Sinaxar 10 septembrie

📑 Cuprins:

• Sfintele mucenițe Minodora, Mitrodora și Nimfodora
• Sfânta Împărăteasă Pulheria
• Sfintele trei femei, ce s-au aflat într-un munte pustiu

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfintele mucenițe Minodora, Mitrodora și Nimfodora

Aceste trei fecioare, Minodora, Mitrodora și Nimfodora, s-au adus pe sine în dar Sfintei Treimi. Alții aduc lui Dumnezeu daruri din averile lor cele din afară, precum oarecând cei trei împărați de la răsărit au adus aur, tămâie și smirnă. Iar ele au adus daruri din visteriile cele din lăuntru; și-au adus sufletele ca un aur, dar nu aur stricăcios răscumpărat, ci sânge cinstit, ca al unul miel fără de prihană. Au adus cugete curate drept tămâie, grăind cu apostolul: „A lui Hristos bună mireasmă suntem” (II Cor.2,15), iar trupurile lor, neatinse de mână bărbătească, spre bătăi dându-le pentru Hristos, le-au adus pe ele dar lui Dumnezeu ca smirnă știind bine că Domnul nu are trebuință de ale noastre bogății vremelnice, ci de noi înșine, după cuvântul lui David: „Domnul meu ești Tu, că bunătățile mele nu-Ți trebuiesc”. Drept aceea singure pe sine s-au adus lui Dumnezeu, precum arată sfânta lor viață și vitejeasca pătimire.

Acestea s-au născut în Bitinia și, după trup surori fiind, s-au făcut surori și după duh; cu un suflet au ales a sluji lui Dumnezeu mai mult decât lumii și deșertăciunilor ce sunt în lume. Și, vrând ca împreună cu sufletul să-și ferească și trupul neîntinat, ca prin curăție să se unească cu curatul mire, Hristos Domnul lor, au ascultat glasul Lui ce zice: „Ieșiți din mijlocul popoarelor și vă deosebiți, iar de necurăția lor să nu vă atingeți și Eu vă voi primi pe voi” (II Cor. 6,17). Drept aceea, au ieșit de la petrecerea cea împreună cu oamenii, dorind și hotărând ca să petreacă în feciorie și, înstrăinându-se de toată lumea, s-au sălășluit la un loc singuratic, bine știind că nu se poate ușor să se păzească curăția feciorească în mijlocul lumii, ce are ochi plini de răutate și de desfrânare. Că precum apele de izvoare intrând în mare își pierd dulceața și cu apa mării împreunându-se se fac sărate, tot așa și curăția, când s-ar sălășlui prin mijlocul lumii ca prin mijlocul mării și ar iubi-o pe ea, nu-i este cu putință ca din apele cele sărate ale iubirii de dulceață să nu bea. Fiica lui Iacov, Dina, până nu s-a dus ea la Sichem, cetatea limbilor, era fecioară curată, iar când a ieșit ca să cunoască pe fiicele cele ce locuiau acolo și s-a împrietenit cu dânsele, îndată și-a pierdut fecioria sa (Facere 34,2).

Ticălosul Sichem, adică lumea aceasta, cu cele trei fiice ale sale: „pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții” (I Ioan 2,16) nu știe nimic altceva decât numai a vătăma pe cei ce se lipesc de dânsa. Precum funinginea înnegrește pe cei ce se ating de dânsa, tot așa și pe cei ce-o îndrăgesc îi face negri, necurați și spurcați. Fericit este cela ce fuge de lume, ca să nu se înnegrească de necurățiile ei; fericite sunt aceste trei sfinte fecioare care au scăpat de lume și de cele trei fiice ale acesteia de care am amintit, că nu s-au înnegrit cu spurcăciunile lor și s-au făcut albe și curate porumbițe, care prin lucrare și prin dumnezeiască vedenie, cu două aripi zburând prin munți și prin pustietăți, au dorit ca în dumnezeiasca dragoste, ca într-un cuib să se odihnească, „pentru că pustnicilor celor ce sunt afară de lumea cea deșartă” li se face neîncetată dorire dumnezeiască.

Petrecerea lor era pe un deal înalt și pustiu, care era aproape de apele cele calde ale Pithiei ca la două stadii depărtare. Acolo, sălășluindu-se, petreceau neîncetat în post și în rugăciuni. Lină adăpostire și odihnă bună și-au aflat curăției lor celei feciorești care, ca să nu fie văzută de oameni, au ascuns-o în pustie, iar ca să nu fie văzută de îngeri, au suit-o pe ea pe dealul cel înalt. La înălțimea muntelui s-au suit ca, praful cel pământesc de pe picioarele lor scuturându-l, spre cer să se apropie. Chiar din singurul loc în care petreceau viața lor cea îmbunătățită se arată lepădarea de toate și singurătatea, pentru că aceasta arată pustia. Zelul ce înaripează dumnezeiasca lor gândire, apele cele calde lângă care petreceau, nu înseamnă oare căldura inimii lor, cea îndreptată către Dumnezeu? Că precum Israel scăpând din robia Egiptului petrecea în pustie, așa aceste sfinte fecioare, ieșind din lume, viața cea pustnicească au iubit-o. Și precum Moise, suindu-se în munte, a văzut pe Dumnezeu, așa acestea în zelul lor cel înalt fiind, ochii cei trupești i-au ridicat spre Dumnezeu, iar cu cei ai gândului priveau spre dânsul luminos. Și, precum acolo, prin lovirea în piatră au ieșit ape, așa, în dânsele, din cea smerită lovire în piept, pâraie de lacrimi din ochii lor ieșeau și cu atât mai calde erau izvoarele apelor, cu cât de calde erau lacrimile ochilor lor, pentru că acelea numai trupeasca tină puteau să o spele, iar acestea și prihănirile cele sufletești le curățeau și le albeau mai mult decât zăpada.

Dar ce mai aveau lacrimile să curățească din acelea care, curățindu-se pe sine de toată spurcăciunea trupului și a duhului, viețuiau ca îngerii pe pământ? În inima cuiva, din aducerea aminte a mulțimii păcatelor, se nasc umilința și lacrimile; într-însele, ca în niște curate fecioare, din dragostea cea către Dumnezeu izvor de lacrimi ieșeau, pentru că unde focul dumnezeieștii iubiri arde, acolo este cu neputință ca să nu fie ape de lacrimi. Că așa este puterea focului aceluia care, când se aprinde, ca în cuptor arde în inima cuiva; pe cât este văpaia pe atât și roua înmulțește; că pe câtă dragoste este undeva, pe atâta este și umilință. Din dragoste se nasc lacrimile și Hristos când plângea pe prietenul Său Lazăr, s-a zis despre Dânsul: „Vezi cum îl iubea pe el!” Plângeau sfintele fecioare în rugăciuni și în dumnezeieștile lor cugetări pentru că iubeau pe Domnul, de a cărui vedere dorind să se sature, cu lacrimi așteptau vremea Lui, ca să vadă pe mirele ceresc cel iubit. Fiecare dintr-însele cu David grăia: „Când voi veni și mă voi arăta feței lui Dumnezeu, făcutu-s-au lacrimile mele mie pâine ziua și noaptea”; ca și cum ar zice: „De aceasta ziua și noaptea lăcrămăm, că nu vine degrabă acea vreme în care am putea să venim și să ne arătăm feței prea dulcelui și doritului nostru Iisus Hristos, de a cărui vedere dorim să ne săturăm, așa cum dorește cerbul izvoarele ape-lor”.

Cu o viață aleasă ca aceasta, au fost miluite de Dumnezeu, când sfintele fecioare se depărtară din lume; pentru că după cum nu poate să se ascundă cetatea deasupra muntelui stând, tot astfel tămăduirile neputincioșilor pe care, cu minune, dânsele le făceau, ca niște trâmbițe cu mare glas, prin toată partea aceea le-a vestit.

Într-acea vreme împărățea Maximian păgânul, iar în partea aceea stăpânea Fronton, boierul, care, auzind de aceste sfinte fecioare, a poruncit să le prindă pe ele și să le aducă înaintea sa. Mielușelele lui Hristos, pe care nu le-au vătămat fiarele pustiei, oamenii cei cu chip de fiară și cu nărav rău le-au prins și le-au adus înaintea prigonitorului. Au stat la judecata păgânilor cele trei fecioare, ca trei îngeri înaintea lui Dumnezeu celui în Treime slăvit. Nu erau vrednici ochii oamenilor celor păcătoși să privească la fețele lor cele cu sfântă cuviință, care străluceau cu îngereasca frumusețe și cu darul Sfântului Duh. Se mira prigonitorul de frumusețea lor cea în pustie păzită, frumusețe cum nici în casele împărătești n-au văzut vreodată. Că deși trupurile lor de multele osteniri și de postiri erau istovite, fețele lor nu-și pierduseră frumusețea cea feciorească deloc, ba încă o aflaseră pe ea pentru că unde era inima plină de duhovniceasca bucurie și veselie acolo nu se putea veșteji floarea frumuseții feței, după cum scrie: „Inima veselindu-se, fața înflorește”. Înfrânarea are uneori oarecare dar de felul acesta, că în loc de întristare, cu podoabă înfrumusețează fețele omenești, precum pe Daniil și cu dânsul pe cei trei tineri; aceștia în post și în înfrânare trupească petrecând, frumusețea lor întrecea pe a tuturor tinerilor celor împărătești din Babilon. Aceeași frumusețe puteai să vezi și la acele sfinte fecioare, încât se uimea mintea omenească văzând pustiniceștile flori și dumnezeieștile fecioare că întreceau cu frumusețea lor și cu podoaba toate frumusețile fiicelor omenești.

Deci, le-a întrebat pe ele mai marele, mai întâi de nume și moșie. Iar ele i-au spus că după numele lui Hristos creștine se numesc, iar numele cele luate de la botez sunt: Minodora, Mitrodora și Nimfodora, născute într-acea țară a Bithiniei de un tată și de o mamă. Apoi, a tins mai marele către dânsele vorba sa prin îmbunări, trăgându-le pe ele spre păgânătatea sa și zicându-le: „O, fecioarelor frumoase! pe voi marii noștri zei v-au iubit și cu frumusețe ca aceasta v-au cinstit, iar încă și cu mari bogății a vă cinsti pe voi sunt gata, numai voi să le dați lor cinste și cu noi să le aduceți jertfă și închinăciune. Iar eu înaintea împăratului vă voi lăuda pe voi și când vă va vedea împăratul vă va iubi, și cu multe daruri vă va cinsti și după cei mai mari ai săi vă va căsători pe voi și veți fi mai mult decât alte femei cinstite, slăvite și bogate. Atunci, Minodora, sora mai mare, și-a deschis gura sa cea tăcută, zicând: „Dumnezeu ne-a zidit pe noi și cu chipul său ne-a înfrumusețat, acestuia ne închinăm, iar de alt dumnezeu afară de dânsul nici nu vrem a auzi. Iar de darurile voastre și de așa cinste avem trebuință precum cineva are trebuință de gunoiul ce se calcă cu picioarele. Ba încă și bărbați de bun neam de la împăratul tău ne făgăduiești nouă? D-apoi cine poate să fie mai bun decât Domnul nostru, Iisus Hristos, căruia prin credință ne-am făcut mirese, prin curăție ne-am însoțit, cu sufletul ne-am lipit, cu dragoste ne-am unit și El este nouă cinste și slavă și bogăție și de Dânsul nu numai tu și împăratul tău, ci nici toată lumea aceasta nu poate să ne despartă pe noi”. Iar Mitrodora a zis: „Ce folos este omului de a dobândi toată lumea și și-ar pierde sufletul”. Pentru că ce ne este nouă lumea aceasta împotriva iubitului Mire și Domnului nostru? Tina împotriva auru-lui, întuneric împotriva soarelui, fiere împotriva mierei. Deci, oare pentru lumea cea deșartă să cădem din dragostea Domnului și să ne pierdem sufletele noastre?

Iar prigonitorul a zis: „Multe grăiți că nu știți chinurile, nici să luați bătăi, pe care, când le veți ști, veți zice altfel”.

Atunci a răspuns cu râvnă Nimfodora: „Oare cu munci și cu bătăi cumplite voiești să ne înfricoșezi pe noi? Adună aici din toată lumea uneltele cele de muncire, săbiile, grătarele, unghiile cele de fier. Cheamă pe toți muncitorii din toată lumea. Strânge toate felurile de munci și le întoarce pe ele spre trupul nostru cel slab și vei vedea că mai întâi toate uneltele acelea se vor sfărâma, mâinile tuturor prigonitorilor vor obosi și toate felurile de munci ale tale vor slăbi mai înainte de a ne lepăda noi de Hristos al nostru, pentru care muncile cele amare vor fi pentru noi rai dulce, iar vremelnica moarte, viață veșnică ne va fi nouă”.

Iar mai marele a zis către dânsele: „Va sfătuiesc pe voi ca un tată; ascultați-mă pe mine, fiicelor, și jertfiți zeilor noștri. Sunteți surori de un pântece, deci să nu vreți a vedea una pe alta plină de necinste și de rușine, suferind cumplite munci, nici să poftiți ca să vedeți veștedă floarea frumuseții voastre. Oare nu vă zic bine, oare nu vă sunt vouă de folos cuvintele mele? Eu vă dau adevărat sfat părintesc, nevrând ca să vă văd pe voi dezbrăcate, bătute, tăiate și în bucăți zdrobite. Deci, să vă supuneți poruncii mele, că nu numai de la mine, ci și de la împăratul să luați dar și, toate bunătățile luându-le, întru norocire să petreceți zilele voastre, ascultându-mă pe mine acum. Iar de nu, apoi îndată primejdii amare și dureri grele vă vor cuprinde pe voi și va pieri frumusețea feții voastre”.

La aceste cuvinte a răspuns Minodora: „Nouă, o, judecătorule, nici îmbunările tale nu ne sunt primite, nici îngrozirile înfricoșate! Pentru că știm că a ne desfăta voi de bogății, de slavă și de toate dulcețile cele vremelnice ne este nouă a ne găti veșnica amărăciune în iad. Iar a răbda pentru Hristos vremelnicile munci, este a ne mijloci nouă veșnica bucurie în ceruri. Și acea nenorocire pe care o făgăduiești nouă este nestatornică și muncile cu care ne îngrozești pe noi sunt vremelnice. Iar ale Stăpânului nostru, atât muncile pe care le-a gătit celor ce-L urăsc pe el sunt veșnice, cât și mulțimea bunătății pe care a ascuns-o celor ce-L iubesc pe El este nesfârșită. Pentru aceea, nu vrem bunătățile voastre, nici ne temem de munci că sunt trecătoare, ci ne temem de muncile iadului și privim la bunătățile cele cerești, că sunt veșnice, dar mai ales iubim pe Hristos, Mirele nostru, pentru care chiar dorim a muri; ci a muri cu un suflet împreună, ca să ne arătăm că suntem surori cu duhul, mai mult decât cu trupul. Și, precum un pântece ne-a născut pe noi în lume, tot așa moartea cea mucenicească pentru Hristos deodată să ne scoată din lumea aceasta și o cămară a Mântuitorului să ne primească pe noi și așa nu ne vom despărți în veci”.

După aceasta, ridicându-și ochii în sus a suspinat și a zis: „O, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, nu ne vom lepăda de Tine înaintea oamenilor, nici Tu să nu Te lepezi de noi înaintea Tatălui Tău, care este în ceruri”. Și iar a zis către prigonitori: „Muncește dar, o, judecătorule, acest trup al nostru care se vede, frumos rănește-l pe el cu bătăile, că nici o înfrumusețare nu poate să fie mai bună trupului nostru, nici aurul, nici mărgăritarele, nici hainele cele de mult preț, precum sunt bătăile cele pentru Hristos al nostru, pe care demult dorim ca să le suferim”.

Iar boierul a zis către dânsa: „Tu ești mai mare și cu anii și cu înțelegerea, și ar fi trebuit să înveți și pe celelalte să se supună poruncii împăratului; iar tu nu asculți, răzvrătindu-te împreună cu dânsele. Deci, ascultă-mă pe mine, rogu-mă ție, împlinește porunca și închină-te zeilor, așa încât surorile tale, privind la tine, să facă tot așa”.

Iar Sfânta i-a răspuns: „În zadar te ostenești îngrijindu-te ca să ne desparți pe noi de Hristos și să ne abați la închinăciunea idolilor pe care voi zei îi numiți. Nici eu nu voi face aceasta, nici surorile mele cu care sunt, precum și ele cu mine, un suflet, un gând și o inimă, iubind pe Hristos. Deci te sfătuiesc pe tine să nu te ostenești mai mult cu cuvintele, ci cu un singur lucru să nu încetezi: bate, taie, arde, zdrobește mădularele, atunci vei vedea de ne vom supune neîndumnezeitei tale porunci. Ale lui Hristos suntem și suntem gata a muri pentru Dânsul”!

Acestea auzindu-le Fronton, s-a umplut de mânie și toată iuțimea sa spre Minodora a vărsat. Și îndată a poruncit ca pe cele două surori mai mici depărtându-le, pe Minodora, sora lor, să o dezbrace și patru speculatori (Cel ce retează capetele condamnaților) să o bată. Și bătură pe sfânta în timp ce pristavul striga: „Cinstește pe zei și laudă pe împăratul și legile lui nu le defăima”! Și o bătură pe ea două ceasuri. Iar când a zis chinuitorul către dânsa: „Jertfește idolilor!”, ea a răspuns lui: „Nu fac altceva decât numai jertfă aduc. Au nu vezi că toată pe mine m-am adus jertfă Dumnezeului meu?” Iar prigonitorul porunci slugilor ca să o bată pe ea mai tare. Deci o bătură peste tot trupul fără milă, sfărâmându-i alcătuirile ei, frângându-i oasele și trupul zdrobindu-i. Iar ea, cuprinsă fiind de dragostea cea cu osârdie a Mirelui sau Celui fără de moarte și de dorire, cu vitejie răbda ca și cum nu simțea durerile. Apoi, din adâncul inimii a strigat: „Doamne Iisuse Hristoase, veselia mea și dragostea inimii mele, la Tine pun nădejdea mea și mă rog, primește în pace sufletul meu”. Și acestea zicându-le și-a dat duhul și a mers la iubitul său Mire, înfrumusețată cu rănile ca de niște podoabe de mult preț.

Iar după patru zile prigonitorul punând pe Mitrofora și pe Nimfodora înaintea sa la judecată, a adus lângă picioarele lor trupul cel mort al surioarei lor cea mai mare. Și zăcea acel trup cinstit al sfintei Minodora gol, neacoperit cu nimic, și nu era pe dânsul nici un loc nerănit, toate mădularele sfărâmate de la picioare până la cap, nu era nimic întreg, și era umilită priveliște pentru toți. Aceasta a făcut-o prigonitorul, ca și cum ar zice: „Oare vedeți pe sora voastră? Aceeași soartă veți avea și voi!” Și nădăjduind că acele două surori, văzând trupul surorii lor muncit așa de cumplit, se vor teme și se vor supune voii lui. Iar toți cei ce erau de față, privind la trupul acela mort și cumplit, erau biruiți de firească jale și umilindu-se, plângeau; doar singur prigonitorul mai mult se întărea ca o piatră. Iar pe sfintele fecioare Mitrodora și Nimfodora, deși dragostea cea către soră le pleca spre lacrimile oprea pe ele dragostea cea mare a lui Hristos și nădejdea cea încredințată, că sora lor acum se veselește în cămara Mirelui său, și pe dânsele le va aștepta la sine ca, de aceleași răni împodobindu-se, să se sârguiască a veni și a se arăta feții Domnului celui prea dorit. Aceasta oprea lacrimile sfintelor fecioare care, privind sfântul trup cel ce zăcea înaintea lor, ziceau: „Fericită ești tu, soro și maica noastră, căci te-ai învrednicit a fi încoronată cu mucenicească cunună și a intra în cămara Mirelui tău! Deci roagă-te Domnului celui prea bun, pe care acum Il vezi, ca nezăbovind să ne poruncească și nouă ca prin a ta cale să venim la Dânsul și să ne închinăm măririi Lui, să ne îndulcim de dragostea Lui și să ne veselim cu dânsul în veci. O, prigonitorilor, de ce zăboviți mult neucizându-ne pe noi? Pentru ce ne lipsiți pe noi de partea iubitei surori? De ce nu ne dați nouă de-grabă acest pahar al morții, de care însetăm ca de o prea dulce băutură? Iată, gata sunt mădularele noastre spre zdrobire, gata coastele spre ardere, trupul spre rupere, capetele spre tăiere și gata inima spre bărbăteasca răbdare. Deci, începeți lucrul vostru și să nu nădăjduiți de la noi nimic, căci nu vom pleca genunchii la idolii cu nume mincinos. Ne vedeți pe noi cu osârdie dorind de moarte și ce vreți mai mult? Dorim a muri cu sora noastră pentru Hristos Domnul, Mirele nostru cel prea iubit!” Iar judecătorul, deși vedea mințile lor cele nefricoase și dorirea lor neschimbată pentru Hristos, le ispitea încă, cu momire, ca să se plece la gândul său, și le zicea oarecare lucru viclean.

Ele i-au răspuns: „Cât o să mai stăruiești, ticălosule, a grăi ce-le potrivnice hotărârii noastre celei tari? Dacă crezi că suntem ramuri ale unei rădăcini și surori de un pântece, apoi să știi cu de-adinsul că și un gând avem, pe care de la sora noastră cea ucisă de tine să-l înțelegi: că dacă chipul ei nu arăta că va putea pătimi cu bărbăție și cu toate acestea atâta putere în răbdare a arătat, apoi ce crezi că vom face noi, privind la sora noastră care s-a dat pe sine pildă nouă? Au nu vezi cum aceasta, chiar și zăcând și gura închisă având-o, ne învață pe noi și ne sfătuiește spre nevoința cea mucenicească? deci, nu ne vom despărți de dânsa, nici nu vom rupe legăturile rudeniei noastre, ci vom muri, precum și aceea a murit pentru Hristos. Ne lepădăm de bogățiile tale făgăduite, ne lepădăm de slava și de tot lucrul cel ce din pământ este și în pământ iar se întoarce. Ne lepădăm de mirii cei stricăcioși, având pe Cel nestricăcios, pe carele Îl iubim și căruia în loc de zestrea noastră, Ii aducem moartea cea pentru Dânsul, ca să ne învrednicească de cămara Lui cea fără de moarte, veșnică și sfântă”.

Atunci prigonitorul, deznădăjduindu-se de așteptarea sa, s-a mâniat foarte și a poruncit ca pe Nimfodora să o depărteze, iar pe Mitrodora spânzurând-o, să-i ardă cu făclii trupul. Și i-au ars tot tru-pul două ceasuri. Iar o muncă ca aceasta răbdând, și-a ridicat ochii săi către iubitul său Mire, pentru care pătimea, cerând ajutor de la Dânsul. Iar arsă ca un cărbune luând-o de pe lemn, a poruncit prigonitorul ca cu bețe de fier tare să o bată, sfărâmându-i toate mădularele ei și într-acele munci Sfânta Mitrodora, strigând către Domnul, și-a dat în mâinile Lui sfântul său suflet.

Deci, murind ea, adusă a fost a treia mielușea a lui Hristos, Sfânta Nimfodora, ca să vadă trupurile cele moarte ale celor două surori ale sale și de cea cumplită ucidere a acelora înfricoșându-se, să se lepede de Hristos. Și a început către dânsa prigonitorul cu vicleșug a zice: „O, frumoasă fecioară, de a cărei podoabă eu mai mult decât de ale celorlalte mă minunez, și de tinerețe mi-e milă! Zeii îmi sunt martori că nu te iubesc mai puțin decât pe fiica mea, numai apropie-te și te închină zeilor și îndată vei avea de la împăratul mare dar, că îți va da ție averi și cinste. Iar ce este mai mult, multă trecere vei avea la dânsul. Iar de nu, vai mie, rău vei pieri, ca și surorile tale, ale căror trupuri le vezi aici.” Iar sfânta nu lua aminte la cuvintele lui, ci chiar împotrivă-i grăia, ocăra idolii și pe închinătorii de idoli, ca David zicând: „Idolii păgânilor, argint și aur, lucruri de mâini omenești. Asemenea lor să fie cei ce îi fac pe ei și toți cei ce se nădăjduiesc spre dânșii.” Iar văzând nelegiuitul că nu sporește cu cuvintele nimic, a poruncit ca, dezbrăcând-o, pe ea să o spânzure și cu unghii de fier să-i strujească trupul. Iar ea în acele munci, nici a strigat, nici a suspinat, ci numai în sus ridicându-și ochii, își mișca buzele, semn de rugăciune a ei către Dumnezeu.

Și când a strigat pristavul, jertfește idolilor, și te vei izbăvi de munci, a răspuns sfânta: „Eu m-am jertfit pe mine Dumnezeului meu pentru care și a pătimi îmi este dulceață mie și a muri dobândă”.

La sfârșit, a poruncit ca prigonitorul să o bată cu bețe de fier până la moarte și ucisă a fost sfânta pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.

Așa treimea aceasta de fecioare, pe Sfânta Treime a proslăvit cu moarte mucenicească. Iar prigonitorului nu i-a fost destul ca să le muncească vii, ci și moarte fiind și-a răzbunat asupra lor ura sa cea neîmblânzită. Pentru că a poruncit să aprindă un foc mare și trupurile sfintelor mucenițe într-însul spre ardere să le arunce. Iar aceasta făcându-se, deodată alt foc cu tunet mare a căzut din cer și îndată a ars pe Fronton și pe toți slujitorii lui, cei ce au muncit pe sfintele mucenițe. Iar peste focul cel aprins o ploaie mare s-a vărsat și l-a stins. Atunci, credincioșii, luând trupurile sfintelor de foc nevătămate, le-au îngropat pe ele cu cinste, aproape de apele cele calde într-un mormânt. Pe cele care un pântece le-a născut, pe acelea și un mormânt le-a primit, ca cele ce nedespărțite au fost în viața lor, nedespărțite să fie și după moarte. Surori au fost pe pământ, surori sunt la ceruri într-o cămară a Mirelui lor, surori și în mormânt, deasupra căruia s-a zidit o biserică în numele lor. Și curg dintr-însa râuri de tămăduiri, întru slava lui Dumnezeu unuia în Treime și întru pomenirea acestor trei sfinte fecioare, pentru ale căror rugăciuni să ne învrednicim a vedea pe Sfânta Treime, cea în Tatăl și în Fiul și în Sfântul Duh, într-Unul Dumnezeu, căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Sfânta Împărăteasă Pulheria

Murind Arcadie împăratul grec, a lăsat pe fiul său cel mic Teodosie fiind de opt ani, și pe cele trei fiice, Pulheria, Arcadia și Marina. Și era Pulheria cu cinci ani mai mare decât fratele său, foarte înțeleaptă și curată. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu a dăruit-o ca pe un dar împărăției grecești, spre ajutor tânărului Teodosie și spre apărarea Ortodoxiei care, în acea vreme, era tulburată de eretici. Aceasta, având o înțelegere care covârșea anii ei, a fost primită la împărăție împreună cu fratele său și a fost rânduită Augustă. Și era atunci de șaisprezece ani când, luând puterea cea împărătească, nu cu cunoștință femeiască, ci cu înțelepciune bărbătească, a început a așeza împărăția grecească; de la înțelepciunea și cunoștința ei toată lumea se minuna, pentru că de la Dumnezeu avea această dăruire pentru curăția vieții sale. Că pentru dragostea lui Dumnezeu și purtând grijă de pacea grecilor n-a vrut să se însoțească cu bărbat, ca să nu fie vreo dezbinare între bărbatul și frate-le ei, ci făgăduindu-se pe sine mireasă lui Dumnezeu a vrut ca până la moarte să petreacă în feciorie. Iar spre semnul fecioriei sale celei lui Dumnezeu logodită, în soborniceasca biserică din Constantinopol a făcut un prestol dumnezeiesc din aur și din pietre scumpe, minunat și de mult preț.

Încă îndemna spre paza fecioriei și pe Arcadia și pe Marina, surorile ei, care așijderea au făgăduit lui Dumnezeu ca să-și păzească curăția lor până la sfârșitul vieții. Și viețuiau cu dânsa în post și în rugăciune, supunându-se ele acesteia nu numai ca celei mai mari surori, ci ca și maicii lor, și ca împărătesei; încă ținea loc de maică și fratelui său Teodosie, împăratul, pentru că se îngrijea de dânsul foarte mult, învățându-l pe el frica lui Dumnezeu. Și știind bine limba greacă și latină, singură i-a fost lui învățătoare, nu numai învățându-l pe el carte, ci și la bunele obiceiuri povățuindu-l pe dânsul.

Ci îl învăța pe el toate lucrurile cele bune spre o bună și cuviincioasă ocârmuire. Și cădea sămânța cea bună nu pe pământ rău, că o asculta pe ea în toate și atâta a putut învățătura ei cea bună încât atunci când a ajuns la vârsta de bărbat desăvârșit era mai mult decât alți împărați bun și blând, răbdător și nerăutăcios, înțelept și socotitor, îndurător și milostiv, pentru că, pe lângă învățătura, și rugăciunea Sfintei Pulheria i-a sporit lui în viață. Această sfântă a zidit o Biserică prea slăvită în numele Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu și a făcut în Vlaherne alte multe biserici și mânăstiri; a dat la săraci nelipsită milostenie, și prin sârguința ei împărăția era în pace și în liniște mare, ferită de dezbinările eretice dinlăuntru. Săvârșindu-se douăzeci de ani de la nașterea împăratului Teodosie și venind vremea însurării lui, preafericita Pulheria se sârguia ca să afle o fecioară vrednică de cămara împărătească. În acea vreme, a venit de la Atena în Constantinopol o oarecare fecioară, pe nume Athinais (sau Atinaida), păgână cu credința, foarte frumoasă și înțeleaptă, fiică a unui filosof atenian, anume Leontie, care învățase bine de la tatăl său filosofia, astronomia, geometria și toată înțelepciunea greacă și pe mulți înțelepți cu cunoștința îi întrecea.

Deci, venise în Constantinopol pentru o pricină ca aceasta: murind tatăl ei, a împărțit moștenirea toată la doi fii ai săi, Valerie și Aetie, iar ei nu-i lăsase mai nimic, numai câțiva galbeni. Întrebându-l pe el rubedeniile și vecinii ce lasă fiicei sale, a răspuns: „Destul este ei frumusețile și înțelepciunea ei”. Și aceasta zicând-o, a murit. Și împărțiră cei doi frați toată averea părintească între dânșii, iar surorii lor nu i-au dat nimic. Pentru aceea venise ea la Constantinopol, ca să se jeluiască de nedreptatea fraților săi. Pe aceea văzând-o Pulheria, precum și frumusețea ei, bunul obicei și înțelepciunea cercetându-le cu privirea, a gândit să o logodească pe ea cu fratele său.

Drept aceea, mai întâi spre sfântul botez a apropiat-o pe ea și ca pe o fiică a făcut-o sieși. Apoi, ca pe o vrednică de nunta împărătească, a însoțit-o cu împăratul, fratele său Teodosie. Și i-a dat ei nume din Sfântul botez, Eudoxia. După aceea, i-a născut Eudoxia lui Teodosie o fiică, care, când a împlinit vârsta potrivită, a fost însoțită cu Valentinian al III-lea în Roma, cel pe care l-a învrednicit Teodosie la o parte a împărăției sale.

În timpul acestor drept credincioși împărați a fost soborul al treilea a toată lumea în Efes, care a discutat erezia lui Nestorie, prin sârguința fericitei Pulheria, pentru că mare râvnă avea aceasta pentru dreapta credință. Și pe fratele său, fiindcă începuse a se înșela cu eresul și a rătăci din adevărata cale, l-a sfătuit, și în dreapta credință l-a întărit, fapt pentru care era cinstită de sfinții părinți cu multe laude. După câțiva ani, vrăjmașul, nesuferind să vadă risipirea ere-surilor sale care se făcea prin Sfânta Pulheria, s-a înarmat asupra ei vrând să o depărteze pe ea de la împărătescul scaun și de la stăpânire. Acest lucru l-a și făcut la o vreme, Dumnezeu îngăduind ca plăcuții săi să fie ispitiți. Iar ispitirea aceea s-a început cu un chin ca acesta: era la împăratul Teodosie un famen oarecare, anume Hrisafie, iubit de împăratul și între sfetnici nu mai prejos, dar plin de vicleșug și de răutate, de vrajbă și de iubire de argint. Acela s-a sculat asupra prea sfințitului patriarh Flavian, care se suise pe sca-un după sfântul Proclu. Și era Flavian bărbat vrednic de acea cinste, ca un dreptcredincios, care și viață cerească avea. Iar Hrisafie era eretic și nu se învoise la supunerea lui. Deci, căutând asupra lui pricină, a trimis la dânsul, zicând să se gătească un dar împăratului spre binecuvântare, ca unul ce a fost pus arhiereu din nou. Iar el, gătind, a trimis niște pâini curate. Iar Hrisafie, lepădând pâinile, a zis: „Aur, iar nu pâini, se cade a se trimite spre binecuvântare de la patriarh”. Iar patriarhul prin trimiși i-a răspuns zicând: „Bine știe Hrisafie că aurul și argintul bisericesc este al lui Dumnezeu și la nimeni nu se poate da, decât numai la săraci”.

Atunci, Hrisafie, mai mult mâniindu-se asupra patriarhului, se gândea cu ce fel de meșteșug i-ar săpa lui groapa. Văzând că fericita Pulheria, dreptcredincioasă fiind, îl sprijină foarte mult pe patriarh și nu îi era cu putință ca să-i facă lui ceva rău, a gândit vrăjmașul ca să-i facă rău și ei. Deci, a început a semăna neghină între Pulheria și Eudoxia împărăteasa, făcând vrajbă între dânsele cu felurite meșteșuguri.

În acea vreme s-a întâmplat un lucru ca acesta: avea obicei împăratul Teodosie de iscălea împărăteștile sale scrisori fără a le citi, necercând nici să știe ce era scris într-însele și oricine poftea, după a sa voie, gătind scrisoarea, o aducea la împăratul, iar el neobservând ce era scris într-însa, punea mâna sa cea împărătească. Drept aceea, fericita Pulheria văzând acea neîngrijire a lui, a vrut, ca una ce totdeauna se îngrijea de dânsul, ca să-l îndrepteze pe el cu dragoste. Și a pus la cale o meșteșugire de acest fel: a scris o adresă ca din partea împăratului, în care scria cum împăratul îi da în robie pe femeia sa surorii sale, Pulheria, prin rugămintea ei, și îi adeverește că de acum nu mai are stăpânire asupra ei. O scrisoare ca aceasta gătind-o, i-a dat-o împăratului să o iscălească. Iar el, după obiceiul său, necitind scrisoarea și neștiind ce era într-însa scris, a pus mâna sa cea împărătească și a iscălit. Iar Pulheria, luând acea scrisoare, a chemat cu cinste pe împărăteasa Eudoxia în palatul său și cu vorbă de dragoste și cu cinste a ținut-o pe ea la sine mult. Iar trimițând împăratul după împărăteasa, Pulheria nu a lăsat-o pe ea. Și a doua oară trimițând, i-a răspuns zâmbind Pulheria: „Să știe împăratul că nu are putere peste împărăteasa sa, că mi-a dat-o mie în robie și prin scrisoarea sa cea împărătească a întărit aceasta”. Acestea zicându-le, a mers singură la fratele său și i-a zis: „Vezi, împărate, că nu faci bine iscălind scrisorile necitite! ” Și i-a arătat lui scrisoarea aceea. Cu o meșteșugire ca aceasta înțeleaptă a sfătuit pe împăratul ca să fie mai cu pază și să cerceteze și să citească scrisorile acelea pe care avea să-și pună împărăteasca iscălitură. Înștiințându-se de aceasta, vicleanul vrăjmaș Hrisafie, famenul, s-a apropiat de Eudoxia împărăteasa, zicându-i: „Vezi ce-ți face ție Pulheria, cum te defaimă? Roaba ei vrea să te facă pe tine. Până când vei suferi de la dânsa unele ca acestea ?! Au nu ești ca și ea împărăteasă și cu împăratul mai de aproape, ca un trup cu dânsul ?” Unele ca acestea și mai multe zicându-le, vrăjmașul a pornit spre mânie pe Eudoxia, care după aceea a început a-și îndemna bărbatul ca, luând stăpânirea împărătească de la Pulheria, singur să împărățească. Iar împăratul, îndemnat de femeie și de Hrisafie, deși se gândea să le urmeze sfatul, se rușina ca să aducă necinste asupra surorii și învățătoarei sale. Deci în taină a rugat pe patriarh ca pe Pulheria, când va intra în biserică, să o sfătuiască ca să se facă diaconiță, ca pe una ce viețuia cu curăție și cu sfințenie și de slujba diaconiei fiind vrednică. Pentru că era obiceiul într-acele vremi ca pe fecioarele cu viață curată să le silească, chiar și nevrând, la slujirea diaconească. Deci și pe sfânta Pulheria voia să o silească la aceeași faptă, ca să o depărteze cu o slujbă ca aceasta de la stăpânirea împărătească. Deci, patriarhul a spus de aceasta Pulheriei în taină, iar ea, cunoscând o scornire ca aceea a fratelui său și cunoscând vrajba împărătesei și a lui Hrisafie, singură și-a lăsat stăpânirea împărătească și, plecând din palatele împărătești cu servitoarele sale și așezându-se la un loc osebit de liniște, slujea lui Dumnezeu în tăcere și fără tulburare.

Atunci, ereticul Hrisafie, aflând vreme cu prilej răutății sale, a pornit pe împăratul împotriva patriarhului. Și era biserica lui Dumnezeu în tulburare, sculându-se ereticii fără temere, nemaifiind Pulheria apărătoarea dreptei credințe. Atunci a deschis Dumnezeu împăratului ochii minții lui, ca să-și cunoască greșeala și să știe mânia cea nedreaptă a împărătesei sale asupra sfintei Pulheria și să înțeleagă înrăutățita purtare a lui Hrisafie.

Oarecând aduseră împăratului Teodosie un măr foarte frumos și mare, mai presus de a sa fire, de a căruia frumusețe și mărime neobișnuită mirându-se, l-a trimis pe el împărătesei sale. Și aceea, ținându-l la sine, nu l-a mâncat, ci l-a trimis lui Paulin senatorul, un iubit prieten al împăratului, bolnav fiind atunci. Iar Paulin, neștiind nimic, a trimis mărul acela împăratului. Deci, luând mărul împăratul, l-a cunoscut pe el și mergând la împărăteasă, a întrebat-o zi-când: „Unde este mărul pe care l-am trimis ție?” Iar împărăteasa neștiind că mărul acela a venit iarăși în mâinile împăratului i-a răspuns: „L-am mâncat”. Atunci împăratul i-a arătat ei mărul și i-a zis: „Dar acesta ce este?” Și dintr-acea vreme s-a mâniat foarte asupra împărătesei și cu necinste a ocărât-o pe ea, pentru că i se părea că îl înșeală cu Paulin și îndată pe Paulin l-a trimis la surghiunie în Capadocia, iar pe împărăteasă, de atunci, nu o mai lăsa să vină pe la dânsul. Așijderea și asupra lui Hrisafie, famenului, sfetnicul împărătesei, foarte s-a mâniat, pentru că s-a încredințat că era pricinuitor de multă răutate. Și mai întâi a luat de la dânsul averea, apoi în surghiunie l-a trimis.

Dumnezeu însă a făcut izbândire pentru supărarea cea nevi-novată a Sfintei Pulheria, pentru că Hrisafie, călătorind cu corabia, s-a înecat în mare. Paulin în surghiun a fost tăiat fără vină după porunca împăratului. Mai pe urmă, murind acesta, împărăteasa sin-gură, cu jurământ, a adeverit că Paulin era curat de acel presupus păcat; așijderea și ea era nevinovată de cele ce i se imputau. Însă a avut Dumnezeu purtarea de grijă ca să vină o mâhnire ca aceea lui Paulin spre mântuirea sufletului, iar împărătesei spre învățătură. Deci, auzind împărăteasa de tăierea lui Paulin, s-a mâhnit fără de măsură că a pătimit pentru dânsa un om ca acela cu bună înțelegere și întreg la minte, fără de vină, și a rugat pe împăratul să nu o oprească pe ea să meargă la Ierusalim să se închine Sfintelor Locuri. Și, dându-i voie, s-a dus la Ierusalim și a făcut acolo milostenii mari și a zidit biserici multe și a făcut mânăstiri, pentru că a zăbovit în Ierusalim multă vreme, până ce, prin multe rugăciuni, a potolit mânia cea împărătească și pe sfânta Pulheria iar a împăcat-o cu sine. Și i-a trimis spre semn de pace și de dragoste necurmată chipul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, cel zugrăvit de Sfântul Evanghelist Luca.

După plecarea ei la Ierusalim, împăratul Teodosie a trimis rugăminte la sora sa, Sfânta Pulheria, ca să se întoarcă iar la scaunul său. Dar ea nu voia, dorind ca să slujească unuia Dumnezeu mai bine în singurătate, decât să stăpânească multe țări. Și iar a rugat-o împăratul să vină în palatele împărătești ca să împărățească cu dânsul și n-a încetat din stăruințe până ce nu a înduplecat-o pe ea. Și s-a întors cu mare cinste Sfânta Pulheria la palatul său cel împărătesc și pe dată a încetat eretica vijelie, s-au alinat valurile și s-a făcut liniște în biserică, după care împărăția iar mergea ca înainte, cu pace. Iar după îndelungată vreme a venit și Eudoxia împărăteasa de la Ierusalim, aducând cu sine mâna Sfântului întâiului mucenic Arhidiacon Ștefan, pe care când au adus-o în Halchidon, s-a arătat într-acea noapte Sfântul Ștefan fericitei Pulheria, zicându-i: „Iată, ți-ai câștigat dorința, că și eu am venit în Halchidon”. Iar a doua zi, sculându-se Pulheria, a luat pe fratele său, împăratul Teodosie, și a ieșit în întâmpinarea mâinii sfântului întâiului mucenic, pe care împreună și cu împărăteasa Eudoxia a primit-o cu dragoste.

Iar trăind împăratul Teodosie de la nașterea sa patruzeci și doi de ani, i-a sosit sfârșitul și a spus sfintei Pulheria o descoperire dumnezeiască, care i se făcuse lui în Efes, pe când se afla în Biserica Sfântului Ioan Teologul. Pentru că stând el acolo în rugăciune, i s-a descoperit lui că, după moartea lui, o să ia Marcian Ostașul sceptrul împărăției grecești și a rugat-o pe ea ca să-i ajute lui Marcian la împărătescul scaun.

Deci, era Marcian de neam din Turcia, fiul oarecărui ostaș, el însuși ostaș viteaz, înțelept în toate, iscusit, milostiv și bun; încă din tinerețe era însemnat la împărăție, fiind el păzit din întâmplări de moarte. Pentru că, oarecând, mergând la Filipopol, a găsit pe cale un trup lepădat al unui om nu demult ucis. Deci, a stat deasupra trupului și se umilea fiindu-i jale de omul ucis. Apoi, vrând ca să facă fapta cea bună a milosteniei, adică să îngroape pe cel mort, a început să-i sape groapa și iată, oarecare, pe aceeași cale mergând spre cetate, a văzut pe Marcian îngropând pe cel mort și părându-li-se că el a făcut acea ucidere l-au prins pe el și, ducându-l în cetate, l-au dat judecătorului. Și, nefiind cine să mărturisească pentru nevinovăția lui, ci numai el singur apărându-se, nu i s-a dat crezământ și ca pe un ucigaș la moarte l-au osândit. Și era să fie pedepsit cu moartea în curând, dacă cu dumnezeiască descoperire nu s-ar fi arătat adevăratul ucigaș.

Deci acela și-a luat după fapte pedeapsa, iar Marcian, cu cinste fiind pus în libertate, slujea în oastea greacă, pe lângă voievodul Aspar. Iar făcându-se război cu vandalii, când au biruit vandalii pe greci și pe mulți i-a luat vii în robie, atunci cu aceia și Marcian fiind prins, a fost dus la comandantul vandalilor Ginseric. Iar Gin-seric, vrând să vadă pe cei robiți, s-a urcat pe un loc înalt, în miezul zilei fiind arșiță mare, și a văzut de departe pe Marcian dormind pe pământ, iar deasupra lui un vultur zburând cu aripile întinse îi făcea lui umbră apărându-l de arșița soarelui. Aceasta văzând-o Ginseric, căpetenia vandalilor, a cunoscut cele ce erau să fie și chemând la sine pe robitul acela și întrebându-l pe el de nume și de moșie i-a zis: „De voiești ca să fii viu, întreg și slobod, jură mie că atunci când te vei sui la împărăteasca vrednicie nu vei face război cu vandalii niciodată, ci în pace cu noi vei petrece”. Deci, Marcian s-a jurat comandantului și a plecat cu cinste la locul său.

Apoi, întorcându-se iar Marcian din robie în oastea greacă, dar cu un grad mai mic și mergând oarecând grecii asupra perșilor, s-a îmbolnăvit Marcian pe cale și a rămas în cetatea Lichiei care se numea Sidina. Și l-au primit pe el doi frați în casa lor, Tațian și Iulian, bărbați cinstiți; și îl căutau pe el, îngrijindu-se de sănătatea lui, pentru că aveau pentru el mare dragoste. Iar sculându-se el de pe patul durerii, au ieșit amândoi frații cu dânsul împreună la vânătoare de păsări, iar fiind amiază și aflându-se în arșiță de soare, se culcară să se odihnească și adormiră, iar dormind s-a deșteptat mai întâi decât toți Tațian și a văzut ca și Ginseric oarecând un vultur mare zburând deasupra lui Marcian cel ce dormea, cu aripile întinse, acoperindu-l pe el de arșița soarelui și umbrindu-l.

Văzând aceasta, Tațian a deșteptat pe Iulian, fratele său cel mai tânăr, și se mirau amândoi de minunea aceea. După aceasta, deșteptându-se și Marcian din somn, a zburat vulturul, iar Tațian și Iulian prooroceau că o să fie împărat și-l întrebară: „Ce fel de mulțumire și milă le va arăta când va fi împărat?” Iar el zicea: „De va fi după proorocia voastră, apoi îmi veți fi mie în loc de tată”.

După aceasta, a început Marcian a fi mai mult mărit între greci, preamărind Dumnezeu pe bărbatul pe care l-a ales după inima sa. Apoi, s-a pristăvit drept credinciosul împărat Teodosie cel tânăr, iar împărăteasa Eudoxia s-a dus iarăși la Ierusalim, și acolo câțiva ani petrecând bine, s-a mutat către Domnul și o îngropară în biserica Sfântului întâiului Mucenic și Arhidiacon Ștefan, cea zidită oarecând de dânsa. Iar fericita Pulheria, după moartea fratelui său, sfătuindu-se cu boierii și cu toți mai marii oștilor, pe Marcian ostașul l-au ales la împărăție, ca pe un vrednic și ales al lui Dumnezeu.

Fiind împărat Marcian, a chemat pe cei înainte pomeniți doi frați, Tațian și Iulian, și, cu înalte dregătorii cinstindu-i pe ei, i-au pus pe unul asupra Traciei stăpânitor, iar pe altul asupra Liciniei. Așijderea și cu Ginseric și-a împlinit jurământul său, păzind cu dânsul pacea nestricată până la sfârșit. Iar Pulheria împărăteasa, după ce s-a așezat Marcian, a vrut ca iar să se întoarcă la al său loc singuratec. Dar împăratul nou și tot sfatul palatului au rugat-o pe ea ca să nu-i lase, ci să le ajute lor a cârmui împărăția ca o înțeleaptă și iscusită; iar într-alt chip aceea nu se putea să fie, fără numai de-venind soție împăratului. Iar ea le punea lor înainte că și-a făgăduit lui Dumnezeu fecioria sa, pe care datoare este să o păzească până la moarte. Dar, așijderea și împăratul spunea că și-a făgăduit și el lui Dumnezeu curăția sa. Dar pentru nevoia Sfintei Biserici care era tulburată de ereticii cei ce atunci se înmulțiseră, a fost silită să se însoțească cu Marcian împăratul, însă într-o însoțire ca aceea în care floarea fecioriei n-a veștejit-o, ci neatinsă până la sfârșitul vieții a păzit-o. Că și făgăduința cea lui Dumnezeu făcută și obișnuita curățenie a amândurora nu-i lăsară a-și călca făgăduințele date, pentru că ea era atunci de cincizeci și unu de ani și nici împăratul nu mai era tânăr. Și se numea Pulheria femeia împăratului, dar într-adevăr nu femeie, ci ca o soră îi era, împărățind cu dânsul și bine ocârmuind sceptrul împărăției cu mare folos pentru toată biserica lui Dumnezeu și pentru toată împărăția. Și se numea și Marcian bărbat Pulheriei, însă într-adevăr nu bărbat, ci ca frate îi era, împărățind cu dânsa ca împreună cu o fiică împărătească și moștenitoare a scaunului tatălui său. Și puteai atunci să vezi pe scaunul împărăției grecești fecioreasca curăție împărățind, pentru că au împărățit păzindu-se pe sine și împăratul cu sufletul și cu trupul curat, și împărăteasa fecioară neprihănită. O însoțire feciorească, care abia de vezi sau de auzi! Să se minuneze aici lumea cea plină de pofte necurate! Să se rușineze oamenii cei ce slujesc patimilor și dulceților trupești, auzind de o însoțire ca aceasta a dreptcredincioșilor acestora împărați, care s-au asemănat cu îngereasca curăție! Cu sârguința acestei sfinte împărătese s-a adunat sinodul sfinților părinți în Calcedon, împotriva răucredinciosului Dioscor și a lui Eftihie arhimandritul. Apoi, asemenea sinod a fost și în Efes tot după purtarea ei de grijă, pentru că foarte mult ajuta dreapta credință. Scriitorii Istoriei Bisericești Universale ne descriu că această împărăteasă a luat parte la amândouă sinoadele atât din Efes, cât și din Calcedon, ca o mare apărătoare a credinței. Era într-însa râvnă de dreaptă credință și mare înțelepciune; că în sufletul și în inima ei cea curată petrecea Sfântul Duh ca într-o biserică sfântă, și cu mari daruri a îmbogățit-o pe ea. Apoi, viețuind cincizeci și patru de ani și toate averile sale la biserică, la mânăstiri și la săraci împărțindu-le, s-a mutat la Dumnezeu, căruia cu toată osârdia i-a slujit. Cu ale ei rugăciuni, Doamne, nu ne lipsi și pe noi de împărăția ta cea cerească. Amin.

Sfintele trei femei, ce s-au aflat într-un munte pustiu

Pavel, episcopul Monomvasiei, ne-a spus: „Fiind eu, zice, mirean, trimis am fost la Răsărit ca să adun dajdia împărătească. Și mi s-a întâmplat în cale o mânăstire pustnicească și am vrut să intru într-însa, iar egumenul cu călugării au ieșit în întâmpinarea mea și, sărutându-ne unul pe altul, am șezut afară.

Deci, era acolo o grădină de pomi având roade și am văzut păsările zburând și rupând ramuri cu poame și ducându-se cu ele. Și am întrebat pe egumenul zicând: „De ce nu mănâncă aici păsările acestea poamele ci, rupându-le cu ramuri, le duc în altă parte?” Și mi-a zis mie egumenul: „Iată, unsprezece ani sunt de când așa fac totdeauna păsările acestea.” Iar eu, zise Pavel, ca de Dumnezeu îndemnându-mă, am zis: „Sunt undeva, în munți, sfinți bărbați sau femei în Dumnezeu petrecând și după a Lui poruncă, păsările acestea le duc lor acele poame”. Acestea grăindu-le eu, iată, a zburat un corb și a rupt o ramură cu rodul. Și am zis eu egumenului: „Să mergem după dânsul!” Și așa am mers, iar corbul zbura înaintea noastră cu rodul și, zburând, a șezut pe un deal, lăsând jos din cioc ramura. Iar noi, suindu-ne la dânsul, îndată a luat corbul ramura și a zburat din nou într-o vale ce era deosebit de adâncă și acolo, lăsând ramura, a venit de acolo neavând nimic. Iar noi apropiindu-ne la prăpastia aceea am aruncat o piatră în jos și am auzit un glas de acolo zicând: „De sunteți creștini, nu ne ucideți pe noi!” Iar noi am zis: „Dar voi cine sunteți?” Iar ele au zis: „De voiți să ne vedeți pe noi, aruncați-ne nouă trei haine, că suntem femei goale. Și mergând pe sub munte veți afla o cărăruie strâmtă și pe aceea veți putea veni la noi”.

Acestea dacă le-am auzit noi, îndată trei călugări din cei ce erau cu mine s-au dezbrăcat de hainele lor și învăluind într-însele niște pietre, le-au aruncat jos la dânsele. Și pogorându-ne din munte, am aflat o cale mică și strâmtă, precum ne spusese ele, încât abia puteam să mergem pe dânsa, și am ajuns până la acea intrare de munte, în care petreceau sfintele. Și am aflat trei femei care, văzându-ne pe noi, s-au închinat nouă până la pământ. Și, făcând rugăciune, am șezut.

Deci, una dintre dânsele a stat jos, iar două în picioare. Atunci egumenul a zis către ceea ce ședea: „De unde ești, stăpână și maică, și cum ai venit aici?” Răspuns-a aceea zicând: „Eu, părinte, sunt din Constantinopol și am avut bărbat cu dregătorie la curtea împărătească; el tânăr pristăvindu-se, am rămas văduvă la ceva mai mult de douăzeci de ani.

Și petreceam plângând de două lucruri: de văduvie și de nerodire. Iar după câteva zile, un oarecare boier auzind de mine, a trimis slugile sale, vrând să mă răpească pe mine cu sila; și nu mă slăbeau trimișii, vrând să mă ducă la stăpânul lor. Deci, m-am rugat Domnului meu Iisus Hristos ca să mă izbăvească de acel silnic care voia să-mi întineze sufletul și trupul. Și am zis către slujitori: „Stăpânii mei! Au doar n-aș vrea eu să merg cu bucurie la stăpânul vostru cel lăudat?! Dar acum, fiind în neputință de boală, nu pot. Deci, îngăduiți-mă până ce mă voi tămădui și atunci voi merge la dânsul cu veselie”. Aceasta auzind-o slugile, se duseră zicând: „Stăpânul nostru te va aștepta pe tine până la patruzeci de zile.” Iar după ducerea tuturor acelora, tuturor slugilor și slujnicelor mele le-am dat drumul, plătindu-le, și din toate am oprit numai pe aceste două, pe care le vedeți acum, și am împărțit toată averea mea la săraci. După aceasta chemând pe un om iubitor de Hristos din neamul meu, cu jurăminte înfricoșate l-am jurat pe el ca să vândă moșiile mele și casa și aurul și pe toate să le împartă la săraci. Apoi, sculându-mă noaptea, am luat pe aceste două slujnice – iar acum surori ale mele – și am intrat cu dânsele în corabie și, povățuindu-ne mâna lui Dumnezeu, am venit la locul acesta. Și acum sunt unsprezece ani de când om nu am văzut, fără numai pe voi astăzi. Iar hainele noastre după un an rupându-se, au căzut de pe noi.

Și a zis către dânsa egumenul: „De unde, stăpâna mea, aveți voi hrană?” Iar ea a zis: „Bunul și Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, Cel ce a hrănit pe poporul Său în pustie patruzeci de ani, acela și nouă nevrednicelor roabelor sale ne trimite hrană, că peste tot anul – cu purtarea Lui de grijă cea Dumnezeiască – păsările ne aduc nouă tot felul de poame, nu numai de trebuința noastră, ci și de prisosit. Și goale noi fiind, ne acoperă și ne încălzește Dumnezeu cu darul Său, încât nici iarna nu ne temem de ger, nici vara de zăduf, ci petrecem ca în rai sălășluindu-ne și slăvind totdeauna pe Sfânta Treime.”

Acestea auzindu-le noi și minunându-ne, a zis către dânsa egumenul: „De vei porunci, stăpână, aș trimite un frate la mânăstire ca să aducă bucate, și să mâncăm cu voi”. Iar ea a răspuns: „De vei voi, părinte, ca să faci aceasta, apoi să poruncești ca să vină un preot și să săvârșească aici sfânta slujbă, ca să ne împărtășim cu Prea Curatele Taine ale lui Hristos, că de când am plecat de la cetate nu ne-am învrednicit să primim sfințirea acelora.” Și îndată egumenul a trimis un monah la mânăstire, ca să cheme un preot și să aducă bucate. Deci, venind preotul a săvârșit Sfânta Liturghie și s-a împărtășit întâi ea singură, apoi și slujnicele ei cu Prea Curatele Taine. Și au mâncat acolo cu noi – grăiește Pavel episcopul – și a zis stăpâna către egumen: „Rogu-mă sfinției tale, părinte, ca să petreci aici trei zile”. Și a făgăduit egumenul. Apoi, sculându-se acea fericită femeie s-a rugat Domnului cu dinadinsul și s-a pristăvit. Iar noi, cu lacrimi cântând deasupra gropii cântări, am îngropat-o. Iar în dimineața zilei a doua rugându-se, s-a pristăvit și a doua cu pace: Așijderea și cea de a treia a murit în a treia zi. Și, îngropându-le pe ele, ne-am întors, slăvind pe Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce face minuni prea slăvite întru sfinții Săi, căruia Se cuvin cinstea și închinăciunea în veci. Amin.

 

În această zi mai facem și pomenirea Sfinților Apostoli din cei șaptezeci, Apolos și Luție. Vezi pentru dânșii la luna ianuarie în 4 zile, cum și a Sfântului Mucenic Baripsav care, de la un pustnic luând sânge de cel curs din prea curată coasta Domnului nostru Iisus Hristos, multe tămăduiri făcea cu dânsul. Pentru aceea, fu ucis noaptea de cei necredincioși.