Sinaxar 25 decembrie
📑 Cuprins:
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos
Nașterea lui Iisus Hristos astfel a fost: fiind logodită Preacurata Maica Lui, Fecioara Maria, cu Iosif, bărbat drept și bătrân cu anii – căci era de 80 de ani și, sub chipul însoțirii, după mărturia Sfântului Grigore de Nissa și a Sfântului Epifanie al Ciprului, a fost dată lui pentru paza fecioriei și pentru purtarea de grijă pentru dânsa, mai înainte până a nu se aduna ei. Iosif era numai cu părerea bărbat Mariei, iar de fapt era păzitor al fecioriei ei celei sfințite lui Dumnezeu, martor cu ochii și văzător al vieții ei celei fără prihană. Căci așa a vrut Dumnezeu, să tăinuiască înaintea diavolului taina întrupării Sale din Preacurata Fecioară, acoperind prin logodire fecioria Preasfintei Maicii Sale, ca să nu cunoască vrăjmașul că aceasta este fecioara aceea, despre care a zis Isaia mai înainte: Iată fecioara va lua în pântece.
Acest lucru îl mărturisește și Sfântul Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei, zicând: „De trebuință era Iosif spre slujirea tainei, să se socotească ca și cum fecioara ar avea bărbat; iar cu lucrul să se tăinuiască de diavol, ca să nu știe cele ce vor să fie, anume că Dumnezeu voiește a petrece cu oamenii”. Asemenea și Sfântul Vasile cel Mare grăiește: „Pentru ca să se tăinuiască de domnul veacului acestuia, s-a economisit să se facă logodire cu Iosif”. Și Sfântul Ioan Damaschin zice: „Se logodește Iosif cu Maria ca și cu un bărbat, ca nu cumva, cunoscând diavolul nașterea lui Hristos din fecioară fără de bărbat, să se dea în lături, adică să înceteze a-l mânia pe Irod și a îndemna pe iudei spre zavistie. Pentru că diavolul, încă de atunci de când a proorocit Isaia: Iată fecioara în pântece va lua și va naște, pândea pe toate fecioarele, când va zămisli vreuna dintr-însele fără de bărbat și să nască fiind fecioară. Deci, a iconomisit purtarea de grijă a lui Dumnezeu, să se logodească Fecioara Maria cu Iosif, pentru ca să se tăinuiască de către domnul întunericului, fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și întruparea Cuvântului lui Dumnezeu.
Deci, mai înainte de săvârșirea însoțirii prin cunoștința trupească, Preacurata Fecioară s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt și creștea sfântul ei pântece după ce a încăput în sine pe Dumnezeu cel neîncăput. Mai ales după ce s-a întors la casa ei, după o ședere de trei luni la Elisabeta, s-a cunoscut că este îngreuiată, din zi în zi crescând dumnezeiescul rod și apropiindu-se de nașterea Sa, prin împlinirea vremii celei obișnuite.
Acest lucru văzându-l Iosif, a căzut în nepricepere și în mare întristare, căci o socotea că este furată de nuntă. Și, tulburându-se bătrânul foarte, zicea în sine: „De unde i s-a făcut ei aceasta? Eu pe dânsa nu am cunoscut-o și nici măcar cu gândul n-am greșit și iată că se vede îngreuiată, vai mie, ce s-a făcut, cu cine a căzut? Cine a înșelat-o pe dânsa? Și ce voi face eu? Nu știu! O voi vădi pe ea, ca pe o călcătoare de lege sau voi tăcea rușinea ei și a mea? Pentru că de o voi vădi pe dânsa, apoi cu adevărat, după legea lui Moise, o vor ucide cu pietre și eu mă voi socoti ca un tiran, dând-o spre moarte cumplită. Iar dacă, nevădind-o pe dânsa, voi tăcea, apoi voi lua parte la a ei desfrânare. Deci ce voi face? Nu mă pricep! Voi izgoni-o pe ea în taină, ca să se ducă oriunde va vrea sau eu să mă duc de la dânsa într-altă parte depărtată, ca să nu mai vadă ochii mei o rușine ca aceasta”.
Astfel gândind Iosif întru sine, s-a apropiat și a zis către fecioara, precum vorbește de aceasta Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului: „Mario, ce este lucrul acesta pe care-l văd întru tine? Nu mă pricep și mă minunez și cu mintea mă înspăimântez. Ascunde-te de la mine degrabă. Marie, ce este lucrul acesta care-l văd întru tine? În loc de cinste, rușine; în loc de bucurie, întristare, în loc ca să mă laud, ocară mi-ai adus mie; te-am luat de la preoți din biserică, fără prihană, și acum ce este ceea ce se vede?”
Și Atanasie al Alexandriei povestește de aceasta astfel: „Iosif, văzând-o pe ea având în pântece, iar comoara cea dinăuntru neștiind-o și tulburându-se vorbea către fecioară, zicând: „Ce ți s-a întâmplat, Marie? Oare nu ești tu fecioara cea mai cinstită, care ai fost crescută în sfintele pridvoare? Nu ești tu Maria care nici nu voiai a te uita la față de bărbat? Oare nu ești tu Maria pe care n-au putut preoții să te înduplece după voia lor și să te logodească? Oare nu ești tu Maria care te-ai făgăduit a-ți păzi nevestejit trandafirul fecioriei? Unde este cămara curăției tale? Unde este fața cea frumoasă? Eu mă rușinez și tu îndrăznești, căci îți tăinuiesc păcatul tău?”
Acestea și multe altele zicând Iosif către dânsa, o! cât se rușina fiind nevinovată mielușeaua și porumbița cea fără prihană, fecioara cea curată, rumenindu-se la față la auzirea unor asemenea cuvinte ale lui Iosif. Nici nu îndrăznea a-i spune buna-vestire a Arhanghelului și proorocirea Elisabetei despre dânsa, ca să nu se arate măreață în deșert, lăudându-se. De acest lucru adeverește și Atanasie, cel mai sus pomenit, că ea a zis către Iosif: „De voi mărturisi eu singură despre mine, apoi voi fi măreață în deșert; rabdă puțin, Iosife, și păstorii te vor încredința pe tine”.
Fecioara Maria nimic altceva nu răspundea lui Iosif, decât numai acestea: „Viu este Domnul Cel ce m-a păzit întreagă întru feciorie până acum, că nu am cunoscut păcat și nimeni nu s-a atins de mine; iar ceea ce este întru mine, din voia și din lucrarea lui Dumnezeu este”. Iosif, ca un om cugeta cele omenești, socotind că din păcat este ceea ce s-a zămislit. Însă, ca un drept ce era, n-a voit să o vădească pe dânsa, ci voia să o lase pe ascuns și să se ducă de la dânsa undeva departe.
Acestea gândind el, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, zicând: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta. Aici îngerul numește pe fecioara, femeie a lui Iosif, înlăturând părerea acestuia despre desfrânare – căci Iosif socotea că Maria prin desfrânare a zămislit „femeia cea logodită este a ta, iar nu a altui bărbat”. Teofilact așa zice: „Femeie a lui Iosif, numește îngerul pe Maria, arătând că cea logodită nu este cu altcineva însoțită, încă și pentru aceea o numește femeia lui Iosif, ca împreună cu fecioria să fie cinstită și nunta cea după lege”. Așa socotește și Sfântul Vasile cel Mare: „Și fecioară, zice, cu bărbat logodită, ca și fecioria să se cinstească și nunta să nu se defaime”.
Fecioria a fost aleasă, deci, ca una ce era de trebuință pentru sfințire; iar logodirea, ca ceea ce este începătura nunții, s-a rânduit ca legiuită, să nu se socotească că acel născut este născut din fărădelege. Apoi, ca Iosif să fie martor adevărat al curăției, și ea să nu fie sub defăimare, ca una ce și-ar fi întinat fecioria, pentru că avea chiar pe logodnic martor al vieții sale și păzitor. Deci, zice îngerul: Nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, ca și cum ar fi zis: „Primește pe femeia ta după logodire, iar fecioară după făgăduința ei, cu care s-a făgăduit lui Dumnezeu; că în neamul evreiesc numai această fecioară s-a făgăduit lui Dumnezeu, cea dintâi ca să-și păzească fecioria neîntinată până la sfârșit. Nu te teme, că cel ce s-a zămislit într-însa de la Duhul Sfânt este: va naște fiu și-i vei chema numele Lui ca un tată, deși nu ești părtaș la nașterea Aceluia. De vreme ce este obicei ca părinții să dea nume fiilor lor, precum Avraam a dat nume fiului său Isaac și tu, măcar că nu ești tată firesc, însă după părere fiindu-i tată, îi vei sluji părintește punându-i nume”.
Sfântul Teofilact mai spune despre înger că a zis astfel lui Iosif: „Măcar că nu ai nici o împărtășire la naștere, însă această dregătorie părintească voiesc să ți-o dau, ca să dai nume Celui născut. Tu vei da nume Pruncului, deși nu este nașterea ta, dar trebuie să te arăți ca un părinte. Iar numele ce vei da va fi Iisus, care înseamnă Mântuitor, pentru că Acesta va mântui pe poporul Său de păcate”.
Sculându-se Iosif din somn a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat pe femeia sa cea logodită, pe fecioara cea fără prihană, care, prin făgăduința fecioriei, era sfințită Domnului, ca să fie Maica Stăpânului și care de la Duhul Sfânt a zămislit pe Mântuitorul lumii. Pe aceasta a primit-o ca pe o logodnică a sa, iar ca pe o fecioară a Domnului, cinstind-o foarte mult și slujindu-i ca Maicii Mântuitorului, cu bună credință și cu frică, n-a cunoscut-o până când a născut și, după mărturia lui Teofilact, nu s-a atins de dânsa niciodată.
Iosif fiind drept, nu putea să se atingă de aceea, care nu pentru nuntă îi fusese dată din biserica Domnului, ci, după obiceiul nunții, spre paza fecioriei. Cum putea să se atingă de o fecioară a Domnului, care făgăduise feciorie veșnică lui Dumnezeu? Cum putea să se atingă de Maica Domnului, Ziditorului Său, de aceea care era fără prihană? Iar ceea ce zice Evanghelia: până ce a născut, acest cuvânt, până ce, l-a pus Sfânta Scriptură în loc de vreme neîncetată. Căci și David grăiește: Zis-a Domnul Domnului Meu: șezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale.
Nu trebuie să înțelegem că numai până atunci vrea Domnul, ca Fiul să șadă de-a dreapta Sa, până când va pune pe vrăjmași așternut picioarelor Lui, iar după punerea vrăjmașilor nu va avea să mai șadă. Ci, chiar după ce va pune pe vrăjmași sub picioare, are să șadă mai cu slăvire, ca un biruitor în veacuri nesfârșite. Asemenea și despre Sfântul Iosif se scrie: Nu a cunoscut-o pe ea, până ce a născut. Nu se înțelege că după aceea avea să o cunoască, precum au socotit unii dintre eretici, care este lucru străin de credința Bisericii. Dar după nașterea unui Fiu ca Acela, Care este Dumnezeu întrupat și după atâtea minuni ce s-au făcut în vremea nașterii – pe care singur Iosif le văzuse -, nu numai că nu a îndrăznit a se atinge de dânsa, dar și mai mult o cinstea ca un rob pe doamna sa, slujindu-i ca unei Maici a lui Dumnezeu, cu frică și cu cutremur.
Pentru acest cuvânt, până ce, Sfântul Teofilact vorbește astfel: „Sfânta Scriptură spune așa precum și despre potop grăiește: Nu s-a mai întors corbul în corabie, până ce s-a uscat apa de pe pământ. Dar el nici după aceea nu s-a întors. Chiar Domnul nostru Iisus Hristos grăiește: Cu voi sunt până la sfârșitul veacului. Oare se înțelege că după sfârșitul veacului nu va mai fi cu noi? Atunci mai vârtos va fi cu noi în veacurile cele nesfârșite. Așa și aici zice, până ce a născut. Adică, nici mai înainte de naștere, nici după naștere n-a cunoscut-o; precum și Domnul și în veacul acesta și după sfârșitul veacului va fi cu noi. Deci cum putea să se atingă de cea Preacurată, după înștiințarea negrăitei nașteri?
De aici se arată cu dinadinsul și după naștere fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Căci, atunci când s-a arătat îngerul lui Iosif, care se îndoia de însărcinarea fecioarei și o socotea că este furată de nuntă, îngerul a numit atunci pe Maria femeia lui Iosif: Nu te teme, a lua pe Maria, femeia ta, și cu aceasta, precum s-a zis mai sus, a surpat părerea despre desfrânare. Când același înger s-a arătat lui Iosif, care acum se încredințase despre curățenia Mariei și despre Cel născut din Duhul Sfânt, după nașterea lui Hristos – înger care s-a arătat și în Betleem și în Egipt – după aceea nu mai numește pe Preacurata Fecioară Maria, femeie a lui, ci numai Maica Celui născut. Că așa se scrie: Ducându-se magii, iată îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicând: „Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui – iar nu pe femeia ta – și fugi în Egipt”. Și în Egipt iarăși îi zice: „Scoală-te, ia pruncul și pe maica lui și du-te în pământul lui Israel”.
Aici se arată că nu spre nuntă rânduia pe Iosif, ci spre a sluji Pruncului și mamei sale. Deci nu numai până ce a născut pe Fiul său cel Întâi născut, Maria n-a fost cunoscută de Iosif ca femeie, ci și după nașterea Aceluia, asemenea a rămas fecioară, precum despre aceasta într-o unire mărturisesc toți Sfinții Părinți și dascălii cei mari ai Bisericii creștine.
Se povestește și aceasta, că Fecioara Maria fiind îngreuiată, un oarecare dintre cărturari, cu numele Anin, venind în casa lor – aceasta după arătarea îngerului în vis lui Iosif – și, văzând pe fecioară îngreuiată, a alergat degrabă la arhiereu și la tot soborul, zicând: „Iosif, teslarul, pe care toți l-ați mărturisit că este drept, a făcut fărădelege; căci pe fecioara, care a luat-o din biserica Domnului spre pază, a cunoscut-o în ascuns și acum este îngreuiată”.
Ducându-se în casa lui Iosif slugi trimise de arhiereu, au găsit pe Maria după cum spusese cărturarul acela și luând-o cu Iosif, au dus-o la arhiereu și la sobor. Arhiereul a zis către fecioara Maria: „Ai uitat pe Domnul Dumnezeul tău, tu care ai fost crescută în sfânta sfintelor, care ai primit hrană din mâinile îngerului și ai auzit cântări îngerești. De ce ai făcut aceasta?” Iar ea, plângând, zicea: „Viu este Domnul Dumnezeul meu, că sunt curată și nu știu de bărbat”. Atunci arhiereul a zis către Iosif: „De ce ai făcut aceasta?” Iosif a răspuns: „Viu este Domnul Dumnezeul meu că sunt curat față de dânsa”. Și i-a zis arhiereul: „De vreme ce n-ai plecat capul tău sub mâna cea tare a lui Dumnezeu ca să fie binecuvântată seminția ta și fiindcă, nespunând fiilor lui Israel, pe ascuns te-ai unit cu fecioara cea adusă dar Domnului, pentru aceasta veți bea apa vădirii, ca să arate Domnul păcatul vostru înaintea tuturor”.
Era judecată rânduită de la Dumnezeu prin Moise, precum se scrie în cartea a patra a lui Moise, capitolul al cincilea: Dacă vreo față bărbătească sau femeiască ar fi fost prihănită pentru desfrânare și n-ar fi mărturisit adevărul, i se dă aceleia să bea apa jurământului în casa Domnului, cu lucrările și rânduielile cele scrise acolo, deosebit. Și se făcea după băutura aceea, prin judecata lui Dumnezeu, oarecare semn asupra acelora ce au păcătuit, după care semn se cunoștea fărădelegea făcută. Deci cu acea apă, după rânduiala ce se cuvenea, arhiereul a adăpat întâi pe Iosif, apoi și pe Maria. Însă nu s-a făcut asupra lor nici un semn, încât se mira poporul că nu s-a aflat într-înșii păcat. Apoi a zis către dânșii arhiereul: „Dacă Domnul Dumnezeu n-a arătat păcatul vostru, să mergeți de aici cu pace”. Iosif, luând pe fecioara Maria, s-a dus la casa sa, bucurându-se și lăudând pe Dumnezeul lui Israel.
După aceasta a ieșit poruncă de la Cezarul August ca să se înscrie toată lumea. Și mergeau toți de se înscriau, fiecare în a sa cetate. S-a dus și Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numește Betleem – pentru că el era din casa și familia lui David – ca să se înscrie cu Maria cea logodită cu el, ea fiind însărcinată. Betleemul este o cetate mică, nu departe de Ierusalim, în partea dinspre miazăzi, lângă drumul ce merge la munte către Hebron, cetatea preoților, în care era casa lui Zaharia, unde Preacurata Fecioară, după buna vestire a Arhanghelului, a cercetat și a sărutat pe Elisabeta, maica Mergătorului Înainte.
Deci, între Ierusalim și Hebron se află la mijloc Betleemul; și de la cetatea Nazaretul Galileii, până aici este cale de trei zile și ceva. Se numește Betleemul, cetatea lui David, căci într-însa s-a născut David și s-a uns ca împărat. Acolo a murit și Rahila și se vede mormântul lui Iesei, tatăl lui David. Mai înainte numele Betleemului era Efrata. Iacob, păscând acolo dobitoacele sale, l-a numit casa pâinii, mai înainte văzând cu duhul și mai înainte vestind că avea să se nască într-acel loc pâinea, care s-a pogorât din cer, adică Hristos Domnul. Aproape de Betleem, către răsărit – în preajma puțului lui David, unde a însetat el odată și a zis: „Cine mă va adăpa pe mine cu apă din fântâna cea dinaintea porților Betleemului?” – acolo se află o peșteră într-un munte de piatră, pe care stă cetatea Betleemului. Peștera aceea era aproape de o holdă a Salomeii, care locuia acolo în Betleem și care era rudenie a amândurora, adică Fecioarei Maria și lui Iosif.
Când s-a apropiat Iosif de cetate, s-au împlinit zilele ca să nască Mireasa cea neispitită de nuntă și căuta casă de odihnă, în care ar putea avea loc lesnicios ca să nască, adică să-și dea în lume rodul pântecelui său cel binecuvântat. Dar nu au găsit gazdă, din pricina mulțimii poporului care venise să se înscrie, căci se umpluse nu numai gazda cea de obște, ci și toată cetatea. Deci s-au întors la peștera aceea, pentru că nu găseau loc de găzduit și ziua era pe sfârșite. Peștera aceea slujea ca grajd de dobitoace, unde Preacurata și Preabinecuvântata Fecioară, în miezul nopții, rugându-se lui Dumnezeu cu fierbințeală și cu totul fiind cu mintea la Dumnezeu, arzând de dorirea și de dragostea Lui, a născut fără durere pe Domnul nostru Iisus Hristos, în douăzeci și cinci ale lunii decembrie. Pentru că astfel se și cuvenea să nască, fără durere, aceea care a zămislit fără păcat. „Nu am cunoscut, zice, plăcerea nunții, fiind neînsoțită”.
Precum a zămislit curată, tot așa a și născut fără de stricăciune, după cum grăiește Sfântul Grigorie al Nissei: „Fecioară a zămislit, Fecioară a purtat, Fecioară a rămas și nici o minune din cele ce s-au făcut pe pământ nu a fost mai mare ca aceasta”. Iar Sfântul Damaschin zice: „O minune mai nouă decât toate minunile cele de demult. Căci cine a cunoscut să fi născut maică fără de bărbat?” Da, fără de bărbat, adică asemenea lui Adam, din care s-a făcut Eva, fără femeie. De care grăiește Sfântul Ioan Gură de Aur, astfel: „Că precum Adam fără femeie a adus în lume femeie, pe Eva, tot astfel și fecioara astăzi, fără de bărbat a născut bărbat, plătind pentru Eva datoria bărbaților. Și precum Adam a rămas nevătămat, după luarea coastei trupești, tot așa a rămas și Fecioara după ieșirea Pruncului dintr-însa”.
Astfel s-a împlinit Scriptura cea de mai înainte, despre rugul cel nears și despre Marea Roșie. „Căci precum rugul n-a ars fiind aprins, cum cântă biserica, astfel Fecioară ai născut și Fecioară ai rămas”. Și iarăși zice: „Marea Roșie după trecerea lui Israel a rămas neumblată, iar cea fără prihană, după nașterea lui Emanuel, a rămas nestricată”. Astfel, fără vătămarea fecioriei sale, pururea Fecioara Maria a născut pe Dumnezeu întrupat, fără ajutor și fără slujba cea obișnuită a moașei. Aceasta mărturisește Sfântul Atanasie al Alexandriei – despre cuvintele acestea ale Evangheliei: A născut pe Fiul său Cel întâi născut, L-a înfășat și L-a pus în iesle -, socotind, zice astfel: „Vezi nașterea cea cu taină a Fecioarei; singură a născut și singură a înfășat. Pe când la femeile cele lumești, una naște și alta înfașă, iar la fecioară nu s-a întâmplat astfel, ci singură a născut și singură a înfășat, singură Maică, fără osteneală și fără moașă învățată, așa că n-a lăsat pe nimeni să se atingă cu mâini necurate de aceea care era cu totul curată, singură a slujit Celui dintr-însa și mai presus de ea, apoi singură L-a înfășat și L-a culcat în iesle”.
Asemenea și Sfântul Ciprian zice: „Întru naștere și după naștere, cu dumnezeiască putere a fost fecioara, care a născut fără durere. Nu avea trebuință de nici o slujbă de-a moașei, ci singura Născătoare a fost și slujitoare a nașterii, cu bună cucernicie, arătând Preaiubitului său rod slujba cea de maică, îmbrățișându-L, sărutându-L, alăptându-L și făcând toate plină de bucurie, pentru că întru naștere n-a avut nici o durere și nici o neputință a firii”.
După aceasta, Născătoarea de Dumnezeu cea fără de prihană și singură slujitoarea nașterii sale, înfășând pe dulcele său Fiu cu scutece albe, curate și subțiri, ce erau pregătite mai înainte și aduse cu sine din Nazaret și, punându-L în ieslea ce era într-aceeași peșteră, s-a închinat Lui ca lui Dumnezeu, Ziditorul Său”. De acest lucru pomenește fericitul Iosif, făcătorul de canoane către Preacurata, zicând: „Fecioară, pe Cel întrupat și pe Cel înfășurat cu asemănarea omenească, ținându-L în mâinile tale, închinându-te Lui și sărutându-L, ai zis ca o maică: Preadulcele meu Fiu, cum Te țin pe Tine, Cel ce ții cu mâna toată făptura?”
Deci încredințat lucru este că dumnezeiasca fecioară s-a închinat până la pământ Celui născut dintr-însa, Care era culcat în iesle și pe Care cu mirare, Îl înconjurau nevăzut, cetele îngerești, adeverind despre aceasta Biserica, astfel: „Îngerii înconjurau ieslea ca pe un scaun de heruvimi, căci vedeau peștera ca un cer, fiind culcat într-însa Stăpânul. Lângă iesle erau legați un bou și un asin ca să se împlinească Scriptura: cunoscut-a boul pe cel ce-l are pe el și asinul ieslea Domnului său. Boul acela și asinul erau aduși de Iosif din Nazaret. Asinul se adusese pentru Fecioara cea îngreuiată ca s-o ducă deasupra sa pe cale, iar pe bou îl adusese Iosif, ca să-l vândă și să plătească datornicul bir împărătesc, și ca să cumpere cele de trebuință. Acele dobitoace necuvântătoare stând lângă iesle, cu aburul lor încălzeau pe Prunc în frigul iernii și așa slujeau Stăpânului și Făcătorului.
Apoi Iosif s-a închinat Celui născut, cum și aceleia ce L-a născut, căci atunci a cunoscut că Cel născut dintr-însa este de la Duhul Sfânt, precum grăiește și Sfântul Atanasie: „Cu adevărat nu a cunoscut-o Iosif pe dânsa, până ce a născut pe Fiul său Cel întâi născut. Cât a purtat fecioara pe Cel zămislit, nu o știa Iosif. Nu știa ce este într-însa, nu știa ce se întrupa. După ce a născut, atunci a cunoscut puterea fecioarei și de ce s-a învrednicit ea. Atunci a cunoscut, văzând pe Fecioara hrănind piept și păzind floarea fecioriei. Atunci a cunoscut, când fecioara a născut, iar cele ce sunt ale celor ce nasc nu le-a priceput. Atunci a cunoscut când a dat lapte, piatra cea netăiată, pietrei celei gândite. Atunci a cunoscut Iosif că pentru dânsa a scris Isaia: Iată, fecioara în pântece va lua„.
Până aici sunt cuvintele lui Atanasie, care încredințează că în acea vreme a cunoscut Iosif puterea tainei și, cunoscând, s-a închinat cu frică și cu bucurie, mulțumind lui Dumnezeu Cel întrupat, Care l-a învrednicit a fi singur văzător și slujitor al tainei. Ziua nașterii lui Hristos, se scrie de către mulți scriitori vrednici de credință, că ar fi fost sâmbătă spre Duminică, la miezul nopții.
Așa se arată și de Soborul al șaselea ecumenic, care grăiește pentru prăznuirea zilei Duminicii, zicând că în această zi a făcut Domnul lumina. Întru această zi a plouat mană din cer. În această zi Domnul a binevoit a Se naște. Întru aceasta a luat Domnul botezul în Iordan de la Ioan. Întru această zi, Preamilostivul Răscumpărător al neamului omenesc a înviat din morți, pentru mântuirea noastră. Întru aceasta a trimis pe Duhul Sfânt peste ucenici. Că precum vineri, după mărturii vrednice de credință, S-a zămislit în pântecele cel fecioresc, prin buna vestire a Arhanghelului și vineri a pătimit, așa Duminică S-a născut și Duminică a înviat.
Cu cuviință era a Se naște Hristos în ziua Duminicii, căci în care zi Dumnezeu a zis să se facă lumină și s-a făcut lumină – întru aceea Însuși El fiind Lumina cea neapropiată să răsară lumii. Iar că avea să Se nască Hristos noaptea și în ceasurile ei, cu proorocie s-a spus mai înainte în cărțile Înțelepciunii astfel: „Pentru că liniștită tăcere cuprinzând toate și noaptea întru a sa grăbire înjumătățindu-se, Cuvântul Tău cel Atotputernic din cer, de la scaunul împărăției, aspru războinic, a venit în mijlocul pământului celui pierzător”.
S-au făcut și minuni mari în vremea nașterii Domnului în toată lumea, căci în acel ceas prin care a trecut Domnul nostru prin poarta fecioriei cea pecetluită cu curăția, tot în acela, în peșteră a izvorât din piatră izvor de apă. În Roma a ieșit din pământ un izvor de untdelemn și a curs în râul Tibrului. O capiște idolească, ce se numea veșnică, a căzut și idolii s-au sfărâmat și tot acolo s-au arătat pe cer trei sori. În Spania în aceeași noapte s-a arătat un nor mai luminos decât soarele. În pământul Iudeii au odrăslit viile cele din Engadi, fiind iarnă. Iar, mai ales, după cum se scrie în Evanghelie, cu cântare s-au pogorât îngerii din cer și s-au arătat oamenilor în vederea ochilor.
În preajma peșterii acelea, în care S-a născut Hristos, era un turn ca la o mie de stânjeni departe, ce se numea Ader, slujind de locuință păstorilor. Acolo în acea noapte s-a întâmplat că nu dormeau trei păstori, care își străjuiau turma lor; și iată, cel mai întâi stătător între puterile cerești – pe care îl socotește Sfântul Ciprian că este binevestitorul Gavriil – s-a arătat lor în mare lumină, strălucind cu slavă cerească și cu aceeași lumină strălucindu-i și pe dânșii, iar ei, văzându-l, foarte s-au înfricoșat. Dar îngerul ce s-a arătat, le-a poruncit să lase frica și să nu se teamă și le-a vestit bucuria ce venise la toată lumea prin nașterea Mântuitorului. Apoi le-a spus și semnul bunei sale vestiri, celei nemincinoase: Veți afla, zice, un Prunc înfășat culcat în iesle.
Acestea vorbind îngerul către dânșii, îndată s-au auzit în văzduh cete îngerești, lăudând pe Dumnezeu și zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire. După vederea aceea a îngerului și după cântările auzite, sfătuindu-se păstorii, s-au dus degrabă până la Betleem ca să vadă de sunt adevărate, cele ce li s-au spus lor de către înger. Și au aflat pe Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pe Sfântul Iosif, logodnicul ei, precum și Pruncul înfășat și pus în iesle.
Crezând fără îndoială că Acela este Hristos Domnul, Mesia cel așteptat, Care a venit în lume să mântuiască neamul omenesc, s-au închinat Lui și au spus toate cele ce au auzit și ceea ce li s-a spus de înger, despre Pruncul Acela. Atunci toți cei ce auzeau, adică Iosif, Salomeea și cei ce se întâmplaseră de veniseră în acea vreme acolo, se mirau de cele grăite de păstori. Mai ales Preacurata Fecioară Maria, care născuse fără stricăciune, păstra toate graiurile acestea punându-le în inima sa. Și s-au întors păstorii, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu.
Așa a fost Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, și de la noi păcătoșii, să-I fie cinste și slavă, închinăciune și mulțumire, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte și cu Cel pururea de o ființă, Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin la Nașterea Domnului
Când primăvara sosește și stihiile trupurilor se întorc iarăși către înnoire, atunci toți oamenii, simțind buna adiere a aerului, primesc sănătatea trupului. Atunci și pământul, înflorind cu frumusețea semănăturilor și înfrumusețându-se cu tot felul de flori ale ierburilor, își face pregătirea roadelor sale. Atunci și vitele aflând pajiște verde de pășune se arată bine întremate cu trupurile. Atunci și neamurile păsărilor, ce zboară la înălțime, ciripesc de veselie. Privighetoarea și rândunica deschizându-și ciocușoarele dau glas, răsunând munții, văile și copacii; și astfel fac veselă primăvara dulce prin glasurile lor. Atunci și păstorii, glăsuind dulce cântare de fluier, pasc turma lor prin verdeața veselitoare, atunci și soarele revărsându-se pe pământ, peste văi, peste grădini și peste țarini, împlinind trebuința crinilor și a tot felul de trandafiri, dând mirosuri dulci, înaintând creșterea pomilor celor roditori și ale celor neroditori, cum și a florilor de tot felul și a răsadurilor. Atunci și lucrătorii ajung la secerișul ostenelilor lor; atunci și strugurii înflorind în vie, împodobesc via. Atunci și munții odrăslind frunzele copacilor, cu desimea crângurilor pădurii, toate neamurile ființelor celor sălbatice se păzesc în ele; atunci și marea, liniștindu-și valurile sale, se face lesne de plutit corăbierilor.
Așa și când s-a născut Domnul nostru din Fecioara Maria, ca o primăvară veselitoare a răsărit la toată lumea și către înnoire s-a întors. Căci a venit Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu, raza măririi Lui, chipul cel de-a pururea al ipostasului Lui, hotarul și Cuvântul Tatălui, prin Care și veacurile s-au făcut, atât cele văzute cât și cele nevăzute. Cuvântul cel preasfânt al Tatălui s-a făcut trup fără schimbare, prin conlucrarea Duhului Sfânt, din Fecioara Maria. A fost mijlocitor între Dumnezeu și între oameni, Cel singur iubitor de oameni, Care nu din voie sau din dorință bărbătească s-a zămislit, în preacuratul pântece al Fecioarei, ci de la Duhul Sfânt. S-a făcut ascultător Părintelui Său, ca, prin trupul cel luat de la noi, să vindece neascultarea noastră. Pentru că Duhul Sfânt a venit peste dânsa și a curățit-o, dându-i puterea primitoare a Cuvântului, făcând-o și născătoare.
Atunci a umbrit peste Fecioara Maria înțelepciunea și puterea cea mare a lui Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, cel deoființă cu Tatăl, ca o dumnezeiască sămânță și-a închegat trup însuflețit și suflet cuvântător din preacuratul și neîntinatul pântece, fiind ca o pârgă a frământăturii noastre, nu după asemănare, ci după naștere; apoi nu prin adăugirile cele câte puțin ale trupului împlinindu-se, ci deodată Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup. Nu prin închegarea trupului s-a unit cu dânsul Cuvântul lui Dumnezeu, ci sălășluindu-se în pântecele Fecioarei nescris împrejur, cu ipostasul Său, din preacuratul pântec al pururea Fecioarei s-a făcut trup însuflețit, cuvântător și gândit, luând pârga frământăturii omenești.
Când Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut ipostas trupului, în același timp s-a făcut și trup însuflețit, cuvântător și gândit. Pentru aceea îl numim nu om îndumnezeit, ci Dumnezeu înomenit. Fiind cu firea Dumnezeu desăvârșit s-a făcut cu firea și om desăvârșit, neschimbându-și firea, nici prefăcând iconomia. Ci cu trupul cel însuflețit, care s-a făcut cuvântător și gândit din Sfânta Fecioară și întru dânsa a luat ființa, unindu-se după ipostas, neamestecat, neschimbat, neîmpărțit, și nedespărțit Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit.
Pentru aceea cu dreaptă credință mărturisim pe Hristos din două firi deosebite, dar nici unirea nu o luăm ca amestecare, nici despărțirea ca deosebire. De unde mărturisim Născătoare de Dumnezeu, cu adevărat pe Preasfânta Fecioară. Precum este Dumnezeu adevărat, Cel ce S-a născut dintr-însa, așa este adevărată Născătoarea de Dumnezeu, ceea ce a născut pe adevăratul Dumnezeu dintr-însa. Născându-se Domnul și Dumnezeul nostru și izbăvindu-ne din iarna înșelăciunii și din frigul rătăcirii, ne-a întors către primăvara bucuriei, după ce a luat asupră-Și chipul nostru și l-a înnoit prin luarea trupului Său. Că îmbrăcându-se în toată firea noastră, afară de păcat, ne-a făcut după dar, ca fii ai Tatălui Său și moștenitori ai împărăției Sale.
Deci, de vreme ce am anunțat cuvântul, veniți toți și culegând ca niște flori din tot felul de trandafiri, să îndulcim auzurile voastre. Să ascultăm mai întâi pe Matei Evanghelistul, căci el povestind cu de-amănuntul nașterea lui Hristos, bine a zis: „Că nașterea lui Iisus Hristos așa a fost: logodită fiind mama Lui, Maria, cu Iosif, mai înainte de a se aduna ei, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iar Iosif, bărbatul ei, drept fiind și nevrând să o vădească pe ea, voia în taină să o lase. La aceasta gândind el, îngerul Domnului s-a arătat lui în vis, zicându-i: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, că ce s-a zămislit întru dânsa, din Duhul Sfânt este. Auzim astăzi luminat împlinirea lucrurilor, care aici cu de-amănuntul se tâlcuiesc. Că nu în deșert s-au făcut lucrurile cele pentru întruparea lui Hristos, Dumnezeul nostru, ci toate au oarecare însemnare ascunsă.
Ascultă deci, creștinule în chip minunat însemnarea lor: S-a logodit Maria cu Iosif ca și cu un bărbat, ca necunoscând diavolul scopul nașterii lui Hristos din Fecioara cea fără bărbat, să fugă de la luptă. Căci ai auzit acum pe evanghelistul Luca, zicând: Ieșit-a poruncă de la Cezarul August ca să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi, domnind în Siria, Cirineu, ca să se scrie fiecare întru a sa cetate. Și s-a dus și Iosif din Galileea din cetatea Nazaret la Iudeea, în cetatea lui David, care este Betleem – pentru că el era din casa și familia lui David, ca să se înscrie cu Maria, cea logodită lui femeie, fiind îngreuiată.
Caută de vezi aici iubirea de oameni a Stăpânului Dumnezeu, Care are scris în cer toată făptura și Care a zis către ucenicii Săi: Pentru aceasta mai vârtos vă bucurați, căci numele vostru s-a scris în ceruri. El a primit să se scrie Maica Sa în condicile romanilor; ca așa, pe noi, cei ce ne-am făcut de voie robi făpturilor, în dar să ne mântuiască, ca numele nostru în ceruri să se scrie și robi adevărați ai Săi să ne facă. Ca prin scrierea aceasta să se facă arvună de bună rânduială a lumii. Pentru aceea și El a dat voie stăpânirii romane să-L scrie și pe Dânsul spre adeverirea și întărirea legilor. Atunci legea împăratului stăpânește, când împăratul cel ce legiuiește, împlinește și el legea sa. Și ca să se împlinească cele zise de prooroc: În zilele lui va răsări dreptatea și mulțimea păcii. Deci, mergând ei să se scrie, se zice că două grupuri vedea Fecioara, unul de-a dreapta care era vesel și drăgălaș, adică duhurile proorocilor și ale sfinților – care sălta și se bucura de nașterea lui Hristos – iar altul de-a stânga, care în plângere se afla, adică cetele diavolilor, care plângeau și-și tânguiau pieirea lor.
Ascultă iarăși pe evanghelistul, zicând: Când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască și a născut pe Fiul ei cel întâi născut. O! ce lucruri preaslăvite, Făcătorul vremurilor a așteptat vremea cea de nouă luni hotărâtă firește, ca nu părere sau nălucire să se socotească, că este iconomia Lui. Când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca să nască și a născut pe Fiul ei Cel dintâi născut, L-a înfășat și L-a culcat în iesle, căci nu aveau loc în casă, căci pustiu era locul și vremea către seară și nu aveau unde, decât numai o peșteră prea mică. Aceasta era bunăvoința Tatălui; căci într-o peșteră mică a primit a Se naște Stăpânul, Cel ce nicăieri nu este încăput și Care are scaun cerul, și pământul așternut picioarelor. Ca pe omul cel căzut în mare cădere și care s-a făcut peșteră tâlharilor, prin schimbarea chipului, prin lucrarea cea dumnezeiască să-l îmbrace în podoaba cea mai strălucită a frumuseții de a doua oară. Și s-a înfășat cu scutece de Maica Sa, Cel ce cu lumină, ca și cu o haină dumnezeiască, se îmbracă, ca lanțurile păcatelor noastre cele mult strângătoare să le dezlege.
Vedeți tainica naștere a Fecioarei, pentru că ispită bărbătească n-a cunoscut, și de cele ale maicilor a scăpat. Căci toată nașterea vatămă fecioria și se supune la dureri și chinuri, pentru potrivita certare a blestemului aceluia ce s-a zis: În dureri vei naște fii. Iar ea mai înainte de naștere, a fost Fecioară și după naștere a rămas Fecioară; căci Dumnezeu era Cel ce S-a născut. Aceasta s-a arătat maică fără de bărbat și fără de durere, slujitoare a nașterii și moașă neînvățată s-a făcut, fiindcă pe Cel dintr-însa mai presus de fire, fără de dureri L-a născut, L-a înfășat și în iesle L-a culcat. O! Doamne, ce înfricoșată Taină. În ieslea dobitoacelor s-a culcat Dumnezeu, Cel ce pe scaun de heruvimi se poartă, vrând să întoarcă din necuvântare pe oameni către cunoștința cea dumnezeiască. Căci dobitoacele înseamnă starea înaintea Stăpânului cea heruvimicească – după cum li se pare și celor ce bine judecă – care închipuia necuvântarea oamenilor și slujba cea nefolositoare și dureroasă către dumnezeiasca cunoștință, cum și întoarcerea către îngereasca buna rânduială, care s-a împrietenit cu Stăpânul, adică însemna chemarea neamurilor mai înainte.
Isaia proorocind pentru El, zicea: Cunoscut-a boul pe cel ce l-a câștigat pe el și asinul ieslea stăpânului Său. Iar Israel nu M-a cunoscut și poporul Meu n-a priceput. Moașa însemna biserica cea din neamuri, fiindcă a primit pe Stăpânul Care s-a născut; ca pe un mire potrivit, care în locul Salomeii, s-a roșit cu sângele Lui; iar în Betleem se înțelege în loc de Edem. Și din neîntinate și preacurate sângerări ale Fecioarei, care îi este roșeala hainelor din via Vosorului, adică din adevărata vie – Hristos Dumnezeu, fiindcă s-a vopsit cu scumpul și preacuratul Lui sânge. Mare bucurie a vestit îngerul păstorilor, zicându-le: Nu vă temeți căci, iată, vă vestesc bucurie mare, care va fi la tot poporul, căci vi s-a născut vouă astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Păstorul păstorilor, mai Marele turmei, Împărat și ocârmuitor, Care adunând turme cuvântătoare, pe păstorii cei înțelepți și învățați îi va pune peste dânsele, care își vor pune sufletul lor pentru oi; după cum Hristos, începătorul păstorilor, pentru toți Și l-a pus și către pajiștile gândite ale împărăției cerurilor vor porni turma lor. Pe lupii din staulul lor îi va scoate și-i va goni și cu toiagul cel de fier, adică cu Crucea Domnului, arma cea nebiruită, pe toți îi va zdrobi, prin care Hristos a atras neamurile către moștenire și chiar marginile pământului.
Acestea vestind îngerul păstorilor și de la dânșii ducându-se, altă oaste de îngeri a stat de față în peșteră, care a cântat, zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire. Slavă Celui ce a unit cele de sus cu cele de jos, cu preaslăvire. Slavă Celui ce a voit cu materiale fluiere, împreună să ne ospătăm. Slavă Celui ce prin buna voire s-a întrupat pentru oameni”. Acestea astfel săvârșindu-se și toată zidirea cea văzută și nevăzută dănțuind, de la răsărit a ieșit o stea prealuminată a cerescului Împărat Care S-a născut și care vestea nașterea Lui, a Celui ce săvârșea pe pământ minuni preaînfricoșate. Pe aceasta văzând-o magii, împărații și astronomii perșilor, strănepoții lui Valaam, și spăimântându-se de strălucirea cea luminoasă a stelei, au gândit la proorocia lui Valaam, adică: Va răsări o stea din Iacov și se va scula un om din Israel, care va sfărâma pe toți domnii Moabului.
Unii care au înțeles și au cunoscut, din strălucirea cea prea încuviințată a stelei celei neobișnuite, că mare Împărat S-a născut, au propovăduit că, El, are să stăpânească domnie mare peste tot pământul și peste toată lumea. Nu numai din proorocia lui Valaam au înțeles acest lucru, ci și din altă parte au primit adeverirea nașterii celei după trup a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Celui ce S-a născut, adică din minunea cea înfricoșată care s-a făcut în țara lor.
Căci Casandros, săvârșindu-se, a lăsat pe sora sa Doriada, a lui Piliad, cel ce a fost ucis în Elada, pe care a poftit-o Atal, împăratul Lachedemonilor, și intrând în cămară ca să se culce și să doarmă cu dânsa, ea, având cuțit, l-a înfipt în inima lui și, după ce l-a înjunghiat, i-a stăpânit împărăția lui. Acest lucru săvârșindu-se, s-a făcut foarte înfricoșată multora. Iar fratele celui ucis, anume Filip, temându-se de Doriada, a fugit la elini și acolo, luând pe femeia lui Caliop, voievodul lor, care se numea Alsevida, căuta să dea război Doriadei și poporului său, dar se temea; căci cu mulți se luase la război și pe toți i-a pierdut.
Toate neamurile cele dimprejur, fiind biruite și robite de frumusețile ei, îi slujeau ei și pofteau, că doar s-o întâmpla să se dea pe sine lor, spre însoțire de nuntă. Deci se temeau toți de fața ei și au socotit atunci cei mari să trimită la Delfi și de acolo să ia proorocie pentru război. Și ducându-se aceia la preoteasa Evoptia, la apa Castalului, au rugat-o să le ghicească pentru ce au venit? Iar ea gustând din apa izvorului celui vrăjitor, le-a proorocit așa: „Cândva, după multe vremi, cineva va veni în pământul cel mult împărțit și, fără de păcat, se va naște cu trup și cu hotarele cele neobositoare ale dumnezeirii, va dezlega stricăciunea patimilor nevindecate. Acesta va fi pizmuit de poporul necredincios și întru înălțime se va spânzura, ca un osândit la moarte. Pe acestea toate le va pătimi, voind să le sufere, și murind, spre viața veșnică se va scula”.
Aceștia, batjocorind-o și blestemând-o, au zis: „De trei ori blestemato, noi pentru femeie te-am întrebat, oare pentru un bărbat ți-am zis ție ceva?” Ea le-a răspuns: „Vremi nebiruite au început să se ridice”. Apoi a zis că și pe ea și pe acela și pe bărbații cei împreună cu dânsul, pe toți îi vor birui. Iar ei s-au depărtat, după ce au necinstit pe proorociță. Și s-au mai dus și la capiștea Atenei, pentru care țesând haină preoțească și luând porfiră vestită și scumpă ei au sărit înăuntru, fără de veste, iar preoteasa Xantipi, mâniindu-se, a zis lor: „În ceas rău ați venit aici, voi cei ce sunteți neurmători”. Atunci au ocărât-o și pe aceasta, zicându-i că este vrednică de toată necinstea și străină de obiceiul preoțesc; căci defaimă porfira pe care zeii au dăruit-o împăraților, prin care dobândesc cinste și slavă cei ce o poartă pe dânsa.
Apoi îi ziceau: „Încetează cele străine și netrebnice, trufașo și mândro”. Iar ea le-a răspuns: „Acestea nu mi le aduceți mie, ci dumnezeilor celor nedefăimați. Însă, luând vrajă întemeiată, mergeți, căci un bărbat fără prihană S-a născut, iconom al lui Dumnezeu celui nebiruit, putere nebiruită având și lumea toată, ca pe un ou înconjurând-o, pe toți cu sulița îi va pierde”. Aceștia scuipând-o, s-au dus. Apoi au zis între dânșii: „Nu isprăvim nimic, fără numai să ne ducem la Apolon”. Deci venind ei în capiștea lui Apolon, au zis, rugându-se: „Biruitorilor, preacuraților, preabunilor zei, pentru ce faceți așa robilor voștri celor ce cer să biruiască războiul femeiesc? Pentru ce în loc de război, aduceți alt război înăuntru? Nu, o, nemuritorilor zei, nu, adevăraților stăpâni”. Atunci, deodată a venit un glas nevăzut și întorcându-se tripodul, proorocița a zis: „Întru întreita înconjurare a anului, un Luceafăr din cer trimis a venit, în pântece curat locuind și trup omenesc pentru milostivirea Lui plămădindu-Și; iar numele ei este de două ori șaptezeci și șase. Acesta surpând tirania și toată sfințita noastră cinstire, întru preafericită înțelepciune va purta cinstea a toată lauda”. Iar ei, auzind acestea, s-au dus mâhniți.
Cir, strănepotul lui Cir, împăratul perșilor, a făcut o capiște și a pus într-însa idolii zeilor de aur, de argint și i-au împodobit pe dânșii cu pietre scumpe. Iar în zilele acelea, după cum spun tablele cele scrise, intrând împăratul să primească dezlegarea visurilor, preotul Trupiptos a zis: „Mă bucur împreună cu tine, împărate, că Ira a luat în pântece”. Împăratul, zâmbind, a zis lui: „Ceea ce a murit a luat în pântece?” Iar el a zis: „Da, cea moartă a înviat și viază ca să nască”. Împăratul a întrebat: „Ce este aceasta? Descoperă-mi mie”. Iar el a răspuns: „Cu adevărat, stăpâne, la bună vreme ai venit aici. Că toată noaptea idolii au petrecut săltând, și cei bărbătești și cei femeiești, zicând unii către alții: „Veniți să ne bucurăm împreună cu Ira”. Și mi-au zis mie: „Vino, proorocule, și te bucură și tu împreună cu Ira”. Iar eu am zis: „Cum putea să fie ceea ce nu este?” Ei au zis: ” A înviat și nu se mai numește Ira, ci Urania. Căci soarele cel mare a iubit-o pe dânsa”.
Iar idolii cei femeiești au zis către cei bărbătești: „Este fântână ceea ce s-a iubit. Au doară Ira este? Căci cu teslarul s-a logodit”. Atunci au zis cei bărbătești: „Fântână după dreptate s-a numit, însă Maria este numele ei. Care în pântece ca într-un noian o poartă corabia cea aducătoare de nenumărate poveri. Iar dacă fântâna este aceeași, așa înțeleagă-se. Că fântână de apă este, fântână de-a pururea izvorâtoare a Duhului, care numai un pește are și care de undița dumnezeirii s-a prins. Pe toată lumea, ca și cum ar petrece într-o mare, o va hrăni cu trupul său. Bine a zis că aceea teslar are logodnic, însă nu din însoțire bărbătească este teslarul Acela pe Care Îl naște. Teslarul Acesta Care se naște, adică copilul, va fi începător teslarilor și întregul acoperământ al cerului l-a cioplit cu meșteșuguri preaînțelepte și întreit sălășluitul acesta acoperământ cu cuvântul l-a înfipt.
Deci idolii au vorbit pentru Ira și pentru fântână, apoi cu un glas au zis: „După ce se vor împlini zilele, toți și toate vom cunoaște lucrul cel arătat. Acum, stăpâne, îngăduiește și cealaltă parte a zilei că negreșit va fi lucrul și arătarea desăvârșit. Că lucrul ce s-a ivit nu este cum s-ar întâmpla”. Apoi rămânând împăratul acolo și privind idolii, au început cântărețele a cânta cu alăutele și muzele câte erau înăuntru de cele cu câte patru picioare, cum și păsările cele de aur și de argint, fiecare scoteau glasul cu jale. Iar împăratul, de frică cuprinzându-se și cu totul de groază umplându-se, a voit să se ducă, că nu suferea tulburarea făcută de idoli. Preotul Trupip i-a zis : „Îngăduiește, împărate, că a sosit descoperirea cea desăvârșită, pe care Dumnezeu a voit să ne-o arate nouă”.
Acestea în acest chip săvârșindu-se s-a deschis numaidecât acoperământul capiștii și s-a pogorât o stea preastrălucită și a stat deasupra stâlpului fântânii și s-a auzit un glas: „Stăpână fântână, Soarele cel mare m-a trimis să-ți vestesc ție și să-ți slujesc întru cele ce sunt pentru naștere. Nuntă neîntinată făcându-ți ție, căci maică a Făcătorului rânduielilor celor de sus te-ai făcut și mireasă ești a stăpânirii Celui cu trei nume. Și pruncul cel fără de sămânță se numește Început și Sfârșit. Început al mântuirii și sfârșit al pieirii”. După ce s-a dat glasul acesta, toți idolii au căzut și s-au zdrobit de tot, rămânând numai al fântânii în care se afla înfiptă o diademă împărătească, care avea deasupra o stea ferecată cu pietre scumpe de antrax și de smarald, iar deasupra ei era steaua din cer pogorâtă.
Împăratul a poruncit degrabă să se aducă toți înțelepții și ghicitorii de semne, câți vor fi în împărăția lui. Iar propovăduitorii și crainicii cu trâmbițele sârguindu-se și strigând, au venit toți la capiște. Dacă au văzut steaua deasupra fântânii și diadema, adică coroana cu steaua împodobită cu pietre scumpe, și pe idolii zdrobiți la pământ, au zis: „Împărate, o rădăcină dumnezeiască și împărătească a răsărit, Care poartă caracterul cerescului și pământescului împărat. Fântâna este a Mariei, fiica Betleemului, și coroana este închipuire împărătească, iar steaua este vestire cerească, care se lucrează cu minune pe pământ. Din Iuda s-a ridicat împărăție, care toate pomenirile iudeilor le va ridica din mijloc și le va șterge, iar dacă zeii au căzut la pământ, arată că a sosit sfârșitul cinstei lor, că Cel ce a venit, având mai multă vrednicie, cum va lăsa în vrednicia lor pe cei noi și de curând veniți? Deci acum o, împărate, trimite la Ierusalim, că vei afla pe Fiul Împăratului a toate, purtându-se în brațe trupești de femeie”. Și a îngăduit steaua deasupra fântânii care se numea Urania, până când au ieșit magii și au purces și împreună cu ei a mers și steaua.
Împăratul Persiei, nemaiașteptând, a chemat la sine pe magii de sub stăpânirea sa și i-a trimis cu daruri spre închinarea Împăratului, Care S-a născut, aducând pârga oamenilor. Iar ei făcând călătoria vreme de zile nenumărate, au ajuns la Ierusalim și au întrebat: Unde este Împăratul Iudeilor, Care S-a născut acum? Că spre închinăciunea Aceluia am venit, văzând steaua lui la răsărit și am venit să ne închinăm Lui. Irod auzind s-a tulburat și tot Ierusalimul cu dânsul și, chemând pe preoții și pe cărturarii poporului, i-a întrebat unde are să se nască Hristos? Ei au răspuns: „În Betleemul Iudeii, că așa este scris de prooroc: Și tu, Betleeme, pământul Iudeii, nu ești nicidecum mai mic între domnii Iudeii, că din tine va ieși Povățuitor, Care va paște pe poporul Meu Israel. Atunci Irod, chemând în ascuns pe magi, i-a întrebat cu dinadinsul despre vremea stelei care s-a arătat, iar ei au răspuns: „Un an de zile este astăzi de când vedem steaua și făcând călătoria până aici ne-am povățuit de dânsa”.
Irod căuta să afle vremea nașterii lui Hristos, nu ca să-L cinstească, ci spre a-L ucide. Atunci întrebau și iudeii pe magi, voind să afle lucrul ce va să vie și pentru ce au venit. Magii răspundeau: „Acela, pe Care voi Îl numiți Mesia, S-a născut”. Iudeii, auzind, s-au tulburat, însă n-au îndrăznit a le sta împotrivă; dar au zis către dânșii: „Pentru osânda cerească, spuneți-ne ce ați cunoscut?” Ei au răspuns: „Cu boala necredinței boliți și nici cu jurământ, nici fără jurământ nu credeți că s-a născut Hristos, Fiul Celui Preaînalt, Care va strica și va dezlega legea și sinagogile voastre”. Ei, sfătuindu-se între dânșii, i-au rugat să primească daruri și un lucru ca acesta să nu-l spună în țara lor, ca să nu se facă vreo zarvă între dânșii. Iar ei au răspuns: „Noi în cinstea Lui am adus daruri, ca să propovăduim minunile cele mari care s-au făcut în țara noastră când El s-a născut. Voi ziceți ca să luăm daruri, iar pe cele arătate de dumnezeirea cerească să le ascundem și să trecem cu vederea poruncile Împăratului cel de-a pururea vecuitor”. Iudeii, auzind acestea, s-au înfricoșat foarte și rugându-i prea mult, i-au liberat.
Ieșind ei din Ierusalim, s-au dus unde erau trimiși, arătându-le steaua pe Pruncul cel stăpânesc. Apoi văzând pe aceea care L-a născut și pe Cel ce Se născuse, deschizându-și visteriile lor, I-au dat daruri: aur, tămâie și smirnă; aur ca unui Împărat; tămâie ca unui Dumnezeu și smirnă ca unui muritor. Atunci s-a împlinit cuvântul cel zis prin prooroc: Împărații arabilor și Sava daruri vor aduce. Împărații Tarsisului și ostroavele vor aduce daruri și I se va da Lui din aurul Arabiei.
Magii au zis către Fecioară: „Cum îți este numele, o! prea vestită Fecioară și maică?” Ea a răspuns: „Maria”. Iar ei au zis: „De unde ești de neam?” Ea a răspuns: „Din această latura a Betleemului”. Apoi ei au zis: „Dar n-ai avut bărbat pe cineva?” Ea a răspuns: „M-am logodit numai făcându-se tocmelile de nuntă”. Magii au zis către dânsa: „De ce neam ești de ai născut un prunc ca acesta?” Ea a răspuns: „Sunt din neam împărătesc și preoțesc, din al lui David și al lui Aaron; acestora sunt strănepoată, din rădăcina Iudeii și fiică a lui Ioachim și a Anei”. Atunci ei au zis către dânsa cu blândețe: „O, maică a maicilor, toți zeii perșilor te-au fericit, lauda ta este mare, că ai covârșit pe toate femeile cele slăvite, și, decât toate împărătesele, mai mare împărăteasă te-ai arătat”. Pruncul, începând al doilea an, avea oarecare trăsături ale feței la fel cu ale celei ce L-a născut. Ea era puțin mai înaltă decât altele și cu trup gingaș, cu fața de culoarea grâului, având părul foarte bine și cu cuviință legat pe cap. Magii, având cu ei un tânăr zugrav, au dus în țara lor chipurile amândurora și au pus în biserică icoanele lor, ca să fie cinstite de toți și au scris pe table de aur cuvintele acestea: „În biserica Diopet a dumnezeului soarelui, pe acestea lui Dumnezeu, marele Împărat Iisus, împărăția perșilor le-a afierosit”. Și luând magii în brațe pe pruncul Iisus, sărutându-L fiecare și închinându-se Lui, au zis: „Ție, ale Tale Ți le dăruim cu osârdie, preaputernice Iisuse. Nu s-ar fi ocârmuit bine lucrurile lumii de n-ai fi venit. În alt chip nu s-ar fi unit cele de sus cu cele de jos, dacă nu Te-ai fi pogorât Tu. Se cădea aceasta înțeleptului Tău cuvânt, Stăpâne, ca pe cei potrivnici cu un trup ca acesta să-i amăgești și să-i surpi prin nașterea Ta”. Pruncul râdea și sălta de mângâierile magilor.
După aceasta, luându-și ziua bună de la mama sa, iar ea cinstindu-i și aceștia slăvind-o precum se cădea, s-au dus. Și dacă au sosit la locul în care poposise, povesteau unii către alții cele despre Prunc, adică cum S-a arătat lor. Cel dintâi a zis: „Eu Prunc Îl vedeam”; cel de al doilea a zis: „Tânăr, ca de treizeci de ani L-am văzut”; iară cel de al treilea zise: „Bătrân, vechi de zile L-am văzut”. Minunându-se de schimbarea feții Pruncului, a sosit seara, li s-a arătat în vis îngerul Domnului ca un fulger înfricoșat și le-a zis: „Degrabă să ieșiți de aici ca să nu pătimiți ceva rău”. Aceia au zis cu frică: „Cine este acela care aduce solie atât de mare, o! dumnezeiescule Arhanghel”? El a răspuns: „Irod, împăratul Iudeilor”. Acestea auzind magii, au încălecat pe cai sprinteni și puternici și pe altă cale s-au dus în țara lor.
Ducându-se magii, s-a arătat îngerul Domnului în vis lui Iosif, zicându-i: Sculându-te, ia pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt și fii acolo până când îți voi zice; căci Irod vrea să caute Pruncul, să-L piardă.
Sculându-se Iosif în acel ceas, s-a pogorât în Egipt cu toată casa, după cuvântul îngerului, ca să împlinească ceea ce s-a zis prin proorocul: Din Egipt am chemat pe Fiul meu. Atunci Irod, văzând că l-au batjocorit magii, a trimis satrapi, adică stăpânitori, să ucidă pe toți pruncii Betleemului, de doi ani și mai jos, după vremea despre care cu dinadinsul a întrebat pe magi. Venind satrapii în Gavaa, în Rama și în cetățile Rahilei și ale seminției lui Veniamin, au ucis pe toți pruncii dintr-însele. Seminția lui Veniamin a căzut aproape de soarta Iudeii, asemenea și cetățile ei, Betleemul și Ebus, adică Ierusalimul, asemenea și cetățile lui Veniamin: Gavaa, Rama și Rahil; fiindcă cetățile Iudei și ale lui Veniamin sunt aproape unele de altele.
Atunci s-a împlinit cuvântul cel zis de Ieremia proorocul: Glas în Rama s-a auzit, plângere și jale și tânguire multă, Rahil plângând pentru fiii săi și nu voia să se mângâie că nu mai erau. Deci să vedem acum cuvântul și scopul pentru care evanghelistul pomenește aici de proorocul care zice: Glas în Rama s-a auzit, plângere, jale, și tânguire multă, Rahil plângând pe fiii săi și nu voia să se mângâie, căci nu mai erau. Toți știți că Iacov a avut doisprezece fii; adică din Lia, femeia lui cea dintâi, șase: Ruvim, Simeon, Levi, Iuda, Isahar și Zabulon; din Rahila, doi: Iosif și Veniamin. Din Vala, slujnica Rahilei: Dan și Naftalim; și din Zelfana, slujnica Liei, doi: Gad și Asir. Din care s-au făcut cele douăsprezece seminții ale lui Israel, după numărul celor doisprezece patriarhi luându-și numirile.
A fost un bărbat Levit care locuia în hotarele muntelui Efraim și care și-a luat femeie din Betleem, pământul Iudei. Însă a fugit femeia lui de la dânsul, la casa părintelui său, în Betleem și a stat acolo patru luni. Atunci bărbatul ei s-a dus din hotarele Efraimului și a venit la Betleem ca să ia femeia înapoi la dânsul. După ce a stat în casa tatălui femeii lui cinci zile, pe la amiază sculându-se cu femeia lui, s-a întors iarăși și a venit până în dreptul Iebusului, adică Ierusalimului. Cu dânsul avea o pereche de asini împovărați, femeia lui și sluga lui; apoi plecându-se ziua apunând soarele au mers aproape de Gavaa, care este în seminția lui Veniamin și s-au abătut acolo să găzduiască. Deci au intrat înăuntru și au șezut în ulița cetății, căci nu era cine să-i primească în casă. Spre seară a venit un om bătrân de la lucrul lui de la țarină și omul acela era din muntele Efraim, iar acum era trecător prin Gavaa și oamenii acelui loc erau fii ai lui Veniamin. Bătrânul a ridicat ochii și a văzut pe acel bărbat călător șezând în ulița cetății și a zis către dânsul: „De unde vii și unde mergi?”. Iar ei au răspuns: „Venim de la Betleem, pământul Iudeei și mergem până în părțile hotarului lui Efraim. Și am venit ca să găzduiesc aici; dar nu este cine să ne primească în gazdă. Paie și grăunțe pentru asinii noștri, pâine și vin avem destul, eu, soția mea și copilul, și nu avem lipsă de nici un lucru”.
Bătrânul a zis către dânsul: „Pace ție, însă în uliță nu te vei sălășlui”. L-a dus în casa lui, a făcut loc asinilor lui și a spălat picioarele lor, au mâncat și au băut. Și pe când ei se veseleau, iată oamenii cetății, fiii celor fărădelege au înconjurat casa, bătând în ușă și zicând: „Scoate afară pe bărbatul pe care l-ai găzduit ca să-l cunoaștem pe dânsul”. Stăpânul casei a ieșit la dânșii și le-a zis: „Nu, fraților, să nu faceți rău bărbatului care a intrat în casa mea, să nu faceți nebunia aceasta. Iată, fiica mea este fecioară, iată femeia lui, să le scoț pe dânsele și să le vedeți”. Deci a luat bărbatul cel călător pe femeia lui, a scos-o afară la dânșii, pe care au necinstit-o și apoi au eliberat-o.
Către ziuă femeia a venit și a căzut lângă ușa casei unde era găzduit bărbatul ei și a murit. Dimineața sculându-se bărbatul ei a deschis ușile casei și a ieșit ca să meargă în calea lui, și iată, femeia lui era căzută lângă ușile casei. Și a zis către dânsa: „Scoală-te să mergem”. Dar nu era glas într-însa și nu era auzire. Atunci a luat-o și a pus-o pe asin și a mers la pământul său. Apoi a luat sabia și a tăiat-o în douăsprezece părți, pe care le-a trimis la toate hotarele lui Israel. Toți cei care le-au văzut au plâns. Apoi s-au sculat toate semințiile asupra seminției lui Veniamin și au cerut pe bărbații cei fărădelege să-i ucidă, dar ei n-au vrut să-i dea, ci, ieșind din Gavaa, s-au pregătit a sta împotrivă la război. Toate semințiile s-au luat la război cu seminția lui Veniamin și au căzut în ziua aceea din fiii lui Israel douăzeci și două de mii.
După aceasta fiii lui Israel au judecat să nu treacă cu vederea această nedreptate. S-au adunat iarăși la bătălie împreună și au ieșit fiii lui Veniamin în întâmpinarea lor din Gavaa, în ziua a doua și au căzut din fiii lui Israel optsprezece mii. Apoi s-au suit fiii lui Israel în Betel, înaintea Domnului, au plâns înaintea Lui cu plângere mare și a auzit Domnul glasul lor și le-a zis: „Mai suiți-vă încă o dată, căci mâine îi voi da în mâinile voastre”. Suindu-se fiii lui Israel în ziua a treia împotriva fiilor lui Veniamin, s-au pornit la război lângă Gavaa și au făcut ocolire împrejurul ei, adunându-se și făcând război mare. De această dată s-au biruit fiii lui Veniamin, i-au omorât de la mic până la mare, au înconjurat cetățile lor, fiii lui Israel și le-au prădat și le-au ars până în temelii, încât s-a pierdut de tot din ziua aceea seminția lui Veniamin și fiii Rahilei.
Pentru aceasta evanghelistul pomenește de Rahila, că își plânge pe fiii ei, arătând proorocia aceasta. Că precum în vremea de atunci s-a pierdut seminția lui Veniamin și fiii Rahilei, așa s-a făcut și aici la nașterea Domnului, căci s-a pierdut toată odrasla pruncilor de doi ani și mai jos, după cum zice și evanghelistul: Și nu vrea să se mângâie, căci nu mai erau. Că glas în Rama s-a auzit, se înțelege înaltă propovăduire, că Rama se tâlcuiește înalt. Drept aceea, acest glas, care în Rama s-a auzit, înseamnă glas de înaltă propovăduire. Căci cu adevărat s-a vestit în marginile lumii, prin glasul apostolilor, cu înaltă propovăduire, uciderea pruncilor și până la marginile lumii s-a auzit.
Deci și noi cele de cuviință să le prăznuim astăzi și să cinstim nașterea lui Hristos și luminat să strigăm; cu păstorii să dănțuim, cu îngerii să cântăm, cu magii să ne închinăm Dumnezeului nostru, Cel ce S-a născut pentru noi și mulțumită fie Celui ce a venit întru ale Sale ca un străin, că pe cel străin l-a proslăvit. Lui se cuvine slava, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte și cu preasfântul și de viață Făcătorul Său Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.