Sinaxar 4 iunie
📑 Cuprins:
- Sfântul Mitrofan, întâiul Patriarh al Constantinopolului
- Sfântul Mucenic Concordie
- Cuviosul Zosima din Cilicia
- Sfinții Mucenici Frontasie, Severin, Severian și Silvan
- Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel
- Cuv. Alonie Egipteanul
- Sf. Maria și Marta, surorile lui Lazar
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Mitrofan, întâiul Patriarh al Constantinopolului
Părintele nostru Mitrofan a trăit pe vremea marelui Constantin, întâiul împărat creștin. El era fiu al lui Dometie Romanul, de neam împărătesc; pentru că Dometie era frate cu Prob, cel care a fost mai înainte împărat al Romei. Acest Dometie, fiind om cunoscător, a priceput înșelăciunea și rătăcirea închinării de idoli și, cunoscând că credința creștină este dreaptă și adevărată, s-a lepădat de zeii cei mincinoși și a crezut în adevăratul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos.
Deci, fiindcă în acea vreme se săvârșea mare păgânătate de îndrăcire de idoli în Roma și se făcea ucidere nevinovată de creștini în toate zilele fără număr, de aceea Dometie, lăsând Roma, a venit în Vizantia cu doi fii ai săi, cu Prob și Mitrofan. Pe atunci era episcop în Vizantia Tit, bărbat plăcut lui Dumnezeu și sfânt; pe lângă acesta petrecea Dometie cu fiii săi, învățând credința cea întru Hristos, legea Domnului, și povățuindu-se la viața cu fapte bune. Episcopul văzându-l pe el lipit cu toată inima și cu tot sufletul său de Hristos, iar cu duhul arzând și slujind Domnului, l-a rânduit pe el în rândul clericilor bisericii, hirotonindu-l preot.
După moartea episcopului Tit, Dometie i-a luat scaunul lui, iar după sfârșitul fericitului episcop Dometie, scaunul patriarhal l-a luat fiul său Prob. După moartea lui Prob, Sfântul Mitrofan, fiul lui Dometie și fratele lui Prob, a fost ridicat la scaunul arhieresc al Vizantiei. Marele împărat Constantin, venind în părțile Traciei și vizitând și Vizantia, a văzut pe Sfântul Mitrofan și, vorbind cu dânsul, l-a cunoscut că este plăcut lui Dumnezeu. Deci s-a minunat de îmbunătățita lui viață și înțelepciune, iubindu-l foarte mult; apoi, dorind să audă cuvintele lui cele însuflețite de Dumnezeu, l-a dus pe el la Roma.
Marele Constantin a voit să-și mute scaunul împărătesc de la Roma la Bizanț – Constantinopolul de azi -, pentru că a văzut că acel loc este foarte frumos și l-a socotit a fi vrednic de o cetate împărătească; deoarece era îndestulat cu roadele pământului și așezat lângă Pontul Euxin – Marea Neagră de azi -, între Europa și Asia, având multe căi, atât pe mare, cât și pe uscat. Acolo a întemeiat o cetate mare, cu ziduri frumoase și a numit-o pe ea după numele său, Constantinopole sau Noua Romă.
Împăratul Constantin, mutându-și scaunul din Roma veche în Roma cea nouă, a adus și pe Sfântul Mitrofan, numindu-l părinte al său și mijlocind pentru cinstea cea patriarhicească de la cei 318 Sfinți Părinți, care au luat parte la întâiul Sinod Ecumenic la Niceea. După porunca lui cea împărătească, Mitrofan a fost cel dintâi patriarh al Constantinopolului.
Sfântul Mitrofan, întâiul patriarh al Constantinopolului, neputând să fie la soborul acela din cauza bătrâneții și a slăbiciunii sale, a trimis în locul său pe arhiepiscopul său Alexandru, bărbat cinstit, sfânt și bătrân, care a suferit pentru pacea Bisericii multe osteneli în Tracia și în Iliric. Acesta, în sobor, ținea locul patriarhului Mitrofan și se nevoia contra lui Arie. Iar după ce s-a sfârșit acel Sinod ecumenic, dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, a rugat pe toți arhiereii să meargă cu dânsul la Prea Sfințitul patriarh Mitrofan, să-l cerceteze pe el, fiind bolnav pe patul morții.
Deci, mergând la dânsul toți împreună cu împăratul, într-o zi de Duminică, și stând de vorbă, împăratul a zis către dânsul: „O, prea cinstite părinte, te văd că ai slăbit de bătrânețe și boală; deci, te rog spune și ne arată nouă, cine va fi vrednic după tine, ca să fie păstor al turmei!”
Sfântul Mitrofan, cu fața veselă, a răspuns către împărat: „Cu adevărat Duhul Sfânt a vorbit prin gura ta, de vreme ce, cu șapte zile mai înainte, gândindu-mă la aceasta, Domnul mi-a descoperit acestea: după zece zile mă voi duce din cele de aici și după mine are să vină la scaunul patriarhicesc slujitorul meu, Alexandru, cel vrednic cu adevărat de alegerea și de darul Sfântului Duh; iar după el, are să fie moștenitor scaunului, Pavel, care este acum între cetăți”. După aceea Sfântul Mitrofan, căutând spre dumnezeiescul Alexandru, patriarhul Alexandriei, a zis către dânsul: „O, frate, și tu vei lăsa după tine moștenitor ales”. Apoi, luând de mână pe Atanasie, arhidiaconul lui, a grăit: „Iată viteazul ostaș al lui Hristos! Acesta va fi după tine moștenitor, care va sta împreună cu fratele meu, Alexandru, nu numai împotriva păgânătății lui Arie, dar va intra și în mari nevoințe; deci, pe el, împreună cu viteazul Pavel, îl așteaptă pătimirile cele multe”.
Astfel a proorocit sfântul, despre cele ce aveau să fie. Într-adevăr, după acele zece zile de la descoperirea Domnului, s-a săvârșit cu pace, în 4 zile ale lui iunie, și a trăit toți anii de la nașterea sa, 117; iar acum trăiește în viața cea fără de sfârșit, stând înaintea scaunului marelui Arhiereu, al Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, a Cărui slavă este în veci. Amin.
Sfântul Mucenic Concordie
Pe vremea împăratului Antonin s-a ridicat în cetatea Romei mare prigonire contra creștinilor, încât nu era cu putință a vinde sau a cumpăra ceva, afară numai de aceia care jertfeau zeilor. Pe atunci era în cetatea Romei un bărbat cu numele Concordie, din casă de neam bun, al cărui tată se numea Gordian, cu dregătoria preot. Acela, având pe acest fiu Concordie, l-a pus să învețe Sfânta Scriptură și a fost orânduit între ipodiaconii Preasfințitului Piu, episcopul Romei, care a fost muncit pentru Hristos, pe vremea împărăției lui Aurelian. Deci, acest fericit Concordie, împreună cu tatăl său, nu se îndeletniceau, ziua și noaptea, decât numai în posturi și rugăciuni; dând milostenie la săraci și rugându-se Domnului, ca să poată să scape de sălbăticia prigonitorilor.
Într-o vreme, fericitul Concordie a zis tatălui său: „Stăpâne al meu, de voiești, dă-mi binecuvântare să mă duc la Sfântul Eutihie și să stau împreună cu dânsul, până ce va înceta sălbăticia vrăjmașului împărat Antonin”. Zis-a lui tatăl: „Fiule, mai bine să petrecem aici, ca să luăm cununile de la Domnul”. Atunci, fericitul Concordie a zis: „Mă voi duce de vei porunci, că acolo mă voi încununa, unde va binevoi Hristos”.
Deci, tatăl lui i-a dat voie și s-a dus la Sfântul Eutihie, care era atunci în satul său, în calea Salariei, aproape de cetatea Tribula. Fericitul Eutihie, primindu-l cu mare bucurie, a început a mulțumi lui Dumnezeu și, îndeletnicindu-se, petreceau împreună în rugăciuni și postiri. Mulți bolnavi de diferite boli veneau la dânșii; iar ei, rugându-se în numele lui Iisus Hristos, îi tămăduiau; astfel străbătea slava lor în popor.
Auzind de dânșii Torvat, comitul Etrusciei, care atunci locuia în cetatea Spoletania, a trimis de a chemat la sine pe Sfântul Concordie și i-a zis: „Cum te numești?” El i-a răspuns: „Sunt creștin”. Zis-a comitul: „Te întreb de numele tău, iar nu de Hristos”. Sfântul Concordie a răspuns: „Ți-am spus odată că sunt creștin și mărturisesc pe Hristos”. Zis-a comitul: „Jertfește zeilor celor fără de moarte și fii prietenul nostru, căci eu te voi avea ca pe un tată și voi spune stăpânului meu, împăratului Antonin, să te facă slujitor al zeilor”. Sfântul Concordie a răspuns: „Ascultă-mă tu și jertfește Domnului meu Iisus Hristos, ca să poți scăpa de veșnicile munci; iar dacă nu vei face aceasta, tu și zeii tăi veți fi pedepsiți în focul cel veșnic”.
Atunci comitul a poruncit să-l bată cu toiege și să-l arunce în temnița cea de obște. Noaptea au venit la dânsul fericitul Eutihie cu Sfântul Antim episcopul. Acesta, adică Antim, era prietenul comitului; deci, a rugat pe Torvat, comitul, să elibereze câteva zile pe cel legat, lăsându-l în seama lui, unde au locuit împreună mai multe zile. Acela, într-o vreme bine potrivită, l-a hirotonisit preot, și astfel se îndeletnicea în rugăciuni. După câtăva vreme, comitul a trimis de a adus pe Concordie și i-a zis: „Ce te-ai sfătuit pentru sănătatea ta?” Sfântul Concordie i-a răspuns: „Sănătatea mea este Hristos, Căruia în toate zilele Îi aduc jertfe de laudă, iar tu și zeii tăi vă veți arde în gheenă”.
Atunci a poruncit să-l spânzure pe un lemn de muncire, iar el, plin de bucurie zicea: „Slavă Ție, Doamne Iisuse Hristoase!” Zis-a comitul: „Jertfește marelui zeu Die”. Fericitul Concordie i-a răspuns: „Eu nu voi jertfi pietrei celei surde și mute; am pe Domnul meu Iisus Hristos, Căruia Îi slujește sufletul meu!” Atunci comitul, mâniindu-se, l-a trimis să-l închidă în temnița cea mai primejdioasă și să-i pună fiare de mâni și de grumaz, poruncind ca nimeni să nu intre la dânsul; pentru că voia să-l piardă cu foamea. Deci, fericitul Concordie, mulțumind Atotputernicului Dumnezeu, a zis: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire”. Și îndată îngerul Domnului i s-a arătat la miezul nopții, zicând „Nu te teme, Concordie, ci îndrăznește cu bărbăție; căci eu sunt cu tine”.
După trei zile, comitul a trimis la dânsul la miezul nopții, doi purtători de arme de-ai săi, zicând către ei: „Duceți-vă și spuneți celui legat: „Ori jertfești zeilor noștri, ori ți se va tăia capul!”” Mergând la dânsul purtătorul de arme cu idolul Die, i-a zis: „Auzit-ai ce a poruncit comitul?” Sfântul Mucenic a răspuns: „Voi știți”. Iar ei au zis: „Ori jertfești zeului Die, ori ți se taie capul”. Atunci fericitul Concordie, mulțumind lui Dumnezeu, a zis: „Slavă Ție, Doamne Iisuse Hristoase”; apoi a scuipat în fața zeului Die. Atunci unul din ostași, scoțându-și sabia, i-a tăiat capul. Și așa și-a dat sufletul în mâinile Domnului.
După aceea, venind doi clerici și oarecare bărbați dreptcredincioși, au luat trupul și l-au pus nu departe de cetatea Spoletana, unde izvorăsc multe ape. Deci, în acel loc unde s-a îngropat fericitul mucenic, orbii își capătă vederea, bolnavii se tămăduiesc, dracii se izgonesc cu rugăciunile Sfântului Mucenic Concordie, cel ce a stat înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, Care împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, petrece și împărățește în vecii vecilor. Amin.
Cuviosul Zosima din Cilicia
Cuviosul Zosima, numit și Chilix, era cu neamul din părțile Ciliciei. Iubind pe Dumnezeu din tinerețile sale, s-a lepădat de lume și s-a dus în muntele Sinai, unde a îmbrăcat schima monahală și a bineplăcut lui Dumnezeu. Dornic de viață pustnicească mai liniștită, fiind încă tânăr, s-a dus în părțile Liviei și acolo s-a sălășluit în pustie la un loc ce se numea Amoniac, și a început a viețui singur, slujind lui Dumnezeu în singurătate.
Umblând el prin pustia aceea, a aflat pe un oarecare bătrân, care purta o haină aspră de păr. Deci, după ce s-a apropiat de el, a voit să i se închine și să fie binecuvântat de dânsul după obicei; dar bătrânul a apucat înainte și i-a zis: „Zosima, pentru ce ai venit aici? Du-te de aici, pentru că nu poți să șezi în acest loc”. Zosima, socotind că bătrânul îl știe mai demult, i s-a închinat și, cerând binecuvântare, i-a zis: „Părinte, fă bine și spune-mi de unde mă cunoști?” Bătrânul i-a răspuns: „Mai înainte cu două zile, mi s-a arătat în vedenie cineva minunat și mi-a zis: „Află, că va veni la tine un monah din muntele Sinai, cu numele Zosima, să nu-l binecuvântezi să petreacă împreună cu tine în pustia aceasta, pentru că vreau să-i încredințez lui Biserica Babilonului”.
Bătrânul, zicând aceasta către Zosima, s-a depărtat de dânsul ca la o aruncătură de piatră și a stat la rugăciune, ridicându-și mâinile către Dumnezeu. Rugându-se el două ceasuri și terminându-și rugăciunea, a venit iar la Zosima și, îmbrățișându-l părintește, l-a sărutat pe față, zicându-i: „Iubite fiule, bine ai venit aici! Dumnezeu te-a adus la mine, ca să dai trupul meu pământului!” Zosima a întrebat pe bătrân: „Părinte, de câți ani petreci în acest loc?” Bătrânul a răspuns: „Sunt 45 de ani de când petrec aici”. Bătrânul grăind acestea, i s-a luminat fața ca focul și a zis către Zosima: „Pace ție, fiule, roagă-te pentru mine!” Zicând aceasta, s-a culcat pe pământ și s-a mutat către Domnul; iar fericitul Zosima, săpând pământul, a îngropat cinstitul trup al acestui mare bătrân.
Deci, petrecând în acel loc două zile, s-a întors în Sinai, slăvind pe Dumnezeu. Șezând el în mănăstirea muntelui Sinai, a venit la dânsul un tâlhar, rugându-l și zicând: „Părinte, ai milă de mine și mă primește în călugărie, ca să plâng în liniște păcatele mele, să înceteze de la mine faptele cele rele și să mă căiesc în toate zilele vieții mele; deoarece am făcut multe omoruri”. Cuviosul Zosima, învățându-l, l-a îmbrăcat în haine călugărești. Apoi, după puțină vreme, cuviosul a zis către dânsul: „Fiule, crede-mă că aici nu-ți este cu putință a petrece, pentru că de va afla de tine vreun boier, te va prinde, asemenea și pârâtorii tăi te vor ucide; însă ascultă-mă pe mine; să mergi într-o mănăstire mai depărtată, unde te voi duce eu”. Deci, luându-l, l-a dus în viața de obște a părintelui Dorotei, care era aproape de Gaza și, lăsându-l acolo, s-a întors iar la locul său.
Fratele acela a petrecut acolo nouă ani în viața de obște, apoi, învățând Psaltirea și deprinzându-se cu toată rânduiala monahicească, s-a întors iar la Cuviosul Zosima și i-a zis: „Părinte, fă milă cu mine, dă-mi hainele mele cele mirenești și ia-le pe cele călugărești”. Cuviosul, fiindu-i milă, l-a întrebat: „Pentru ce, fiule?” Fratele a răspuns: „Părinte, am petrecut nouă ani în viața de obște, precum singur știi, am postit cât am putut, am viețuit cu toată blândețea în tăcere și cu frica lui Dumnezeu, supunându-mă tuturor. Deci, nădăjduiesc în bunătatea cea fără de sfârșit a lui Dumnezeu și în mila lui cea negrăită, că mi-a iertat mulțimea păcatelor mele; dar văd întotdeauna pe un copil, stând înaintea mea și zicându-mi: „Pentru ce m-ai ucis?” Aceasta o văd nu numai în vis, dar și ziua când stau în biserică la cântare, când mă apropii de dumnezeieștile Taine și când mănânc cu frații la masă; încât nici un ceas nu mă lasă să mă odihnesc. Oriunde m-aș duce eu, văd înaintea mea pe acel copil, zicându-mi numai aceasta: „Pentru ce m-ai ucis?” De aceea, părinte, voiesc să mă duc acolo, unde am făcut acel omor, ca să mă prindă, să mă judece și să fiu pedepsit pentru moartea acelui copil, pentru că am fost fără de minte când l-am ucis”.
Deci, luându-și de la cuviosul părinte hainele cele mirenești și îmbrăcându-se, s-a dus în lume. Și, ajungând în cetatea Diospol, a fost prins și a doua zi i s-a tăiat capul. Astfel s-a dus la Dumnezeu, spălându-și păcatele cu sângele său.
Cuviosul Zosima, având în sine neîncetată dorință să viețuiască în liniște pustnicească, departe cu totul de oameni, s-a gândit să lase muntele Sinai. Deci, s-a sculat și, luând pe ucenicul său Ioan, s-a dus la Porfirot – așa se numea pustia aceea -, pe care străbătând-o, a aflat pustnici, unul cu numele Pavel, care era de la Galata; iar altul cu neamul din părțile Melitinului, anume Teodor, din mănăstirea părintelui Eftimie cel Mare și amândoi erau îmbrăcați cu piei de bivol. Deci, Zosima s-a sălășluit cu ucenicul său aproape de acei pustnici, ca la două stadii, și a viețuit acolo doi ani.
Într-una din zile l-a mușcat un șarpe pe Ioan, ucenicul lui Zosima, încât s-a vătămat tot trupul lui din veninul șarpelui și din această pricină a murit. Fericitul Zosima s-a mâhnit foarte mult de aceasta și s-a dus la pustnicii aceia. Ei, văzându-l că vine la dânșii tulburat și foarte necăjit, mai înainte de a zice Zosima ceva către dânșii, apucându-i înainte, i-au zis: „Ce, părinte Zosima, a murit fratele tău?” Iar el, minunându-se de mai înainte vederea lor, le-a spus că a murit fratele, deși ei știau mai dinainte.
Deci, sculându-se amândoi, au mers cu Cuviosul Zosima la fratele acela și văzându-l pe el zăcând mort la pământ, au zis: „Nu te mâhni, părinte Zosima, Dumnezeu îți va ajuta!” Apoi au strigat către cel mort, zicând: „Frate, scoală-te că starețul are trebuință de tine”. Și îndată fratele a înviat și s-a sculat de la pământ. Deci, au grăit către Zosima: „Părinte Zosima, îți spunem cu adevărat, du-te iarăși în Muntele Sinai, pentru că Dumnezeu voiește să-ți încredințeze episcopia Bisericii Babilonului din Egipt”. Atunci Cuviosul Zosima, luând binecuvântare de la acei sfinți pustnici, și-a luat ucenicul și s-a întors la muntele Sinai.
După câtăva vreme, părintele muntelui Sinai a trimis în Alexandria, pentru oarecare trebuință, pe fericitul Zosima împreună cu alți doi frați și fericitul Apolinarie, patriarhul Alexandriei, oprindu-i, i-a hirotonit episcopi; pe unul la Iliopoli, pe altul la Leondopoli; iar pe Zosima în Babilonul Egiptului, pentru că de demult erau două ținuturi babiloniene. Cel dintâi, mai mare și mai vechi la Haldei, unde a împărățit Nabucodonosor și după dânsul ceilalți împărați ai Haldeilor; iar altul, mai mic și mai pe urmă, în Egipt; pentru că, mutându-se unii de la Babilonul cel mare în țara Egiptului și zidindu-și o cetate aproape de râul Nil, acea cetate s-a numit tot Babilon, de vreme ce babilonenii au zidit-o și petreceau într-însa.
Deci, Cuviosul Zosima, luând scaunul arhieresc într-acest Babilon al Egiptului, după voia lui Dumnezeu și după proorocirea sfinților părinți pustnici, păștea turma lui Hristos și îndrepta bine Sfânta Biserică, făcându-se chip turmei, cu cuvântul și cu viața. El a petrecut pe scaun mulți ani, povățuind pe mulți la calea mântuirii. După ce a început a se apropia de bătrânețe, văzându-și slăbiciunea și așteptându-și sfârșitul, și-a lăsat scaunul și s-a întors în muntele Sinai, la viața sa cea dintâi. Acolo, mai trăind puțină vreme, s-a sfârșit întru Domnul și a stat în ceata Sfinților Ierarhi, înaintea Stăpânului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Sfinții Mucenici Frontasie, Severin, Severian și Silvan
Sfinții Frontasie, Severin, Severian și Silvan au fost trimiși de fericitul Fronton, întâiul episcop al Petragoriei, să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu și să-l semene pretutindeni. Pe aceia, prinzându-i ighemonul Scviridon, i-a întrebat: „Spuneți-mi de unde sunteți și cu ce nume vă numiți? Pentru că nu numai că n-ați jertfit zeilor, dar i-ați și întors pe acei ce voiau să jertfească, le-ați stricat capiștele și nu știu cu ce putere le faceți toate acestea”. Frontasie i-a răspuns: „O, ighemoane, fiind lipsit de dumnezeieștile fapte bune, pentru ce ne întrebi pe noi, când te sârguiești a pierde tot adevărul? Socotește mai întâi cine ți-a făcut sufletul și trupul tău și atunci vei cunoaște adevărul. Idolii păgânilor sunt lucruri de mâni omenești, nu pot a le ajuta nici lor și nici altora”. Scviridon a zis: „Văd că sunteți îndrăzneți în cuvintele pe care le-ați învățat de la învățătorul vostru”. Severin și Severian au răspuns: „Multa noastră cuvântare este adevărată; iar tu cinstești pe idolii care sunt pietre surde, mute și deșarte puse de diavoli”. Scviridon a zis: „Veți câștiga viața, de veți jertfi zeilor!”
Sfântul Frontasie a răspuns: „Câștigarea noastră este să viețuim și să murim pentru Hristos”. Atunci ighemonul, întorcându-se către sfântul ce știa cântări din instrumente muzicale, ca: alăute, chimvale bine răsunătoare și timpane, i-a zis: „Dar tu, tinere, de ce nu jertfești?” Sfântul Silvan a răspuns: „Eu jertfesc Domnului meu Iisus Hristos, care cu darul botezului Său a spălat lumea de întinăciuni”. Ighemonul a zis: „Cum a spălat-o?” Silvan a răspuns: „Domnul meu Iisus Hristos a zis Ucenicilor Săi: Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi. Asemenea și tu, ighemoane, de vei crede în Hristos și te vei boteza, te vei mântui; iar de nu vei crede, te vei osândi”.
Atunci ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să-i scoată afară din cetate și să-i ducă la locul cel de muncă și acolo să-i muncească cumplit. Deci, după chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel încununat cu cununa de spini, așa li s-a înfipt și lor în cap piroane de fier, și astfel i-a pironit de un stâlp. Însă acea cumplită mânie a muncitorului, n-a putut cu nici un fel să întoarcă de la Hristos pe ostașii lui. Apoi, după ce cu acel fel de munci n-a putut să-i biruiască, a dat asupra lor hotărâre de moarte, adică să li se taie capetele. Deci sfinții mucenici, plecându-și genunchii la pământ și încredințând lui Dumnezeu sufletele lor, și-au plecat grumajii înaintea călăului și astfel au luat muncă pentru Hristos.
Deci, ostașii cei păgâni, tăind capetele de la muceniceștile trupuri, le-au aruncat spre batjocoră pe pământ și le-au lăsat neîngropate. Atunci o dumnezeiască putere, venind la dânșii, a făcut o minune ca aceasta, încât toți priveau cu spaimă și se minunau: Pogorându-se deodată Sfântul Duh peste trupurile lor, le-a înviat și luându-și fiecare în mâini capul care zăcea lângă trup, s-au sculat pe picioare fără de ajutor omenesc și au mers spre râul ce se numea Il; deci, suindu-se pe apă umblau cu picioarele ca pe pământ uscat. Apoi, trecând râul, s-au suit pe un deal înalt și, ajungând la biserica Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, Fecioara Maria, în care se ruga Sfântul Fronton episcopul, au intrat înăuntru și, plecându-și genunchii, și-au pus capetele înaintea picioarelor; iar trupurile le-au întins pe pământ în chipul crucii și au rămas morți.
Atunci Sfântul Fronton episcopul, cu preotul Anian și cu mult popor, au luat pe Frontasie, pe Severin și pe Silvan și i-au înmormântat în biserica cea mai sus zisă, cu cinste și cu cântări cerești, care se auzeau în văzduh; iar pe Severian, după rugămintea unei femei cucernice, l-au îngropat cu cinste într-alt loc, care era în stăpânirea ei, nu departe de sfinții împreună pătimitori.
Deci, sfinții mucenici au pătimit pe vremea împărăției lui Claudie; iar peste noi stăpânind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine cinstea și slava în veci. Amin.
Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel
În martirologiul siriac și cel al Fericitului Ieronim din secolele III-IV sunt pomeniți, pe lângă alți 25 de martiri, și patru martiri originari din Răsăritul Europei, numiți: Zotic, Atal, Camasie și Filip. Acești sfinți mucenici au pătimit pentru Hristos sub împărăția lui Dioclețian și Maximian. Se crede că erau ostași în armata romană, dar, pentru credința lor în Hristos, au fost condamnați la moarte prin tăiere cu sabia.
Nu se știe exact data morții lor, nici locul unde au fost martirizați. Unii cred că au fost surghiuniți la Gurile Dunării, în nordul Dobrogei de astăzi, unde erau exilați numeroși creștini ai Imperiului Roman, care nu voiau să jertfească idolilor. După tradiție, acești sfinți martiri ostași au fost judecați de autoritățile romane în orașul Noviodunum, tot în Dobrogea.
Prin secolele IV-V, s-a construit în localitatea Niculițel, din județul de astăzi, Tulcea, o basilică din piatră cu hramul Sfântul Atanasie cel Mare, care a fost reînnoită în secolul XIII, în care au fost așezate moaștele acestor sfinți mucenici. Cu voia lui Dumnezeu, în anul 1971, luna septembrie, datorită ploilor abundente, pârâul Niculițel a inundat și a scos la lumină o criptă sub vechea temelie a bisericii din secolul IV, în care se aflau, într-un sicriu comun, moaștele acestor patru sfinți mucenici. Pe peretele interior al criptei scrie în limba greacă: „Martâres tou Hristou”. Iar pe peretele opus scrie numele lor: „Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos”.
Această criptă martirică, recent descoperită, este unică în România și în sud-estul Europei.
Moaștele acestor sfinți martiri au fost așezate în patru racle de lemn și depuse spre închinare în biserica Mănăstirii Cocoș din apropiere, unde se păstrează și astăzi, având zi de prăznuire 4 iunie.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.