muritor, și cu adevărat voi muri și eu ca și părinții mei”. Deci, binecunoscătorul copil socotind viața aceasta scurtă, a împărțit averea ce rămăsese după părinți, nelăsându-și lui spre hrana cea de nevoie nimic, căci nădăjduia spre Dumnezeu cel ce dă hrană ce-lor flămânzi. Apoi s-a dus în pustie, și făcându-și o chiliuță, petrecea într-însa nevoindu-se și rugându-se lui Dumnezeu neîncetat. Iar după o vreme a venit la dânsul un sfințit călugăr, anume Mitrofan, de către care fericitul Vartolomeu s-a tuns în călugăreasca rânduială, având de la nașterea sa douăzeci și trei de ani, și l-a chemat din călugărie cu numele de Serghie.

Deci, a petrecut acel sfânt călugăr cu Serghie puține zile, și după aceasta i-a zis lui: „Eu, fiule, mă duc în calea mea, iar pe tine te dau în mâinile lui Dumnezeu”. Și a proorocit zicând: „Va face Dumnezeu la locul acesta o mănăstire mare și prea mărită”. Și făcând rugăciune s-a dus. Iar Sfântul Serghie a rămas la locul acela și se ostenea, zdrobindu-și trupul său cu privegherea, cu postul și cu multe feluri de osteneli. În vreme de iarnă, crăpând pământul de ger, el răbda într-o haină, ca unul fără de trup arătându-se. Iar diavolii, nesuferind unele ca acele nevoințe ale lui, se sârguiau să-l alunge de la locul acela, închipuindu-se uneori în fiare, alteori în șerpi, înfricoșând pe sfântul și repezindu-se la dânsul cu sălbăticie. Iar el, cu rugăciunea, precum cu o armă, îi alunga pe ei, și înfierbântările lor le rupea ca păianjenul, prin vitejia sufletului. Odată, a năpădit într-o noapte, aievea, o tabără drăcească asupra lui, ca o oaste oarecare și cu mânie mare striga: „ieși din locul acesta, ieși, să mori ca un rău!” Și acestea zicându-le, o văpaie mare ieșea din gurile lor. Iar el, cu rugăciunea înarmându-se, îndată a alungat tabăra drăcească și fără de temere a rămas, cântând și lăudând pe Dumnezeu. Acestea așa făcându-se, slava despre dânsul a început a străbate pretutindeni și se adunau la dânsul mulți din cetățile și ținuturile cele dimprejur pentru folosul sufletesc. Alții voiau să locuiască cu dânsul și să se povățuiască de către dânsul la calea mântuirii. Iar el cu dragoste primea pe cei ce veneau la dânsul. Și a zidit mai întâi o biserică mică, care, prin porunca lui Teognost, care atunci era arhiereu, s-a sfințit în numele prea Sfintei Treimi, apoi și mănăstire cinstită a ridicat, care este și astăzi cu darul lui Hristos.

Deci, rugat fiind de frați, a luat preoția prin hirotonisirea episcopului Atanasie și păștea binecuvântătoarea turmă cea încredințată lui, povățuind-o la pășunea cea duhovnicească, iar pe lupii cei rău gânditori îi alunga cu rugăciunea.

Dar după puțină vreme, iar se sculară diavolii, nesuferind a fi alungați de sfântul. Și închipuindu-se în șerpi, au intrat în chilia lui încât chilia era plină de șerpi. Iar sfântul, degrabă s-a întors la rugăciune, și îndată diavolii cu nălucirile lor ca fumul s-au stins. Din acea vreme i s-a dat de la Dumnezeu putere asupra duhurilor celor necurate, încât nici îndrăzneau a se mai apropia de dânsul. Ducându-se vestea de dânsul pretutindenea, și mulți din părțile dimprejur adunându-se, a venit un arhimandrit de la Smolensc, anume Simon, multă avere aducând și dând-o în mâinile sfântului, ca să zidească o mai mare biserică, iar pe sine s-a dat în supunere sfântului.

Și ajutând Dumnezeu, Cuviosul Serghie degrab a ridicat, cu acea avere, o biserică mai mare și mănăstirea a lărgit-o și viețuia îngerește, ca în Cer, cu ceata fraților săi, ziua și noaptea slavoslovind pe Dumnezeu. Deci, s-a întâmplat oarecând în mănăstirea lui a fi lipsă de hrană, și erau frații în mâhnire mare, petrecând fără de hrană, flămânzi, trei zile. Iar rânduiala Cuviosului era ca să nu iasă călugării din mănăstire să ceară la mireni pâine, ci să-și pună nădejdea spre Dumnezeu Cel ce hrănește toată suflarea, și de la Acela cu credință să-și ceară cele trebuincioase.

În timpul acela nu era viață de obște în mănăstirea cuviosului. Deci, frații fiind strâmtorați de foamete, au început a cârti împotriva sfântului, zicând: „Până când ne oprești pe noi a merge la lume și a cere cele de trebuință? Vom mai răbda încă această noapte, iar dimineață vom ieși din locul acesta, ca să nu murim de foame”. Iar sfântul îi mângâia pe ei, spunându-le din viețile sfinților părinți, cum au răbdat multe necazuri, foame și sete și lipsă de îmbrăcăminte pentru Domnul și le grăia lor cuvintele lui Hristos. „Căutați la păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl Ceresc le hrănește pe ele (Matei 6,26). Și dacă hrănește păsările, oare pe noi nu poate să ne hrănească? Iată acum este vremea răbdării, iar noi ne-am arătat nerăbdători, nevrând a suferi puțină vreme ispita ce ni s-a întâmplat, pe care de am fi primit-o cu mulțumire, în mare folos ni s-ar fi socotit nouă, căci fără de lămurire aurul nu se săvârșește!” Și a proorocit, zicând: „Acum puțină vreme ni s-a întâmplat lipsa, iar dimineață va fi îndestulare de toate bunătățile”. Și s-a împlinit proorocirea sfântului, căci a doua zi s-a adus în mănăstire mulțime de pâini proaspete și pește mult și alte feluri de bucate de curând gătite de la un om neștiut, care le zicea: „Un iubitor de Hristos a trimis acestea lui Avva Serghie și fraților celor ce locuiesc cu dânsul”. Deci, rugau frații pe aceia ce le aduseseră, ca să mănânce cu dânșii bucate, iar ei n-au vrut, spunând că le-a poruncit ca degrabă să se întoarcă și, grăbindu-se, au ieșit din mănăstire. Apoi frații, văzând mulțimea de bucate, au înțeles că o cercetare dumnezeiască este, și făcură ospăț, mulțumind lui Dumnezeu.

Deci, au fost acele bucate pentru multe zile fraților, și le-a zis cuviosul: „Vedeți fraților și vă minunați ce fel de răsplătire dă Dumnezeu răbdării, pentru că nu va uita pe săracii Săi până în sfârșit. Niciodată nu va trece cu vederea locul acesta sfânt și pe robii Săi cei ce locuiesc într-Însul și îi slujesc Lui ziua și noaptea”.

Încă se cade a pomeni și aceasta: Cuviosul părinte Serghie, la începutul venirii sale în pustie, s-a sălășluit la un loc fără de apă. Aceasta spre adăugarea ostenelii, ca de departe aducând apa, să-și ostenească trupul său mai mult. Iar când cu voia lui Dumnezeu s-au înmulțit frații și mănăstirea s-a așezat, era nevoie mare pentru apă, căci se aducea de departe cu multă osteneală. Și pentru acea pricină cârteau unii împotriva sfântului, zicând: „Pentru ce cu rea chibzuire ai întemeiat mănăstirea pe acest loc și s-au făcut atâtea zidiri, nefiind apa aproape?” Iar sfântul le răspundea: „Eu, fraților, singur am vrut să mă liniștesc în locul acesta, iar de vreme ce bine a vrut Dumnezeu ca atâtea clădiri să se ridice, apoi puternic este ca să dea și apă nelipsită, numai să nu slăbiți de la datorie, ci rugați-vă cu credință.

Pentru că dacă poporului celui neplecat i-a izvorât apă din piatră în pustie, cu atât mai mult nu vă va trece cu vederea pe voi, cei ce slujiți Lui!” Iar odată luând în taină pe un frate cu sine, s-a pogorât în valea cea de sub mănăstire și nu era în valea aceea apă curgătoare altă dată, precum spun oamenii cei vechi. Deci sfântul, aflând într-o groapă puțină apă strânsă din ploaie, și-a plecat genunchile și s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul. Și îndată un izvor mare s-a arătat, care și până astăzi este văzut de toți; și scot dintr-însul la toată trebuința mănăstirească, și multe tămăduiri se fac cu apa aceea la cei ce o iau cu credință.

Și făcea Cuviosul Serghie și alte feluri de minuni. Pentru că atâta putere făcătoare de minuni luase de la Dumnezeu, încât a în-viat și un mort. Un om credincios din hotarele locașului lui, având un fiu, singurul născut, cuprins de boală, l-a dus la cuviosul spre a-l tămădui. Dar copilul, slăbind de boală, a murit. Și se tânguia după el tatăl lui nemângâiat. Deci, văzând Cuviosul Serghie tânguirea omu-lui aceluia, i se făcu milă de el și, făcând rugăciune, a înviat copilul și l-a dat viu tatălui lui. Și s-a întors omul bucuros cu fiul viu și sănătos la casa sa. Încă veneau la dânsul și cei cuprinși de duhuri necurate și, ajungând ei la sfântul, fugeau dintr-înșii necuratele duhuri. Și cei leproși se curățeau și orbii vedeau, și în scurt a zice, toți cei cuprinși de felurite neputințe și care mergeau la sfântul cu credință, primeau nu numai sănătate trupului, ci și folos sufletului, și se întorceau cu îndoită tămăduire la casele lor. Pentru aceea era cinstit și slăvit de toți cuviosul Serghie, și mulți, dorind a vedea cinstita lui față, și a se îndulci de vorba lui cea dulce, din nenumărate cetăți și ținuturi se adunau la dânsul, și mulțime de călugări lăsându-și mănăstirile lor veneau la dânsul, dorind să viețuiască cu el și să fie povățuiți de dânsul.

Domnii și boierii și oamenii cei de rând alergau cu sârguință la acest fericit părinte, căci toți îl aveau în mare cinste, ca pe unul din părinții cei de demult, sau ca pe unul din prooroci.

Un țăran oarecare, lucrător de pământ, din locuri prea depărtate, auzind de Sfântul Serghie, a vrut să-l vadă și mergând în mănăstirea cuviosului, întreba de dânsul unde se află. Se întâmplase că atunci cuviosul era în grădină și săpa pământul. I s-a spus de aceasta omului aceluia, iar el, mergând în grădină, a văzut pe sfântul în haină proastă, ruptă și mult cârpită, săpând pământul, și i se părea că au glumit cei ce i-au spus lui, pentru că nădăjduia să vadă pe sfântul în mare slavă. Și întorcându-se în mănăstire iar întreba, zicând: „Unde este Sfântul Serghie? Arătați-mi, căci am venit de departe ca să-l văd pe el”. Iar ei i-au zis: „Cu adevărat, acela este, pe care l-ai văzut”. După aceea, ieșind sfântul din grădină, l-a văzut țăranul și îngrețoșându-se de el, și-a întors fața de la dânsul și nu vrea nici să caute la fericitul. Și se defăima în sinea lui, zicând: „O, câtă osteneală am suferit în deșert! Eu am venit să văd un prooroc mare, de care auzeam, și nădăjduiam să-l văd în mare cinste și iată acum văd un sărac și necinstit stareț”.

Deci, sfântul înțelegându-i gândurile lui, era foarte mulțumit, căci, precum mândrul de laudă și de cinste se bucură, așa se bucură cel smerit, cu gândul, de necinstire și de defăimare. Și luând pe țăranul acela la sine, i-a pus masa și l-a ospătat cu dragoste.

După aceasta i-a zis: „Să nu te mâhnești, omule, că pe acela pe care dorești să-l vezi, degrab îl vei vedea”. Iar, când sfântul grăia acestea, iată un vestitor a venit, spunându-i de venirea unui domn mare în mănăstire. Și, sculându-se sfântul, a ieșit în întâmpinarea acelui domn, care venea cu mulțime de slugi.

Și văzând acel domn pe sfântul sârguindu-se, a alergat la dânsul și apucând înainte cu închinăciune până la pământ, a luat binecuvântare de la cuviosul, iar el, binecuvântându-l, l-a dus în mănăstire cu cinstea ce i se cădea. Și mergând amândoi împreună, starețul și domnul vorbeau, iar ceilalți toți mergeau înainte. Iar țăranul acela a fost împins undeva departe de slugile ce mergeau înainte, și pe starețul de care se îngrețoșa uitându-se la dânsul de departe, dorea să-l vadă, dar nu putea.

Deci, a întrebat în taină pe unul din cei ce mergeau înainte zicându-i: „Cine este, stăpâne, starețul cel ce șade cu voievodul?” Și i-a spus lui acela că este sfântul Serghie. Apoi, a început țăranul a se necăji și a se ocărî pe sine, zicând: „O Doamne, cât m-ai orbit și n-am crezut celor ce-mi arătau pe sfântul părinte, și nu i-am dat lui vrednica cinste? Cu dreptate este numele nostru țăran și prost. Cum mă voi arăta feții sfântului, cuprins fiind de rușine?”. După ce a plecat voievodul din mănăstire, țăranul a alergat la cuviosul, și rușinându-se a privi la fața lui, i-a căzut la picioare, cerându-i iertare, căci din neștiință a greșit. Sfântul l-a mângâiat cu dragoste, zicându-i: „Să nu te mâhnești, fiule! Pentru că tu singur ai socotit adevărul despre mine, zicându-mi că sunt nimic, iar toți ceilalți s-au amăgit, părându-le că sunt mare”. De aici, s-a arătat aievea în câtă smerenie era cuviosul părinte Serghie, căci pe lucrătorul de pământ ce se îngrețoșa de el, l-a iubit mai mult decât cinstea ce i se făcea de voievod.

Oarecând fericitul, după obiceiul său, într-o seară târziu, stând la citirea rugăciunilor și rugându-se pentru ucenicii săi, cu dinadinsul, lui Dumnezeu, a auzit un glas zicându-i: „Serghie!”. Iar el, mirându-se de neobișnuita chemare noaptea târziu, a făcut rugăciune și a deschis fereastra chiliei, vrând să vadă cine l-a chemat. Și, iată, a văzut o lumină mare din cer strălucind, încât s-a luminat noaptea aceea mai mult decât o zi luminoasă, apoi a venit la dânsul a doua oară glasul, zicând: „Serghie, te rogi pentru fiii tăi și rugăciunea ta este primită. Caută și vezi numărul călugărilor celor adunați în numele Sfintei Treimi la păstoria ta”. Ci, căutând sfântul, a văzut mulțime multă de păsări prea frumoase, nu numai în mănăstire, ci și împrejurul mănăstirii, șezând și cântând cântări îngerești cu nespusă dulceață. Și iar se auzea glasul, zicându-i: „În ce chip ai văzut păsările acestea, așa se va înmulți turma ucenicilor tăi, și după tine nu se va împuțina, și așa cu minune și în multe feluri vor fi împodobiți cu bunătățile lor, cei ce vor urma pașilor tăi”. Iar sfântul, văzând, se mira de acea minunată vedenie.

Și vrând să aibă părtaș și martor la vedenia aceea, a chemat pe Simeon cel mai sus pomenit, căci era aproape, iar Simeon, mirându-se de neobișnuita chemare a starețului, a alergat degrab la dânsul și nu s-a învrednicit să vadă toată vedenia, ci numai o parte a văzut din lumina aceea cerească.

Dar sfântul i-a spus lui toate cele ce a văzut și s-au bucurat amândoi împreună, proslăvind pe Dumnezeu.

După aceasta, într-una din zile, au venit grecii de la Constantinopol, trimiși la sfântul de prea sfințitul Patriarh Filotei, și i-au adus lui de la Patriarh binecuvântare și daruri: o cruce, un haraiman, o schimă și scrisoare care avea în sine scris așa: „Cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului și a toată lumea Patriarh, Domnul Filotei, celui întru Sfântul Duh fiu și împreună sluji-tor al smereniei noastre, Serghie, dar și pace, și a noastră binecuvântare să fie cu voi! Am auzit de viața voastră cea după Dumnezeu foarte îmbunătățită, și am lăudat și am preamărit pe Dumnezeu. Însă o rânduială încă vă mai trebuie, aceea că n-ați câștigat viața cea de obște. Căci știi, cuvioase, că și singur Dumnezeiescul Părinte Proorocul și împăratul David, cel ce pe toate le-a cercetat cu înțelegere, nimic alt n-a putut să laude, fără numai „a locui frații împreună”. Iar după acela și noi sfat bun vă dăm, ca să alcătuiți viață de obște, și mila lui Dumnezeu și binecuvântarea noastră să fie cu voi”.

Această scrisoare a Patriarhului luând-o cuviosul, a mers la Prea sfințitul Alexie, fericitul Mitropolit a toată Rusia, și, arătându-i scrisoarea, îl întreba zicându-i: „Tu, Prea sfințite stăpâne, cum poruncești?” Iar Mitropolitul a răspuns starețului, zicând: „De vreme ce de atâtea bunătăți te-ai învrednicit cuvioase, preamărind Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe El, cât și în țările cele depărtate a ajuns auzul numelui și al vieții tale, încât a toată lumea marele Patriarh te sfătuiește spre folos, apoi și noi la aceeași te sfătuim și lăudăm o așa rânduială”. Deci din vremea aceea cuviosul Serghie a așezat viața de obște în locașul său, poruncind ca să se păzească statornic rânduielile vieții de obște: nimic să nu câștige cineva pentru sine, nici să se numească ceva al său, ci toate de obște să le aibă, după poruncile sfinților părinți. Iar după așezarea vieții de obște a vrut să fugă de mărirea omenească și să slujească lui Dumnezeu în loc neștiut, sălășluindu-se în liniște, în singurătate.

Deci, găsind o vreme cu înlesnire, a ieșit în taină din mănăstirea sa neștiind nimeni, și a plecat în pustie. Mergând ca la patru-zeci de stadii, a aflat un loc bine plăcut lui, aproape de râul ce se numește Cârjaci, și acolo sălășluindu-se, viețuia. Apoi, frații, văzându-se părăsiți de părintele lor, erau în mare necaz și tulburare, ca oile fără de păstor, și cu de-adinsul îl căutau pretutindenea. După câtăva vreme, s-a aflat de frați locul și, mergând, rugau pe sfântul cu lacrimi să se întoarcă în mănăstire. Dar el nu vrea, iubind mai mult liniștea și singurătatea. Din această pricină, mulți din ucenicii lui lăsând lavra, s-au așezat cu dânsul în pustia aceea și după o vreme oarecare au ridicat mănăstire și biserică în numele prea sfintei Născătoarei de Dumnezeu. Iar frații din lavra cea mare neputând a viețui fără de părintele lor, și neizbutind a-l îndupleca ca să se întoarcă la dânșii, au mers la prea sfințitul Mitropolit Alexie, rugându-l să trimită el la cuviosul, poruncindu-i să se întoarcă la locul lui cel dintâi. Fericitul Alexie a trimis pe doi arhimandriți, rugându-l ca să asculte și să mângâie pe frații săi prin întoarcerea sa la dânșii, ca nu cumva supărându-se, fără de dânsul să se risipească și la locul sfânt să se pustiască. Apoi, cuviosul Serghie, trebuind a asculta pe arhiereu, s-a întors în lavră la petrecerea sa cea dintâi, unde s-au mângâiat frații foarte mult de venirea lui.

Episcopul Permului, sfântul Ștefan, având mare dragoste către cuviosul, mergea oarecând de la episcopia sa pe cale la cetatea Moscova, care este de la mănăstirea lui Serghie ca la cinci stadii. Iar curând, grăbindu-se spre cetate, s-a gândit să nu meargă atunci la mănăstirea sfântului, ci să vadă pe cuviosul când se va întoarce către casă. Și când era el în dreptul mănăstirii s-a sculat din căruța sa, și citind „Cuvine-se să te fericim” și făcând obișnuita rugăciune, s-a închinat fiind cu fața spre mănăstirea cuviosului Serghie, zicând așa: „Pace ție duhovnicescule frate!” Și s-a întâmplat că atunci feri-citul Serghie mânca la masă. Și înțelegând cu duhul închinăciunea episcopului, s-a sculat numaidecât de la masă și stând puțin, și rugăciune făcând, s-a închinat asemenea episcopului celui ce se afla departe de la mănăstire, zicându-i: „Bucură-te și tu păstorule al turmei lui Hristos și pacea lui Dumnezeu să petreacă cu tine”. Iar frații s-au mirat de acel lucru neobișnuit, și au înțeles unii că o vedenie vedea cuviosul. Apoi, după sfârșitul mesei l-au întrebat de ceea ce făcuse, iar el le-a spus lor zicând: „În acel ceas episcopul Ștefan, mergând pe cale spre Moscova, a stat în dreptul mănăstirii noastre, și s-a închinat Sfintei Treimi, și pe noi păcătoșii ne-a binecuvântat”. Iar mai pe urmă, unii din ucenicii lui cu încredințare s-au înștiințat că adevărat așa a fost lucrul și se minunau de darul cel înainte văzător, ce se dăduse de la Dumnezeu părintelui lor.

Și înflorea locașul cuviosului cu bărbați îmbunătățiți, și mulți dintr-înșii, pentru bunătățile lor cele mari, erau luați în alte mănăstiri ca egumeni, iar alții erau ridicați la scaune arhierești. Și toți aceia au sporit întru bunătăți și în urmarea celui desăvârșit învățător, și iscusitului lucrător al poruncilor Domnului, cuviosul Serghie, care era pildă vie turmei sale, asemenea cu îngerii petrecând viața. Pentru care viețuind încă în trup, se învrednicea cu cei fără de trupuri, căci slujind el dumnezeiasca liturghie, îngerul Domnului slujea cu el, precum mărturiseau ucenicii lui, Isachie tăcutul și Macarie, bărbați vrednici de credință și desăvârșiți în fapte bune, care într-adevăr au văzut pe Îngerul lui Dumnezeu slujind cu cuviosul Serghie în altar și s-au spăimântat văzând podoaba lui negrăită.

După acestea, fericitul Alexie Mitropolitul, slăbind de bătrânețe și văzând că se apropie de sfârșit, a chemat la sine pe cuviosul Serghie și luând crucea sa cea arhierească, pe care o purta la piept, împodobită cu aur și cu pietre scumpe, o dădu cuviosului. Iar el, închinându-se cu smerenie, i-a zis: „Iartă-mă, stăpâne, căci din tinerețe n-am fost purtător de aur, iar la bătrânețe mai mult decât atunci vreau ca să petrec în sărăcie”. Iar arhiereul i-a zis: „Știu iubite că acestea le-ai isprăvit, dar să faci ascultare, și să primești de la noi binecuvântarea ce ți se dă”. Și așa a pus cu mâinile sale crucea pe pieptul sfântului, ca o logodire, apoi a început a grăi: „Să știi fericite, pentru ce te-am chemat și ce voi să rânduiesc pentru tine. Iată eu, Dumnezeu încredințându-mi, am ținut Mitropolia Rusiei, pe cât El a voit. Iar acum mă văd apropiat de sfârșit, numai nu știu ziua sfârșitului meu, și doresc ca în viața mea să găsesc un bărbat ce ar putea după mine să pască turma lui Hristos. Și nu aflu altul așa după cum doresc eu, decât numai pe tine. Încă știu cu încredințare că și marii stăpânitori, domni, și toți oamenii laici și duhovnicești, până la cel de pe urmă, te vor iubi pe tine, și nu pe altul, ci numai pe tine te vor cere la scaunul acela, ca cel ce ești vrednic. Deci, acum prea cuvioase, primește rânduiala episcopiei. Iar după ieșirea mea din trup vei lua scaunul meu”. Auzind aceste cuvinte, cuviosul s-a mâhnit foarte, căci se socotea pe sine a fi nevrednic de o rânduială ca aceea. Și a răspuns către arhiereul: „Iartă-mă stăpâne sfinte, dar pui pe mine sarcină mai presus de puterea mea, și aceasta nu se poate întâmpla niciodată. Cine sunt eu păcătosul și mai smeritul decât toți oamenii ca să îndrăznesc a mă atinge de o rânduială ca aceasta?” Apoi, fericitul Alexie a zis multe cuvinte către sfântul din dumnezeieștile Scripturi, ca să-l înduplece pe el la voia sa. Dar iubitorul de smerenie nu s-a plecat nicidecum. La urmă i-a răspuns: „Stăpâne sfinte, de nu vei vrea să alungi pe smerenia mea din hotarele acestea și de la auzul tău, apoi să nu mai adaogi a grăi despre aceasta către mine, nici pe altcineva să-l lași să mă supere cu acest fel de cuvinte, de vreme ce nimeni nu va putea să afle întru mine vrere la aceasta”.

Iar arhiereul văzând pe sfântul neplecat, a încetat a-i grăi lui despre urmarea la scaunul episcopal, temându-se ca nu cumva, supărându-se cuviosul, să se ducă în cele mai depărtate părți și pustietăți și să lipsească Moscova de un luminător ca acesta. Și mângâindu-l cu cuvinte duhovnicești, i-a dat voie să plece cu pace la mănăstire. Iar nu după multă vreme, cel între sfinți, Alexie mitropolitul, s-a dus din viață, și fericitul Serghie era silit prin rugăminte de domnii cei mari stăpânitori și de mulțimea pravoslavnicilor să primească scaunul Mitropoliei Rusiei, iar sfântul ca un diamant tare a rămas neînduplecat.

Atunci a fost suit pe scaun un arhimandrit, anume Mihail, care a îndrăznit mai înainte de sfințenie a se îmbrăca în veșminte arhierești, și a-și pune camilafcă albă. Încă începuse și asupra Sfântului Serghie și a locașului lui a se înarma. I se părea că Serghie îi taie îndrăzneala lui, căutându-și pentru sine Mitropolia. Iar fericitul auzind că Mihail se lăuda împotriva lui, a zis către ucenicii săi: „Mihail, lăudându-se împotriva locașului acestuia, împotriva smereniei noastre, nu va câștiga ceea ce dorește, de vreme ce este biruit de mândrie, nici cetatea împărătească nu va vedea”. Și s-a împlinit proorocirea sfântului, căci călătorind Mihail în corabie spre Constantinopol pentru hirotonie, a căzut în boală trupească și s-a sfârșit. Iar pe scaun a fost ridicat Kiprian.

În acei ani, prin voința lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre a fost năvălirea necuratului Mamae, împăratul tătăresc, asupra pământului Rusiei. De acest lucru marele Domn Dimitrie întristându-se, Sfântul Serghie l-a înarmat cu rugăciunea, și i-a proorocit biruință, zicând: „Să ieși împotriva barbarilor, lepădându-ți toată îndoiala, și Dumnezeu ajutându-ți, vei birui pe vrăjmașii tăi și te vei întoarce sănătos la scaunul tău”.

Deci, marele Domn, nădăjduind spre ajutorul Dumnezeului și prin rugăciunile sfântului, a mers făcând război cu tătarii, i-a biruit pe ei, astfel că abia cu puțini tovarăși a scăpat Mamae. Iar Cuviosul, înainte fiind văzător, vedea cele de departe ca pe cele de aproape și stând cu frații la rugăciune în mănăstirea sa, când era război între creștini și între tătari, spunea în acea vreme că marele Domn Dimitrie a biruit pe tătari și care din ostașii creștini a fost ucis în război, aducând jertfe lui Dumnezeu pentru dânșii, pentru că toate i se descopereau lui de la Dumnezeu. Iar Cneazul, întorcându-se izbânditor de la război, a mers în mănăstire la Cuviosul, mulțumind mult sfântului că i-a ajutat cu rugăciunile sale către Dumnezeu.

Stând oarecând fericitul părinte noaptea la obișnuita sa pravilă înaintea Icoanei Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și adeseori privind la icoană, zicea: „Preacurată, Maica Hristosului meu, apărătoare și tare ajutătoare a neamului omenesc, fii mijlocitoare nouă nevrednicilor, pururea rugându-te Fiului tău și Dumnezeului nostru, ca să caute spre locul acesta sfânt, care este întemeiat spre lauda și cinstea sfântului numelui Lui, în veci. Pe tine Maica dulcelui meu Hristos, ca pe ceea ce ai câștigat multă îndrăzneală către Dânsul, înainte-rugătoare te punem noi, robii tăi, căci tu ești tuturor nădejde de mântuire și adăpostire”. Așa se ruga, și canonul cel de mulțumire, adică Acatistul Preacuratei cântându-l, a șezut puțin să se odihnească. Iar ucenicului său, Mihail, i-a zis: „Fiule, trezește-te și priveghează, de vreme ce o cercetare minunată și înfricoșătoare o să ne fie nouă în ceasul acesta”. Acestea grăindu-le, îndată se auzi un glas, zicând: „Iată, vine Preacurata!” Iar sfântul auzindu-l, a ieșit degrab din chilie în tindă, și iată o lumină mare, mai mult decât soarele strălucind, a luminat pe sfântul, și îndată a văzut pe Prea-curata cu doi Apostoli, cu Petru și cu Ioan, strălucind într-o negrăită lumină. Când a văzut-o sfântul, a căzut cu fața la pământ neputând suferi raza aceea strălucitoare. Iar Preacurata s-a atins de sfântul cu mâinile sale, zicându-i: „Nu te spăimânta, alesul Meu! Iată am venit să te cercetez, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tăi, și pentru locașul tău să nu te mai mâhnești, că de acum înainte vei fi îndestulat de toate, nu numai până ce ești în viața aceasta, ci și după ducerea ta cea către Domnul, nedepărtată voi fi de locașul tău, cele trebuitoare dându-i nelipsit, păzindu-l și acoperindu-l”. Acestea zicând, s-a făcut nevăzută. Iar sfântul, ca într-o uimire a minții, era cuprins de frică și de cutremur mare, și venindu-și în sine după puțin, a aflat pe ucenicul său zăcând de frică, ca mort, și l-a ridicat. Iar el a început a se arunca la picioarele starețului, zicând: „Spune-mi părinte, pentru Domnul, ce era această minunată vedenie de vreme ce duhul meu numai puțin de nu s-a despărțit de trupeasca-mi legătură, pentru vedenia cea strălucită?” Iar sfântul se bucura cu sufletul și fața lui strălucea de acea negrăită bucurie, neputând să grăiască altceva nimic, fără numai atât: „Așteaptă, fiule, fiindcă duhul meu în mine tremură de acea minunată vedenie”. Și se află tăcând și mirându-se. Apoi, după puțin timp, a zis ucenicului său: „Fiule, cheamă la mine pe Isaac și pe Simon”. Și venind ei, le-a spus toate pe rând, cum a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu cu Apostolii și ce i-a zis lui. Deci, acestea auzindu-le ei, se umplură de bucurie și de veselie și toți împreună au cântat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar sfântul a petrecut toată noaptea aceea fără somn, socotind cu mintea, pentru milostiva cercetare a Stăpânei celei Prea curate.

Slujind oarecând Cuviosul Dumnezeiasca Liturghie, ucenicul lui Simon, de care am pomenit înainte, fiind desăvârșit în viață, era atunci eclesiarh. Acela a văzut foc umblând pe jertfelnic, înconjurând Altarul și pe Serghie când slujea. Și stătea sfântul în foc de la cap până la picioare. Iar sosind vremea împărtășirii, s-a luat focul acela Dumnezeiesc și învăluindu-se ca o pânză curată, a intrat în sfântul pahar, și cu acela s-a împărtășit vrednicul slujitor, sfântul Serghie.

Viețuind Cuviosul ani îndestulați în mare înfrânare și osteneli, și făcând multe minuni, a ajuns la bătrânețe adânci. Acum îi erau anii lui de la naștere șaptezeci și opt. Apoi, cu șapte luni mai înainte, și-a văzut mutarea sa către Dumnezeu și a chemat frații, încredințând egumenia ucenicului său cu numele Nixon, care deși era tânăr de ani, mintea lui înflorea cu Căruntețele și în toată viața urma învățătorului și povățuitorului său Serghie. Punându-l pe Nixon egumen, Serghie a început singur a se liniști, iar în luna lui septembrie, căzând în boala trupească, și cunoscându-și cea de pe urmă ducere a sa către Dumnezeu, a chemat și a învățat pe frați destul, dându-le binecuvântare și iertare; iar în ceasul din urmă, s-a împărtășit singur cu Preacuratele Taine, dându-și astfel sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Fața lui era luminoasă, nu ca a mortului, ci ca a unui om care doarme, ceea ce era un semn încredințat de luminarea lui cea sufletească și de răsplată Dumnezeiască. Iar cinstitul lui trup a fost pus în locașul în care s-a nevoit. După trei ani de zile, însă, s-au aflat moaștele lui cele sfinte întregi și nestricate nici de hainele lui nu se atinsese stricăciunea, ci ieșea mireasmă bună negrăită și multă tămăduire se da bolnavilor. Chiar și până acum de la cinstita lui raclă, curg, ca dintr-un izvor, tămăduirile tuturor celor ce aleargă cu credință. Căci, precum în viața sa, așa și după mutare, face nenumărate minuni mari acel mare făcător de minuni, pentru mărirea lui Hristos Dumnezeului nostru, Căruia se cuvine cinstea și mulțumita în veci. Amin.

Despre viața cuviosului părintele nostru Serghie și despre multe minuni ale lui, se află tipărită carte în împărăteasca cetate, Moscova, în care între alte minuni ale sfântului se afla și aceasta: „După sinodul cel din Florența, unde mulțime de dreptcredincioși, arhierei și preoți care n-au vrut să se unească cu rătăcirea latinească, s-au fost pierdut cu felurite chinuri de către latini. Un Presbiter din părțile Rusiei celei mari, care mersese la soborul acela, cu Isidor mitropolitul Kievului, cel ce a căzut mai pe urmă din dreapta credință și era numele Presbiterului Simeon – a răbdat multe necazuri și munci în temniță și în obezi, pentru buna credință, de la mitropolitul Isidor lepădatul. Apoi, scăpând din lanțuri, s-a sfătuit cu Toma solul Tferschei și au fugit din cetatea latinească în țara lor. Fiind în mâhnire mare și în nepricepere pe cale pentru nelesnicioasa trecere și culcându-se puțin să se odihnească, a adormit și a văzut un stareț cinstit stând lângă el, apucându-l de mâna dreaptă și zicându-i: „Oare te-ai binecuvântat de Marcu Eugenicul episcopul Efesului cel ce a urmat pașilor apostolești?” Iar el a răspuns: „Am văzut Doamne pe minunatul și tarele bărbat acela și m-am bine-cuvântat de dânsul”. Apoi starețul a zis: „Binecuvântat este de Dumnezeu omul acela, că din deșertul sobor latinesc nimenea nu l-a învins pe el, nici cu averile, nici cu îmbunările, nici cu îngrozirile chinurilor. Deci, tu învățătura și descoperirea aceea ce ai auzit-o de la fericitul Marcu s-o propovăduiești oriunde vei merge, la toți drepții cei ce țin așezămintele sfinților apostoli și poruncile sfinților părinți de la cele șapte sinoade, și cel ce are înțelegere adevărată, să nu se amăgească. Iar pentru lungimea și greutatea drumului să nu vă întristați, căci eu sunt nedepărtat de voi și vă voi trece fără de grijă. Acestea și mai multe dacă i-a zis cinstitul acela stareț, l-a întrebat Presbiterul: „Doamne, spune-mi cine ești tu, că mi se pare că ești trimis de Dumnezeu să ne scoți pe noi deznădăjduiții din pământul acesta străin?” Răspuns-a cel ce se arătase: „Eu sunt Serghie, pe care oarecând m-ai chemat, rugându-te în rugăciunea ta, și te-ai făgăduit să vii în mănăstirea mea. După vedenia aceasta, deșteptându-se preotul, s-a bucurat și a spus împreună călătorului său (Toma), cele ce a văzut și a auzit. Și au mers amândoi, veselindu-se în calea lor, și au ajuns degrab prin dumnezeiescul acoperământ și cu rugăciunile apărătorului său cuviosului Serghie, sănătoși și fără de bântuială în părțile Rusiei.

Ajutorul și arătarea sfântului povestind, au propovăduit cele auzite de la dânsul, descriind pe larg toate cele ce s-au făcut la soborul din Florența.

Aceasta s-a pomenit aici pentru necuviința vremii de acum, întru care sfânta și dreapta credință este hulită și prigonită prea mult de latini. Ca să vadă fiii Bisericii Răsăritului că stâlpul lor, cuviosul părintele nostru Serghie, și după preaslăvirea sa, a arătat că este nedrept soborul Florenței. Credința noastră (după Apostolul) constă nu în biruitoarele cuvinte ale înțelepciunii omenești și în arătarea Duhului și a puterii, și nu în înțelepciunea și măiestria omenească, ci în puterea lui Dumnezeu.

 

În această zi, mai facem și pomenirea cuvioasei Eufrosina, care era fiica sfântului mucenic Mihail, voievodul Cernigovului, și prin arătarea și făgăduința Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu s-a dăruit copila lor și s-a botezat în Biserica cea mare a Pecerschii. Iar în vârstă venind, și fiind cu Mina, voievodul Sujdalului, prin voia părinților, s-au rugat cu lacrimi Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, ca să i se păzească fecioria ei neînstrăinată.

Și a văzut arătându-se cereasca Împărăteasă, poruncindu-i ca să asculte pe părinții săi, și să meargă la Sujdal, de nimic îndoindu-se. Deci, fiind ea pe cale și încă neajungând la Sujdal, logodnicul ei a murit. Iar ea, aflând mănăstirea de fecioare, cu hramul „Pune-rea veșmântului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”, s-a călugărit într-însa și s-a nevoit bine. Apoi i s-a dat ei de sus darul proorociei, chiar a tămădui bolile, și făcea multe minuni. Iar în vremea năvălirii păgânului Batus, hanul tătarilor, locașul său l-a păzit întreg de robia mahomedanilor cu rugăciunile sale. Apoi a trecut la Domnul la 25 septembrie, zi în care își făcuse mai înainte făgăduința sa lui Dumnezeu, îmbrăcându-se în chipul îngeresc.