Sinaxar 24 mai

📑 Cuprins:

• Cuviosul Simeon Stâlpnicul, din Muntele Minunat
• Sf. Mc. Meletie Stratilatul și a celor împreună cu dânsul: Ioan, Ștefan, Serapion Egipteanul și Calinic magul; și a celor 12 comiți și tribuni, și a celor 3 femei: Marchiana, Paladia și Sosona și a celor 2 prunci: Chiriac și Hristina

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Cuviosul Simeon Stâlpnicul, din Muntele Minunat

Un tânăr oarecare cu numele Ioan, de neam din Edesa, l-au adus părinții săi în Antiohia, vrând să-l căsătorească; deci, văzând o fecioară frumoasă cu numele Marta, au zis părinților ei să o dea în căsătorie fiului lor. Părinții fecioarei s-au învoit la aceea, dar ea nu voia să se mărite, dorind să se facă mireasă lui Hristos, și să-și păzească fecioria sa nespurcată. Fiind silită de părinți spre nuntă, ea a alergat la biserica Înaintemergătorului, care este dinaintea cetății Antiohiei și, căzând, se ruga cu lacrimi, ca Domnul să rânduiască pentru dânsa lucrul cel de folos. Și i-a fost ei acolo o vedenie dumnezeiască poruncindu-i să se supună părinților și să se însoțească cu bărbat. Deci, fecioara, plecându-se la voia Domnului, s-a însoțit cu Ioan. Ea îi era lui nu numai ajutătoare vieții, dar și povățuitoare spre mântuire, îndemnându-l totdeauna spre lucrul cel bun. Ea își împodobea viața cu postire, cu înfrânare și cu rugăciune, sârguindu-se a plăcea lui Dumnezeu.

Adeseori cinstita Marta alerga la biserica Înaintemergătorului și se ruga cu multă osârdie Sfântului Ioan, patronul acelei biserici, ca să mijlocească la Dumnezeu cu rugăciunile lui, darul de a naște un prunc parte bărbătească. Pentru aceasta se făgăduia că, de va naște un prunc, o să-l aducă la Dumnezeu, precum a adus Ana pe Samuel spre slujbă. După un an i s-a arătat la rugăciunea cea de noapte, pe când ea dormita, Sfântul Ioan Înaintemergătorul în biserica sa, zicându-i: „Nădăjduiește, femeie, că rugăciunea ta este primită și-ți vei câștiga cererea. Ca semn al binecuvântării lui Dumnezeu să-ți fie ție acest bulgăr de tămâie binemirositoare; și-i dă un bulgăre de tămâie mirositoare, zicându-i: Cu acela cădește-ți casa”.

Deșteptându-se Marta din dormitare, a găsit în mână acel bulgăre de tămâie, al cărui miros era negrăit. Apoi, iarăși i s-a arătat Mergătorul Înainte, zicându-i: „Mergi la bărbatul tău, că vei zămisli fiu, și-l vei numi Simeon. El va suge lapte numai din sânul cel drept iar de cel stâng nu se va atinge, căci va fi fiu al dreptății. El nu va gusta carne, vin sau vreo mâncare făcută cu meșteșug omenesc, ci numai pâine, miere și sare; iar băutura lui va fi apa. Tie ți se cade să-l păzești cu toată atenția în copilăria lui, ca pe acel ce are să fie vas sfânt, spre slujba Domnului Dumnezeului nostru. După doi ani de la nașterea lui, îl vei aduce aici în biserica mea și-l vei boteza. După ce s-o învrednici de darul Sfântului Botez, atunci ți se va vesti ce va să fie pruncul acela”.

Marta, umplându-se de spaimă și de negrăită bucurie din vedenia aceea, da mare mulțumire lui Dumnezeu și Sfântului Ioan Înaintemergătorul. Apoi, întorcându-se acasă la bărbatul său, a zămislit prunc în pântecele său și, împlinindu-se vremea, a născut fără de durere fiu, pe care l-a numit Simeon și-l hrănea din sânul cel drept. Altădată, vrând să se încredințeze cu adevărat de ceea ce i s-a grăit în vedenie de Sfântul Ioan Înaintemergătorul, că pruncul ce se va naște nu se va atinge de sânul cel stâng, îl punea la sânul cel stâng, iar el, plângând, își întorcea capul său, nevoind să sugă. Cu creșterea lui s-a mai făcut și această minune. Dacă în vreuna din zile maica sa gusta carne sau vin, în acea zi pruncul nu voia să sugă sân, ci rămânea flămând până a doua zi; iar mama, cunoscând pricina aceasta, se înfrâna în toate zilele de carne și vin și hrănea cu post pe cel ce avea să fie pustnic mare.

Când pruncul a ajuns la vârsta de doi ani, părinții săi l-au dus în biserica Mergătorului Înainte, unde l-au botezat. După botez, pruncul îndată a grăit aceste cuvinte: „Am tată și nu am tată; am mamă și nu am mamă”. El a spus aceste cuvinte șapte zile de-a rândul, de care lucru se minunau atât părinții, cât și toți cei ce-l auzeau; deci, l-au cunoscut că are să fie următor nu celor pământești, ci celor cerești. După ce pruncul a fost înțărcat, se hrănea cu pâine, cu miere și cu apă; iar carne nu mânca nicidecum, nevoind să primească nici o fiertură.

Pe când pruncul era de cinci ani, s-a întâmplat în Antiohia cutremur mare de pământ, pe vremea împărăției marelui Justinian. În vremea acelui cutremur s-au dărâmat o mulțime de case, care au acoperit pe locuitorii lor; asemenea s-a dărâmat și casa părinților săi și, fiind înăuntru numai tatăl său, l-a omorât; iar maica sa a rămas vie, deoarece în acea vreme înfricoșată a cutremurului, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu s-a aflat în casă, ci se dusese la o casă oarecare spre a se ruga. Pruncul de asemenea nu era acasă, ci era în biserica Sfântului Întâiului Mucenic Ștefan, și acolo păzindu-se de Dumnezeu, a rămas neatins.

Pruncul, ieșind din biserică, nu știa unde să se ducă, fiind multe case căzute; iar casa lui nu și-o mai cunoștea ci, umblând, rătăcea prin dărâmăturile Antiohiei, până ce o femeie oarecare dreptcredincioasă care-i cunoștea părinții, văzând pe pruncul Simeon rătăcind, l-a luat în spatele ei și l-a dus la un munte ce era aproape de cetate – că acolo era locuința ei.

Deci, fericita Marta, maica lui Simeon, văzându-și casa dărâmată și că toți cei ce s-au aflat în ea n-au mai rămas vii, socotea că împreună cu bărbatul ei a murit și pruncul, zdrobindu-se de pereții de piatră; pentru aceasta se tânguia foarte mult. După șapte zile, i s-a arătat ei Sfântul Ioan Botezătorul și i-a spus că pruncul ei este viu și petrece la o femeie în afara cetății. Atunci ea, ducându-se la muntele acela, a găsit pe Simeon la femeia cea zisă mai sus și cunoscută. Iar ea a spus cu mirare mamei, că în toate acele șapte zile, pruncul n-a voit să guste nici un fel de mâncare, ci numai de două ori a primit puțină pâine și apă. Luându-și maica pe fiul său, l-a dus în biserica Sfântului Ioan Înaintemergătorul și acolo a dat mulțumire lui Dumnezeu și sfântului pentru că i-a păzit pruncul viu; apoi a plecat.

Într-una din zile, Marta se gândea în sine la vedeniile care i s-au arătat ei despre prunc și la lucrurile cele de mirare care se petrecea acum cu ea; și, nepricepând ce o să mai fie pe urmă cu acel prunc, a dormit și a văzut o vedenie în acest fel: I se părea că se vede pe dânsa într-aripată și zbura ținând în mâini pruncul, înălțându-l pe el cu darul Domnului și zicând: „Fiule, în acest fel am dorit să văd înălțarea ta; deci să mă izbăvească cu pace Ziditorul meu, ca una ce m-am învrednicit a fi binecuvântată între fecioare; căci dau rodul pântecelui meu Celui Preaînalt”.

După aceasta maica petrecea cu pruncul la un oarecare loc în Antiohia, ce se numea Heruvim. Acel loc se numea astfel pentru că Tit, fiul lui Vespasian împăratul Romei, pustiind cu război Ierusalimul, a luat din biserica Ierusalimului doi heruvimi de aur, care fuseseră pe chivotul Legii, și i-a dus pe ei în Antiohia; iar locul unde au fost puși acei heruvimi se numea Heruvim.

Fericita Marta, petrecând acolo împreună cu fiul său, pruncul Simeon, a văzut o vedenie ca aceasta: Vedea pe Domnul nostru Iisus Hristos, șezând pe scaun înalt și mulți dintre drepți adunându-se de pretutindeni; iar cărțile vieții erau deschise, pentru că se făcea judecata. La răsărit se vedea Raiul desfătării, iar la apus focul gheenei. Și a zis către dânsul Duhul Sfânt: „Ascultă, pruncule și înțelege cele ce le vezi aici. Sârguiește-te să placi lui Dumnezeu, ca să te învrednicești de cinste, împreună cu sfinții și să câștigi negrăitele bunătăți, pregătite celor ce iubesc pe Dumnezeu”. Din această vedenie s-a înțelepțit pruncul prin dumnezeiasca înțelepciune și i s-a dat lui descoperirea celor neștiute și vederea tainelor celor ascunse.

După puțină vreme a văzut pe un bărbat minunat la vedere, îmbrăcat în haină albă, zicând către dânsul: „Urmează-mă!” Simeon a mers după el. Iar bărbatul ce i se arătase l-a dus în părțile Tiberiei, care este aproape de Seleucia, și l-au pus pe el într-un munte pustiu, sub care era un sat ce se numea Pilasa. Acolo, în muntele cel pustiu, petrecea cu fiarele ca și cu niște miei, de vreme ce numai pe acelea le avea împrejur viețuitoare; iar de oameni nu era văzut nicidecum. El era luminat noaptea și ziua de o negrăită lumină; iar hrana i se aducea de bărbatul acela, care îl adusese pe el acolo, și care, adeseori arătându-i-se lui, îl povățuia întru toate și îi dădea hrană la vreme.

După câtva timp, cu povățuirea aceluiași bărbat, s-a suit în vârful muntelui și a aflat o mănăstire mică, în care era un egumen, stând pe stâlp, cu numele Ioan. Acelui egumen i se arăta adeseori vedenii despre Simeon cel ce era să vină la dânsul. Uneori vedea un prunc în haină, venind cu căruța la mănăstirea lui, alteori îl vedea umblând prin văzduh și zburând pe deasupra mănăstirii, iar alte ori stând pe un stâlp luminos, și cu acel stâlp se apropia de mănăstire. Apoi vedea și pe un înger arătându-i lui pe pruncul acela și zicându-i: „Acesta este acela prin care vei câștiga mântuirea! Deci, egumenul spunea acele vedenii monahilor celor ce petreceau cu dânsul. Când fericitul Simeon, cu povățuirea lui Dumnezeu a venit la mănăstirea lui, monahii se minunau, cum un prunc ca acesta, abia de șase ani, a putut să umble prin atâtea locuri pustii și să vină la mănăstirea aceea.

Egumenul Ioan, văzându-l de pe stâlp, a cunoscut îndată pe prunc, căci pe unul ca acela îl vedea de multe ori în vedenie. Deci, s-a bucurat foarte mult de venirea lui și, chemându-l la sine, l-a luat în brațe și l-a sărutat, mulțumind lui Dumnezeu cu lacrimi. Pruncul era foarte frumos la față, cu părul galben, cu ochii luminoși și plăcuți; chiar din privirea corpului lui se arăta frumusețea sufletului. El era blând, tăcut, grabnic în răspuns, înțelept în cuvinte, plin de cereștile daruri, petrecând în liniște în mănăstirea aceea. Postirea lui era astfel: el mânca linte muiată în apă, uneori după trei zile, alteori după șapte, iar alte ori după zece zile bea puțină apă.

Fericitul Ioan, egumenul stâlpnic, se minuna foarte mult de acest lucru. În mănăstirea aceea era un om prost, care păștea turma. Acela, văzând postirea pruncului cea mai presus de fire, s-a umplut de zavistie diavolească și voia să-l ucidă. Dar când a voit să înceapă acel lucru rău gândit în sine, îndată i s-a uscat mâna și din această pricină s-a îmbolnăvit foarte rău cu trupul, încât era aproape de moarte. Pentru aceasta și-a mărturisit cu pocăință păcatul, atât egumenului, cât și fericitului prunc Simeon. Pruncul, fiind fără de răutate, nu numai că i-a iertat păcatul acela, ci s-a rugat lui Dumnezeu pentru el, încât, atingându-i mâna lui, îndată i-a tămăduit-o și astfel tot trupul i l-a făcut sănătos.

Din acea vreme, egumenul și frații cinsteau foarte mult pe acest fericit prunc, ca pe acela pe care Domnul i l-a ales din pântecele maicii sale și l-a sfințit spre slujba Sa. După aceea, Fericitul Simeon s-a rugat să i se zidească un stâlp aproape de al părintelui Ioan. Deci, îndată, după dorința lui, i s-a zidit un stâlp lângă stâlpul părintelui Ioan, și acolo s-a suit pruncul, îmbrăcat în călugărie de Cuviosul Ioan, fiind numai de șapte ani. Astfel stătea acolo, urmând părintelui său, Ioan Stâlpnicul.

La începutul șederii lui acolo, i s-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos în chip de prunc, strălucind cu negrăită frumusețe. Văzându-l Sfântul Simeon, s-a aprins cu toată inima de dragostea către El, căci L-a cunoscut că este Stăpânul său. Deci, luând îndrăzneală, a zis: „Doamne, cum Te-au răstignit iudeii?” Iar Domnul, întinzând mâinile în chipul crucii, a zis: „Așa m-au răstignit iudeii, însă Eu singur am voit să mă răstignesc; iar tu îmbărbătează-te și te întărește, răstignindu-te împreună cu Mine în toate zilele”. De atunci, plăcutul lui Dumnezeu și-a uitat trupul său și se asemăna celor fără de trupuri, având viață îngerească. Și astfel întrecea în nevoință pe starețul său; pentru că starețul cânta în toate nopțile treizeci de psalmi, iar Simeon cânta cincizeci și une-ori, optzeci. De multe ori citea toată psaltirea într-o noapte, nedormind de loc; și astfel slăvea pe Dumnezeu toată ziua.

Starețul, văzându-l astfel și temându-se ca nu cumva să slăbească de atâtea nevoințe, îl sfătuia, zicându-i: „Fiule, încetează de la atâta osteneală, care covârșește puterea omenească; pentru că nici nouă nu ne dai odihnă. Ție îți este destul, că din scutece te-ai răstignit împreună cu Hristos; dar ți se cade a avea puțină grijă și de trupul tău, a-i lăsa lui puțin somn și a-i da hrană cu măsură, ca să poată purta până la sfârșit ostenelile vieții pustnicești. Nu spurcă pe om mâncarea și băutura, deoarece Domnul zice în Sfânta Scriptură: Toată verdeața de mâncare, am dat-o vouă spre hrană”. Fericitul Simeon a răspuns starețului: „Deși nu spurcă hrana pe om, însă îi naște gânduri spurcate, îi întunecă mintea, înrădăcinează și îngroașă patima și preface pe omul cel duhovnicesc în trupesc, pironindu-i gândul de poftele cele pământești; iar nouă, celor ce ne învățăm ziua și noaptea în legea Domnului, se cade să ne temem, ca să nu ne răpim cândva cu amăgirea somnului și astfel să cădem în trândăvie, precum zice proorocul: „A adormit sufletul meu de trândăvie…”. Mai ales se cade cu neadormita trezvie să deschidem gura spre mărirea lui Dumnezeu, ca să tragem de sus darul Sfântului Duh. Dar ce-ți este ție, o, părinte, de cuvintele mele? Eu îmi pun singur legile acestea, iar nu altora, deoarece mie îmi este de trebuință ca, prin multă asprime, să-mi muncesc trupul meu cel tânăr”. Starețul s-a minunat de un răspuns ca acesta cu bună înțelegere al pruncului celui tânăr.

Lui Simeon, fiind strălucit cu lumina Sfântului Duh, i s-a descoperit toată împărăția diavolului și toate nălucirile. El a văzut pe cel mai mare al întunericului, șezând pe un scaun mare, având o cunună strălucitoare pe capul lui, iar cetele drăcești, stând înaintea lui. Astfel se putea vedea stând înaintea lui, toate podoabele cele pregătite spre deșarta înșelăciune: aurul, argintul, pietrele cele de mult preț și mărgăritarele; dar toate acelea erau ca noroiul. Acolo se auzeau glasuri de trâmbițe, de fluiere, de cimpoi și de diferite instrumente muzicale. Se vedea păcatul în chip de fecioară frumoasă, căreia îi urmau ca slugile, ispititorii cei ce îndeamnă și amăgesc spre păcat. Acolo se vedea duhul vicleșugului, duhul necurăției, duhul lenevirii și duhul iubirii de argint, căscând cu gură nesățioasă și poftind să înghită toată lumea. Acele duhuri înșelătoare se sârguiau să ispitească și pe Simeon spre iubirea păcatului. Pentru aceasta, îl chemau spre păcat cu cuvinte spurcate.

Dar el, înarmându-se cu arma cea obișnuită, adică cu semnul Sfintei Cruci și chemând numele lui Hristos, deodată au pierit de la sine nălucirile cele drăcești, așa precum raza soarelui gonește întunericul. Deci, privind spre biserică, a văzut Scaunul lui Dumnezeu, de la care ieșea slava lui Dumnezeu și care strălucea pe Simeon. Deci, a trimis din Biserică la el unul din patriarhi, având în mâini niște mir de bună mireasmă pe care, turnându-l pe capul lui Simeon și ungându-l, i-a zis: „Cu puterea acestei ungeri, vei izgoni pe diavoli; iar, încingându-se cu dumnezeiasca putere de sus, îi vei tăia cu miile și-i vei birui. Așadar, îndrăznește, nădăjduind spre Ziditorul, căci vrăjmașul nu va spori nimic asupra ta și fiul fărădelegii nu va putea să-ți facă nici un rău!” Din acel ceas, Fericitul Simeon a luat putere asupra duhurilor celor necurate și a început a le izgoni din oameni și a tămădui toate bolile.

Într-una din zile, Simeon Stâlpnicul, robul lui Dumnezeu, a zis către fericitul stareț Ioan Stâlpnicul: „Părinte, nu cu multe zile mai înainte de aceasta, mi-a arătat Domnul stăpânirea satanei și pierzătoarele lui bogății. Am văzut meșteșugurile lui, cum se sârguiește să pornească război asupra celor îmbunătățiți”. Zis-a Ioan către Simeon: „Fiule, Dumnezeu să te păzească pe tine de vicleșugurile lui”. Simeon a zis: „Blestemata putere a satanei, măcar de se sârguiește cu dinadinsul să scornească răutăți spre noi, dar nimic nu sporește”.

Văzând starețul că pruncul socotește întru nimic ispitele vrăjmașului și, temându-se să nu cadă întru înălțarea minții a zis către dânsul: „Fiule, nouă ni se cade însă să ne temem de meșteșugurile diavolului cele de multe feluri. Să nu ne nădăjduim spre fapta cea bună a noastră, că vrăjmașul s-a îmbrăcat cu înfățișări de fier, gătind totdeauna cursa asupra monahilor celor tineri; și de ar afla diavolul întru dânșii vreme cuvioasă lui însăși, îndată năvălește cu putere, ridicând război greu întru dânșii. Nouă ni se cade mai ales, a ne ruga lui Dumnezeu și a chema pe Emanuel, ca să fie totdeauna cu noi și să surpe toată puterea vrăjmașului”.

Vorbind ei acestea a auzit satana și, umplându-se de mânie, scrâșnea cu dinții asupra tânărului. Apoi a început cu năluciri înfricoșate asupra aceluia, închipuindu-se în balauri și în fiare cumplite, repezindu-se asupra lui ziua și noaptea, ca și cum ar fi vrut să-l înghită. Fericitul Simeon, luându-și de ajutor pe Cel Preaînalt și înarmându-se cu arma Sfintei Cruci, zicea: Nu mă voi teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de întâmplare și de dracul cel de amiază.

Într-o noapte a lunii lui decembrie, în a doua strajă a nopții, diavolul, adunându-și toate cetele lui, a năvălit fără de veste asupra lui, făcând gălăgie mare. Deci, rupând acoperământul, ce era deasupra fericitului Simeon, l-a aruncat într-o râpă; dar mâna Domnului era asupra pruncului, întărindu-l. Fericitul Simeon stătea neclintit nu numai cu trupul, dar și cu mărimea de suflet, deoarece nu s-a temut de năvălirea vrăjmașului. După aceasta, diavolul a ridicat din mare un vânt silnic și vifor – vânt de tulburare -, a făcut înfricoșate tunete și fulgere, izbind toată noaptea în stâlpul lui Simeon. Cuviosul Ioan, socotind că Simeon a fost ucis de acele tunete înfricoșate, plângea și chema pe monahi să meargă să-l vadă de este viu; iar monahii nu i-au răspuns, pe de o parte, temându-se de înfricoșările acelea, nevrând să iasă din chilii, iar pe de alta, că erau porniți cu urâciune de diavol asupra pruncului, pentru că ziceau în sine: „Unde este acum postirea aceluia care covârșește puterea omenească? Unde sunt nevoințele lui? Unde sunt facerile lui de minuni? Ajută-și acum singur!”

Fericitul prunc Simeon, auzind că starețul plânge pentru el, a strigat către dânsul, zicând: „Părinte nu te mâhni de mine că, acoperindu-mă cu darul lui Hristos, n-am pătimit nici un rău; iar diavolul este rușinat. Făcându-se ziuă, monahii au mers la stâlpul lui Simeon, socotind că vor găsi pruncul mort; dar, văzându-l viu, vesel și luminat la față ca un înger al lui Dumnezeu, s-au rușinat. Ei, de asemenea, au fost defăimați de starețul Ioan; și astfel, rușinându-se, s-au dus la chiliile lor. Auzind Efrem, arhiepiscopul Antiohiei, de fericitul Simeon că petrece viața aspră, a venit să-l vadă. Văzând pe prunc tânăr, atât de desăvârșit în fapte bune și răstignit împreună cu Hristos, a preamărit pe Dumnezeu cu lacrimi. Apoi, întorcându-se în cetate, povestea tuturor spre folos de petrecerea cea aspră în pustnicie a robului lui Hristos.

De atunci au început mulți din monahi și din mireni a veni la el; unii ca să-l vadă; alții dorind să se îndulcească de vorba lui cea de Dumnezeu insuflată; iar alții, căutând tămăduiri de bolile trupești de la doctorul cel fără de plată.

Fericitul Simeon a cerut de la cei ce veneau la el o haină aspră de păr, cu care și-a învelit în taină trupul lui cel gol. Haina aceea l-a ros până la oase, curgând mult sânge din răni și, umplându-se de sânge, s-a lipit de trup și din această pricină carnea putrezea. Iar el răbda toate acestea cu vitejie. Atunci a început a ieși miros din trupul cel putred, iar frații cei ce se suiau la el pe stâlp, căuta să știe de unde iese acel miros și, aflând pricina acelui miros, au spus de aceasta părintelui Ioan. Iar el, îngreuindu-se pentru un lucru ca acela, a poruncit ca să scoată încet târsina de pe trupul lui Simeon și l-a certat, ca să nu mai facă trupului său o muncă aspră ca aceea.

Fericitul Simeon mai avea și darul învățăturii, care ieșea ca un râu din gura lui. Deci, starețul, chemând pe frați, poruncea sfântului să grăiască către ei cuvânt de învățătură, ascultându-l singur cu dulceață. Pruncul cel tânăr era dascăl preaînțelept și folositor monahilor celor bătrâni; pentru că Duhul Sfânt era în gura lui și toți se mirau de darul înțelepciunii ce ieșea din gura lui. Starețul numea pe Simeon noul David și spunea pentru dânsul o vedenie pe care a văzut-o în vis: „Am văzut o putere oarecare dumnezeiască, ce avea în dreapta un fagure de miere și-l storcea deasupra capului pruncului, iar mierea din fagure curgea pe capul lui”.

Un alt stareț întreba: „Sunt oare porumbei în stâlpul acesta?” Iar frații îi răspundeau: „Nu sunt”. Zis-a starețul: „Eu am văzut un porumbel purtător de lumină, zburând prin ușă înăuntru la prunc și după un ceas a ieșit iarăși afară, zburând spre cer. Acestea vorbindu-le între ei, fericitul Simeon a venit într-o uimire, și s-a văzut pe sine răpit la înălțime și cu lărgimea zbura ca o pasăre prin toate părțile lumii. Apoi, era ridicat în sus pe șapte trepte, unde, asemenea cu Sfântul Apostol Pavel, a văzut ceea ce nu i-a văzut ochiul și a auzit ceea ce nu i-a auzit urechea, și iarăși pogorându-se, întreba pe cel ce-l ducea: „Ce sunt acestea ce se văd?” Iar acela a răspuns: „Acestea sunt cele șapte ceruri, către care ai fost răpit”. Apoi a văzut Raiul, răsaduri frumoase de flori, palate mari luminoase și un izvor din care izvorau miruri. El n-a văzut pe nimeni acolo, decât pe Adam și pe tâlharul cel cu bună înțelegere. Fericitul Simeon, venindu-și în sine, a spus această vedenie starețului său. Și acela i-a zis: „Fiule, bine este cuvântat Domnul, Cel ce ți-a dat ție un dar ca acesta”. Deci, pruncul sporea întru pustniceștile osteneli. Când venea la dânsul cineva fără îmbrăcăminte, el se dezbrăca de haina sa și o dădea aceluia, iar el ședea dezbrăcat.

Acestea le făcea de multe ori, nu numai vara, dar și iarna. Iar starețul, nevoind a-l lăsa astfel, îl îmbrăca cu haină, ca să nu moară de frig. Iar el, lovindu-se în piept, plângea, zicând: „Vai, mie, ticălosul, cum sfinții patruzeci de mucenici au răbdat pentru Hristos în iezer gerul și gheața, iar eu nu mă învrednicesc ca de acest ger să mă îngheț? Cum voi scăpa de veșnica scrâșnire a dinților și cum voi câștiga împărtășirea cu sfinții?” Astfel, se tânguia de aceasta foarte mult. Iar starețul, mâhnindu-se, îi zicea: „Ce mai voiești să mai faci tu, Simeoane? Tu ai numai un cuget, adică să te ucizi pe tine singur!” După o vreme oarecare, Simeon și-a găsit o muncire ca aceasta: A stat pe picioarele sale un an întreg, până ce i-au putrezit coapsele și pulpele, astfel că ieșea mare putoare din dânsul. Părintele Ioan a chemat un doctor, vrând să tămăduiască rănile lui Simeon. Dar, Simeon, zâmbind, a zis: „Viu este Domnul meu, că nu se va atinge de mine mâna și ajutorul omenesc”. Atunci Domnul fără de veste i-a dat sănătate; astfel că s-a sculat întreg cu amândouă picioarele și cu coapsele, nemaiavând nici urmă de răni. Pentru aceasta, dând mulțumire lui Dumnezeu, a stat în genunchi multă vreme.

Venind praznicul Sfintelor Rusalii, în ziua dinaintea praznicului, fericitul Simeon a zis către Cuviosul Ioan: „Părinte, cine este vrednic să primească în limbi de foc pe Sfântul Duh, precum l-au primit Sfinții Apostoli?” Grăit-a lui starețul: „Nu căuta lucrurile cele mai înalte decât tine și nu cerceta pe cele neștiute, ci ceea ce-ți este poruncit, aceea să gândești”. Pruncul zise: „Scris este, voia celor ce se tem de El o va face Domnul și rugăciunea lor va auzi și îi va mântui„. Zicând acestea, și-a ridicat ochii în sus și s-a rugat din toată inima, zicând: „Doamne, cel ce ai trimis Sfântul Tău Duh peste sfinții Tăi ucenici și apostoli, trimite și peste mine darul cel din bunătatea Ta și mă învrednicește ca să învăț poruncile Tale, pentru că ești puternic a-ți săvârși laudă din gura pruncilor și să grăiesc cuvintele vieții veșnice”.

Astfel rugându-se el, îndată Duhul Sfânt S-a pogorât din cer peste dânsul ca o lumină aprinsă. Atunci inima lui s-a umplut de înțelepciune și de înțelegere și grăia multe din dumnezeiasca Scriptură; și nimic nu putea să se împotrivească înțelepciunii duhului, care petrecea în dânsul. El spunea nu numai cu gura, ci și în scris, cuvinte folositoare de suflet pentru viața monahicească, pentru pocăință, despre întruparea lui Hristos și despre judecata ce va să fie. El tâlcuia multe lucruri neînțelese din Sfânta Scriptură; iar starețul se minuna foarte mult de un dar ca acela al lui Dumnezeu, care era în pruncul cel tânăr și zicea: Asupra acestui prunc s-a împlinit ceea ce a scris David: „Cuvântul Domnului l-a aprins pe el…”. Acum am cunoscut că acest prunc face lucruri minunate, nu mai puțin, mi se pare, decât Apostolii. Și toți monahii se minunau și au început a se teme de el, înspăimântându-se de învățătura lui și de minunile ce se făceau de dânsul.

Unii din monahii aceia, au văzut în vedenia visului, trei cămări cu câte trei scaune și trei cununi erau pe scaune. Și întrebând ei: „Cui este gătită slava aceea ce se vede?” S-a auzit un glas zicând: „Pruncului Simeon!”

Fericitul Simeon, strălucind ca soarele prin viața cea îngerească, își îndrepta cugetul său de la cele pământești spre cele cerești. El a voit ca prin stâlp mai înalt să se apropie de cer; deci, i s-a zidit un alt stâlp, care avea patruzeci de trepte. Când fericitul Simeon voia să urce stâlpul acela, arhiepiscopul Antiohiei și episcopul Seleuciei, auzind de acestea, au venit în mănăstirea aceea cu clerul lor. Deci, aprinzând lumânări, au luat cu bună cucernicie pe dumnezeiescul prunc Simeon și l-au dus mai întâi în biserică, apoi în Sfântul Altar, unde l-au hirotonit diacon. După aceea l-a urcat cu psalmi și cu cântări pe stâlpul cel mai înalt. Sfântul Simeon a stat pe acel stâlp opt ani. Deci, stând el acolo pe stâlpul cel mai înalt, arăta viața mai presus de fire, asemănându-se heruvimilor, astfel că neîncetat preamărea pe Dumnezeu. Dar, ca să nu se laude tot trupul înaintea lui Dumnezeu cu voința Lui, a ridicat satana asupra lui un greu război trupesc, și astfel, voia să-l spurce prin nălucirea visului. Iar el, împotrivindu-se ispitei, nu și-a dat somn ochilor săi, ci se ruga lui Dumnezeu cu multe lacrimi, ca să-i fie ajutător împotriva vrăjmașului, care s-a sculat asupra lui și să-l umbrească în ziua războiului. El a văzut un bărbat luminos, cinstit și cărunt, pogorându-se de sus, îmbrăcat cu veșminte preoțești, având în mâini un potir cu dumnezeieștile Taine ale Preacuratului Trup și Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, și s-a umplut văzduhul de negrăită bună mirosire. Deci, apropiindu-se de dânsul bărbatul acela ce se vedea luminos, l-a împărtășit cu Sfintele Taine și i-a zis: „Îmbărbătează-te și să se întărească inima ta, că de acum nu te vor mai supăra nălucirile din vis! Dar numai păzește-te cu dinadinsul de gândurile tale și nădăjduiește spre Dumnezeu! Sfântul Simeon, umplându-se de preamultă bucurie și de negrăită dulceață din vedenia aceea, lăuda pe Domnul. Apoi se păzea de gândurile care năvăleau, precum și de vorbirile omenești; de vreme ce în toate zilele petrecea închis până la al nouălea ceas, nevoind să vorbească cu nimeni, decât cu Unul Dumnezeu.

Sosind fericitul sfârșit al părintelui stareț Ioan Stâlpnicul, pe care Sfântul Simeon l-a văzut mai înainte, a trimis la dânsul, zicând: „Nu te mâhni, părinte, dacă vei auzi de ziua ducerii tale, căci această datorie este pentru toți oamenii de obște. Eu am cunoscut că astăzi te cheamă Hristos la odihnă ca, după osteneli, să te odihnești cu sfinții. Deci, o, părinte, să-mi dai mie binecuvântarea lui Avraam, să-ți aduci aminte de mine când vei merge să te închini Scaunului slavei Preasfintei și celei de o Ființă Treimi și să te rogi pentru noi, ca și noi, biruind lumea, să câștigăm cereasca împărăție și să ne vedem acolo unul cu altul!”.

Ioan, auzind aceasta, nu s-a îndoit, nici s-a înspăimântat cu mintea, ca cel ce era gata de moarte, deși era sănătos cu trupul, neavând nici o boală. Apoi a grăit lui Simeon prin trimisul său: „Fiul meu să te binecuvânteze pe tine Dumnezeul părinților noștri, pe care L-ai căutat și Unul Născut Fiul Tatălui pe care L-ai iubit și făcătorul de viață Duh, pe Care l-ai dorit. O dumnezeire a Prea-sfintei Treimi să-ți fie ție întărire și apărare! Acela să te povățuiască și să te mângâie. Cei ce te vor binecuvânta, vor fi binecuvântați, iar cei ce te vor blestema, vor fi blestemați. Dumnezeu să-ți adauge cinstea, deoarece tu pe mine, duhovnicescul tău părinte, m-ai cinstit ca pe un părinte trupesc. Să afle dar și milă de la Domnul, maica ta cea fericită, care mi-a slujit mult”. Deci, frații care stăteau înaintea starețului, auzind cuvintele ce le grăia, s-au înfricoșat. Apoi l-au întrebat: „Ce poruncești, părinte, pentru tânărul Simeon? Starețul răspunse: „Voiesc ca toți să fie următori asemenea lui Simeon în dragostea cea învăpăiată a inimii lui către Dumnezeu. Să se învrednicească de ajutorul rugăciunilor acestuia, care este vas ales al lui Dumnezeu, mare și cinstit”.

Părintele Ioan, învățând pe frați și rugându-se pentru ei, s-a făcut ca și cum ar voi să se odihnească puțin și a adormit ca și cuprins de un somn dulce. Astfel și-a dat fericitul sfârșit, nefiind bolnav cu trupul și aflându-se totdeauna pe lângă Sfinții Părinți.

După moartea cuviosului stareț, Sfântul Simeon s-a dedat spre mai multe osteneli. Iar rânduiala vieții lui era astfel: De dimineață până la al nouălea ceas se ruga, după al nouălea ceas se îndeletnicea cu citirea și scrierea cărților până la apusul soarelui; iar după apusul soarelui începea rugăciunea și astfel petrecea toată noaptea fără de somn, până în zori de ziuă. Când se lumina de ziuă, poruncea somnului, ca unui rob, să se apropie puțin de el; astfel, dormitând foarte puțin, iarăși se scula și își începea obișnuita pravilă. În vremea rugăciunii ținea în mâna dreaptă tămâie, care fără să fi fost cărbuni de foc, ieșea din ea fum de tămâie.

Odată, se auzea în văzduh popor mult, cântând împreună cu el și zicând Aliluia; iar aceia erau sfinții îngeri. El adeseori petrecea multe zile și nopți fără somn. Odată n-a dormit deloc treizeci de zile și treizeci de nopți, rugând pe Dumnezeu, ca să ia somnul cu totul de la el; însă Dumnezeu i-a zis: „Se cuvine ție să dormi ca să-ți odihnești puțin trupul”.

Dar, diavolul, nesuferind să vadă o nevoință ca aceea a lui Simeon, iarăși s-a înarmat contra lui cu toate cetele sale și se silea să-l îngrozească cu diferite năluciri; fiindcă uneori se închipuiau în balauri și în felurite fiare, și astfel se repezeau să-l muște. Alteori diavolul se prefăcea într-o pasăre neobișnuită, care avea față de prunc și cădea către fața lui, iar alteori se arăta în mulțime de oaste, venind contra lui cu chiot mare ca la război, vrând să-l surpe jos și astfel să-l răstoarne la pământ împreună cu stâlpul lui.

Odată, au izbit cu o piatră mare în stâlp, încât era cât pe ce să cadă; dar puterea lui Dumnezeu cea nevăzută l-a sprijinit și l-a îndreptat. Odată, i s-a arătat diavolul ca o față de arap, neagră și fără de rușine, care se sârguia să cuprindă cu mâinile lui grumajii sfântului, și-i zicea: „Încă odată mă voi lupta cu tine și de mă vei birui, mă voi duce de aici”. Toate nălucirile și arătările acelea drăcești, sfântul le gonea cu rugăciunea și cu semnul Sfintei Cruci. El a văzut o vedenie dumnezeiască foarte minunată: I se părea că vedea cerul deschis și pe Domnul nostru Iisus Hristos înconjurat de negrăită strălucire, ca o văpaie de foc; iar Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil stăteau împrejurul lui, unul în partea dreaptă iar altul în stânga, și sub picioarele lor un nor roșiatic.

Sfântul Simeon, văzând aceasta, s-a închinat Domnului său și, întinzând mâinile spre El, s-a rugat ca, după buna sa credință, să-i dea lui să aducă roade bune duhovnicești. Deci, Domnul a binecuvântat pe Simeon de trei ori, cu semnul dumnezeieștilor Sale degete. Simeon, privind în jos, a văzut pe fața pământului o mulțime mare de diavoli în multe feluri de chipuri: Unii ca vierii și alții ca și caprele de turmă; și i-a dat lui Domnul putere peste acei diavoli ca să-i izgonească. Iar ca întărire a acelei puteri, Sfântul Simeon s-a pogorât de la Domnul, având în mâinile lui un toiag de finic; și îndată toată mulțimea văzută a diavolilor a fugit din fața lui Simeon și s-a făcut nevăzută.

Deci, sfântul avea putere să izgonească toate duhurile cele viclene din oamenii care se duceau la el; și astfel îi tămăduia de tot felul de boli și învia morții. Odată, un om căruia îi murise fiul, venise la stâlpul sfântului și striga cu lacrimi, rugându-se să-l miluiască și să se roage lui Dumnezeu pentru fiul său cel mort. Sfântul, săvârșindu-și rugăciunea sa, a zis acelui om: „Mergi în numele Domnului, că fiul tău este viu!” Omul acela, crezând cuvintele sfântului, s-a dus la casa sa și și-a găsit fiul înviat din morți. Deci, luându-l, l-a adus la sfântul cu negrăită bucurie și a dat pentru aceasta mulțumire lui Dumnezeu și plăcutului Său.

După aceasta, Sfântul Simeon iarăși a văzut pe Domnul Dumnezeul nostru, Căruia îi stăteau înainte cetele îngerești, dintre care cei dinainte țineau o cunună împărătească împodobită cu pietre scumpe, în al cărei vârf era o cruce care strălucea ca fulgerul; iar sfinții îngeri voiau să încoroneze în împărăție cu acea cruce pe Simeon. Apoi Sfântul Simeon le-a zis: „Să nu luați de la mine această haină de păr, în care m-am îmbrăcat pentru Hristos”. Iar îngerii i-au zis: „Pentru aceea să ai cununa cea pregătită ție în împărăția lui Hristos și să te îmbraci ca și cu o porfiră cu darul Sfântului Duh; și astfel vei împărăți cu sfinții în împărăția cea fără de sfârșit”. Deci, fericitul Simeon, căutând spre Domnul, a zis: „Doamne, Ziditorule al tuturor, de vreme ce pe mine nevrednicul binevoiești să mă învrednicești slavei sfinților Tăi în împărăția Ta, atunci mă rog bunătății Tale, dă-mi ca de acum înainte să nu mă mai împărtășesc de hrana omenească cea pământească”. Și a auzit pe Domnul învoindu-se împreună la cererea lui și îndată sfinții îngeri, apropiindu-se, au pus peste pustniceasca lui haină de păr, o haină împărătească prealuminată și i-a încoronat capul cu cunună și au cântat cu glas mare, zicând: „Slăvit și preamărit este Hristos Dumnezeu, Împăratul cerului și al pământului; deci, să fie lăudat Simeon, robul Lui”.

După o vedenie ca aceea, sfântul Simeon n-a mai gustat deloc hrană pământească până la sfârșitul său, de vreme ce se hrănea cu hrana cea cerească care i se aducea de îngeri. În ce fel și cât de multe minuni a făcut Sfântul Simeon și cât de minunate au fost faptele lui, se află scris pe larg în cartea vieții lui. Dar aici se pomenesc puține din minunile lui cele multe, nelungind cuvântul, ca să nu se supere cel ce citește și cel ce ascultă, voi povesti câteva din ele:

Odată i s-au descoperit Sfântului Simeon toate răutățile ce erau să năvălească asupra cetății Antiohiei și asupra părților celor dimprejurul ei; pentru că a văzut pe un înger, ținând o sabie în mână și zburând prin văzduh pe deasupra cetății. Deci, sfântul a strigat către Dumnezeu, rugându-se pentru cetate din toată inima. El a stat înaintea Domnului, ca oarecând Moise, rugându-l să-și întoarcă mânia Sa de la poporul Său. Domnul i-a zis: „Iată, strigarea păcatelor acestei cetăți s-a suit înaintea Mea, mânia și iuțimea Mea am pornit-o asupra ei; deci, o voi pierde pentru păcatele ei, trimițând foc, sabie și moarte. Aceia m-au întărâtat în păgânătățile lor; iar Eu o voi da în robia străinilor”. Sfântul a spus această vedenie unor cucernici bărbați, care veneau la el din cetate și-i îndemna pe toți spre pocăință.

Deci, netrecând multă vreme, Dumnezeu a ridicat pe bătrânul Hosroie, împăratul Persiei. Acesta a fost moș lui Hosroie, cel mai tânăr, care a luat din Ierusalim lemnul cel de viață făcător al Sfintei Cruci. Deci, a venit Hosroie cu putere persană și haldeiască și a bătut cu război mare cetatea Antiohiei. Fericitul Simeon, stând pe stâlp, era acoperit de Dumnezeu și apărat de barbarii ce năvăliseră spre acea parte. Deci, sfântul se ruga Domnului, ca să-Și întoarcă mânia Sa de la acea cetate și să nu o dea în mâinile vrăjmașilor; dar n-a putut să îmblânzească și să potolească dreapta mânie a lui Dumnezeu. Și iarăși s-a făcut o vedenie. În acea vedenie, a văzut că stă înaintea sa o cruce prealuminoasă, iar lângă ea doi îngeri, având în mâini arcuri încordate și săgeți gătite spre săgetare; iar acei îngeri au grăit către dânsul, zicând: „Iată, crucea aceasta ți-a trimis-o ție Domnul spre arătare și ca semn de pace, că nu vei cădea sub mânia lui Dumnezeu, care a năvălit asupra acestei cetăți; iar săgețile sunt gătite spre gonirea vrăjmașilor celor ce se apropie de locul tău, de vreme ce noi suntem puși să te păzim”.

Iarăși a văzut Simeon în vedenie o cetate luată și în mijlocul ei se auzeau vrăjmași, strigare, plângere și răcnete mari. Acolo se vedea că unii erau tăiați de sabie, alții duși în robie, iar alții fugeau, aruncându-se după zidurile cetății. Între cei ce fugeau se vedeau și doi monahi din mănăstirea lui, care se temeau de năvălirea păgânilor; astfel ei au lăsat mănăstirea și muntele și au fugit din cetate. Pe când fugeau din cetate împreună cu alt popor, i-a văzut sfântul cum au fost ajunși și prinși de barbari. Unul a fost ucis cu sabia, iar altul a fost dus în robie. Acestea toate ce s-au văzut de Sfântul Simeon s-au împlinit după puține zile. Pentru că cetatea Antiohia s-a luat, pustiindu-se cu sabie și foc și mult popor a fost dus în robie. Mulți au scăpat însă cu rugăciunile sfântului Simeon din acea cumplită primejdie; deoarece barbarii intrând în cetate cu multă putere, poporul a deschis alte porți dinspre miazănoapte și miazăzi, ce nu erau păzite de barbari, și au fugit pe acolo, iar alții au fugit aruncându-se după ziduri.

Deci, mult popor a fugit la munte și în pustie și s-au păzit cu milostivirea lui Dumnezeu, afară de cei doi monahi pomeniți mai sus. Vrăjmașii veneau și la muntele pe care era mănăstirea și stâlpul lui Simeon, dar se întorceau deșerți, pentru că muntele era acoperit, precum oarecând era acoperit muntele Sinai de negură și de nor, încât nu vedeau stâlpul și mănăstirea. Alții erau întorși și îngroziți de puterea cea nevăzută și astfel fugeau înapoi cu spaimă, ca și cum ar fi fost goniți de o mulțime de ostași înarmați. Deoarece rugăciunea sfântului era armă înfricoșată și de nebiruit potrivnicilor, și nici unul din cei ce au fost cu sfântul în munte n-a pătimit ceva rău de năvălirea barbarilor, afară de cei doi frați, care au fugit în cetate de frică.

După plecarea barbarilor, mulți răniți veneau la sfântul, și tuturor le dădea tămăduiri. Iar pe cei ce erau duși în robie, sfântul i-a izbăvit din legături și din robie și cu rugăciunile lui i-a eliberat. Câți își aduceau numai aminte de numele sfântului, fiind în robie, îndată le cădeau legăturile și obezile; astfel umblau prin mijlocul barbarilor, ca cum ar fi nevăzuți și veneau în țara lor fără nici o împiedicare. Așa și fratele cel mai sus pomenit, al cărui tovarăș a căzut de sabie, a ieșit de la robie cu un ostaș oarecare, ce zicea: „Când ne-am adus aminte de părintele Simeon și cu lacrimi am chemat numele lui, îndată legăturile ce erau pe noi s-au dezlegat singure și au căzut; iar noi am trecut prin mijlocul barbarilor și nimeni dintre ei nu ne-au întrebat sau să ne fi împiedicat pe noi.

Un bătrân oarecare, orb de ochi, ședea mai înainte de năvălirea barbarilor sub un munte lângă cale, cerând milostenie de la cei ce treceau. Năvălind fără de veste barbarii, unul din ei l-a lovit cu sabia peste grumaz, însă nu i-a tăiat capul, ci i-a făcut numai o rană de moarte; astfel bătrânul acela se tăvălea prin sângele său, având puțină nădejde de viață. Văzând aceasta Sfântul Simeon cu ochii săi înaintevăzători a chemat pe oarecare din frați și i-a trimis să-l ia și să-l aducă la dânsul pe acel bătrân. Deci, aceia, ducându-se, l-au luat pe o rogojină și l-au adus înaintea stâlpului. Sfântul, luând țărână de la pământ și amestecând-o cu apă sfințită, a poruncit să o lipească de rana bătrânului, zicând: „În numele lui Emanuel, așează-te, capule, la locul tău și te întărește”. Și îndată, cu acest cuvânt, s-a lipit capul bătrânului la loc și s-a unit cu vinele lui, s-a întărit și s-a tămăduit acea rană înfricoșată, astfel că bătrânul a început a vorbi. Ochii lui cei orbi s-au deschis și toți cei ce priveau la acea minune s-au înspăimântat și au slăvit pe Dumnezeu.

După câțiva ani, Cuviosul Simeon, supărându-se de neodihnă, de vreme ce venea la dânsul din toate părțile mulțime de popor fără de număr, aducându-și bolnavii, tulburându-i liniștea lui, s-a gândit să lase acel stâlp pe care stătuse opt ani și să se mute aiurea, în alt loc mai liniștit. De acolo nu era departe un alt munte înalt cu totul și pustiu, de vreme ce nu era în dânsul nici apă și nimeni din oameni nu s-a suit acolo, fiindcă nu era ușor de suit. Acel loc era locuință numai balaurilor, fiarelor cu patru picioare și târâtoarelor celor otrăvitoare. În acel munte se gândea Sfântul Simeon să se mute. Pe când se gândea el la acestea, i S-a arătat Domnul cu o mulțime de sfinți îngeri, pogorându-Se din cer prin nor luminos spre acel munte și grăind către dânsul: „Grăbește-te, Simeoane, de te suie pe acest munte minunat; căci așa se va numi acest munte de acum. Aici, pe dânsul, și mai mult voi minuna darul Meu în tine!” Și îndată cu acel glas i s-a arătat sfântului pe acel munte, un deal înalt și o piatră, pe care stăteau picioarele Domnului. Deci, s-a luminat ca soarele de slava Domnului, acel așternut al picioarelor. Pe acea piatră i s-a poruncit de Domnul lui Simeon să stea.

După acea vedenie, cuviosul, chemând pe frați, le-a spus bunăvoirea Domnului ca să se mute la alt munte. Deci, rânduindu-le egumen pe un bărbat bătrân și iscusit, s-a pogorât de acolo și s-a dus în muntele cel minunat, petrecându-l frații cu lacrimi. Apropiindu-se de dealul cel arătat lui, a stat și s-a rugat mult lui Dumnezeu.

Pe când săvârșea rugăciunea, s-a auzit glas de o mulțime de îngeri, strigând „Amin”. Deci, sfântul a poruncit ucenicilor săi ca să pună o cruce de piatră în acel loc, spre aducere aminte a glasului îngeresc ce s-a auzit acolo. Deci, căutând spre înălțimea muntelui, l-a văzut pe acela strălucit de slava lui Dumnezeu și, suindu-se cu bucurie pe acea piatră, a văzut pe Domnul în vedenie chemându-l în acel loc. Fericitul Simeon avea pe atunci douăzeci de ani de la nașterea sa. Dar nici acolo n-a avut odihnă de cei ce veneau, căci a doua zi poporul, venind la mănăstirea lui cea dintâi și negăsindu-l, a ridicat plângere mare.

Deci, aflând poporul că s-a mutat Sfântul în alt munte, s-a dus la dânsul cu sârguință, aducând împreună și pe bolnavii lor, pe care văzându-i cuviosul, s-a mâhnit, deoarece nici acolo nu-l lăsa pe el să stea singur cu Dumnezeu. Cuviosul Simeon, văzând lacrimile lor, i s-a făcut milă și, punându-și mâinile pe fiecare bolnav, cu chemarea numelui Domnului, i-a tămăduit și i-a trimis acasă sănătoși. În muntele acela se afla un leu, care a întâmpinat pe un om ce venea la sfânt. Și s-a repezit la el, voind să-l omoare și să-l mănânce. Iar omul, neputând să scape de acea fiară, a strigat către dânsa, zicând: „Pentru Simeon, robul lui Dumnezeu nu mă omorî.” Și îndată, leul, auzind de numele lui Simeon, s-a îmblânzit și, nefăcând nici un rău omului, s-a întors la culcușul său.

Omul, venind la sfântul, i-a spus ceea ce i se întâmplase. Deci, temându-se ceilalți, care auzeau aceasta, au rugat pe sfânt să gonească fiara din muntele acela, ca să nu le fie frică celor ce vin la dânsul. Cuviosul, chemând pe ucenicul său, Anastasie, din care a izgonit șapte diavoli, i-a zis: „Du-te la peștera leului și zi-i fiarei: „În numele Domnului, îți zice Simeon, robul lui Hristos, să te duci din muntele acesta, că de acum nu-ți va mai fi locuința aici, de vreme ce îngrozești pe frații care vin aici””. Ducându-se Anastasie și găsind pe leu în culcușul său i-a spus cuvintele cuviosului, vorbind ca la un om înțelegător. Iar leul, împlinind porunca, s-a dus de acolo în alte locuri depărtate și pustii, nemaivătămând pe nimeni din cei ce întâmpina în cale.

În acea vreme, în partea aceea, cu voia lui Dumnezeu se înmulțiseră multe feluri de boli între oameni, încât mulți mureau. Sfântul, cunoscând mânia lui Dumnezeu asupra poporului, se ruga Domnului cu lacrimi, ca să miluiască pe poporul Său și să-și întoarcă de la dânșii mânia Sa cea dreaptă. Deci, s-a auzit către dânsul un glas de la Domnul, zicând: „Pentru ce te doare inima de poporul acesta; oare tu îi iubești mai mult decât mine? Dar de vreme ce s-au înmulțit fărădelegile lor, apoi este trebuință și de pedepsire; însă, ca să nu te mâhnesc, îți dau putere să tămăduiești toate bolile dintr-înșii”. Aceasta a zis Domnul robului Său, Simeon. Iar poporul cel atins de boli, chema, după Dumnezeu, numele sfântului Simeon plăcutul Lui. Mulți îl vedeau în vedenie cercetând casele lor, umbrindu-le cu crucea, dând tămăduiri celor bolnavi și, deșteptându-se din vedenii, simțea sănătatea, ușurându-se de toate bolile lor. Chemarea numelui Sfântului Simeon între ei se făcea astfel: Aprindeau în casele lor candelele pline cu untdelemn, tămâiau cu tămâie și se ruga zicând: „Hristoase Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile robului tău Simeon, cel ce este în muntele cel minunat, miluiește-ne pe noi”.

Astfel câștigau ei mila Domnului. Iar unii dintre ei care nu aveau untdelemn destul, aceia turnau puțin untdelemn în candelă și o aprindea, și ardea nestinsă candela lor până la a treia sau a patra zi, ca și cum ar fi fost untdelemn destul. Astfel, untdelemnul nu se împuțina din candele lor, prin chemarea numelui Sfântului Simeon.

Într-una din zile s-a descoperit Cuviosului Simeon că sfârșitul din această lume al Preasfințitului Efrem, arhiepiscopul Antiohiei, este aproape. Deci, chemând pe frați, le-a spus de aceasta și le-a poruncit să se roage lui Dumnezeu, că are să cadă un mare stâlp al Bisericii. Aceia ziceau: „Noi am auzit că arhiepiscopul este sănătos”. Într-altă zi, vineri după cântarea Utreniei, chemând pe frați, a zis către ei cu umilință: „Efrem, arhiereul lui Dumnezeu, a murit în această noapte, de vreme ce am văzut sufletul lui ridicându-se la cer de sfinții îngeri, și fiind aproape de mine, m-a sărutat și mi-a zis: „Mă rog ție, pomenește-mă și pe mine în rugăciunile tale cele către Domnul”.

Acestea le spunea cuviosul cu lacrimi și zicea: „Vai Antiohiei, că nu mai are pe Efrem! Vai cetății aceleia, căreia i s-a luat Sfântul Efrem!” Deci, după moartea fericitului Efrem, a luat scaunul, Domnin, care venise de la Constantinopol și care era nemilostiv către cei săraci. Cuviosul Simeon, aflând de acest lucru, i-a proorocit pedeapsa lui Dumnezeu. Deci, nu după multă vreme, Domnin, căzând în boală, într-atât i s-au zbârcit mâinile și pi-cioarele, încât nu putea nici să umble, nici să lucreze, ci era purtat de alții de colo până dincolo, ca un buștean.

Sfântului i s-a mai descoperit și despre cutremurul ce avea să se întâmple în Antiohia, mai înfricoșat decât cel dintâi. El, vestind aceasta celor ce veneau la dânsul, plângea și se ruga lui Dumnezeu ca Să-și întoarcă mânia. În aceeași zi, seara, s-a clătinat pământul de cutremur mare și au căzut zidurile cetății, iar zidirile cele înalte și frumoase s-au amestecat cu pământul, încât s-a înspăimântat tot poporul de frică mare, de vreme ce mulți au fost uciși de zidirile cele căzute. Ceilalți toți, bătrânii și tinerii, au alergat la plăcutul lui Dumnezeu din muntele minunat, rugându-l cu multe lacrimi ca, prin rugăciunile lui cele primite de Dumnezeu, să potolească mânia Lui.

Deci, rugându-se sfântul cu osârdie mare, a încetat cutremurul și a văzut cerul deschis dinspre răsărit, ieșind de acolo o lumină negrăită, însemnând prin aceasta milostivirea lui Dumnezeu ce se arăta poporului, care se pocăiește. După aceasta, cu porunca lui Dumnezeu, Cuviosul Simeon a zidit o mănăstire în Muntele Minunat. El a făgăduit acelea cu mâinile oamenilor tămăduiți de dânsul, al căror număr era foarte mare. A cerut apă destulă pentru trebuința mănăstirii și pentru cei ce veneau; iar grâul în hambare, cu rugăciunea lui, atâta l-a înmulțit cu îndestulare, încât timp de trei ani nu s-a împuținat, deși se lua mult în toate zilele, pentru facerea pâinii trebuincioase mulțimii oamenilor, cei care veneau de pretutindeni.

El a zidit un alt stâlp nou pe care, Însuși Domnul, a venit cu sfinții îngerii și a sfințit stâlpul acela. Apoi dreptul s-a suit pe dânsul cu multă bucurie și a stat acolo până la fericitul său sfârșit. În anul al treizeci și treilea al vârstei sale, cu porunca lui Dumnezeu ce i s-a descoperit, s-a îndemnat să primească hirotonia preoției, pe care mai înainte n-o voia nicidecum.

Deci, a venit la dânsul, după porunca Domnului, Dionisie, episcopul Seletkiei, și l-a hirotonit preot. Așadar, Sfântul Simeon fiind sfințit, săvârșea cu credință dumnezeieștile Taine, slujind lui Dumnezeu fără de prihană, ca un înger. El avea adeseori minunate vedenii și descoperiri dumnezeiești; deci, spunea și cele ce aveau să fie mai înainte. El vedea cele ce erau mai departe, ca și cum ar fi de față și privea mai departe lucrurile cele ascunse ale oamenilor. Făcea minuni nenumărate pe pământ și pe mare, se arăta în vedenii, pe cei orbi i-a luminat, leproșii i-a curățit, pe cei șchiopi i-a îndreptat, dracii din nenumărați oameni i-a gonit, gurile fiarelor le-a astupat, toate rănile și toate bolile le-a tămăduit, înviind și pe unii morți. Astfel s-a împlinit în el cuvântul lui Hristos: Cel ce crede în mine, va face lucrurile pe care Eu le fac. Deci, cu adevărat era Dumnezeu în Sfântul Simeon, minunatul Său rob, precum arată deosebita carte în care este scrisă pe larg viața cu minunile lui cele multe.

Simeon, petrecând toți anii vieții sale șaptezeci și cinci și văzându-și mai înainte mutarea către Domnul, a chemat pe ucenicii săi și, cunoscându-i că aveau multă dorință, dar se rușinau să-l întrebe, fiind cucernici, cum a trăit atâția ani, nemâncând ca om nicidecum vreo mâncare omenească. Atunci le-a arătat toate acelea în ceasul cel de pe urmă, ca un părinte iubitor de fii, ca să-i întărească și mai bine către nevoințele cele duhovnicești și ca să aibă nădejde către Dumnezeu.

Deci, a zis către dânșii: „Fraților și fiii mei, eu am câștigat multe și mari faceri de bine de la Stăpânul meu, precum știți. În toate acestea m-am învrednicit de un mare dar de la milostivirea Lui, pe care voi nu-l știți; deci, voiesc, să vi-l arăt. Sunt mulți ani de când am rugat bunătatea lui Dumnezeu, ca să mă izbăvească de bucatele cele stricăcioase. Dar cum voi povesti mila și bunătatea Ta, Hristoase, Care ai făcut-o cu mine, nevrednicul robul Tău! Am văzut că a venit din văzduh un bărbat luminat, îmbrăcat în haină și podoabă preoțească, care ținea în mâini un vas dumnezeiesc. Din acel vas scotea mâncare cu un clește și îmi dădea de trei ori, însă nu știu ce mâncare era; numai atât știu, că era dulce la gust, albă și negrăită la vedere. Din acel ceas până în ziua de astăzi a venit acel bărbat minunat în toate duminicile, după dumnezeiasca Liturghie și îmi dădea acea dumnezeiască împărtășire; astfel că îmi potolea foamea până în Duminica cealaltă și nicidecum nu flămânzeam. Numai aceasta am avut-o ascunsă de voi, fiilor; iar pe toate celelalte le știți, ca cei ce sunteți părtași ai nevoințelor mele duhovnicești. Deci, vă las vouă predaniile și canonul meu și cer de la voi această răsplătire: Să păziți acest amanet al meu întreg și nesmintit, ca și cum m-ați vedea pe mine. Să petreceți în fapte bune, precum petreceați când eram cu voi, lucru care se va arăta în ziua cea mare a răsplătirii, când veți dobândi fiecare după lucrurile voastre”.

Cuviosul Simeon, poruncind acestea ucenicilor săi, dorea ca să le păzească neclintite și să afle odihnă veșnică în Împărăția cerului. El le-a mai vorbit și alte multe vrednice de pomenire, astfel că în ziua de 24 mai, s-a dus către Hristos, Cel dorit de el, ca să se sălășluiască în bunătățile cele nespuse și negrăite, pe care le-a gătit lui și tuturor celor ce Îl iubesc și Îi păzesc poruncile Lui cele mântuitoare. Iar cinstitele și vrednicele lui moaște au rămas acolo în sfântul său staul, din muntele cel minunat, unde a săvârșit nevoințele lui cele minunate. Ucenicii lui au acele sfinte moaște ca o vistierie de minuni, care niciodată nu se deșartă. Cu cât se deșartă, cu atât se umple și sporesc vindecările, nu numai ale trupului, dar și ale sufletului, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

Sf. Mc. Meletie Stratilatul și a celor împreună cu dânsul: Ioan, Ștefan, Serapion Egipteanul și Calinic magul; și a celor 12 comiți și tribuni, și a celor 3 femei: Marchiana, Paladia și Sosona și a celor 2 prunci: Chiriac și Hristina