Sinaxar 27 februarie
📑 Cuprins:
- Cuviosul Mărturisitor Procopie Decapolitul
- Cuviosul Talaleu
- Cuviosul Tit din Pecersca
- Sf. Mc. Ghelasie
- Cuv. Ștefan
- Sf. Mc. Nisiu
- Cuv. Asclipiu și Iacob
- Cuv. Timotei din Cezareea
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Cuviosul Mărturisitor Procopie Decapolitul
Țara Decapoliei, care se numește astfel după numărul celor 10 cetăți, este lângă marea Galileii. Despre ea se pomenește în Evanghelia Sfântului Marcu, că a venit Iisus la marea Galileii, care este între hotarele Decapoliei. Din acele părți era de fel Cuviosul Procopie Mărturisitorul, care, petrecând mai întâi în viața monahicească și cercând toată pustnicia cu dinadinsul și împodobindu-se cu desăvârșită curăție, era vestit între cuvioșii părinți. Iar când s-a ivit eresul luptării contra sfintelor icoane, al cărui iscoditor a fost Leon Isaurul, nelegiuitul împărat al grecilor, care pe sfintele icoane și pe cei ce le cinsteau și se închinau lor îi numea închinători de idoli și pe mulți din credincioșii împărați și arhierei și pe popoarele cele numite cu numele lui Hristos, care au fost mai înainte de el și păzeau cu dreaptă credință închinarea icoanelor le da anatemei, singur fiind blestemat de toți.
Atunci acest mare și nemișcat stâlp și tare apărător al dreptei credințe a stat cu bărbăție împotriva taberelor eretice, care cu păgânătate huleau întruparea Cuvântului lui Dumnezeu și cu necinste nesocoteau asemănarea lui Hristos, cea după omenire închipuită pe icoană. Dar Cuviosul Procopie îi făcea pe toți de rușine, mustrându-le socoteala lor cea nebună și cu nebiruite cuvinte însuflate de Dumnezeu îi biruia, rupându-le ca pe o pânză de păianjen împletiturile lor cele meșteșugite. Pentru aceasta a pornit spre mânie pe împăratul cel cu numele și cu năravul de fiară, care ca un leu ieșind din pustie răcnea, căutând să înghită pe cineva.
Deci prin porunca aceluia, Cuviosul a fost prins și bătut, apoi strujit amar cu unelte de fier peste tot trupul, aruncat în temniță întunecoasă și necurată; și toată chinuirea cea rea care i se făcea în legături, cu mărime de suflet o răbda, având întru toate pătimirile sale prieten și împreună pătimitor pe Cuviosul Vasile, pe care și în pustnicia sa, mai înainte, l-a avut părtaș iubit și împreună viețuitor. Cu acela, după multe răni ce le-a luat pentru sfintele icoane, a răbdat multă vreme legături în temniță până la pierzătorul sfârșit al tiranului. Iar după ce acel rău-credincios împărat s-a lipsit de viața cea vremelnică și de cea veșnică, murind cu trupul și cu sufletul, atunci Sfântul Procopie și Vasile și cu alți sfinți cuvioși părinți, au fost eliberați din legături și din temniță. Și au petrecut restul vieții lor în obișnuitele osteneli pustnicești, povățuind pe toți la fapta cea bună și aducându-i la mântuire. Apoi, la adânci bătrânețe, s-a dus la Domnul nostru Iisus Hristos, ca să-L vadă, acum nu în icoană ci în față și să primească plata cea dorită a ostenelilor sale, ca un pustnic și ca un pătimitor al lui Hristos, care pentru sfânta lui icoană s-a nevoit până la sânge.
Cuviosul Talaleu
Sfântul Talaleu era cu neamul din latura Ciliciei. El, defăimând deșertăciunea lumii acesteia, a mers mai întâi în locașul Sfântului Sava. Iubind pustniceasca petrecere în călugărie, a luat asupră-și îngerescul chip și, pentru îmbunătățita sa viață, s-a învrednicit treptei preoțești. Apoi, după câțiva ani, a mers în cetatea Siriei ce se numea Gavala, care era sub mitropolia Laodiciei. De la acea cetate, ca la 20 de stadii, era o movilă mare și o capiște idolească veche, ca cimitir vechi elinesc, și erau o mulțime de idoli acolo. Acel loc era înfricoșat tuturor celor ce treceau pe acolo, căci diavolii nu numai cu năluciri și cu arătări mincinoase înfricoșau, ci și cu ucideri de oameni vătămau pe mulți oameni și dobitoace. De acest lucru auzind Cuviosul Talaleu, s-a dus acolo și s-a sălășluit, făcându-și o colibă mică, nevoindu-se cu pustnicești osteneli și cu rele pătimiri, rugându-se neîncetat ziua și noaptea. Iar diavolii, nesuferind să aibă lângă dânșii un vecin ca acesta, au adunat toate taberele cele înfricoșătoare și, pornindu-se cu mare mânie, năvăleau asupra lui, înfricoșându-l cu glasuri fără de rânduială și cu ucidere îngrozindu-l. Apoi cu toate puterile cele viclene se sârguiau să izgonească pe sfânt din acele locuri pe care le aveau de demult ale lor. Iar Cuviosul Talaleu, întărindu-se și îngrădindu-se cu credință în Dumnezeu, cu rugăciunea și cu semnul Crucii, stătea ca un ostaș viteaz și nebiruit în ziua de război și batjocorea puterea lor cea slabă.
Un război ca acesta având cu diavolii în toate zilele și mai ales în toate nopțile, viteazul nevoitor i-a biruit în sfârșit cu ajutorul Celui înalt și au fugit cu rușine, neputând să biruiască pe ostașul cel viteaz al lui Hristos. Gonind pe diavoli, plăcutul lui Dumnezeu și-a făcut o chilie strâmtă, nu după măsura staturii sale, ci de doi coți de înaltă și de un cot de largă, în care nu numai a sta, dar nici a ședea drept nu putea, pentru că, fiind mare cu trupul, totdeauna ținea capul plecat la genunchi. Petrecând el aproape zece ani într-o strâmtoare ca aceasta, a venit Teodorit, episcopul Cirului, să-l cerceteze și l-a găsit adunându-și folos din Sfânta Evanghelie. Și întrebându-l episcopul, pentru care pricină și-a ales o viață ca aceea, sfântul a răspuns: „Eu sunt vinovat de multe păcate și crezând că mă așteaptă multe munci veșnice, mi-am aflat o închisoare ca aceasta, de bună voie, ca pedepsind trupul acesta cu muncire puțină, să mă izbăvesc de muncile cele mari, care vor să fie”. Iar episcopul a primit mult folos de la dânsul.
Apoi a dăruit Dumnezeu Cuviosului Talaleu și darul facerii de minuni, ca să tămăduiască toate bolile și neputințele, nu numai la oameni, ci și la dobitoace. Pentru aceasta, mulți mergeau la dânsul, ca la un izvor tămăduitor și câștigau sănătate trupească și sufletească. Căci elinii, care erau în satele dimprejur, se întorceau la Hristos Dumnezeu și toți închinătorii de idoli care se aflau între creștinii din toate hotarele cetății Gavaliei – care erau încă o mulțime pe atunci -, s-au luminat desăvârșit cu sfânta credință, prin minunile cele făcute de Sfântul Talaleu, venind la cunoștința adevărului. Iar cu ajutorul popoarelor celor ce de curând crezuseră, Cuviosul a stricat templul cel păgânesc. Apoi cimitirul elinesc l-a dărâmat și, curățind locul de acele vechi lucruri diavolești, a zidit pe el o biserică în numele tuturor sfinților mucenici și a dat slavă lui Dumnezeu într-însa. El a viețuit celelalte zile întru nevoințele sale cele obișnuite și plăcând lui Dumnezeu desăvârșit, s-a mutat la El întru adânci bătrânețe.
Despre acest cuvios, Sfânt Sofronie al Ierusalimului, în Limonar scrie astfel: Ava Petru, preotul lavrei Sfântului Sava, ne-a spus nouă despre ava Talaleu Cilicianul că a petrecut 70 de ani în chipul monahicesc, neîncetând din plângere niciodată și zicea către toți totdeauna: „Dumnezeu ne-a dat nouă vremea aceasta, fraților, spre pocăință și, de o vom pierde pe ea, vom fi foarte mult întrebați de dânsa”.
Cuviosul Tit din Pecersca
Cum se descoperă mânia lui Dumnezeu din cer asupra păgânătății oamenilor, asemenea și pacea lui Dumnezeu, care covârșește toată mintea, păzește inima și înțelegerea, adică trupul și sufletul omului celui ce caută pacea. Aceasta ne-a adeverit Tit fericitul prin descoperirea sa. Pentru că acesta, tunzându-se monah, petrecea în mănăstirea Pecersca, fiind cinstit cu rânduiala preoției. El a fost povățuit la nevoințele cele vrednice ale fericirii sfinților, întâmplându-se un lucru ca acesta: „Acest presbiter Tit avea un frate duhovnicesc, monah din aceeași mănăstire, anume Evagrie, cu rânduiala diacon, către care acest fericit presbiter Tit avea dragoste mare și nefățarnică, încât toți se mirau de iubirea cea de un cuget și curată a lor. Iar vrăjmașul, urâtorul binelui, care s-a obișnuit a semăna neghină printre grâu, a semănat vrajbă între ei și atât de mult i-a întunecat cu mânia și cu ură, încât nici în față nu puteau să se vadă, ci cu totul s-au abătut unul de la altul. Căci pe când mergea unul din ei cu cădelnița prin biserică, atunci celălalt fugea de tămâie. Iar când nu fugea, atunci îl trecea cu vederea, necăjindu-l.
Și au petrecut multă vreme întru întunericul păcatului, când aduceau dumnezeieștile daruri. Și chiar au îndrăznit a se împărtăși, neîmpăcându-se între ei, nici cerându-și iertare, înarmându-i vrăjmașul la aceasta. Iar frații, de multe ori îi rugau să se împace între ei, dar ei nici nu voiau să audă de aceasta. Dar odată, după rânduiala lui Dumnezeu, s-a întâmplat acestui fericit preot Tit de s-a îmbolnăvit cumplit și acum era în deznădejde de viață. Atunci a început a plânge cu amar al său păcat și a trimis la diaconul Evagrie, cu multă umilință, zicându-i: „Iartă-mă frate, pentru Domnul, că te-am mâhnit cu mânia mea”. Iar acela nu numai că nu l-a iertat, dar l-a și blestemat cu cuvinte aspre.
Frații, văzând însă pe Tit murind, au tras pe Evagrie cu sila ca să se ierte cu fratele său. Iar bolnavul, văzând pe acela, îndată plecându-se, a căzut la picioarele lui, cu fața la pământ, zicându-i cu lacrimi: „Iartă-mă, părinte, și binecuvântează-mă”. Dar Evagrie, fiind nemilostiv și fără de omenie, s-a întors de la fratele său și aceste cuvinte cumplite a zis: „Niciodată nu voiesc să am iertare cu el, nici în veacul acesta, nici în veacul ce va să vie!”. Acestea zicând, s-a desprins din mâinile fraților și îndată a căzut. Vrând să-l ridice frații, l-au găsit fără suflet și nu putură nici mâinile să-i îndoaie, nici gura să-i strângă, nici ochii să-i închidă, ca la un mort de demult. Iar cel bolnav, adică fericitul Tit, în vremea aceea s-a sculat și s-a însănătoșit, ca și cum n-ar fi fost bolnav.
Deci, pe toți i-a luat spaima de o moarte năprasnică ca aceea și de grabnica tămăduire a acestuia și începură a întreba pe acest fericit preot cum sa făcut aceasta? Iar fericitul Tit i-a răspuns cu de-amănuntul toate cele descoperite lui: „Când boleam, fiind cumplit stăpânit de mânie, am văzut îngerii depărtați de mine și plângând de pierderea sufletului meu, iar diavolii bucurându-se de mânia mea. Atunci am început a vă ruga pe voi ca, mergând la fratele, să cereți iertare pentru mine. Iar când l-ați adus la mine și eu m-am închinat lui, iar el nu s-a întors la mine, atunci am văzut un înger nemilostiv, ținând o suliță de foc cu care a lovit pe acela care nu m-a iertat și îndată a căzut mort; iar mie, același înger mi-a dat mâna, m-am sculat și acum sunt sănătos”.
Frații, fiind înfricoșați, au plâns mult pe Evagrie cel mort și-l îngropară având gura deschisă, ochii asemenea, iar mâinile întinse. Atunci ei începură a se feri de mânie, iertându-se între dânșii; iar dacă avea cineva asupra cuiva pâră, luau bine aminte din cercetarea aceasta la cuvintele Domnului: Tot cel ce se mânie asupra fratelui său în deșert, este vinovat judecății. Pe lângă acestea și Sfântul Efrem a zis: „De s-ar întâmpla a muri cineva în vrajbă, nemilostivă judecată va afla unul ca acela”. Și era atunci potrivite a grăi despre frații aceia: Pace multă celor ce iubesc legea Ta, Doamne. Dar mai ales acest fericit presbiter Tit, văzând că pentru cercarea păcii cu fratele a aflat pace la Dumnezeu, prin care s-a ferit din moartea cea trupească și sufletească, de atunci nici nu gândea să mai aibă mânie. Ci, dezrădăcinând-o cu totul, a avut spre toți frații dragostea cea după Dumnezeu, care niciodată nu cade, care este legătura desăvârșirii, ca o rădăcină a păcii. Adică dragostea cea din inimă curată, din bună știință și din credință nefățarnică, dragostea care îndelung rabdă, se milostivește, nu pizmuiește și pe toate celelalte fapte bune le cuprinde, iar mai ales pe acestea: „Întrega înțelepciune, postirea și rugăciunea cea de-a pururea”. Pentru că asculta acest fericit presbiter scriptura aceasta: „Fiți cu mintea întreagă și vă treziți întru rugăciuni; iar mai înainte de toate unul spre altul să aveți dragoste, căci dragostea acoperă mulțimea păcatelor„.
Astfel a săvârșit pe lângă ale sale jertfe preoțești și acel cuvânt hotărât de Evanghelie: „A iubi pe Dumnezeu și pe aproapele este mai mult decât toate prinoasele și jertfele„. Apoi a aflat și pacea cea desăvârșită, încât nu putea a se mâhni, acoperindu-se cu dragostea cea desăvârșită și zicând: „Nu este pace în oasele mele, de către fața păcatelor mele„. Ci mai ales astfel era desăvârșită pacea acestui pustnic, încât s-au împlinit fără minciună cele zise de apostolul: „Nu este împărăția lui Dumnezeu mâncarea și băutura, ci dreptatea și pacea„. Drept aceea cu ea și la cer s-a aflat vrednic Tit cuviosul, pe care dorind-o după ostenelile cele mari, multe și plăcute lui Dumnezeu, a adormit întru Domnul și se odihnește cu trupul cel nestricat în peștera cea plină de sfinți, ca într-un cer de jos. Iar cu duhul, cel asemenea cu îngerii, în cerul cel de sus, la veșnica odihnă s-a înălțat, de mâinile îngerilor celor ce mai înainte s-au arătat lui. Căci acolo se bucură de el ca de cel ce era altădată păcătos, iar acum, cu sfântă cuviință, s-a pocăit. Și ce aude? Numai cele zise de Sfântul Pavel către Tit apostolul: „Ne-a mângâiat Dumnezeu prin venirea lui Tit”. Iar noi, bucurându-ne, ni se cade a răspunde către locuitorii cerești din aceeași scriptură astfel: „Ne-am mângâiat de mângâierea voastră, iar mai mult ne-am bucurat de bucuria lui Tit, căci s-a odihnit duhul lui cu voi, toți„. Cu ale căruia sfinte rugăciuni să ne învrednicim și noi, ca scăpând de mânie, iertare de păcate și odihnă vremelnică și veșnică să câștigăm, în Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Dumnezeul dragostei și al păcii, Căruia se cuvine slavă, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.