Sinaxar 28 iunie
📑 Cuprins:
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Aducerea Moaștelor Sfinților Chir și Ioan
Acești sfinți pătimitori de chinuri, Chir și Ioan, au pătimit pentru Hristos în 31 de zile ale lunii ianuarie, pe vremea împărăției lui Dioclețian, în cetatea care se numea Canopos. Acea cetate era departe de Alexandria ca la 12 stadii. După mucenicescul lor sfârșit, creștinii le-au îngropat trupurile cu cinste. Iar după trecerea a mulți ani, tămăduitoarele lor moaște s-au aflat într-acea vreme când creștinii întărindu-se mai mult decât elinii cei închinători la idoli, au început pretutindeni a zidi biserici fără să fie opriți, dar mai ales în împărăția marelui Teodosie. Aceasta a biruit pe Maxim al Apusului cu toate puterile sale; dar l-a mai biruit și cu rugăciunile cuvioșilor părinți, care viețuiau în pustiile Egiptului și la care împăratul Teodosie a trimis într-adins, având nevoie de rugăciunile lor spre ajutor. Între acești părinți cu cuviință este a pomeni pe unul, cu numele Senufie, slăvit întru minuni. El petrecea într-un schit, pentru care împăratul a scris patriarhului Teofil al Alexandriei să-l trimită în Constantinopol la dânsul, ca prin binecuvântarea și cu rugăciunile lui să se înarmeze contra vrăjmașilor.
Teofil, voind să împlinească porunca împăratului, s-a dus singur în schit la Cuviosul părinte Senufie, ca să-l roage să meargă la Constantinopol la împăratul Teodosie; iar el nicidecum nu voia să iasă din chilia sa. După multă rugăminte și îndemnare a patriarhului, supărându-se, el și-a luat rasa și toiagul, pe care ridicându-le în sus spre răsărit și ochii spre cer ridicându-și, a grăit: „Doamne, Dumnezeul puterilor, mă rog Ție cu smerenie, dă rasei și toiagului acestuia acea putere pe care mi-ai dat-o mie cu milostivire”.
Astfel rugându-se, a dat rasa și toiagul patriarhului, zicându-i: „Acestea să le trimiți împăratului în locul meu și să-i scrii ca în timp de război să pună rasa pe dânsul, iar toiagul să-l ia în mână și să meargă cu îndrăzneală înaintea ostașilor lui contra vrăjmașilor și va vedea slava lui Dumnezeu”. Patriarhul, trimițând acelea împăratului și spunându-i cuvintele cuviosului, el le-a primit cu credință. Deci, făcând după cuvântul cuviosului, a câștigat mare biruință contra vrăjmașilor, spre a cărui aducere aminte și spre pomenirea Cuviosului Senufie, alexandrinii au făcut asemănarea împăratului, săpată și pusă pe un stâlp înalt, având rasa călugărească pe dânsul și toiagul ținându-l în mâini. Deci, în toți anii, în ziua acelei biruințe se prăznuiește cu dănțuire, mulțumind lui Dumnezeu. De atunci mai ales au început a se zidi biserici lui Dumnezeu în Alexandria și în tot Egiptul, pentru că se înmulțise creștinătatea.
Când Patriarhul Teofil a voit să zidească o biserică aleasă în Canopos în numele Sfinților Apostoli, în acea vreme s-au aflat moaștele sfinților făcători de minuni Chir și Ioan. Aceasta a fost după sfârșitul lui Teodosie și pe timpul împărăției fiului său Eraclie. Iar despre aducerea moaștelor Sfinților Mucenici Chir și Ioan se scrie în viața Sfântului Chiril, patriarhul Alexandriei, că aproape de Canopos, ca la două stadii, este un loc care se numește Manutin (mai înainte era sat). Acolo era și o capiște, veche locuință diavolească, fiind foarte înfricoșat locul acela, deoarece multe duhuri necurate petreceau acolo. Pe când patriarhul Teofil era încă între cei vii, dorea să curețe locul acela de diavoli, și să-l facă loc sfânt, spre mărirea lui Dumnezeu. Având însă multe împiedicări și apropiindu-i-se sfârșitul vieții, n-a putut să-și ducă gândul său la îndeplinire. Atunci Sfântul Chiril, moștenitorul scaunului lui Teofil, a început a se îngriji de aceasta și se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul să-i dea de sus ajutor și putere, pentru biruința și izgonirea din locurile acelea a duhurilor necurate. Deci, îngerul Domnului i s-a arătat în vedenie, poruncindu-i ca cinstitele moaște ale Sfinților Mucenici Chir și Ioan să le aducă la locul ce se numește Manutin, că astfel va fugi de acolo diavoleasca putere.
Sfântul Chiril, făcând aceasta, a adus în Manutin moaștele sfinților, zidind acolo o biserică în numele lor. Atunci îndată s-au gonit de acolo necuratele duhuri și s-a făcut în acel loc izvor de tămăduiri, ce izvorăsc din moaștele mucenicilor. Deci, se cuvine să se pomenească oarecare minuni ale acestor sfinți, pe scurt.
În zilele prea sfințitului Evloghie, patriarhul Alexandriei, un fiu de-al lui Iulian, mai marele cetății, cu numele Amonie, avea împrejurul grumajilor săi o oarecare vătămare dureroasă și care creștea înlăuntrul trupului. Acea vătămare doctorii o numesc scrofuri, care, crescând și umflându-se din zi în zi, i s-au îngreunat grumajii, și-l îngrozea cu moarte. Apoi, chemând mulți doctori, nimic n-au aflat spre vindecare, din care cauză tatăl și fiul mâhnindu-se, i-au lăsat pe ei și au alergat la sfinții făcători de minuni, Chir și Ioan, rugându-se cu lacrimi lângă cinstitele moaște, ca să dea tămăduire fiului său.
Atunci acela, arătându-se în vedenie, a poruncit tânărului, care se îngâmfa pentru slavă și bogăție, să-și lepede mai întâi mândria sa și, în semn de smerenie, să măture gunoiul din casa lor; apoi să facă un plasture de ceapă amestecat cu pâine și să oblojească tot grumazul și gâtlejul. După ce a făcut aceasta, îndată i s-au închis vătămările, și Amonie a luat tămăduire, cu rugăciunile sfinților doctori fără de plată. Însă tot același Amonie, după câtăva vreme, uitând sfătuirile sfinților, s-a înălțat cu mândria și iarăși s-a îmbolnăvit de altă boală, care îi era pedeapsă pentru neascultarea lui. Prin boala aceea pântecele lui îi era foarte greu, din care cauză stomacul său nu putea să primească nici mâncare, nici băutură; ci toate cele ce îi intrau pe gură, îndată i se întorceau înapoi.
Atunci iarăși a alergat cu lacrimi, rugându-se sfinților răbdători de chinuri, Chir și Ioan, doctorii săi cei încredințați. Aceia, arătându-i-se lui în vis, mai întâi l-au ocărât pentru mândria lui, apoi i-au poruncit să-și lepede hainele cele de mult preț și să se îmbrace într-o haină de păr și, luând vasele cele de apă, să aducă apă rece la frații cei neputincioși și săraci, pentru adăparea lor. Amonie, după ce a făcut aceasta fără lenevire, sfinții iarăși i s-au arătat și i-au poruncit, ca, luând untdelemn din candelele lor, asemenea și ceară din lumânările aprinse lângă raclele lor, să facă un plasture și să-l lipească de pântecele său. Amonie, făcând aceasta, s-a făcut sănătos.
Un alexandrin, anume Teodor, fiind multă vreme orb de amândoi ochii, a fost dus la Manutin, în biserica unde erau moaștele sfinților răbdători de chinuri și acolo se ruga cu osârdie pentru luminarea ochilor săi. Deci, sfinții i s-au arătat în vedenie și i-au poruncit să meargă și să se spele la izvorul care era aproape de biserica lor. Iar el, ducându-se, s-a spălat, și când și-a șters fața cu băsmăluța îndată a văzut. Deci, mai întâi a văzut în băsmăluță albețile care căzuseră din ochi ca niște solzi. El s-a întors de la biserică cu bucurie, arătând la toți orbirea sa cea căzută în băsmăluță.
Un alt bărbat, anume Calos, plăcut lui Dumnezeu după nume și după viață, din întâmplare căzând de pe o scară, și-a sfărâmat fluierul piciorului în multe bucăți, și-l durea foarte tare. Chemând mulți doctori și neputând dobândi nici un ajutor de la el, a alergat cu credință mare la acești doctori fără de arginți, Chir și Ioan, și ungându-i piciorul cu untdelemn din candele lor, s-a tămăduit în același ceas.
Un om, anume Isidor de la Maiuma, avea durere înăuntru, la ficat, care, putrezind, s-a făcut în sânge și în flegmă, astfel că scuipa cu sânge. Omul acela, neputând să se tămăduiască cu nici un fel de doctorii, a alergat la moaștele cele tămăduitoare ale sfinților răbdători de patimi și aceia i s-au arătat, nu în vedenie, ci la arătare și i-au dat lui să mănânce o bucată de chitrin. Acela, primind acea bucată din mâinile lor, nu știa de la cine o primește deoarece socotea, că aceia sunt din poporul ce venise să dea închinăciune sfintelor moaște ale mucenicilor. După ce a mâncat ceea ce i se dăduse, îndată s-a tulburat stomacul lui și a vărsat un vierme mare, care rodea ficații lui, iar sfinții fără de arginți, s-au făcut nevăzuți. El, făcându-se sănătos în acel ceas, a dat mulțumire lui Dumnezeu și plăcuților Lui.
Un om, anume Mina, mai marele cetății Filoponiei, fiind cuprins de o boală cumplită cu chinuri și friguri, adăugându-i-se pe lângă aceasta și împietrirea stomacului, i se încuiase stomacul. Câte doctorii îi dădeau pe gură doctorii, toate rămâneau fără de folos, și încă mai rău i se umfla pântecele, neputând să iasă afară. Bărbatul acela a pătimit așa două săptămâni. Suferind acea cumplită durere, se deznădăjduise din partea doctorilor, dar, aducându-și aminte de sfinții doctori fără de arginți, Chir și Ioan, a poruncit să-l ducă cu patul în Manutin la tămăduitoarele lor moaște. Acolo, rugându-se el cu lacrimi și adormind puțin, i s-au arătat sfinții și i-au dat să mănânce o smochină. Deșteptându-se din somn a găsit smochina pe pat lângă el și, luând-o, a mâncat-o și îndată i s-a dezlegat stomacul și s-a făcut sănătos.
Un alt Mina, care era mai înainte, ca acel vechi Isail, ușor și grabnic cu picioarele, ca o căprioară de cele din țarină, odată s-a îmbolnăvit de picioare foarte tare, încât nici nu putea păși. Deci, a zăcut multă vreme în pat, slăbind foarte tare picioarele lui. El a poruncit să-l ducă cu patul la sfinții făcători de minuni, Chir și Ioan. După ce și-a uns picioarele cu untdelemn de la candelele care ardeau la cinstitele lor moaște, îndată s-a sculat sănătos și umbla bine cu picioarele cele tămăduite, mulțumind lui Dumnezeu și Sfinților Lui.
O femeie cu numele Teodora, bând apă, din întâmplare a băut o broscuță mică, însă nu știa ce a băut, deci acea broscuță a crescut în pântecele ei. La început acea broască, care era mică, îi făcea puțină durere înăuntru, iar după ce a crescut mare, s-a mărit și durerea, încât femeia aceea nu avea odihnă de acea cumplită durere, nici ziua, nici noaptea.
Deci, se văita și se tăvălea pe pământ și nimeni nu putea s-o ajute nici să cunoască care îi este boala. Mulți socoteau că aceea este muncită de diavol; deci, o aduse la acești sfinți tămăduitori Chir și Ioan, care, arătându-se noaptea, i-au poruncit, ca, mai înainte de primirea mâncării, să bea apă multă. Femeia, după ce a făcut aceasta, stomacul ei îndată s-a tulburat și a vărsat o broască mare și astfel s-a făcut sănătoasă. Deci, toți cei care au văzut aceasta, minunându-se, au slăvit pe Dumnezeu și pe plăcuții Lui.
După acea femeie Teodora, a alergat un bărbat oarecare, anume Teodor, la sfinții doctori fără plată, având înăuntru otravă dată de niște oameni răi. Acela, bolind foarte tare, nu putea să câștige ajutor de la doctori. Rugându-se el cu lacrimi pentru sănătatea sa, sfinții i s-au arătat în vedenie, poruncindu-i să mănânce o jivină, care pe grecește se numește scolopendra. Deșteptându-se el din vedenie, s-a întărit cu semnul Sfintei Cruci, pentru că socotea că este o nălucire drăcească și iarăși se ruga către sfinți cerând sănătate. În altă noapte, sfinții s-au arătat, poruncindu-i același lucru. Dar el nu credea, fiindcă acea jivină este plină de otravă, iar nu de tămăduire. I s-a făcut lui și a treia oară aceeași arătare; dar nici așa n-a ascultat, părându-i-se că aceea este o nălucire a vrăjmașului. Dar într-a patra noapte, sfinții i s-au arătat, nu în vis, ci la arătare, fiindu-le milă de boala cea grea a lui și au zis: „Pentru ce nu crezi cuvintele noastre? Deci, sculându-te, mergi la izvorul nostru și ceea ce vei găsi acolo de mâncare să mănânci, că aceea îți va fi doctoria folositoare”.
Teodor, crezând că acea vedenie este adevărată, făcându-se ziuă, a mers la izvor și acolo a găsit un castravecior mic ce era pe jos, pe care luându-l, a început a-l mânca cu plăcere. Dar când voia să bage în gură rămășița castravetelui, a văzut într-însul cea din urmă bucățică a jivinei, care se numește scolopendra; căci o mâncase pe toată cu castravetele acela. Deci, temându-se, a aruncat la pământ acea rămășiță, iar el a început a vărsa. Și a vărsat astfel cu castravetele și jivina aceea, cum și toată otrava care a fost mai înainte într-însul. Astfel s-a făcut sănătos desăvârșit și întorcându-se la biserică, s-a închinat cu mulțumire cinstitelor moaște ale tămăduitorilor săi.
Din Babilonul Egiptului a venit în Manutin la sfinții făcători de minuni, o femeie, anume Maria, având cu sine un fiu de opt ani. Aceluia i se trăsese limba din gură prin lucrarea diavolească și atârna afară ca de o palmă de lungă, iar mărimea nu era de măsura limbii omenești și vederea lui era străină, fiind gros, negru, puturos și grețos la toți cei ce priveau la dânsul și curgându-i neîncetat spume negre. Acel copil, din întâmplare căzând pe pământ lângă mormântul sfinților, s-a lovit cu limba de marmura ce se afla acolo și îndată s-a tras înapoi. Astfel că din batjocura cea diavolească, s-a așezat la loc, în obișnuita măsură de creștere și copilul s-a făcut sănătos.
Un bărbat din Egipt, anume Evghenie, fiind bolnav de idropică, a fost adus la sfinți bolnav cu tot trupul, având pântecele foarte umflat. Aceluia arătându-i-se sfinții în vedenie, s-au atins cu mâinile de pântecele lui și i-au zis: „Evghenie, scoală-te și întoar-ce-te sănătos la casa ta!” Evghenie, deșteptându-se, s-a văzut scăpat de toată greutatea de idropică, umblând ca și înainte, și din acel ceas a dobândit sănătate desăvârșită.
Pomenind aceste puține minuni, din cele multe ale sfinților fără de arginți Chir și Ioan, slăvim pe Hristos Dumnezeu, Cel ce le-a dat un dar ca acesta slăvit, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.
Cuviosul Pavel doctorul
Cuviosul Pavel era de neam din cetatea Corintului, născut din părinți creștini și crescut în bună credință. El din tinerețe iubind pe Dumnezeu, a intrat într-o mănăstire și s-a făcut monah. Deci, ostenindu-se mult în pustniceștile nevoințe, s-a făcut bărbat iscusit. Pentru aceasta, diavolul desfrânării se lupta cu dânsul. Deci, într-o noapte Cuviosul Pavel stând la rugăciune, s-a arătat diavolul înaintea lui și i-a zis: „De nu-ți vei face pofta trupească măcar odată, apoi mă voi înarma cu tărie asupra ta”. El, certându-l cu numele lui Iisus Hristos și cu semnul Sfintei Cruci, l-a gonit. După aceea diavolul a îndemnat asupra lui pe o femeie desfrânată, care născuse un copil de curând; l-a adus la cuviosul și i l-a pus pe genunchii săi, zicând: „Copilul acesta l-am zămislit și l-am născut cu tine!” Starețul a primit pruncul cu bucurie. Dar, venind ereticii, i-au legat mâinile înapoi; apoi, legându-i pruncul de grumaz, îl purtau prin cetate, batjocorindu-l.
Deci, Pavel, stând în mijlocul poporului și făcând semn cu mâna, a zis: „Ascultați, fraților, să întrebăm pe prunc, ca să ne spună cine este tatăl lui”, pruncul fiind de curând născut. El a zis către prunc: „Să ne spui cine este tatăl tău?” Pruncul, rupându-și scutecele, a arătat cu mâna spre un țigan, și a zis: „Acesta este tatăl meu, iar nu monahul Pavel”. Poporul, auzind aceasta, s-a închinat starețului, cerându-i iertare. Dumnezeu i-a dat de atunci daruri de tămăduiri, căci punea mâinile pe cei neputincioși și-i făcea sănătoși.
Cuviosul, viețuind șaptezeci de ani și mai mult, s-a dus către Domnul, Căruia bine I-a plăcut și, numărându-se în ceata sfinților, slăvește împreună cu dânșii pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia și de la noi să-I fie slavă în veci. Amin.