Sinaxar 14 februarie
📑 Cuprins:
- Cuviosul Avxentie
- Cuviosul Isachie
- Cuv. Maron
- Cuv. Avraam
- Cuv. Filimon, ep. Gazei
- Gheorghe croitorul, Metilineanul
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Cuviosul Avxentie
În vremea împărăției lui Teodosie cel tânăr era în Constantinopol un bărbat cinstit, vestit în rânduiala ostășească și în palaturile împărătești, cu numele Avxentie, fiu al lui Ada Persul, iscusit în dumnezeiasca Scriptură și în înțelepciunea cea din afară și împodobit cu fapte bune. Acela, cunoscându-se cu Cuviosul Marchian, care mai pe urmă a fost iconom al Bisericii celei mari, și cu Ioan monahul cel îmbunătățit, care viețuia lângă biserica Sfântului Ioan Mergătorul înainte, fiind înaintea cetății ce se numea Evdom, împreună cu alți bărbați temători de Dumnezeu, a râvnit vieții lor. Deci, lăsând deșertăciunea lumii acesteia, slava și gâlceava, s-a făcut ostaș al cerescului împărat Hristos și, luând chipul monahicesc, s-a făcut slujitor al Domnului mai întâi în rânduiala diaconiei, apoi în a preoției și a luat putere asupra diavolului ca să-l izgonească din oameni. Pentru aceasta era slăvit în cetatea împărătească; fugind de slava omenească și dorind slava și viața mai liniștită, a lăsat cetatea cea cu mult popor și s-a dus la Bitinia. De acolo s-a dus într-un munte pustiu care se numea Oxia și care era departe de Calcedon, ca la 10 stadii. Iubind acel loc, s-a suit pe un deal și, stând pe piatră, și-a ridicat sfintele mâini, lăudând pe Dumnezeu și zicând: „Tu, Doamne, m-ai sălășluit deosebi în nădejde”. Și a locuit în muntele acela, care mai pe urmă se chema după numele lui Avxentie, precum se scrie în viața Cuviosului Ștefan, care după aceea a sihăstrit în același munte și a pătimit pentru sfintele icoane.
Viețuind Cuviosul Avxentie în muntele cel pomenit, a fost aflat de niște păstori care căutau o turmă de oi rătăcită și pe care au aflat-o cu rugăciunile lui. Din acea vreme s-a făcut cunoscut cuviosul și începură a veni la dânsul mulți, unii pentru tămăduirea trupească – căci toate bolile le vindeca prin rugăciunile lui -, iar alții veneau pentru folosul sufletesc.
Apoi, adunându-se oameni cucernici din satele dimprejur, i-au zidit o chilie în vârful muntelui, în care, închizându-se cuviosul, vorbea printr-o ferăstruie mică cu cei ce veneau la dânsul, povățuindu-i la fapte bune și tămăduind pe cei neputincioși, pentru că era izvor de tămăduiri, fiind plin de dumnezeiescul dar și alergau la dânsul din multe cetăți, ca la un doctor fără de plată. Așa o femeie a unui comite din Nicomidia, orbind, a venit strigând: „Miluiește-mă, robul lui Dumnezeu cel preaînalt”. Iar el a zis către cei ce erau acolo: „Sunt om păcătos și pătimaș ca și voi, dar dacă credeți că Cel ce a tămăduit pe orbul din naștere o va vindeca și pe aceasta, apoi toți să ne rugăm lui Dumnezeu cu osârdie pentru dânsa”. Și rugându-se toți, sfântul s-a atins de ochii ei și a zis: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos, Lumina cea adevărată”. Și îndată a văzut femeia, și toți au mulțumit lui Dumnezeu. Apoi, comitesa aceea a dat multă milostenie la săracii care veneau lângă muntele acela spre a cere milostenie de la cei ce mergeau la sfânt. De aceasta chiar sfântul se îngrijea, având ucenici care împărțeau pâinea ce se aducea.
Pe lângă darul tămăduirii, cuviosul mai avea și pe cel al vederii înainte, pentru că odată au venit la dânsul doi oameni, unul credincios, iar altul cu cuget eretic. Pe cel drept-credincios sfântul l-a primit cu dragoste și a vorbit cu dânsul despre folosul sufletesc; iar către cel rău credincios n-a zis nici un cuvânt, văzând într-însul necredința. Ducându-se de la sfânt, cel rău credincios a început a-l huli pe sfânt și a-l vorbi de rău, numindu-l fățarnic; dar, nesosind ei încă la casa lor, a întâmpinat pe cel rău credincios un copil, spunându-i că asupra fiicei lui a năvălit diavolul și o muncește cumplit. Deci acela s-a mâhnit foarte și, cunoscându-și păcatul, a dus pe fiica cea îndrăcită la cuviosul, cu smerită rugăminte. Și s-a tămăduit atât fecioara de muncirea diavolească, cât și tatăl ei de credința cea rea.
Doi leproși au venit, cerând tămăduire. Și i-a întrebat sfântul: „Care sunt greșelile voastre de a venit asupra voastră această pedeapsă de la Dumnezeu?” Ei, închinându-se lui, au zis: „Miluiește-ne robul lui Hristos și te roagă pentru noi să ne tămăduim”. Sfântul le-a răspuns: „Aceasta vi s-a întâmplat, o! fraților pentru jurământul vostru, căci v-ați obișnuit adeseori a vă jura și a vă blestema și ați pornit pe Dumnezeu spre mânie”. Ei, auzind aceea, s-au spăimântat, cum de știe greșelile lor și căzând înaintea lui s-au pocăit. Milostivindu-se spre dânșii, Cuviosul i-a uns cu untdelemn sfânt de la cap până la picioare, zicând: „Pe voi vă tămăduiește Iisus Hristos, iar eu sunt om păcătos”. Și îndată leproșii s-au curățit de neputința lor.
Un slăbănog zăcea pe pat, fiind adus cu căruța, iar părinții lui, căzând la sfânt, ziceau cu plângere: „Pentru mulțimea păcatelor noastre, s-a întâmplat fiului nostru slăbănogirea”. Sfântul le-a răspuns: „Credeți oare că el se poate tămădui prin mine, smeritul și lepădatul? Numai Dumnezeu este puternic pentru aceasta”. Ei ziseră: „Cu adevărat, îngere al lui Dumnezeu, ești trimis pentru mântuirea noastră și credem că toate sunt cu putință la Dumnezeu”. El le-a răspuns: „Să fie după credința voastră”. Și, luând untdelemn sfânt, a uns tot trupul slăbănogului și îndată s-a sculat sănătos, încât cu toții Îl slăveau pe Dumnezeu.
Cât pentru cei îndrăciți nu ne ajunge cuvântul, căci pe mulți a liberat Cuviosul Avxentie din muncirea diavolească, care veneau la el în toate vremurile din diferite cetăți și țări îndepărtate. Pe alții îi aduceau cu sila, munciți de viclenele duhuri și toți se tămăduiau prin sfintele lui rugăciuni, căci avea de la Dumnezeu mare stăpânire și putere asupra diavolilor. Apoi a fost chemat în Calcedon, la sinodul Sfinților Părinți, cel de-al patrulea a toată lumea și s-a ostenit mult, nevoindu-se contra eresului lui Evtihie și a relei credințe a lui Nestorie. De aceea a răbdat și multe ocări de la eretici. Însă drept-credinciosul împărat Marcian îl cinstea foarte mult și era iubit de toți Sfinții Părinți, încât s-a arătat vestit între toți, ca un dreptcredincios și făcător de minuni, înțelept și nebiruit în cuvânt, ca cel ce știa bine tainele dumnezeieștii Scripturi, după cum este scris: Era bărbat puternic în faptă și cuvânt, înaintea lui Dumnezeu și a tot poporul.
Întărind cu Sfinții Părinți dreapta credință, s-a întors iarăși la chilia sa din muntele pustiu și a făcut în cale multe și mari minuni, pe când se ducea la Calcedon și se întorcea de acolo, izgonind diavolii din oameni și tămăduind toate bolile și neputințele. Șezând în chilia sa, aducea mult folos lumii, prin chipul vieții sale îmbunătățite și prin învățăturile grăitoare de Dumnezeu, cu care se îndulceau toți care veneau la dânsul de pretutindeni, pentru facerile de minuni. Iar cu ochii cei mai înainte văzători, vedea cele ce erau departe ca pe cele ce erau aproape și privea duhurile cele fără de trup și sufletele drepților.
Într-o noapte, închizându-se, înălța către Dumnezeu obișnuitele sale rugăciuni, iar ucenicii și ceilalți care veniseră la sfântul, fiind afară și cuviosul deschizând ferestruia fără de veste, a strigat cu glas mare de trei ori: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeu!”. Apoi, suspinând cu greu și-a plecat capul spre pământ și toți stând de față nu îndrăzneau a-l întreba. Dar el le-a zis: „Luminătorul care era la răsărit, o! fiilor, Simeon, părintele nostru, a adormit!”. Zicând acestea, plângea foarte. Și a zis iarăși: „Sfântul părintele nostru, stâlpul și întărirea adevărului, Simeon Stâlpnicul, a răposat, iar nevinovatul și curatul lui suflet nu s-a îngrețoșat a se închina mie, netrebnicului și păcătosului!” Și s-au spăimântat cei ce auzeau despre o vedere ca aceea. Atunci au însemnat ceasul în care cuviosul a spus aceasta și după o vreme oarecare a venit înștiințare de la dreptcredinciosul împărat Leon, care a luat împărăția lui Marcian, despre moartea Cuviosului Simeon Stâlpnicul și îndată a străbătut vestea pretutindeni. Apoi ucenicii cuviosului Avxentie cercetând vremea, au aflat adevărul, că în acea vreme a murit Cuviosul Simeon, când Avxentie a spus despre adormirea lui.
Nu după multă vreme de la sfârșitul Cuviosului Simeon, s-a apropiat și fericitul sfârșit al Cuviosului Avxentie, care venise la adânci bătrânețe. Căci viețuind cu cuvioșie și cu dreaptă credință, întemeind multe mănăstiri prin diferite locuri și fiind egumen în toate părțile Bitiniei și pe mulți povățuind spre mântuire, a trecut către Domnul.
Cuviosul Isachie
Cu neputință este a nu veni ispitele la oameni. Căci dacă ispititorul a îndrăznit a se apropia chiar de Domnul în pustie, cu atât mai mult îndrăznește a ispiti pe robii Săi. Însă, precum aurul lămurit în foc se vede luminos înaintea oamenilor, așa și omul cel lămurit prin ispitele vrăjmașului se va lumina ca soarele înaintea lui Dumnezeu, prin lucruri bune. S-a înștiințat acest lucru prin Cuviosul părintele nostru Isachie, închisul Pecerscăi, pentru că acest cuvios, de neam toropcean, era neguțător bogat în viața mirenească. Dar, cugetând a se face monah, și-a împărțit toată averea la săraci și la mănăstiri, apoi s-a dus în peșteră la Cuviosul Antonie, rugându-se să-l primească întru rânduiala monahicească.
Cuviosul Antonie, văzând mai înainte că el voiește să îmbrățișeze viața îmbunătățită, cea întocmai ca îngerii și cu totul vrednică de îngerescul chip, i-a împlinit rugămintea. Deci, Cuviosul părintele nostru Isachie, făcându-se monah, a început viață și mai aspră, căci nu-i era destul că se îmbrăcase în rasa de păr, ci a poruncit să-i cumpere o piele de capră pe care a pus-o peste rasă. Așa s-a închis într-o uliță a peșterii, într-o mică chilie ca de patru coți, și acolo se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi. Mâncarea lui era o prescură și aceea după o zi și bea apă cu măsură. Acestea i le aducea Cuviosul Antonie și i le dădea pe o ferestruică, pe care abia încăpea mâna.
Pe lângă acestea, niciodată nu se culca pe coaste, ci avea puțin somn. Și a petrecut șapte ani într-o viață ca aceasta, neieșind din chilie. Dar odată, sosind seara, a început, după obicei, a face metanii, cântând psalmi până la miezul nopții, iar după ce s-a ostenit, stingând lumânarea, a șezut la locul său. Și iată, deodată, a strălucit în peșteră o lumină mare, ca de soare, luând vederea omenească. Apoi veniră la dânsul doi diavoli în chip de tineri frumoși, cu fețe ce străluceau ca soarele și ziseră lui: „Isachie, noi suntem îngeri”.
Isachie, sculându-se, a văzut o mulțime de diavoli, ale căror fețe erau ca soarele, iar unul dintre dânșii strălucea mai mult decât toți și din fața lui ieșeau raze. Și a zis sfântului: „Isachie, acesta este Hristos, închină-te lui”. Dar Isachie, neînțelegând diavoleasca lucrare și nici aducându-și aminte să-și facă semnul Crucii, s-a închinat aceluia ca lui Iisus Hristos, iar diavolii îndată au făcut zgomot mare, strigând: „Al nostru ești, Isachie!” Deci, punându-l să șadă și ei așezându-se împrejurul lui, iar chilia, cum și intrarea peșterii, fiind plină de diavoli, unul din ei, cel părut Hristos, a zis: „Luați fluiere, timpane, viori și cântați, iar Isachie să joace”. Și îndată cântară din fluiere, timpane și viori, iar pe Isachie, luându-l, începură cu dânsul a sări și a juca multă vreme, încât, obosindu-l, îl lăsară abia viu. După aceea, îl batjocoriră și pieriră.
A doua zi, sosind gustarea pâinii, a mers Cuviosul Antonie, după obicei, la fericitul și i-a zis: „Binecuvântează, părinte Isachie”. Dar nu i-a dat răspuns. Neștiind deci ce să fie, a zis întru sine: „Oare acum a murit?” Atunci a trimis în mănăstire la Cuviosul Teodosie și la frați. Venind frații, au săpat acolo unde era ușa astupată și luară pe Isachie, care li se părea că este mort și l-au pus înaintea peșterii, dar văzură că era viu. Și a zis Cuviosul Teodosie: „Cu adevărat din diavoleasca lucrare i se făcu lui aceasta”. Deci îl puseră pe pat și slujea Sfântul Antonie.
În acele zile domnul Kievului, Iziaslav, s-a întors în Kiev din pământul leșesc și a început a se mânia asupra Sfântului Antonie, pentru Vseslav, domnul poloveților, care, în zilele cuviosului, a domnit o vreme la Kiev. De aceea a trimis noaptea voievodul Sviatoslav din Cernigov după Sfântul Antonie. Acesta, mergând la Cernigov, i-a plăcut locul ce se numește muntele Voldiniei, apoi, săpându-și o peșteră, s-a sălășluit acolo, unde chiar și acum este mănăstire.
Cuviosul egumen Teodosie, înștiințându-se că Sfântul Antonie s-a dus la Cernigov, a mers cu frații la peșteră și, luând pe Isachie, l-au dus în chilia sa și-i slujeau, căci acela era slab la minte și la trup, încât nu putea nici să șadă, nici să se întoarcă pe altă parte, fiind foarte bolnav. Cuviosul Teodosie singur cu mâinile sale îl spăla și îl îngrijea. Astfel, zăcând doi ani, îi slujeau lui.
Asta este de mirare, căci în acești doi ani n-a gustat nici pâine, nici apă, nici poame, nici altă hrană, dar era viu, însă mut și surd. Cuviosul Teodosie făcea rugăciune pentru el, ziua și noaptea, până ce, în al treilea an, a grăit și dorea să fie ridicat pe picioare. Apoi, ca pruncul a început a umbla, însă încet, până a mers și la biserică. După aceasta a început a veni la masă și îl punea pe el deosebit de frați și-i aducea dinainte pâine, dar nu voia să o ia. Frații o puneau în mâinile lui, însă cuviosul Teodosie le zicea: „Puneți pâinea înaintea lui, ca singur să o mănânce. Iar el, privind la ceilalți, gusta pâine și astfel s-a învățat a mânca și, prin acest chip, l-a izbăvit Cuviosul Teodosie de meșteșugul diavolesc și de înșelăciunea lui.
Murind Cuviosul Teodosie și fericitul Ștefan făcându-se în locul lui egumen, Isachie iarăși a luat viața cea aspră, zicând către ispititorul: „Iată, acum m-ai înșelat, diavole, șezând în peșteră și în singurătate. De acum nu mă voi mai închide, ci te voi birui cu darul lui Dumnezeu, ostenindu-mă în mănăstire”. Atunci iarăși s-a îmbrăcat în rasă de păr, iar peste rasă a pus o haină strâmtă și a început a ajuta bucătarilor și a sluji fraților. La Utrenie intra mai înainte de toți și stătea nemișcat. Când a sosit iarna și gerul era cumplit, el stătea la Utrenie în călțuni, încât de multe ori îi înghețau picioarele pe piatră, dar nu le mișca, până nu se cânta Utrenia. După Utrenie intra înaintea tuturor în bucătărie și mai înainte gătea focul, lemnele și apa. Apoi veneau și ceilalți frați bucătari.
Odată, unul din bucătari, cu numele tot Isachie, a zis fericitului, zâmbind: „Isachie, iată corbul șade, mergi de-l prinde”. El, închinându-se până la pământ și mergând, a prins corbul și l-a adus înaintea tuturor bucătarilor. Iar ei s-au spăimântat de ceea ce făcuse, apoi au spus egumenului și fraților care începuseră a-l cinsti. După aceea, el nevrând cinste de la oameni, a început a face supărare, uneori egumenului sau fraților, alteori oamenilor mireni, umblând prin lume, încât și bătăi primea de la mulți. Astfel, prefăcându-se nebun, iarăși s-a sălășluit unde era mai înainte peștera Cuviosului Antonie, căci acum acesta murise. Și a început a aduna la sine tineri, peste care punea haine monahicești. Atunci, uneori lua de la fericitul egumen Nicon certare, iar alteori de la părinții copiilor acelora lua bătăi, iar el, toate le răbda cu bucurie, suferind lipsa, golătatea și răceala ziua și noaptea.
Într-o noapte, fericitul, aprinzând cuptorul în peșteră și cuptorul fiind crăpat, a început văpaia a ieși în sus prin crăpături iar el, neavând cu ce să astupe crăpăturile, a pășit cu picioarele desculțe peste văpaie și a stat până ce a ars cuptorul; apoi, s-a coborât nevătămat.
Acestea și multe alte lucruri de mirare făcea el. Astfel a luat biruință asupra diavolilor și întru nimic nu socotea amenințările și nălucirile lor. Pentru că de multe ori îi făceau supărare diavolii și-i ziceau: „Al nostru ești, Isachie, fiindcă domnului nostru te-ai închinat”. Iar el le zicea lor: „Domnul vostru cel diavolesc este Belzebul, de care nu mă tem ca de idolul Muh, (precum era numele lui) nici de voi, slugile lui, căci, deși m-ați înșelat întâi, fiindcă nu știam meșteșugurile și vicleșugurile voastre, iată, de acum, cu puterea Domnului meu Iisus Hristos și cu rugăciunile Cuvioșilor părinți Antonie și Teodosie, vă voi birui pe voi”. Apoi se însemna cu semnul Crucii și așa gonea nălucirile acelea ale lui Belzebul. Odată se făcu groază fericitului din nălucirile diavolești, căci veneau la dânsul noaptea ca un popor mare, cu sape și cazmale, zicând: „Să săpăm peștera aceasta, iar pe acesta aici să-l astupăm”. Dar unii ziceau către dânsul: „Ieși, Isachie, căci vor să te astupe”. Iar el le zicea: „De ați fi oameni atunci ați umbla ziua, dar voi sunteți întuneric și de aceea umblați în întuneric”. Atunci se însemna cu crucea, precum și la toate nălucirile, iar diavolii îndată piereau.
Uneori îl înfiorau în chip de urs sau de leu și de alte cumplite fiare. Alteori ca șerpii se târau spre dânsul, ca broaștele, ca șoarecii și ca toate jivinele, dar nu putură nimic să-i facă și-i ziseră: „O! Isachie, ne-ai biruit”. Iar el răspundea: „Și voi m-ați biruit pe mine, arătându-vă în chipul lui Iisus Hristos și al îngerilor, nevrednici fiind de o cinste ca aceea. Iată, acum, cu adevărat vă arătați în chip de fiare și de dobitoace, de șerpi și de jivine, precum singuri sunteți necurați”. De atunci nu i se făcea nici o supărare de diavoli, cu care trei ani avusese război. Apoi, a doua oară, s-a sălășluit în peșteră precum singur a mărturisit. După aceea, a început a viețui cu mai mare înfrânare, postire și priveghere.
Astfel viețuind, i-a sosit sfârșitul vieții și s-a îmbolnăvit în peșteră. Apoi frații l-au adus, fiind bolnav, în mănăstire, unde a bolit opt zile și s-a dus pe calea Domnului, întru bună mărturisire. Ioan, care acum era egumen și toți frații sprijinindu-i trupul, l-au îngropat cu cinste în peșteră. Acest bun ostaș al lui Hristos, care mai întâi a fost biruit de către vrăjmaș, mai pe urmă a luat biruință și a câștigat Împărăția cerurilor. Cu ale lui sfinte rugăciuni să ne învrednicim și noi să împărățim împreună cu Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, cu Cel fără de început al Lui Părinte și cu Preasfântul și bunul și de viață făcătorul Său Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.