Sinaxar 4 februarie
📑 Cuprins:
- Cuviosul Isidor Pelusiotul
- Cuviosul Nicolae Mărturisitorul
- Pomenirea unui sihastru necunoscut
- Sf. Mc. Avramie, ep. Arvilului din Persia
- Cuv. Ioan cel din Irinopole
- Sf. Mc. Teoctist
- Cuv. Iasim, făcătorul de minuni
- Sf. nou Mc. Iosif de la Halep
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Cuviosul Isidor Pelusiotul
Cuviosul Isidor era egiptean, fiu de părinți de neam bun și iubitori de Dumnezeu, fiind și rudă cu Teofil, arhiepiscopul Alexandriei și cu Sfântul Chiril, care a luat scaunul după Teofil. El, învățând filozofia din afară și dumnezeiasca înțelepciune, a lăsat slava lumii acesteia, bogăția, strălucirea numelui și, pe toate socotindu-le gunoaie, s-a dus la muntele Pelusiului. Acolo, primind viața monahicească, bine s-a nevoit în vremea împărăției lui Teodosie cel Mic. El a fost bărbat desăvârșit în bunătăți, preot și egumen, cu viața și cu înțelepciunea slăvit și cinstit de toți. Despre el vorbește Evagrie, istoricul bisericesc, când zice: „Împărățind Teodosie, Isidor Pelusiotul era în mare cinste, de a cărui slavă ieșită din lucrurile și cuvintele lui se auzise departe și era lăudat de gurile tuturor. Acesta și-a obosit trupul cu ostenelile atât de mult, încât vedeau toți că are viață îngerească. Trăind în chipul vieții monahicești și al gândirii de Dumnezeu, era totdeauna și înaintea tuturor pildă, spre a fi urmat; el a scris multe cuvinte foarte folositoare”.
Mai mărturisește încă despre viața lui cea îmbunătățită și Nichifor, istoricul, zicând astfel: „Dumnezeiescul Isidor din tinerețe a avut atât de multe sudori în ostenelile mănăstirești și atât de mult și-a omorât trupul, iar sufletul și l-a înfierbântat cu tăinuite și înalte învățături, încât de toți se vedea că petrece o viață cu adevărat creștinească. Apoi era un stâlp viu și însuflețit al rânduielilor monahicești și al dumnezeieștii vedenii și ca un exemplu viu al urmării și al învățăturii duhovnicești. Multe lucrări, pline de mult folos sunt scrise de dânsul, dar mai ales epistolele lui către diferite persoane – pline de dumnezeiescul har și de omeneasca înțelepciune, aproape zece mii -, în care tălmăcește toată dumnezeiasca Scriptură și îndreaptă obiceiurile tuturor oamenilor.
Din niște asemenea mărturii se vede cum era plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Isidor, măcar că nu s-a găsit scrisă viața lui cu de-amănuntul. Însă este destul că din cuvintele cele scurte se cunoaște sfințenia cea mare și înțelepciunea lui, căci tuturor le era chip de viață îmbunătățită și a umplut toată lumea de scrisorile sale cele de Dumnezeu înțelepțite. El a fost mare sprijinitor al Sfântului Ioan Gură de Aur, cel izgonit cu nedreptate de pe scaun, și a scris mult către Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, și către Arcadie, împăratul, sfătuindu-l ca să înceteze scornirea cea rea. Dar, deși n-a reușit, totuși a mustrat răutatea și nedreptatea acelora.
După moartea lui Ioan Gură de Aur, a îndemnat prin scrisorile sale pe Sfântul Chiril Alexandrinul – care a urmat după Teofil -, să scrie numele lui Ioan în tabla bisericească, ca a unui sfânt mărturisitor, care a pătimit pentru adevăr multe răutăți de la oamenii cei răi. A scris și lui Teodosie, împăratul, învățându-l să se îngrijească de pacea bisericească, și l-a îndemnat pe acela să adune în Efes al treilea sinod ecumenic contra rău-credincioșilor eretici. Era mare râvnitor pentru dreapta credință și puternic luptător împotriva ereticilor, fiind gata a pătimi și a muri pentru credința cea dreaptă.
Aceasta este arătat din cuvintele lui, căci scriind către un Terasie, hulitorul, zice: „Te întreb pe tine, cel ce ne ocărăști pe noi și te arăți aspru judecător: de te-ar pune împăratul asupra cetății, ca să o păzești, iar tu ai vedea zidul surpându-se și sfărâmându-se, ca să se facă lesnicioasă intrarea vrăjmașilor în cetate, au doară n-ai sta împotrivă cu toate uneltele și armele, oprind spargerea zidului și nelăsând intrarea vrăjmașilor? Aceasta ai face ca și cetatea și pe tine însuți să te poți apăra de vrăjmași, iar a ta credință și osârdnică supunere să o arăți către împăratul. Dar nouă, pe care Dumnezeu ne-a pus dascăli Sfintei Sale Biserici, nu ni se cade să stăm cu tărie împotriva lui Arie, care, nu numai că a ridicat război asupra drept-credincioasei turme a lui Hristos, ci și pe mulți i-a pierdut? Eu pentru această pricină nu țin seamă de nici o primejdie, ci mai bine doresc aceasta, ca adică toate primejdiile să le pătimesc pentru dreapta credință”.
Din aceste cuvinte ale sfântului se vede râvna lui pentru dreapta credință, dar și celelalte fapte bune ale lui le cunoaște fiecare, din scrisorile sale. Fecioria, al cărei păzitor era, o laudă mai mult decât pe multe alte fapte bune, numind-o împărăteasă, pe care toate rânduielile sunt datoare a o cinsti. Însă nu defaimă nici însoțirea cea legiuită, pentru că zice în epistola sa către Antonie Scolasticul: „Se cuvine a asemăna cu soarele pe cei ce-și păzesc fecioria, iar cu luna pe cei ce viețuiesc în văduvia cea neprihănită, iar cu stelele pe cei ce locuiesc în însoțire cinstită”.
În aceasta urmează Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Alta este slava soarelui, alta este slava lunii și alta slava stelelor”. Apoi sfătuiește cuviosul și pe iubitorii de înțelepciunea cea dinafară ca mai mult să se deprindă în viața cea îmbunătățită, decât la frumoasa grăire. Pentru că zice într-o scrisoare către Patrim, monahul: „Cu bună minte, precum aud despre tine, și cu darul firii ești împodobit, încât cu sârguință te nevoiești la învățătura retoricească, ca adică să grăiești frumos; însă calea vieții duhovnicești, prin faptele cele bune mai mult să o urmezi, decât prin frumoasa grăire. Drept aceea, dacă dorești să câștigi răsplătirile cele fără de moarte, de frumoasă grăire îngrijește-te puțin iar a face fapte bune, silește-te cu osârdie”.
Asemenea și către Apolonie, episcopul, scrie: „De vreme ce nu se cuvine a atrage, cu sila, pe cei care sunt astfel născuți încât să aibă voia slobodă cum și pe cei ce se împotrivesc dreptei credințe, pentru aceea, îngrijește, ca prin sfat bun, prin viața ta și prin bunele obiceiuri, să luminezi pe cei ce sunt în întuneric”.
Acest sfânt mai învață că omul cel îmbunătățit se cade să nu se mândrească pentru lucrurile sale cele bune, ci cele smerite să le socotească pentru sineși. „Cel ce lucrează faptele bune are cunună luminată, iar cela ce săvârșește multe fapte bune, însă i se pare că puțin bine a făcut, acela, prin acea smerită părere despre sine, mai luminoasă cunună va avea. Dar mai drept să zic: De este în cineva gând smerit, faptele bune ale aceluia se fac mai luminoase, iar de nu este cu gândul smerit, apoi și faptele bune cele luminoase, se întunecă și cele mari se micșorează. Drept aceea, de voiește cineva să-și arate faptele sale bune, să nu le socotească mari, căci atunci mari se vor afla”. Astfel Cuviosul Isidor, învățându-i pe mulți, singur mai întâi era desăvârșit pentru cele ce le învăța, urmând Domnului Celui ce a început mai întâi a face; apoi pentru lucrurile sale cele bune nu se mândrea, ci smerit cugeta. Iar gândul smerit a însoțit curăția ca o pereche de boi mult ostenitori, care trăgeau jugul cel bun al lui Hristos.
Întreaga lui înțelepciune însă este arătată în epistola lui către Paladie, episcopul Elinopoliei, prin care cu îndestulare îl învață să se ferească de vorba cu partea femeiască, pentru că zice Scriptura: Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune. Apoi vorba cu femeile, chiar și bună de ar fi, este însă puternică a strica pe omul cel dinăuntru în taină, prin gânduri necurate, deși fiind curat trupul, însă pe suflet îl face necurat. Pentru aceea, Cuviosul Isidor, sfătuindu-l pe episcopul acela, care adeseori vorbea cele de folos cu partea femeiască și care se lăuda că nu simte patimă, îi zicea: „De vorbele femeiești fugi pe cât poți, bunule bărbat. Căci celor ce au treapta preoției, mai sfinți și mai curați se cade să fie decât acei care s-au dus în munți și în pustie. Pentru că aceștia au grijă de sine și de popor, iar acei care s-au dus în pustie au grijă numai de ei. Acestora, care sunt puși la asemenea înălțime a vredniciei preoțești toți le cearcă și le privesc viața, iar cei ce șed prin peșteri, aceia pe ale lor răni le tămăduiesc sau singuri lor își împletesc cununi.
De vei merge la femei pentru vreo slujbă, să ai ochii plecați în jos și pe acelea, la care ai mers, să le înveți să privească cu curăție deplină. După ce vei grăi cuvinte puține, care pot să le întărească și să le lumineze sufletele, îndată fugi, ca nu cumva vorba cea lungă să înmoaie a ta putere și să o slăbească. Iar de vei voi să fii cinstit, căci așa se cade, mai ales duhovnicescului bărbat, apoi să nu ai cu dânsele prietenie nicidecum și atunci vei fi cinstit, pentru că firea femeiască se face nesuferită spre cel ce o momește, iar spre cei ce o defăimează, ea mai cu multă libertate își arată firea.
Unii zic că de vorbești cu dânsele nu primești nici o vătămare. Eu însă zic, ca toți să se încredințeze de acestea, că și pietrele se sparg de picăturile de ploaie care pică totdeauna pe ele. Ia aminte la ceea ce grăiesc: că ce este mai tare decât piatra și ce este mai moale decât apa și, mai ales, decât picăturile de apă? Deci, dacă firea se micșorează de acel lucru, apoi cum nu va fi biruită și răsturnată voia omenească care ușor este mișcată?”
Astfel sfătuind Cuviosul Isidor pe episcopul Paladie, ne povățuiește și pe noi toți la viața cea cu întreagă înțelepciune, ca să ne păzim, nu numai trupul de căderea în păcat, dar și sufletul să-l păzim, să-l ferim întreg de gândurile ce-l strică.
Multe fapte bune învăță cuviosul pe toți, prin scrieri și prin vorbire. Apoi, ajungând la adânci bătrânețe și plăcând lui Dumnezeu desăvârșit, s-a sfârșit cu pace.
Cuviosul Nicolae Mărturisitorul
Cuviosul părintele nostru Nicolae s-a născut în insula Creta, în satul ce se numea Chidonia, din care era și Sfântul mucenic Vasilid, unul din cei zece mucenici care au pătimit în Creta. Părinții acestui fericit Nicolae fiind creștini, l-au dat din tinerețe să învețe Sfintele Scripturi și, la zece ani, obișnuindu-se cu dumnezeieștile cărți, l-au trimis în Constantinopol la unchiul său, fericitul Teofan, monahul, care petrecea în mănăstirea Studiților. Acesta, primind pe nepotul său cu dragoste, l-a dus la Cuviosul Teodor, egumenul studiților. Dar fericitul Teodor, văzând mai înainte cu duhul că copilul acela avea să fie vas de bună trebuință al lui Dumnezeu, l-a binecuvântat și i-a poruncit să petreacă cu alți copii la un loc deosebit, ce era afară din mănăstire, fiind rânduit pentru învățătura copiilor. După aceasta, egumenul, văzând pe fericitul Nicolae priceput și bun la obiceiuri, blând și smerit, având vârsta potrivită, l-a dus înăuntru, în mănăstire, și l-a tuns în chipul monahicesc. Apoi după câțiva ani l-a silit să primească și preoția, pentru viața lui cea îmbunătățită.
Petrecând fericitul Nicolae în mănăstirea aceea cu plăcere de Dumnezeu, a venit la dânsul un frate al lui, după trup, anume Tit și i-a spus cu lacrimi cum că saracinii cei fără de Dumnezeu prădând ostrovul Critului au robit pe părinții lor și i-au dus în pământul lor. Iar el, deși îl durea inima de părinți, sfătuia pe fratele său să nu se mâhnească de aceea, zicându-i: „Așa a fost plăcerea lui Dumnezeu, fără de a Cărui voie nu cade nici un fir de păr din cap. El știe ceea ce rânduiește pentru folosul oamenilor, deci către El să aruncăm grija noastră și purtarea de grijă pentru părinții noștri. Iar nouă ni se cade să ne îngrijim de noi înșine, ca să nu fim robiți de poftele trupești și de înșelăciunea veacului acestuia și să nu ne ducă pe noi în mâna vrăjmașilor nevăzuți în locul întunericului și al negurii celei neluminoase”. Astfel mângâind Nicolae pe fratele său, l-a adus la umilință și l-a făcut bun monah.
În acele vremi, Biserica lui Hristos ocârmuindu-se în pace și liniște prin păstorii cei buni, deodată, prin voia lui Dumnezeu s-a ridicat viforul tulburării, prin rău-credinciosul Leon Armeanul, care tulbura Biserica cu eresul luptei contra sfintelor icoane. El mai întâi a fost patriciu în împărăția drept-credinciosului împărat Mihail, care se numea Rangave, și având rânduiala de dregător împărătesc, cu meșteșug a răpit împărăția într-un chip ca acesta:
Fiind atunci războiul grecilor cu bulgarii și ieșind împăratul Mihail, a pus pe Leon ca voievod asupra oștilor Răsăritului, neștiind că Leon caută să ia împărăția de la dânsul cu vicleșug.
Deci, când s-au lovit grecii cu bulgarii, slăbind aceștia, voiau să se pregătească de fugă. Dar Leon Armeanul cu începătorii de oaste, pe care încă de la început îi amăgise cu daruri și cu toate cetele care erau sub dânsul, îndată au fugit, negonindu-i nimeni. Bulgarii, văzând pe greci fugind înapoi, mai întâi se temeau să urmeze după dânșii, ca să nu fie vreun vicleșug, dar văzând fuga lor fără de întoarcere, au luat îndrăzneală și, gonindu-i, au ucis o mulțime de greci; și așa împăratul Mihail s-a întors biruitor. Iar fuga aceea a făcut-o Leon cu un meșteșug și vicleșug ca acesta: Ca adică oastea și poporul să urască pe împăratul ca pe un fricos, neștiind a rândui războaiele, ca astfel să-i poată răpi împărăția, ceea ce s-a și făcut. Căci intrând împăratul Mihail în Constantinopol biruit, Leon a rămas cu oastea în Bitinia, ca să păzească hotarele și îndată răutatea, care o avea de demult în inimă, atunci a descoperit-o, căci a dat de veste pretutindeni că, prin a împăratului neștiință și inimă fricoasă, grecii și-au pierdut cinstea bărbăției lor, fiind biruiți de bulgari.
Astfel a înrăit toată oastea împotriva împăratului, iar Leon singur s-a sculat asupra făcătorului său de bine și a fost ales împărat acolo în Bitinia, de toată oastea. Ajungând degrabă vestea aceea la împăratul Mihail și mulți sfătuind pe împăratul să se împotrivească lui Leon cu tărie, nelăsându-l să împărățească, Mihail a răspuns: „Mai bine îmi este ca nu numai de împărăție, dar și de viață să mă lipsesc, decât să se verse o picătură de sânge creștinesc pentru mine, în războiul dintre noi”. Deci îndată a trimis în taină la Leon coroana sa împărătească, porfira și încălțămintele împărătești, zicându-i: „Iată îți las împărăția, vino fără frică în Constantinopol și împărățește”. Făcând aceasta, Mihail îndată s-a îmbrăcat în chip monahicesc, împreună cu femeia sa.
Intrând Leon în Constantinopol cu multă slavă, a stat pe scaunul împărăției grecești și îndată pe făcătorul său de bine, Mihail, care cu dragoste i-a dat împărăția, l-a trimis într-o insulă în surghiun, iar pe cei doi fii ai săi, Teofilact și Ignatie, a poruncit să-i castreze. După o vreme s-a ridicat păgânul acela de împărat și asupra lui Hristos Domnul și asupra Sfintei Biserici, adunând un sobor nedrept contra sfintelor icoane, pe care le arunca din bisericile lui Dumnezeu. Iar când sfințitul patriarh Nichifor și drept-credincioșii arhierei și arhimandriți, precum și toți părinții cei de Dumnezeu insuflați i s-au împotrivit, neînvoindu-se la păgânătatea lui și îl sfătuiau să nu facă rău și să nu tulbure cu un eres ca acela Biserica lui Hristos, îndată el, ticălosul, i-a izgonit din palat cu necinste pe toți și i-a trimis în surghiun, în diferite țări.
Atunci și Sfântul Teodor Studitul, împotrivindu-se împăratului, a fost surghiunit împreună cu ucenicul său, fericitul Nicolae, în hotarele Apoloniadei, în cetatea ce se numea Mezopa, unde au stat închiși în temniță un an. Apoi, auzind împăratul despre dânșii cum că acolo, prin învățătura lor, au îndemnat pe mulți oameni la cinstirea sfintelor icoane, a poruncit să-i izgonească de acolo în părțile Răsăritului, la un loc ce se numea Zonit; și acolo să-i păzească într-o temniță, ca nimeni să nu meargă la dânșii și ca să nu poată vorbi cu nimeni. Însă bunii mărturisitori, când nu puteau să grăiască cu gura către popor și să învețe dreapta credință, prin scrisorile din temniță scrise către cei credincioși risipeau dogmele eretice ca prin niște trâmbițe cu mari glasuri, ca zidurile Ierihonului; iar dreapta credință o îndreptau și o propovăduiau. De acest lucru înștiințându-se împăratul, a trimis pe un oarecare ostaș, pe nume Anastasie, ca prin bătăi cumplite să-i pedepsească. Deci, mergând trimisul, i-a bătut cu nemilostivire, mai întâi pe fericitul Teodor, apoi pe ucenicul lui, fericitul Nicolae, încât li s-au sfărâmat trupurile de bătăile suferite. Apoi iarăși i-au închis în temniță și au astupat intrarea, poruncind ca prin foame și sete să-i chinuiască.
Dar cine va spune necazul, răbdarea și foamea fericiților închiși și toate primejdiile pe care le-au răbdat în strâmtoarea temniței trei ani și mai ales în urma bătăilor luate, încât nu numai de dureri, ci și de foame și sete slăbeau? Pentru că uneori a treia zi, a patra zi și câteodată la câte o săptămână le aduceau străjerii puțină pâine pe fereastră și aceea cu ocară și cu defăimare. Asemenea și apă foarte puțină le dădea. Apoi rănile de pe trupul lor nevindecându-se încă bine, a venit iarăși alt trimis de la împărat să-i chinuiască, pentru că oarecare din cei răutăcioși a dus la împărat o scrisoare a lor, pe care fericitul Nicolae, de față cu Teodor, o scrisese către creștini. Într-însa era scrisă mustrarea păgânătății, a răutății împăratului și a eresului luptei contra sfintelor icoane, cum și pierderea cea vătămătoare de suflet, și cuprindea pentru credincioși o frumoasă și folositoare învățătură despre credință.
Acea scrisoare citind-o rău-credinciosul împărat Leon, s-a umplut de multă mânie și, răcnind ca o fiară în chipul leului, a trimis îndată pe un prigonitor cumplit, ca să le arate scrisoarea aceea de este a lor și să-i bată până la cea din urmă suflare.
Ajungând prigonitorul acela la închisoarea cuvioșilor, i-a scos din temniță și, arătându-le scrisoarea, i-a întrebat de este a lor. Iar ei nu au tăinuit lucrul lor, căci Cuviosul Teodor poruncea, iar fericitul Nicolae scria. Atunci, mâniindu-se trimisul, mai întâi pe Nicolae dezbrăcându-l, l-a întins la pământ și l-a bătut fără milă, mult timp. Apoi, lăsându-l jumătate mort, s-a întors la Teodor, bătându-l și pe acela asemenea, tot trupul i-a umplut de răni, nesfărâmându-i oasele. Apoi, lăsându-l abia viu, iarăși s-a întors la Nicolae și se ispitea ca prin îmbunări să-l înduplece la un gând cu împăratul. Iar el, fiind nemișcat în dreapta credință, îi nesocotea cuvintele.
Mâniindu-se și mai mult chinuitorul, a poruncit iarăși ca mai cu asprime să-l bată pe fericitul Nicolae. Apoi îl bătură pe Cuviosul pe spate și pe pântece mult, iar după bătăile cumplite, prigonitorul l-a lăsat gol, ca să stea în ger toată noaptea – pentru că atunci era în luna lui februarie și era iarnă. Iar pe el durându-l trupul, de multe răni ce avea, și înghețând de frig, răbda chinurile mulțumind lui Dumnezeu. După aceasta, chinuitorul aruncându-l iarăși în temniță, s-a întors la împăratul.
Cuvioșii părinți, după primirea bătăilor celor multe, aveau trupurile rănite până la oase, iar străjerii, văzând o pătimire ca aceasta, se umileau și, schimbându-se în milă, le-au dat apă caldă și untdelemn. Și astfel, cuvioșii pătimitori își spălau unul altuia rănile cu un burete muiat în apă și, ungându-le cu untdelemn, le tămăduiau. Așa astfel pătimind sfinții nouăzeci de zile și încă netămăduindu-se desăvârșit de răni, împăratul cel păgân iarăși a poruncit să-i ducă de acolo la hotarele Smirnei. Acolo, dându-le multe bătăi și băgându-le picioarele în obezi, a poruncit să-i arunce în temniță, unde au zăcut cuvioșii douăzeci de luni în primejdii și strâmtorări multe. Iar Dumnezeu, auzind pe robii Săi care strigau către El ziua și noaptea, și aducându-Și aminte de cei ferecați, a binevoit ca acel rău-credincios împărat să piară, fiind ucis în biserică chiar de ostașii săi. După dânsul, venind Mihail, ce se numea Valvos, a luat sceptrul împărăției grecești. Acela, însă, deși era rău-credincios, nu prigonea pe creștini și nu a oprit ca fiecare să se întoarcă la locul său.
Atunci fiind liberați și fericitul Nicolae, și marele Teodor, au venit în Calcedon, la patriarhul Nichifor, care era în surghiun. Iar fericitul Nichifor s-a mângâiat foarte mult de venirea lor și, văzând pe trupurile lor răni de pătimitori, îi cinstea ca pe niște sfinți mucenici. Deci, petrecând acolo câtva timp, au venit cu patriarhul la Constantinopol, ca să se sfătuiască cu împăratul și să primească dreapta credință. Dar acela, pentru învârtoșarea cea multă, n-a ascultat învățătura lor și n-a voit ca să se închine sfintelor icoane; dar nici pe alții nu-i oprea de la cinstirea lor. Însă în împărăteasca cetate n-a lăsat să se pună icoane, dar prin cetățile cele de primprejur, unde ar fi voit cineva, putea să le aibă. Pentru aceasta, Sfinții Părinți Teodor și Nicolae, sărutând pe patriarh, au ieșit din împărăteasca cetate, ca să-și poată păzi sfânta credință cea dreaptă mai cu libertate, prin închinarea la icoane.
Sălășluindu-se ei în insula Heronis Acriton și acolo petrecând câtăva vreme lângă biserica Sfântului Mucenic Trifon, marele Teodor s-a mutat către Dumnezeu. Fericitul Nicolae, rămânând după părintele său cel duhovnicesc, nu se ducea de la mormântul lui, ci, petrecând lângă dânsul, în mai multe nevoințe își ducea viața cea monahicească. Dar Mihail împăratul, ducându-se din viața aceasta, iar apoi Teofil, fiul său luând împărăția, s-a ridicat iarăși prigonire asupra credincioșilor pentru sfintele icoane; și erau chinuiți de eretici toți cei care cu dreaptă credință se închinau icoanei lui Hristos.
În acea vreme și cei doi frați după trup și după duh, Cuvioșii părinți Teodor și Teofan, au pătimit mult și au fost însemnați. De atunci și fericitul Nicolae, lăsându-și petrecerea de lângă mormântul părintelui său, rătăcea din loc în loc, până ce a murit împăratul Teofil, luptătorul contra sfintelor icoane, după a cărui moarte a luat împărăția femeia lui, drept credincioasa Teodora, cu fiul său Mihail, care era minor. Acum făcut iarăși liniște în Biserica lui Hristos și dreapta-credință a strălucit, fiind patriarh în Constantinopol Sfântul Metodie.
În acea vreme fericitul Nicolae a venit în Mănăstirea Studitul și a fost egumen, după moartea Cuviosului Navcratie, Mărturisitorul, pe când era patriarh Sfântul Ignatie, care a fost după Sfântul Metodie. Ținând egumenia trei ani, a încredințat-o fericitului Sofronie, bărbatul cel îmbunătățit, iar el, sălășluindu-se la un loc liniștit, petrecea în tăcere. Dar și Sofronie, după patru ani ai egumeniei sale, a trecut către Domnul și, mergând frații la Cuviosul Nicolae, cu multă rugăminte l-au silit ca iarăși să primească egumenia.
Deci, viețuind el câtăva vreme, împăratul Mihail, ajungând în vârstă și îndărătnicindu-se, a izgonit din palatul împărătesc pe fericita Teodora, maica sa, și a silit-o a se tunde într-una din mănăstirile de fecioare, după sfatul fratelui ei și al unchiului său, Barda, pe care l-a făcut părtaș împărăției sale. Atunci s-a făcut mare tulburare și sminteală în popor, pentru faptul că împăratul s-a ridicat asupra maicii sale, iar Barda, lăsându-și femeia sa legiuită, a întinat patul fiului său, luându-i femeia. Atunci și pe sfințitul patriarh Ignatie, care voia să îndrepte o răzvrătire ca aceea între împărați și să dezrădăcineze fărădelegea lui Barda, îl învăța neîncetat, dar n-a folosit la nimic.
Odată, împăratul Barda, venind în soborniceasca biserică la o vreme de praznic, voia să se împărtășească cu preacuratele Taine. Dar patriarhul l-a oprit nu numai de la împărtășanie, ci și înaintea a tot poporul a mustrat fărădelegea lui și l-a despărțit de Biserică. Atunci Barda, îndrăcindu-se cu răutatea asupra patriarhului, a pornit pe împăratul Mihail asupra lui și l-a izgonit de pe scaun, iar în locul lui l-a ridicat pe Fotie.
Văzând o tulburare și o neorânduială ca aceasta, fericitul Nicolae și-a lăsat mănăstirea și, luându-și pe fratele său, s-au dus la un sat mănăstiresc ce se numea Prenet și acolo viețuiau în liniște, nevrând să audă de fărădelegile ce se făceau de împărați. Însă, nu mult a viețuit acolo, și a fost izgonit. Pentru că s-a întâmplat cândva ca împărații să plutească cu corabia spre apele cele calde, pe lângă locul acela unde sfântul avea locuința sa, și știind despre dânsul că este bărbat îmbunătățit și între toți slăvit, s-au abătut pe la el, vrând să-l înduplece la unirea lor prin înșelăciune. Adică și el să se învoiască și să întărească izgonirea patriarhului Ignatie, cum și însoțirea cea desfrânată a lui Barda. Dar sfântul nu numai că n-a lăudat acele fapte rele ale lor, ci chiar le-a proorocit că de nu se vor pocăi de răutățile lor, apoi vor pieri cu rea moarte, ceea ce s-a și întâmplat mai pe urmă.
Unele ca acestea auzind de la dânsul, împărații cei răi s-au mâniat asupra lui și l-au izgonit de acolo, iar în Mănăstirea Studiților au poruncit să pună alt egumen. Fericitul Nicolae, trecând din loc în loc, își chinuia bătrânețele sale. Apoi, din porunca împăraților celor fărădelege, prinzându-l iarăși și legându-l, l-au dus în mănăstirea sa și doi ani a fost închis în temniță, până la moartea acelor împărați, Mihail și Barda, pentru care s-a și împlinit proorocirea sfântului. Căci, mergând ei cu oaste în Creta asupra saracinilor (arabilor), au făcut sfadă între dânșii, iar Mihail a tăiat în două pe ticălosul împărat Barda. Atunci împăratul Mihail îndată s-a întors înapoi, iar el, asemenea, fiind tăiat de casnicii săi în palat, foarte rău s-a sfârșit.
După dânsul a luat împărăția drept-credinciosul Vasile, care a întors pe fericitul patriarh Ignatie, la scaunul său și pe Cuviosul Nicolae l-a eliberat din temniță. Apoi, fiind chemat de împăratul Vasile, a fost silit iarăși să-și ia mănăstirea sa, iar el, deși nu voia să o ia în stăpânire din pricina bătrâneții, pentru rugămintea împăratului a luat-o. Deci, adeseori chemând împăratul pe sfântul, vorbea cu dânsul și se folosea de cuvintele și de viața lui cea îmbunătățită și multă cinste îi făcea.
Apoi a dăruit Dumnezeu plăcutului Său, fericitului Nicolae, darul de a tămădui neputințele între oameni. Pentru că, Evdochia, femeia iubitorului de Hristos, împăratul Vasile, căzând într-o boală cumplită și necâștigând ajutor de la doctori, se deznădăjduise de viață și aștepta moartea, de care lucru se mâhnise împăratul foarte mult. Adormind împărăteasa puțin, a văzut în vis pe un monah bătrân, în mare slavă, zicând către dânsa: „Nădăjduiește spre Dumnezeu, căci nu vei muri acum, pentru că acum vei lua tămăduire și vei fi sănătoasă”. Iar ea, sculându-se din somn, a spus bărbatului său vedenia și l-a rugat să cheme de la toate mănăstirile Constantinopolului pe monahii cei renumiți, care viețuiesc în fapte bune, ca să o cerceteze. Deci, începând cuvioșii părinți a veni în palat la împărăteasă, a venit acolo și fericitul Nicolae, având fața luminoasă ca a lui Moise, pe care văzându-l împărăteasa, l-a cunoscut că este cel ce a vorbit cu dânsa în vis, făgăduindu-i sănătate. Apoi, sculându-se, s-a închinat sfântului și îndată s-a făcut desăvârșit sănătoasă.
După aceasta, Elena, femeia lui Manuil patriciul, bolind de aceeași neputință, se apropiase de moarte și, după obicei, pregătindu-i-se hainele de îngropare, a sosit Cuviosul Nicolae și, făcându-i cruce cu mâna pe cap și pe tot trupul, a tămăduit-o de boala ce o cuprinsese și îndată s-a sculat sănătoasă de pe patul ei. Atunci s-a întâmplat ca și Manuil, patriciul, să cadă într-o boală grea și, neaflând nici un folos de la doctori, aștepta sfârșitul. Chemând pe fericitul Nicolae, l-a rugat să-l îmbrace în chip îngeresc. Sfântul i-a zis: „Fiule, nu-ți va fi aceasta spre folos, pentru că degrabă te va tămădui Dumnezeu și vei putea să ții dregătoria, s-o rânduiești bine și după aceea te voi tunde în chip monahicesc, ca să mergi în lumea cea cu fapte bune”. Și s-a împlinit proorocia sfântului, pentru că Manuil, însănătoșindu-se degrabă, a trecut prin felurite dregătorii, bine rânduindu-le; apoi, sosind sfârșitul lui, s-a îmbolnăvit și fiind tuns de Cuviosul Nicolae, s-a dus către Domnul.
Alt dregător, cu numele de Teofil Melisianul, cu soția sa, erau în mare necaz pentru că fiii pe care îi nășteau îndată mureau. Acela, odată, a adus la sfântul un prunc parte femeiască ce se născuse, rugându-l să fie primitor pruncului, la Sfântul Botez, pentru că tatăl avea credință că rugăciunile acestui cuvios părinte vor păzi pe fiica lui de moarte. Fericitul n-a voit a-l boteza, însă, punând mâna pe capul copilului, s-a rugat lui Dumnezeu și a zis: „Acestea grăiește Sfântul Duh. Vie va fi fiica voastră și veți vedea pe fiii fiilor ei”. Și s-a împlinit acea proorocie a sfântului, pentru că prunca s-a făcut sănătoasă și frumoasă și, măritându-se după bărbat, a fost bună roditoare de fii.
Când a sosit fericitul sfârșit al sfântului, el s-a îmbolnăvit și toți frații înconjurându-l, fericitul le-a zis: „Acum spuneți, fraților, de ce sunteți lipsiți?” Iar ei, mirându-se de o întrebare ca aceea, au zis: „Grâu nu avem”. Sfântul a răspuns: „Nu vă va lăsa Dumnezeu, Care a hrănit pe Israil în pustie, căci, după ducerea mea, a treia zi, vă va veni grâu destul”. Apoi le-a pus egumen pe Clement, care atunci era econom, și s-a odihnit cu pace Cuviosul părintele nostru Nicolae, în a patra zi a lunii februarie, trăind șaptezeci și cinci de ani și a fost îngropat cu cinste. A treia zi după proorocia sfântului a venit la mănăstire, de la împăratul Vasile, o corabie plină cu grâu, pe care Clement, cu bucurie primind-o, a zis către frați: „Iată, părinților și fraților, Cuviosul Nicolae, părintele nostru, și-a împlinit făgăduința sa, trimițându-ne grâu destul”.
Atunci era în mănăstirea aceea un monah, anume Antonie, cuprins de boala curgerii de sânge de mulți ani și, de la doctori fiind deznădăjduit, era aproape de moarte. De aceea i-a poruncit egumenul să intre în chiliuța Cuviosului părinte Nicolae, ca într-însa să se sfârșească. Intrând Antonie în chiliuța aceea și culcându-se, i s-a arătat în vis Cuviosul Nicolae, zicându-i: „Ce te doare, fiule Antonie?” Iar el i-a spus boala sa. Cuviosul i-a zis: „Nu te teme că de acum vei fi sănătos”. Antonie deșteptându-se, a văzut nu în vis, ci la arătare, pe Cuviosul părinte. Apoi, ieșind din chiliuță și având foarte frumoasă mireasmă, s-a simțit îndată tămăduit de boală și s-a sculat sănătos. De atunci a mai trăit patruzeci de ani, neavând nici o boală, cu rugăciunile Cuviosului părinte Nicolae. Cu a cărui folosire să ne izbăvim și noi de toate durerile sufletești și trupești întru Iisus Hristos, Domnul nostru, căruia se cuvine slavă în veci. Amin.
Pomenirea unui sihastru necunoscut
Un sihastru temător de Dumnezeu și sporit în bunătăți, care ședea într-un munte pustiu, la hotarele cetății Antinoa, din Egipt, de la care mulți se foloseau prin cuvintele și lucrurile lui. Astfel fiind el, l-a ispitit vrăjmașul, ca și pe toți bărbații cei îmbunătățiți, și i-a dat un gând ca acesta: „Nu se cade ție ca să-ți lucreze sau să-ți slujească alții și nici nu ești vrednic să slujești cuiva; dar de nu slujești altora, apoi măcar ție să-ți slujești. Deci, sculându-te, mergi în cetate, și-ți vinde coșurile pe care le lucrezi, cumpără-ți cele de trebuință și întoarce-te îndată la liniște, ca nici unuia să nu-i faci greutate”. Aceasta l-a sfătuit înșelătorul, zavistuind liniștea lui, precum și îndeletnicirea cea bună spre Dumnezeu și folosul multora, pentru că vrăjmașul pretutindeni se sârguiește să vâneze pe toți.
Deci sihastrul, supunându-se ca unui gând bun, a ieșit din chilia sa, neînțelegând meșteșugurile cele viclene ale diavolului, deși era cunoscut, lăudat și de mirare la toți. După multă vreme, văzând o femeie și vorbind mult cu ea, din neluarea sa aminte s-a împiedicat și, mergând la un loc pustiu, povățuindu-l vrăjmașul, a căzut cu ea lângă un râu și îndată a înțeles că s-a bucurat vrăjmașul de căderea lui. Iar el voia să se deznădăjduiască, de vreme ce a mâhnit pe Duhul Sfânt, pe îngeri și pe sfinții părinți, dintre care mulți, locuind în cetăți, au biruit pe vrăjmaș. Deci se mâhnea foarte mult de aceasta, neaducându-și aminte că Domnul este gata să dea putere celor ce nădăjduiesc spre El și, uitând tămăduirea greșelii, voia să se arunce în repeziciunea râului, spre cea mai desăvârșită bucurie a diavolului. Dintr-o durere sufletească mare ca aceea, a slăbit cu trupul. Și de nu i-ar fi ajutat mai pe urmă milostivul Dumnezeu, ar fi murit fără de pocăință, spre bucuria diavolilor.
Venindu-și în fire, se gândea cum ar putea să arate mai multă osteneală în pocăință și în rea pătimire, ca să milostivească pe Dumnezeu prin lacrimi și prin tânguire. Atunci iarăși s-a dus în chilia sa, astupând ușa și, precum este obiceiul a plânge asupra mortului, astfel plângea rugându-se lui Dumnezeu, postind și priveghind. Apoi cu toată strâmtorarea și-a slăbit trupul și nici așa nu i se părea că-și face pocăință îndestul pentru păcatul ce făcuse. Iar frații, după obicei, venind de multe ori la dânsul pentru folos și bătând în ușă, el le răspundea, zicând: „Nu pot să deschid pentru că am dat cuvânt lui Dumnezeu ca astfel să mă pocăiesc un an, ci, rugați-vă pentru mine, nevrednicul”. Căci bătrânul nu găsea cum ar putea să le răspundă, ca să nu se smintească auzind de căderea lui în păcat, de vreme ce era socotit de dânșii ca un foarte cinstit și mare monah. Și a petrecut tot anul postind și pocăindu-se.
Venind noaptea Învierii lui Hristos și luând o candelă nouă, a grijit-o, turnând untdelemn. Apoi, punând-o într-un vas nou, a acoperit-o și de cu seară a stat la rugăciune, zicând: „Îndurate și milostive Doamne, Cel ce voiești ca și păgânii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vie, la Tine am scăpat, Mântuitorule al sufletelor noastre, miluiește-mă pe mine, care mult Te-am mâniat și spre bucuria vrăjmașului multe am făcut. Iată, acum sunt mort, ascultând pe vrăjmașul. Dar Tu, Doamne, Cel ce miluiești pe cei necurați și nemilostivi și-i înveți a milui pe aproapele, miluiește și Te milostivește spre a mea ticăloșie, pentru că nimic nu-Ți este Ție cu neputință. Milostivește-Te, că de iad s-a apropiat sufletul meu; fă milă, că ești bun și milostiv, ca Unul ce voiești ca și trupurile cele ce nu sunt să le înviezi în ziua Învierii. Auzi-mă, Doamne, că s-a stins duhul și a slăbit trupul meu pe care l-am întinat; deci nu pot viețui, fiind nevrednic, iar de frica Ta lipsindu-mă, am îndrăznit a mă apropia spre pocăință. Ție mă rog, iartă-mi greșeala. Îndoit păcat am: căderea și deznădăjduirea. Deci, înviază-mă pe mine cel pierdut și poruncește ca prin al Tău foc să se aprindă candela aceasta; ca astfel luând încredințare de iertare, prin îndurările Tale cele mari, cealaltă vreme a vieții ce mi-o vei dărui să o petrec întru frica Ta, păzind poruncile Tale și mai cu osârdie să-Ți slujesc Ție”.
Acestea grăindu-le în noaptea Sfintei Învieri, cu multe lacrimi s-a sculat să vadă de s-a aprins candela și, descoperind vasul, a văzut că nu se aprinsese. Apoi iarăși căzând pe fața sa, se ruga, zicând: „Știu, Doamne, că nevoința îmi era înainte ca să mă încununez și n-am luat aminte la cărările mele, voind mai mult să mă arunc în calea celor necurați, prin dulceața trupească. Deci, miluiește-mă, Doamne, că iată mărturisesc bunătății Tale a mea păcătoșenie înaintea tuturor îngerilor și a drepților, și de nu s-ar sminti oamenii, apoi înainte a toată lumea aș mărturisi căderea în păcat. Miluiește-mă, Doamne, pe mine cel ce mă mărturisesc, ca și pe alții să-i învăț; așadar, Doamne, înviază-mă”.
Astfel, rugându-se de trei ori, a fost auzit și, sculându-se, și-a aflat candela arzând, apoi s-a bucurat foarte mult, întărindu-se cu nădejdea către Dumnezeu. Și se minuna de darul lui Dumnezeu cel atât de mare și de milostiva Lui iubire de oameni, veselindu-se cu duhul, că l-a încredințat Dumnezeu de iertarea păcatului lui, auzindu-i smerita lui rugăciune și zicea: „Mulțumesc Ție, Doamne, că în această viață vremelnică m-ai miluit pe mine, nevrednicul, prin acest semn mare și nou, dându-mi îndrăzneală către Tine”.
Astfel, petrecând el în mărturisire, s-a făcut ziuă și, veselindu-se întru Domnul, a uitat de trupeasca hrană în ziua aceea de bucurie. Focul din candela aceea l-a păzit în tot timpul vieții sale, punând untdelemn într-însa, ca să nu se stingă, și iarăși a petrecut într-însul duhul lui Dumnezeu, fiind de toți știut și folositor. Iar când era să se ducă din viața aceasta, i s-a arătat de la Dumnezeu, mai înainte cu câteva zile, ceasul sfârșitului său și s-a odihnit în pace, dându-și sufletul în mâinile lui Dumnezeu.