Sinaxar 21 decembrie
📑 Cuprins:
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfânta Muceniță Iuliana fecioara
Nicomidia, preamărita cetate a Bitiniei, se îndeletnicea foarte mult întru slujirea idolilor, pe vremea când domnea Dioclețian la apus și Maximian la răsărit, amândoi împărați păgâni. În acea cetate era atunci un om bogat și cinstit, cu numele African, care foarte mult se ținea de păgânătatea elinească. Acesta avea o fiică, cu numele Iuliana, care, după ce a început a veni în vârstă, a înflori cu frumusețea și a-și arăta înțelepciunea și obiceiurile cele bune, a logodit-o cu un oarecare din suita împărătească, cu numele Elevsie. Dar a amânat nunta, până la vremea aceea când ar fi mai bine a se face.
În acea vreme, fecioara auzind propovăduirea Evangheliei pentru Hristos, a crezut în taină, pentru că văzând cerul și pământul, marea și focul, căuta pe Cel ce le-a zidit și din zidiri s-a învățat a cunoaște pe Ziditorul, precum grăiește Sfântul Pavel: Cele nevăzute ale Lui de la zidirea lumii, din făpturi sunt văzute. Deci grăia întru sine fecioara, cea cu bună cunoștință, unul este Dumnezeu cel adevărat, Căruia, se cuvine a ne închina, iar idolii, cei fără suflet nu sunt dumnezei, ci locașuri drăcești. Ea se nevoia în rugăciuni și în citirea dumnezeieștii Scripturi, învățând legea Domnului, ziua și noaptea, în taină de tatăl său, care era mare prieten al păgânilor și vrăjmaș al creștinilor.
Iar mama ei, deși era elină, nu se îngrețoșa de dreapta credință creștinească, însă de amândouă nu ținea seamă, căci nici nu slujea idolilor cu osârdie, nici nu cinstea pe Hristos cu bună credință și nici nu ținea seamă ce credință are fiica ei. De aceea, cu greu putea fericita fecioară a tăinui de tatăl său credința cea întru Hristos și a se îndeletnici în rugăciuni și în citiri, mai ales că maica ei nu lua seamă de aceea. Având inima sa plină de dragostea lui Dumnezeu și întărită întru buna credință, se gândea cum ar putea să scape de logodnicul ei și să se dezlege de însoțirea nunții cu păgânul, apoi să-și păzească fecioria curată de către închinătorul de idoli și să-și ferească trupul neatins de sluga diavolului.
Deci, venind vremea nunții, a trimis Iuliana la Elevsie, logodnicul său, zicând: „Nu te pregăti în zadar de nuntă căci să știi că nu voi merge după tine, de nu te vei face mai întâi eparh laturii acesteia”. Aceasta a făcut-o sfânta, crezând că este cu neputință lui Elevsie a câștiga dregătoria eparhiei și, cu acea pricină, va scăpa de însoțirea lui. Iar Elevsie, robit fiind de dragostea ei, a început în tot chipul a se îngriji de dregătoria eparhiei, pe de o parte prin rugămințile cele cu sârguință, iar pe de alta prin daruri mari și prin mijlocitori foarte puternici.
Cerând la împăratul Maximian ca să-l cinstescă cu acea dregătorie, abia după multă vreme și după multă bogăție a dobândit ceea ce dorea, ajutându-i diavolul. Pentru că diavolul, vrând să risipească gândul cel bun al fecioarei a ajutat lui Elevsie, care, făcându-se eparh, îndată a trimis la logodnica sa, zicând: „Bucură-te, Iuliano, că mă ai pe mine mirele tău, luminat cu slava, căci, iată, sunt eparh; deci, fii gata de nuntă”. Iuliana, văzând că n-a reușit cu acel meșteșug a scăpa din cursa lui, a descoperit ceea ce de mult tăinua în inima sa, răspunzându-i: „Bine este a te învrednici de a fi eparh, dar de nu te vei închina Dumnezeului meu și de nu vei sluji Domnului Iisus Hristos, Căruia și eu Îi slujesc, apoi caută-ți altă soție, pentru că eu nu voiesc să am bărbat necredincios”. Acestea auzindu-le Elevsie, s-a mirat de schimbarea logodnicei sale și s-a mâniat foarte. Deci, chemând pe tatăl ei, African, l-a întrebat: „Pentru ce fata ta se leapădă de zeii noștri și pe mine mă urăște?” Și i-a spus lui toate cuvintele ei, pe care i le aduseseră trimișii.
African, auzind acestea și minunându-se de lucrul cel neașteptat, nu cu mai puțină mânie decât eparhul, s-a aprins asupra Iulianei, fiind asemenea mare râvnitor pentru necurații zei. Deci, întorcându-se îndată la casa sa, mai întâi cu blândețe și părintește a început a întreba pe fiica sa: „Spune-mi, fiica mea iubită și lumina ochilor mei cea dulce, pentru care pricină te lepezi de nuntă și te întorci de către eparh?” Ea, nerăbdând a auzi numele lui, a răspuns: „Lasă, tată, căci mă jur pe nădejdea mea, pe Domnul meu Iisus Hristos, că de nu va primi Elevsie mai înainte credința mea, nu va fi părtaș nunții mele. Căci ce este aceasta a fi cu trupul uniți, iar cu duhul despărțiți și a fi vrăjmași unul cu altul?” Tatăl său, umplându-se de nesuferită mânie, a zis: „Oare ai nebunit, ticăloaso și voiești să fii muncită?” Fecioara a răspuns: „Munci voiesc pentru Hristos”. Tatăl său a zis: „Mă jur pe marii zei, Apolon și Artemida, că fiarelor și câinilor voi da trupul tău spre mâncare”. Iar sfânta a răspuns: „Dar pentru ce zăbovești? Să vină câinii, să vină fiarele și mai multe chinuri de se poate să-mi fie, pentru că mă voi bucura, murind pentru Hristos și primind de la El mari răsplătiri”. Apoi iarăși tatăl său, voind s-o vâneze, cu meșteșug a lăsat mânia și, cu dragoste, vorbea către dânsa, rugând-o și sfătuind-o ca să nu-i fie neascultătoare.
Iar ea, fiind plină de nădejdea cea bună, cu glas tare zicea: „Oare și tu ești asemenea zeilor tăi celor surzi, urechi având și neauzind? Nu ți-am spus acestea mai înainte cu jurământ, că nu voi avea parte cu Elevsie, dacă nu se va îndupleca mai întâi să se închine Hristosului meu?” Tatăl său, auzind acestea, a închis-o într-o cămară. Apoi iarăși a scos-o și se nevoia cu cuvinte bune, cu momeli, cu lacrimi fierbinți, a întoarce pe sfânta către cinstirea zeilor și către dragostea lui Elevsie. Iar fecioara cea plină de bărbăție, iarăși a strigat: „Nu voi jertfi zeilor, nu mă voi închina ciopliților, nu voi iubi pe păgânul Elevsie! Lui Hristos unuia mă închin, pe Hristos cinstesc, pe Hristos iubesc!”
Atunci tatăl său, mâniindu-se, a apucat-o și a bătut-o fără cruțare, aruncând-o la pământ, trăgând-o de păr și călcând-o cu picioarele, fiind nu ca un tată, ci ca un muncitor, nearătând deloc milostivire părintească și uitând dragostea cea firească de tată, în cumplita sa iuțime și mânie. Deci, a bătut-o până a obosit el, iar fericita fecioară a rămas de-abia vie. După aceasta a trimis-o la Elevsie eparhul, logodnicul ei, spunându-i să facă ce vrea cu dânsa. Iar el, fiind trecut cu vederea de dânsa, o! cât se iuțea, suflând de mânie și scrâșnind cu dinții asupra ei și nu puțină ocară socotea aceea, fiindcă s-a scârbit de dânsul și s-a lepădat de dragostea lui. Apoi se bucura foarte că a căzut în mâinile lui și a dobândit stăpânire asupra ei. Deci îndată a gândit să o judece, fiind eparh, pentru că nu cinstește pe zei, iar cu fapta răzbunându-se pe ea căci nu-l voiește.
Șezând la judecată, a poruncit să aducă la întrebare pe mielușeaua lui Hristos. Când s-a adus sfânta fecioară Iuliana la judecată înaintea lui Elevsie, logodnicul său, cu frumusețea ei strălucea ca o rază de soare și toți, întorcându-și ochii spre dânsa, s-au minunat de bunacuviința chipului ei. Atunci Elevsie, căutând spre dânsa, s-a îmblânzit și mânia lui, în dragoste s-a prefăcut. La început nu putea să zică către dânsa nici un cuvânt aspru, ci cu pace și cu dragoste vorbea, legat fiind de frumusețea ei feciorească. Deci a zis: „Crede-mă o! preafrumoasă fecioară, că de mă vei alege pe mine, ca să-ți fiu bărbat, te vei izbăvi de toate muncile cele grele care au să ți se întâmple, chiar de nu vei aduce jertfă zeilor, căci nu te voi sili, decât numai să voiești nunta”. La acestea mireasa lui Hristos a răspuns: „Nici un cuvânt, nici o muncă, nici însăși moartea nu mă va îndupleca să mă însoțesc cu tine, până nu te vei face creștin și nu vei primi Sfântul Botez”. Zis-a Elevsie: „Și aceasta aș fi făcut-o, o, preaiubito, de nu m-aș fi temut de mânia cea împărătească; căci de va afla împăratul, nu numai această dregătorie mare, ci împreună cu dregătoria îmi va lua și viața”.
Sfânta a zis: „Dacă tu astfel te temi de împăratul cel muritor și vremelnic, care numai peste trup are stăpânire, iar nu și peste suflet, apoi eu, având Împărat fără de moarte, Care stăpânește peste toți împărații și peste toată suflarea și sufletul omenesc, nu mă voi teme? Și cum mă voi uni cu vrăjmașul Lui, prin legătura însoțirii? Dacă cineva din robii tăi s-ar fi însoțit cu vrăjmașul tău, oare ai fi binevoit la aceasta? Oare nu te-ai fi mâniat asupra robului tău? Deci nu te înșela, nici nădăjdui, că mă vei îndupleca cu cuvinte dulci. Apoi, de voiești, apropie-te și tu de Dumnezeul meu, iar de nu, omoară-mă, în foc aruncă-mă, cu bătăi mă rănește, fiarelor mă dă și oricare munci voiești, pune-le asupra mea, dar eu ție nu mă voi supune. Căci tu îmi ești urât și însoțirea ta îmi este ca o împrietenire cu dracii, iar nunta ta ca o groapă întunecoasă, pusă înaintea ochilor mei!”
Auzind acestea, Elevsie, îndată i s-a adăugat peste focul dragostei, focul mâniei și-i ardea fața ca focul. Căci astfel este dragostea, când este trecută cu vederea și nebăgată în seamă. Deci, a poruncit să o dezbrace și s-o întindă în patru părți, legând-o cu frânghii de mâini și de picioare și s-o bată cu vine uscate și cu vergi, foarte tare. Și a fost bătută sfânta de șase ostași multă vreme, până când au ostenit. Iar ea, deși era cu firea vas neputincios, răbda cu bărbăție. Și, poruncind eparhul ostașilor să înceteze a o mai bate, a zis către ea: „Iată, o! Iuliano, acestea sunt începuturile muncilor tale și încă fără de asemănare mai mari chinuri te așteaptă, de nu vei aduce jertfă marei Artemida”. Iar mucenița, mai cu înlesnire răbda bătăile cele date de ei, decât a auzi pe Elevsie grăindu-i și așteptând încă a o îndupleca către voia sa. Apoi a răspuns: „O! cu adevărat nebun și fără de minte, pentru ce nu mă muncești mai mult, ce aștepți încă? Căci mai gata sunt eu a răbda munci, decât tu a mă munci”.
Atunci, sfânta a fost spânzurată de părul capului și a stat astfel o parte din zi, încât și pielea capului și fața ei s-au ridicat în sus de la locul lor, iar sprâncenele s-au ridicat mai sus decât fruntea. Iar Elevsie, din dragostea ce o avea către dânsa, având încă nădejde, o sfătuia cu cuvinte bune ca să se cruțe. Deci, zicându-i multe cuvinte momitoare și rugătoare, văzând că nu sporește nimic, mai mult s-a mâniat și a poruncit să-i ardă coastele cu țepușe de fier înroșite, apoi să-i ardă subțiorile și mijlocul șalelor. După aceea, coborând-o de la locul de muncă, i-au legat mâinile înapoi și cu un fier ascuțit au străpuns mijlocul ei, apoi, abia vie fiind, au aruncat-o în temniță.
Zăcând sfânta, aruncată în temniță pe pământ, striga către Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeul meu, Atotputernice, Cel ce ești nebiruit în putere și tare întru lucruri, ia de la mine necazurile acestea și mă izbăvește de durerile care m-au cuprins, precum pe Daniil de la lei, pe Tecla din foc și de la fiare. Tatăl meu și maica mea m-au lăsat, iar Tu, Doamne, nu Te depărta de la mine, ci precum ai păzit odată pe Israel, care fugea prin mare, iar pe vrăjmașii lui i-ai înecat, astfel și pe mine acum mă păzește. Iar pe Elevsie, care a ridicat război asupra mea și împreună cu el și pe satana, care se sârguiește să-mi facă împiedicare, sfărâmă-i, Împărate nebiruit”.
Astfel grăind sfânta către Dumnezeu și încă rugăciunea fiind în gura ei, vrăjmașul cel nevăzut, prefăcându-se în înger luminat, a venit la dânsa și a zis: „O, Iuliano! rabzi munci grele, dar încă mai grele și mai multe și cu adevărat nesuferite ți-a gătit Elevsie, iar tu, când vei fi scoasă, jertfește îndată, pentru că nu poți mai mult să rabzi cumplitele munci”. Atunci sfânta l-a întrebat: „Cine ești tu?” Iar diavolul i-a răspuns: „Îngerul lui Dumnezeu sunt și de vreme ce mult se îngrijește de tine Dumnezeu, de aceea m-a trimis la tine, voind să te supui eparhului și să nu piară trupul tău cel sfărâmat cu multe munci, căci mult îndurat este Domnul și-ți va ierta aceea pentru neputința trupului tău rănit”.
Acestea auzind, mucenița s-a înspăimântat și s-a tulburat, căci vedea pe cel ce se arătase, cu chipul de înger, dar cu sfatul fiindu-i vrăjmaș. Apoi, suspinând din adâncul inimii și umplându-i-se ochii de lacrimi, a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, ziditorule al tuturor, pe Care Te laudă puterile cerești și de Care se cutremură mulțimea dracilor, nu mă trece cu vederea pe mine, care pătimesc pentru Tine, ca nu cumva în loc de dulceață, să-mi dea mie amărăciune vrăjmașul meu, ci arată-mi cine este acesta care grăiește acum? Cine este cel ce zice că este robul Tău?”
Așa a strigat sfânta și îndată a fost auzită. Căci a venit din cer glas, zicând: „Îndrăznește, Iuliano, Eu sunt cu tine, iar pe cel ce a venit la tine, prinde-l că ți-am dat stăpânire și putere asupra lui și de la el însuși te înștiințează cine este și pentru ce a venit la tine”. Astfel glasul a urmat rugăciunii, iar glasului, minunea, pentru că îndată s-au dezlegat legăturile și a căzut lanțul de pe coapsele ei. Apoi s-a sculat sfânta de la pământ sănătoasă și tare cu trupul. Iar diavolul stătea nemișcat, fiind ținut cu puterea lui Dumnezeu, legat fiind cu legături nevăzute. Și l-a apucat mucenița ca pe un rob netrebnic și l-a întrebat ca la o judecată cine este, de unde și de cine este trimis? Iar el, deși plin de minciuni, însă fiind silit de puterea Ziditorului tuturor care îl muncea pe el, chiar nevrând, a început a spune adevărul:
„Eu sunt un diavol din domnii cei mai dintâi ai întunericului, trimis de tatăl meu satana ca să te ispitesc și să te înșel pe tine. Pentru că mare rană am primit prin rugăciunile tale de la întreaga înțelepciune feciorească și de la răbdarea ta cea bărbătească. Eu sunt acela care, odată cu pierzarea, am sfătuit pe Eva în Rai ca să calce porunca lui Dumnezeu. Eu am îndemnat pe Cain să ucidă pe fratele său Abel. Eu am învățat pe Nabucodonosor să pună chipul cel de aur în câmpul Deira. Eu sunt acela care am înșelat pe evrei ca să se închine idolilor. Eu l-am înnebunit pe înțeleptul Solomon, făcându-l iubitor de femei. Eu am sfătuit pe Irod spre uciderea pruncilor și pe Iuda la vânzarea Învățătorului său, apoi și pe el la spânzurare. Eu am ridicat pe evrei ca să-l ucidă pe Ștefan cu pietre și pe Neron să spânzure pe Petru cu capul în jos, iar pe Pavel să-l taie cu sabia”.
Auzind acestea, Sfânta Iuliana a făcut altă minune, căci alte legături și bătăi a pus asupra lui, afară de acele nevăzute cu care diavolul se legase de la Dumnezeu și, el fiind legat, ea îl bătea. Și o! minune, că pe duhul cel fără de trup și nematerial, a putut sfânta a-l lega cu legături materiale și a-l bate. Căci puterea lui Dumnezeu, care îl ținea cu legături nescăpate și cu nemincinoase răni îl muncea, l-a dat nevăzut în stăpânirea iubitei Sale mirese. Iar diavolul răbda dureri din mâinile cele feciorești, ca și din mâinile lui Dumnezeu, pentru că cu biciul material i se dădeau răni nemateriale, adică din acelea cu care se muncește de la Dumnezeu neamul diavolesc.
Atunci diavolul a început a striga: „Vai, mie, ce voi face acum și cum voi scăpa? Pe mulți am înșelat și i-am aruncat în nevoi, iar acum singur înșelându-mă, am căzut în nevoie. Pe mulți i-am înfășurat cu legături și cu răni, iar acum sunt singur legat și cu bătăi rănit de mâinile feciorești. Pe mulți i-am robit mie, iar acum singur sunt ținut, ca un rob și ca un prădat. O! tatăl meu satana, pentru ce m-ai trimis aici, cum n-ai știut ce mi se va întâmpla? Cum n-ai știut că nimic nu este mai puternic decât fecioria și nimic nu este mai tare decât rugăciunile cele mucenicești?” Astfel Sfânta Iuliana, muncind pe diavol toată noaptea, dimineața eparhul a poruncit s-o scoată din temniță, dacă este vie.
Venind sfânta și trăgând după sine pe diavol, l-a aruncat la un loc de gunoaie ce s-a întâmplat în cale, apoi a venit înaintea lui Elevsie, strălucind cu frumusețea feței și cu podoaba cea dintâi, fiind cu tot trupul sănătoasă, ca și cum n-ar fi primit nici o muncă. Muncitorul minunându-se, a zis către dânsa: „Spune-mi, Iuliano, când și cum ai învățat această vrăjitorie și cu ce meșteșug te-ai tămăduit așa degrabă de răni, încât nimic nu se mai află pe tine?” Sfânta a răspuns: „Nu este în mine nici un meșteșug vrăjitoresc, ci puterea cea dumnezeiască negrăită și atotputernică m-a tămăduit, care nu numai pe tine, ci și pe tatăl tău satana l-a umplut de rușine. Pe mine m-a făcut mai puternică decât voi amândoi, că și tu și domnul tău, diavolul, sunteți sub picioarele mele, pentru că am legat pe stăpânul tău, căruia îi slujești și muncile tale în nimic le-am socotit. Astfel, Hristosul meu a sfărâmat aici puterea voastră, iar acolo, ție și tatălui tău și slujitorilor voștri, v-a gătit focul cel veșnic, tartarul cel înfricoșat, întunericul cel dinafară și viermii cei neadormiți, pe care munci le vei moșteni degrabă”.
Tiranul, auzind din gura sfintei despre focul cel veșnic, îndată a poruncit să gătească un foc mare și a ars un cuptor, unde a aruncat pe sfânta. Ea, stând în văpaia focului nevătămată, se ruga către Domnul său cu lacrimi și acele puține lacrimi s-au făcut ca două râuri mari, care au stins tot focul. Atunci poporul Nicomidiei a fost cuprins de mare spaimă și a crezut în Hristos, ca la cinci sute de bărbați, iar femei o sută treizeci. Aceștia toți au strigat: „Unul este Dumnezeu, unul este Acela pe Care Îl proslăvește mucenița Iuliana și noi credem într-însul, iar de închinarea idolilor cea elinească ne lepădăm. Suntem creștini, să vină peste noi sabia, focul și orice fel de moarte cumplită, suntem gata împreună cu Iuliana a muri pentru unul adevăratul Dumnezeu”.
Zicând ei aceasta cu mare glas, îndată a poruncit eparhul să scoată ostașii înarmați și pe toți cei ce au crezut, despărțindu-i din priveliște, să-i taie până la unul. Și așa s-a făcut. Apoi toți cu bucurie își plecau grumajii sub sabie și mureau pentru Hristos, botezându-se în sângele lor. Muncitorul, cu neîmblânzită mânie, tulburându-se, a poruncit să arunce pe sfânta, goală, într-o căldare plină cu plumb topit și s-o fiarbă mult timp, ca pe niște bucate. Dar sfintei i s-a făcut căldarea aceea ca o baie caldă, după multe osteneli, nevătămând deloc trupul ei cel curat, decât numai a o spăla ca o baie minunată, căci s-a pogorât la dânsa îngerul Domnului și a păzit-o nevătămată. Iar focul s-a pornit asupra celor ce stau împrejur și a făcut ceea ce altădată a făcut cuptorul haldeilor, căci pe toți câți i-a ajuns, i-a făcut cenușă. Apoi și căldarea s-a sfărâmat și a ieșit mucenița întreagă, iar poporul, înspăimântându-se, o înconjura ca pe o zidire înaltă căci sfânta era cu statul mai înaltă decât toți.
Văzând muncitorul toate acestea și pe schingiuitorii săi mistuiți de foc, s-a îndrăcit de mânie și nu se pricepea ce va face mai mult, căci acum slăbiseră toate chinurile lui. Deci, fiind rușinat și batjocorit de o fecioară, a început a-și smulge părul, a-și zgâria fața, a-și rupe hainele de pe dânsul și a vorbi multe hule și cuvinte dosăditoare asupra zeilor săi, căci slujind lor, n-a putut să biruiască pe o fecioară. Apoi a osândit pe Sfânta Muceniță Iuliana la tăiere de sabie. Și a venit iarăși diavolul acela care fusese prins și bătut de sfânta muceniță în temniță, dar stătea departe – că încă se temea și pomenea bătăile – și ca un om se bucura pentru osândirea ei la moarte. Apoi îndemna pe gealați s-o ia mai degrabă și s-o omoare. Sfânta fecioară, când s-a uitat asupra lui cu ochi groaznici, îndată diavolul a tremurat și a strigat: „Vai, mie, că iarăși vrea să mă apuce în mâinile sale această nemilostivă!” Zicând acestea înaintea tuturor, a pierit dinaintea lor, iar ostașii, luând pe muceniță, au dus-o la locul de ucidere.
Sfânta mergea ca și cum ar merge la o nuntă și se grăbea, bucurându-se și veselindu-se. Apoi, rugându-se, și-a plecat sub sabie sfântul său cap și a fost tăiat, unindu-se cu iubitul său Mire, Hristos Domnul, pentru Care a pătimit cu osârdie. Iar o femeie oarecare, romană, cu numele Sofia, venind atunci în Nicomidia pentru o trebuință oarecare și întorcându-se înapoi la Roma, a luat cu dânsa trupul muceniței lui Hristos, Iuliana și, ducându-l în casa sa, după o vreme a zidit o biserică frumoasă în numele ei, precum se cuvenea muceniței și a pus într-însa sfintele ei moaște cu mare slavă. Iar pe Elevsie degrabă l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, căci el, plutind pe mare, s-a ridicat o furtună care a spart corabia și s-au înecat cei ce erau în corabie. Elevsie, spre mai mare pedeapsă, s-a izbăvit de înecare și a fost aruncat într-un ostrov, unde a fost mâncat de fiare, pierind ticălosul păgân și primind vrednică răsplată pentru faptele sale, pentru uciderea nevinovată a Sfintei fecioare Iuliana.
Astfel a fost dragostea ei cea către Hristos, astfel a fost sfârșitul pătimirii ei. A fost logodită cu Elevsie în al nouălea an de la nașterea sa, iar în al optsprezecelea cu sângele său s-a făcut mireasă lui Hristos, a Mirelui celui fără de moarte, punându-și pentru El sufletul său. Acum se veselește în cămările cele cerești cu Hristos, Domnul cel lăudat de toată zidirea în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Petru, mitropolitul Kievului
Acest fericit Petru s-a născut din creștini dreptcredincioși, în ținutul Volinskiei. Fiind încă în pântecele maicii sale, pe când se lumina spre o zi de duminică, maică-sa a avut o vedenie: i se părea că ține în mâinile sale un miel, iar între coarnele lui a crescut un pom cu frunze frumoase și cu multe flori și roade. Între ramurile lui luminau multe lumânări și ieșea frumoasă mirosire.
Născându-se sfântul și la șapte ani dându-se la învățătura cărților sfinte, cu zăbavă învață fericitul copil, de care lucru nu puțină mâhnire aveau părinții, însă aceasta s-a făcut ca să ia de la Dumnezeu înțelepciunea cărții, mai mult decât de la oameni, pe care a primit-o în acest chip: a văzut în vis pe un oarecare om în veșminte arhierești, venind și zicând către dânsul: „Deschide-ți, fiule, gura ta”. Iar el, deschizând-o, cel ce i se arătase a atins cu mâna dreaptă limba lui și l-a binecuvântat, apoi i-a umplut de dulceață gâtlejul lui. Deșteptându-se, copilașul n-a văzut pe nimeni, decât numai și-a simțit inima sa plină de dulceață și de veselie. De atunci, cât îi dădea dascălul său să învețe, degrabă primea și în puțină vreme a învățat toată Scriptura.
Când era de douăzeci de ani, s-a dus la o mănăstire și a primit rânduiala monahicească, fiind ascultător în lucrurile mănăstirești, aducând în bucătărie apă și lemne, spălând hainele fraților și iarna și vara, iar din pravila sa nimic nu lăsa. Căci mai înainte decât toți se afla la cântarea bisericească și mai pe urmă ieșea. În biserică, stătea cu frică, ascultând dumnezeieștile scripturi, cu toată luarea-aminte, niciodată rezemându-se de perete. Totdeauna era ascultător și fraților le slujea fără lenevire, întru smerenie și în tăcere. Apoi, cu voia povățuitorului, s-a hirotonisit diacon și preot. După aceea a învățat a zugrăvi sfinte icoane și, zugrăvind închipuirea acestora, se depărta cu gândirea de la cele pământești și cu totul făcându-se gânditor la Dumnezeu, cu mai multă dorire se ridica spre îmbunătățita viață.
Luând binecuvântare de la povățuitorul său, s-a dus la un loc liniștit și și-a făcut sălășluire la râul Raga, care acum se cheamă mănăstirea Dvorți, zidind o biserică în numele Domnului nostru Iisus Hristos și în scurt timp s-au adunat mulți frați. Sfântul era bun la obicei și fără răutate, iar mai pe urmă învăța în liniște și cu blândețe pe toți. Silindu-se spre milostenie, niciodată n-a lăsat în deșert pe sărac, pe cerșetor și străin, încât până și la voievod a mers vestea despre dânsul și viața lui îmbunătățită. Pentru aceasta, de toți era cinstit și toți primeau cuvântul învățăturii de la dânsul.
În vremea aceea a venit prin locul acela, arhiereul Maxim de la Constantinopol, învățând pe oameni rânduiala lui Dumnezeu. Petru, mergând cu frați săi, să ia binecuvântare, i-a dat arhiereului icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care singur o zugrăvise. Iar arhiereul lui Dumnezeu l-a binecuvântat pe el și pe frați, iar sfânta icoană, primind-o, cu mare cinste o avea la dânsul. Nu după multă vreme, arhiereul Maxim murind, un oarecare egumen, anume Gherontie, îndrăznind, a luat arhierescul veșmânt, podoaba și toiagul păstoresc, precum și acea icoană zugrăvită de Petru și dată arhiereului; și s-a dus la Constantinopol, vrând să se facă mitropolit al Rusiei. Atunci voievodul părților Volinskiei, silea pe fericitul Petru, uneori singur rugându-l, alteori prin boieri îndemnându-l, ca să meargă la Constantinopol pentru alegerea la scaunul mitropoliei Kievului, căci pe Gherontie nimeni nu-l voia, pentru îndrăzneala lui, fiindcă fără sfat și alegere a alergat să răpească vrednicia, neintrând pe ușă, ci sărind pe aiurea. Fericitul Petru multă vreme n-a voit. Apoi fiind înduplecat de voievod, de boieri și de sfințitul sobor, s-a dus, trimițând voievodul pentru dânsul rugăminte la preasfințitul Patriarh și la tot soborul lui, poftind ca să vadă pe Petru pe scaunul arhieresc.
Gherontie, mergând pe mare, i s-a întâmplat vifor grozav și vânturi potrivnice, încât a zăbovit nu puțină vreme oareunde. Iar fericitului Petru vântul i-a fost lin și prielnic și ca în vis a plutit pe mare. Apoi lui Gherontie i s-a arătat, în vedenie, icoana Maicii Domnului, a Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, despre care înainte s-a vorbit, zicându-i: „În deșert te ostenești tu, bătrânule Gherontie, că nu vei sui treapta arhierească pe care o cauți, ci cel ce m-a zugrăvit, Petru, egumenul, slujitorul Fiului meu și Dumnezeu, acela va fi ridicat la scaunul arhieresc și pe popor bine îl va paște, pentru că Fiul meu, Hristos Domnul, Și-a vărsat sângele Său cel împrumutat din mine. Căci acela, cu dumnezeiască plăcere viețuiește și bătrâneți bune va trece bucurându-se la Stăpânul tuturor”. Gherontie, degrabă deșteptându-se, s-a înspăimântat și tuturor a spus cele ce văzuse. Iar când Cuviosul părintele nostru Petru a mers la Constantinopol, era atunci în sfânta biserică a înțelepciunii lui Dumnezeu, Sfânta Sofia, patriarhul Atanasie cel minunat, care cu bunătățile sale împodobea scaunul a toată lumea.
Intrând fericitul Petru la patriarh, s-a umplut de bună mireasmă biserica acea și patriarhul a înțeles cu duhul, că pentru venirea lui Petru s-a făcut aceea bună mireasmă și l-a binecuvântat cu bucurie. Apoi, aflând pricina venirii lui, a adunat sfințitul sobor și cercetare după obicei făcându-se, Petru s-a aflat vrednic de arhierie, fiind însemnat mai înainte de nașterea sa. Drept aceea, patriarhul săvârșind dumnezeiasca slujbă, a sfințit pe minunatul Petru, a cărui cinstită față în vremea sfințirii atât de mult s-a luminat, încât toți s-au minunat și au zis: „Cu adevărat acest om, prin porunca lui Dumnezeu a venit la noi”. Deci, s-a făcut tuturor veselie duhovnicească.
După câteva zile a venit și Gherontie și a spus toate cele ce i se întâmplaseră. Apoi, luând patriarhul veșmintele arhierești cu cinstita icoană și toiagul păstoresc de la Gherontie, a dat bisericeștile semne de dregătorie în mâinile adevăratului păstor, Petru. Și așa preasfințitul patriarh, învățând multe zile pe Sfântul și fericitul Petru și binecuvântându-l cu slavă, l-a eliberat de la Constantinopol. Sfântul, venind întru a sa Mitropolie, a dat pace și binecuvântare tuturor și învăța cu osârdie turma cea de Dumnezeu încredințată lui, mergând din loc în loc. Acestea binefăcându-se n-a suferit vicleanul vrăjmaș, ci a făcut împiedicare sfântului, îndemnând pe unii ca să nu-l primească. Însă după aceea s-au pocăit și au primit pe arhiereul, căruia supunându-se, au cerut iertare de la dânsul.
Apoi, după o vreme, iarăși a pornit vrăjmașul spre zavistie pe Andrei, episcopul Tferului, care ascuțindu-și limba sa, a grăit fără de lege, scriind asupra dreptului multe cuvinte mincinoase și hulitoare, pe care le-a trimis la preasfințitul patriarh, Atanasie. Iar patriarhul, mirându-se, nu l-a crezut, ci, fiind cu multă pricepere, a trimis pe unul din clericii Bisericii în pământul Rusiei și s-a adunat sobor în cetatea Pereiaslaviei, fiind acolo Simeon episcopul Rostovului și Cuviosul Prohor, egumenul Pecerskăi, cum și domni, boieri, preoți, monahi și mulțime mare. Acolo, fiind chemat și Andrei, episcopul Tferului, s-a făcut cercetare și tulburare mare, stând înainte mincinoșii clevetitori ai Sfântului Petru. Atunci lucrătorul de răutate nu s-a tăinuit, ci a venit înaintea tuturor, pentru că răutatea lui Andrei și clevetirea lui s-au vădit, iar clevetitorul cel mincinos a fost rușinat și defăimat. Sfântul Petru nimic rău nu i-a făcut, ci l-a iertat și, din destul pe toți învățându-i, i-a eliberat întru ale lor. Dar el însuși adăuga osteneli peste osteneli, înmulțind, până la sută, talantul cel dat lui, fiind și sărmanilor tată.
În acea vreme s-a arătat un eretic oarecare, Seit, care nu se supunea învățăturii sfântului. Pe acela arhiereul lui Dumnezeu l-a dat blestemului și a pierit rău. După aceasta a mers plăcutul lui Dumnezeu în slăvita cetate Moscova, stăpânind într-însa, atunci, binecredinciosul și marele domn Ioan Daniilovici, cel bine împodobit cu toate lucrurile, milostiv spre săraci și preoți, iubitor de cinstea bisericilor și de sfintele scripturi ascultând. Deci foarte mult l-a iubit arhiereul și a rămas mai mult decât în alte locuri întru acea cetate. Apoi a sfătuit pe binecredinciosul domn ca să zidească o biserică de piatră, în numele Preasfintei Stăpâne Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, zicându-i așa: „Dacă mă vei asculta și vei ridica biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, apoi te vei preamări mai mult decât alți domni, cetatea ta va fi slăvită și arhierei vor locui într-însa. Apoi se vor birui vrăjmașii și Dumnezeu într-însa se va preaslăvi, iar oasele mele aici se vor pune”.
Voievodul, ascultând sfatul sfântului, a avut sârguință către biserică și punându-se temelie, din zi în zi se înălța și singur sfântul se silea, ca în toate zilele să sporească lucrul. Și, mai înainte văzându-și ieșirea sa din viață prin descoperire dumnezeiască, și-a făcut singur mormântul, aproape de jertfelnic. După săvârșirea mormântului, i s-a făcut iarăși vestire de la Dumnezeu despre moartea lui. Atunci, cu totul umplându-se de bucurie, a mers în biserică și a săvârșit Sfânta Liturghie, rugându-se pentru toți credincioșii împărați și domni și pentru al său fiu sufletesc, drept-credinciosul domn Ioan, cum și pentru toți binecredincioșii creștini de pe pământul Rusiei. După aceea a făcut mare pomenire pentru cei răposați și s-a împărtășit cu Sfintele Taine. Venind din biserică, a chemat tot clerul și, învățându-i după obicei, i-a eliberat. În aceea vreme multă milostenie făcea la săraci, la scăpătați, la biserici, la mănăstiri, la preoți, dar slăbea cu trupul.
Sosind ziua ducerii lui din viață, a chemat pe Protasie, mai marele cetății, neîntâmplându-se atunci a fi voievodul în cetate și i-a zis lui: „Fiule, iată eu mă duc din viața aceasta și las fiului meu, iubitului meu domn Ioan, milă, pace și binecuvântare de la Dumnezeu și seminției lui până în veac”. Apoi, dând alte așezăminte, i-a încredințat lui punga, ca să cheltuiască pentru săvârșirea bisericii și dându-le tuturor pace, a început a cânta Vecernia. Și încă rugăciunea fiind în gura lui, sufletul său s-a dus către Domnul, ridicându-și singur mâinile spre Dumnezeu. Voievodul, auzind despre moartea sfântului, degrabă a mers mâhnit în cetate și cu toți boierii și poporul, plângeau și se tânguiau pentru moartea Sfântului Petru. Apoi, punând pe pat cinstitul său trup, l-a dus în biserică precum este obiceiul.
În acea vreme um om, cuprinzându-se de necredință către sfânt, a mers în mijlocul poporului și în gândul său defăima, zicând: „Cine este acesta căruia însuși domnul cu poporul îi merge înainte și îi urmează și i se dă atâta cinste”? Acestea gândindu-le, îndată a văzut pe sfânt pe pat și binecuvântând poporul de amândouă părțile, până ce a fost dus la mormânt și s-a încredințat omul acela de sfințenia plăcutului lui Dumnezeu. Apoi cele văzute le-a spus poporului, iar sfintele lui moaște ducându-le, le-a pus în mormântul pe care singur și l-a zidit, unde și acum zac, făcând felurite minuni celor ce cu credință se apropie de ele.
Un tânăr oarecare, din nașterea sa avea mâinile slăbănoage și cu totul nemișcate, încât nici la gură nu-i era cu putință a le duce. Mergând el la mormântul acelui sfânt, rugându-se cu lacrimi, îndată i s-au întărit mâinile și s-a însănătoșit. Apoi, pe un gârbov și pe un surd i-a făcut sănătoși. Încă și un orb de mulți ani, care a venit și s-a rugat, îndată i-a deschis luminile ochilor. Și multe alte minuni, celor ce cu credință merg la dumnezeiasca raclă, izvorăsc și până acum, întru cinstea și slava Celui în Treime slăvit, Dumnezeu în veci. Amin.
Sfântul Mucenic Temistocle
Sfântul mucenic Temistocle a trăit pe vremea împăratului Deciu, în Mira Lichiei, fiind păstor de oi. Ighemonul Asclipie, pornind prigoană împotriva creștinilor, îl căuta pe Sfântul Dioscorid. Temistocle, care îl ascunsese, a spus că nu știe unde este, dar s-a dat pe sine mărturisind că este creștin.
Fiind dus înaintea ighemonului Asclipie, a propovăduit pe Hristos. Grăind cu îndrăzneală, a fost atârnat de un lemn și lovit pântece, până i s-a sfâșiat pântecele. Apoi a fost târât pe piroane ascuțite de fier și așa și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.