Sinaxar 19 decembrie

📑 Cuprins:

• Sfântul Mucenic Bonifatie
• Sfântul Ierarh Bonifatie Milostivul
• Sfântul Ierarh Grigore al Omiriților
• Cuviosul Ierarh Grichentie

🔊 Sinaxar audio:

Sfântul Mucenic Bonifatie

Era în Roma o femeie oarecare cu numele Aglaida, fata unui tată slăvit, anume Acachie, care fusese mai înainte antipat al aceleiași cetăți a Romei. Aceasta fiind tânără și frumoasă la față, având multe averi ce-i rămăseseră de la părinții ei și ducând o viață liberă, fără bărbat legiuit, își petrecea zilele sale în desfrâu și în păcate, fiind biruită de patima cea firească a neputinței trupești. Ea avea la dânsa un om, ca slugă credincioasă a casei și a toată avuția ei, cu numele de Bonifatie, tânăr și frumos la chip. Cu acesta viețuia în necurăție. Nu spre rușinare se vorbește aceasta, căci degrabă se va spune fericita și minunata schimbare a acestora. Pentru că, fiind lăudați sfinții lui Dumnezeu, nici păcatele lor cele mai dinainte nu se tac. Ca să se arate aceasta cum că nu toți din tinerețe au fost buni și drepți, ci avându-și firea stricată, asemenea multora, s-au săvârșit cu pocăința cea adevărată și cu schimbarea cea bună, făcându-se mari prin faptele cele bune și slăviți cu sfințenia, precum vom vedea. Că și noi, păcătoși fiind, să nu deznădăjduim de mântuire, ci să ne deșteptăm către ridicarea cea grabnică, știind, că după pocăința păcatelor, putem a fi sfinți, Dumnezeu ajutându-ne, numai noi de vom vrea.

Cu adevărat este frumoasă această povestire, prin care se veselește inima și cu urechea care aude, că mai presus de nădejde, păcătosul se face sfânt, ba încă și mucenic al lui Hristos. Așa și acest Bonifatie, care mai înainte se tăvălea în necurăție, ba era și bețiv, s-a arătat apoi mărturisitor al lui Dumnezeu, viteaz nevoitor și slăvit răbdător de chinuri.

Dar în vremea viețuirii sale, cel cu iubire de patimă, deși slujea păcatului, avea și oarecare fapte bune vrednice de laudă: către cei săraci, era milostiv, către cei străini avea dragoste și către cei ce pătimeau în nevoi, avea durere de inimă. Pe unii cu milostivire miluindu-i, pe alții cu dragoste odihnindu-i și altora cu durere de inimă ajutându-le; totdeauna avea în mintea sa dorința ca să-și îndrepteze cândva viața sa. De aceea adeseori suspina către Dumnezeu, că doar o scăpa de cursele diavolului, ca să se facă domn peste poftele și patimile sale. Domnul însă n-a trecut cu vederea zidirea sa și n-a lăsat pe un om ca acesta, care în parte avea și fapte bune, să se cufunde mai mult în pofta cea rea. N-a lăsat mai mult a-și întina cu păcatele cele necurate faptele lui cele de milostenie. Ci a binevoit și i-a rânduit lui ca să-și spele faptele sale cele rele, prin vărsarea chiar a sângelui său, iar cu a lui roșeală să împodobească sufletul său ca și cu o porfiră împărătească și cu cununa muceniciei să se încununeze. Iată cum s-a făcut aceasta:

În acea vreme era încă prigoană asupra creștinilor și adâncul întunericului celui idolesc cuprinsese tot răsăritul, încât mulțime de credincioși erau munciți pentru Hristos. Atunci stăpânei sale Aglaida, i-a venit gând de mântuire și o dorință foarte mare și nebiruită a pătruns în inima ei, ca să aibă în casa sa sfinte moaște mucenicești. Și întrucât socotea că din slugile sale nu este mai credincios și mai cu sârguință spre a împlini acea slujbă decât Bonifatie, l-a chemat și i-a arătat dorința sa. Deci, luându-l la o parte, i-a zis: „Știi, frate, cu câte păcate ne-am îngreunat și nicidecum nu ne îngrijim de cele ce vor să fie! Cum vom sta înaintea înfricoșatei judecăți a lui Dumnezeu, unde avem să primim munci grele după faptele noastre? Eu am auzit de la un oarecare bărbat binecredincios că, dacă cineva are sfinte moaște ale celor ce au pătimit pentru Hristos și le cinstește pe cât se poate, acela mult ajutor află către mântuire și în casa aceluia nu se mai înmulțește păcatul. Apoi, încă și de răsplătire veșnică se învrednicește, pentru că în aceeași fericire veșnică se va îndulci, de care se satură și sfinții mucenici. Și mulți chiar acum, după cum se spune, intră pentru Hristos în nevoințele cele frumoase, dându-și trupurile spre răni și primesc cunună mucenicească.

Deci, slujește-mi, tu, la aceasta, căci a venit vremea ca să arăți câtă dragoste ai către mine. Mergi cu sârguință în părțile acelea unde se aude de prigoană și de muncirea creștinilor și te sârguiește a aduce moaștele oricăror sfinți mucenici, ca să le ținem la noi cu cinste și să-i zidim acelui sfânt biserică. Căci îl vom avea pe acela totdeauna nouă păzitor, ajutor și de-a pururea mijlocitor către Dumnezeu”.

Zicând acestea, Bonifatie cu bucurie voia să săvârșească lucrul ce i se poruncea și s-a arătat gata spre o cale ca aceea. Deci, i-a dat stăpână sa mulțime de aur, pentru că în alt chip nu se puteau lua sfintele moaște ale unui mucenic, dacă n-ar fi dat daruri și mulțime de aur. Căci păgânii muncitori, văzând dragostea și osârdia cea mare a credincioșilor către moaștele mucenicilor, nu le dădeau în dar, ci le vindeau cu mare preț și multă avere câștigau ei cu acestea.

Luând Bonifatie de la stăpână sa mulțime de aur, pe de o parte pentru răscumpărarea moaștelor mucenicești, iar pe de alta spre a da milostenie săracilor, a pregătit și diferite feluri de aromate, pânză curată și toate cele ce se cuvin pentru cinstita înfășurare a trupurilor sfinților. Apoi, a luat caii și robii stăpânei sale ca tovarăși și a plecat la drum.

Ieșind din casă, a zis către stăpână sa, râzând: „Ce va fi, doamnă, de nu voi găsi vreun mucenic acolo unde mă duc și de vor aduce la tine trupul meu muncit pentru Hristos? Oare îl vei primi cu cinste?” Iar ea, râzând și numindu-l bețiv și păcătos, a început a-l dojeni zicând: „Acum nu este vreme de glumit, frate, ci de bună cucernicie. Căci trebuie în calea aceasta a te păzi cu mare grijă, de toată neorânduiala și gluma; și cu cinste și cu bună credință să săvârșești toate, apoi cu blândețe și cu înfrânare să călătorești, că vezi că slujești moaștelor sfinților, de care nu suntem vrednici nu numai a ne atinge, ci nici măcar a căuta spre dânsele. Deci, mergi în pace, iar Domnul Care a primit chipul robului și Și-a vărsat sângele pentru noi, să trimită cu tine pe îngerul Său, neaducându-Și aminte de păcatele noastre, ci să îndrepteze mergerea și întoarcerea ta bine și cu sporire bună”.

Bonifatie, punând mustrarea stăpânei sale în inima sa, a mers la drum și cugeta în mintea sa cum se va atinge de sfintele moaște, având mâini necurate. Deci se căia de necurăția sa cea mai dinainte și a început a posti, a nu mânca deloc carne și a nu bea vin, a se ruga cu sârguință și des. Astfel, încet, încet a venit întru frica lui Dumnezeu, căci frica era tatăl luării-aminte, iar luarea-aminte era maică a odihnei celei dinăuntru, care naște știința, și face ca sufletul să-și vadă grozăvia sa, ca într-o oarecare apă curată și netulburată. Așa se nasc începuturile și rădăcinile pocăinței, începând de la frica lui Dumnezeu, de la luarea-aminte de sine și de la socotirea conștiinței sale.

Apoi s-a arătat întru dânsul dorința vieții celei desăvârșite, din post, din înfrânare și din rugăciunile cele neîncetate. După ce a ajuns în părțile Asiei și a intrat în Tars, preaslăvita cetate a Ciliciei, în care atunci erau munciți sfinții, pe vremea împărăției lui Dioclețian și Maximian, a lăsat pe ceilalți robi la gazdă, cu caii, poruncindu-le să se odihnească de osteneală. Iar el singur îndată, nici praful scuturându-și, s-a dus să vadă pe cei despre care a auzit că se muncesc; și, venind în priveliște, a văzut mulțime de popor adunat, care privea la muncile ce se făceau sfinților.

Deci a văzut pe sfinți în multe feluri de chinuri schingiuiți, cărora, tuturor deopotrivă, o vină le era pusă înainte: credința cea creștinească și viața cea cu dreaptă credință. Iar muncile cu care erau chinuiți, nu erau deopotrivă. Unul era spânzurat cu capul în jos și dedesubtul lui era foc aprins; altul era întins în patru părți și legat de patru stâlpi; altul zăcea fiind tăiat cu fierăstrăul; altul de mâinile muncitorilor, cu unelte ascuțite se zdrobea; unuia i se scoteau ochii, altuia i se tăiau mădularele; altul era înfipt în țeapă și ridicat de la pământ și intra țeapa până la grumazi, altuia i se frângeau și i se zdrobeau oasele, iar altul era cu mâinile și picioarele tăiate, tăvălindu-se pe pământ ca un ghem. Și toți aveau atâta răbdare și atâta bărbăție, încât pe fețele lor se arăta o veselie creștinească, duhovnicească, pentru că, fiind întăriți cu darul lui Dumnezeu, răbdau cele nesuferite firii omenești.

Văzând acestea fericitul Bonifatie și socotindu-le toate cu sârguință, pe de o parte minunându-se de bărbăția mucenicilor, iar pe de alta poftind și el cunună, s-a aprins cu totul de râvnă dumnezeiască. Deci, stând în mijlocul priveliștii și făcându-se tuturor arătat, pe mucenicii care erau douăzeci la număr îi îmbrățișă pe câte unul, apoi a zis cu glas mare, în auzul tuturor: „Mare este Dumnezeul creștinilor, mare este Cel ce ajută robilor Săi și îi întărește întru atâtea munci”. Zicând acestea, se apropia de mucenici și le săruta picioarele cu multă dragoste, iar care nu aveau picioare, le cuprindea mădularele rămase din trupurile lor și le punea la pieptul său, numindu-i fericiți, că în puțină vreme, răbdând acele munci cu bărbăție, îndată vor dobândi veșnica ușurare, odihna și bucuria cea fără de sfârșit. Iar pentru dânsul se ruga să le fie tovarăș în acea nevoință și părtaș al cununilor pe care vor să le dobândească de la Hristos, punătorul de nevoințe.

Atunci și-a întors tot poporul ochii spre dânsul, dar mai ales judecătorul, care ședea la judecată și chinuia pe sfinții răbdători. Acela, văzând un om străin și necunoscut, întrebă: „Cine și de unde este acesta?” Apoi, îndată porunci să-l prindă și să-l aducă la el, întrebându-l cine este? Iar sfântul a răspuns: „Sunt creștin”. Judecătorul a vrut să știe numele lui și de unde este, iar el a răspuns: „Numele cel dintâi cu care iubesc foarte mult a mă numi, este creștin și acum am venit aici din Roma. Iar de voiești a-mi ști și numele cu care m-au numit părinții, iată: Bonifatie mă numesc”. Iar judecătorul a zis: „Apropie-te, Bonifatie, mai înainte până nu-ți rup trupul și oasele și jertfește zeilor, ca să-ți mijlocești multe bunătăți; căci și pe zei vei milostivi și de muncile ce au să-ți fie te vei izbăvi, iar de la noi cu multe daruri te vei îmbogăți”. La acestea Bonifatie răspunse: „Nu se cuvine nici măcar a răspunde la aceste cuvinte ale tale; însă, zic ceea ce am zis de multe ori: sunt creștin și numai aceasta vei auzi de la mine, iar dacă nici aceasta nu suferi a auzi, atunci fă cu mine ceea ce-ți place”. Judecătorul atunci a poruncit să-l dezbrace și să-l spânzure cu capul în jos și să-l bată tare.

A fost bătut cumplit, încât carnea a căzut de pe el, de i se vedeau oasele goale. Iar el ca și cum n-ar fi simțit dureri, nu băga în seamă rănile ce i se făcuseră, ci își întorcea ochii către sfinții mucenici și, având pătimirea acelora pildă, se mângâia că în tovărășia acelora s-a învrednicit a pătimi pentru Hristos.

După aceasta, poruncind muncitorului a-l slăbi puțin, îl ispitea din nou, poate îl va îndupleca: „O! Bonifatie, începuturile muncilor să-ți fie în destul pentru sfătuirea ta, ca să-ți alegi ce este mai bun. Ai gustat acum dureri cumplite, deci miluiește-te acum, ticăloase și apropiindu-te, jertfește zeilor, iar de nu, îndată să începi a pătimi mai mari și mai cumplite munci”. Iar sfântul a răspuns: „Pentru ce îmi poruncești a face cele necuviincioase, o! nebunule. Eu nici cu auzul nu pot răbda de pomenirea zeilor tăi și tu îmi poruncești să le jertfesc lor?” Mâniindu-se iarăși, judecătorul a poruncit să-i bage trestii ascuțite pe sub unghiile mâinilor și picioarelor; iar sfântul, ridicându-și ochii și mintea către cer, tăcea răbdând.

Apoi a poruncit să topească plumb și să-l toarne în gura lui și, fiind topit plumbul, sfântul, ridicându-și mâinile în sus, se ruga, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce m-ai făcut mai tare decât muncile, fii și acum împreună cu mine, ușurându-mi durerile, Cela ce Însuți ești mângâierea mea și cu dinadinsul arată că-mi ajuți a birui pe satana, cum și pe acest judecător nedrept, că pentru Tine pătimesc acestea, precum Însuți știi”. Zicând acestea, a rugat pe sfinți să-i ajute, cu rugăciunile lor, ca să poată răbda acea muncă înfricoșată. Și apropiindu-se muncitorii, i-au deschis gura cu o unealtă de fier și i-au turnat plumbul, dar nu l-au vătămat pe sfânt.

Poporul, văzând o muncire atât de cumplită, s-a cutremurat și, făcând zgomot, striga: „Mare ești Dumnezeule al creștinilor! Mare ești, Împărate Hristoase și toți credem în Tine, Doamne!” Strigând toți așa, s-au întors către o capiște idolească ce era aproape, vrând s-o risipească. Apoi strigau asupra judecătorului și aruncau cu pietre asupra lui, vrând să-l omoare. Judecătorul, sculându-se de la locul de judecată, a fugit rușinat la casa sa, iar pe Bonifatie a poruncit să-l țină sub strajă.

A doua zi, încetând tulburarea poporului, judecătorul a venit din nou la judecată și, aducând pe Sfântul Bonifatie, hulea numele lui Hristos și batjocorea numele Lui, ca unul ce a fost răstignit. Iar sfântul, nerăbdând a auzi hulă asupra lui Dumnezeu, a răspuns cu batjocură judecătorului, bătându-și joc de zeii săi cei fără de suflet și ocărând orbirea lor și nebunia celor ce se închină lor. Și, mâniind iarăși judecătorul, a poruncit de a fiert un cazan cu smoală și a aruncat pe sfântul mucenic într-însul. Însă, Domnul n-a lăsat pe robul Său, căci, pogorându-se îndată îngerul, a rourat pe mucenic în acel cazan, iar smoala, vărsându-se, s-a aprins și a ars pe mulți din păgânii care stăteau împrejur. Sfântul a ieșit sănătos, neavând nici o vătămare de la foc și de la smoală.

Atunci muncitorul văzând puterea lui Hristos și temându-se ca să nu pătimească ceva rău, a poruncit să taie îndată cu sabia pe Bonifatie. Deci, luându-l pe el ostașii, l-au scos spre ucidere. Iar sfântul, cerând vreme de rugăciune, s-a întors către răsărit și a zis: „Doamne, Doamne, Dumnezeule, să mă întâmpine pe mine milele Tale și acum fii mie ajutor ca vrăjmașul meu să nu-mi împiedice calea văzduhului, pentru păcatele mele cele făcute întru nebunie. Primește sufletul meu în pace și mă rânduiește împreună cu cei ce și-au vărsat sângele pentru Tine și și-au păzit credința până la sfârșit. Iar pe turma cea câștigată cu cinstitul Tău sânge, adică pe poporul Tău, Hristoase, cel de o fire cu mine, izbăvește-l de toată necurăția și rătăcirea păgânească, căci bine ești cuvântat în veci, Amin”.

Astfel rugându-se, și-a plecat capul sub sabie și a fost tăiat, dar a curs din rană sânge și lapte. Văzând acest lucru, necredincioșii și-au întors privirile la Hristos în număr de cinci sute cincizeci și scuipând pe idolii cei urâcioși, s-au creștinat. Astfel a fost sfârșitul Sfântului Bonifatie. Și ceea ce a zis mai înainte stăpânei sale în glumă, atunci când pornea de acasă, s-a adeverit.

Iar tovarășii, robii Aglaidei, cei ce veniseră cu dânsul spre căutarea sfintelor moaște, ședeau la gazdă, neștiind nimic din cele ce făcuse Bonifatie și îl așteptau. Și văzând că nu se mai întoarce nici seara, nici toată noaptea, la fel și a doua zi nevăzându-l, au început a cugeta despre dânsul lucruri rele (precum singuri au mărturisit mai pe urmă), căci socoteau că el s-a îmbătat undeva și zăbovește cu femeile desfrânate. Apoi ziceau, râzând: „Iată, Bonifatie al nostru a venit spre căutarea sfintelor moaște”. Dar văzând că nici în cealaltă noapte nu se mai întoarce la dânșii, au rămas întru nepricepere și au început a-l căuta, umblând prin toată cetatea și întrebând. Din întâmplare sau mai bine zis prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au întâlnit un om, ce era fratele logofătului, care scrisese la judecată întrebările mucenicilor, cum și răspunsurile cele de moarte asupra lor. Și l-au întrebat pe acela: „N-ați văzut un om străin, care a venit pe aici?” Iar el a zis: „Ieri a venit un străin, pătimind pentru Hristos în priveliște și s-a osândit la moarte, tăiat fiind cu sabia. Nu știu de este acela pe care îl căutați voi, însă spuneți, cum arăta la chip?”. Iar ei i-au dat toate câte cerea, că nu era mare de stat, cu părul galben, arătându-i și asemănarea chipului. Acela a zis lor: „Cu adevărat acela este pe care îl căutați”. Dar ei nu credeau, zicând: „Nu știi, omule, pe care căutăm noi”. Și vorbind între dânșii, pomeneau năravurile lui Bonifatie și râzând ziceau: „Au doară bețivul și desfrânatul va pătimi pentru Hristos?” Iar fratele logofătului întărea zicând: „Cu acel chip precum spuneți voi, un om alaltăieri s-a întrebat la judecată. Dar ce vă oprește pe voi ca să mergeți și să-i vedeți trupul zăcând la locul unde este tăiat?”.

Deci au mers după acel om și ajungând la locul de ucidere, unde era strajă de ostași pentru ca să nu fure creștinii trupurile mucenicilor, le-a arătat pe mucenic, zicând: „Au nu este acesta pe care îl căutați?” Ei, văzând trupul, l-au cunoscut și luând capul lui care zăcea deoparte, l-au lipit de trup. Atunci l-au cunoscut că este Bonifatie, s-au mirat foarte și s-au rușinat de gândurile lor de rău grăite pentru dânsul și se temeau să nu pătimească vreun rău pentru osândirea sfântului cu gândurile lor urâte și pentru că au râs de viața lui, neștiind inima lui cea bună și nici voia lui.

Apoi, căutând ei la fața sfântului cu spaimă au văzut că sfântul câte puțin și-a deschis ochii săi și, privindu-i cu dragoste, le-a zâmbit și, cu fața luminându-se, le-a arătat că le iartă lor greșelile. Iar ei, spăimântându-se și mai mult, lăcrimau zicând: „Nu pomeni, robule al lui Hristos, fărădelegile noastre, căci cu nedreptate osândeam viața ta și nebunește râdeam de tine”. Apoi, dând păgânilor cinci sute de galbeni, au luat trupul și capul Sfântului Bonifatie și, ungându-l cu aromate, l-au înfășurat în pânză curată care era pregătită pentru aceea și, punându-l în raclă, s-au întors ducând pe mucenicul doamnei sale.

Când s-au apropiat de Roma, îngerul Domnului s-a arătat în vis Aglaidei, zicând: „Primește pe acela care odinioară ți-a fost slugă, iar acum este frate al nostru și împreună slujitor. Primește pe acela care ți-era rob, iar acum este stăpân al tău și de acum cu bună cinstire să îl cinstești, căci este păzitor al sufletului tău și apărător al vieții tale”. Iar ea, deșteptându-se înspăimântată, a luat pe unii din clericii bisericii, bărbați cinstiți și au ieșit întru întâmpinarea Sfântului Mucenic Bonifatie. Deci acela, pe care îl trimisese în cale ca un rob, l-a primit în casa sa, ca pe un domn al său, cu cinste și cu multe lacrimi de bucurie. Apoi și-a adus aminte de proorocia sfântului când a plecat la drum. Și mulțumea lui Dumnezeu care a rânduit așa. Căci Sfântul Bonifatie s-a făcut jertfă bine primită lui Dumnezeu, pentru păcatele sale și ale ei. Apoi a zidit o biserică prealuminată, în numele Sfântului Bonifatie, într-un sat al său, care era la o depărtare de cincizeci de stadii de Roma. Acolo a dus cinstitele lui moaște cu mare cinste, unde se săvârșeau multe minuni cu rugăciunile mucenicului, căci izvorau tămăduiri celor bolnavi, diavolii se izgoneau din oameni și își câștigau cererile mulți din cei ce se rugau la mormântul acestui sfânt.

După aceasta, fericita Aglaida, împărțindu-și averile sale la săraci și scăpătați, s-a lepădat de lume și a viețuit cincisprezece ani în mare pocăință, a adormit întru Domnul și s-a adăugat către Sfântul Mucenic Bonifatie, fiind pusă lângă mormântul lui. Astfel, această doime, schimbându-și viața cea mai dinainte, cu schimbare minunată, și-a dobândit sfârșit bun; unul, spălându-și păcatele cu sângele s-a învrednicit cununii mucenicești, iar cealaltă, cu lacrimile și cu viața cea aspră și-a curățit viața și așa s-au arătat îndreptați și fără prihană înaintea lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.

Sfântul Ierarh Bonifatie Milostivul

Pământul Italiei, stăpânirea Tuschiei, era patria acestui Sfânt Bonifatie, care încă din vârstă tânără s-a arătat iubitor de săraci. Căci, de i se întâmpla să vadă pe cineva gol, se dezbrăca de haina sa și-l îmbrăca pe acel om și se întorcea acasă, uneori fără cămașă, alteori fără dulamă, încât adeseori se mânia maica sa asupra lui, fiind văduvă săracă și zicea: „Nu este cu dreptate fiule, ca fiind însuți sărac, a îmbrăca pe cei săraci”. Odată, intrând maică-sa în magazia sa, în care pregătise hrană pentru tot anul, a aflat-o deșartă, căci fiul ei, Bonifatie, dăduse toate săracilor în taină; și a început maică-sa a plânge, bătându-se peste fața sa și zicând: „Vai mie, de unde voi lua hrană peste tot anul? Cu ce mă voi hrăni pe mine și toată casa?” Iar el, venind la dânsa și văzând că nu poate să o mângâie cu cuvântul, a rugat-o să iasă puțin de acolo. Și ieșind ea, Bonifatie a închis ușile magaziei după dânsul și a căzut la pământ rugându-se lui Dumnezeu; îndată s-a umplut magazia de grâu, iar Bonifatie, mulțumind lui Dumnezeu, a chemat pe maică-sa. Iar ea, văzând magazia plină cu grâu, s-a mângâiat foarte și a preamărit pe Dumnezeu. Dintr-acea vreme n-a mai oprit pe fiul său ca să dea săracilor, văzând credința lui cea mare, căci nu se împuțina ce dădea el, ci, orice cerea de la Dumnezeu, aceea primea.

Apoi, avea maică-sa găini, din care o vulpe, dintr-un munte ce era acolo aproape, venind adeseori, lua câte una și făcea văduvei mare supărare. Odată, copilul Bonifatie stând în ușă, a văzut venind vulpea, ca de obicei și, răpind o găină, a fugit în munte. Lui, fiindu-i jale de supărarea mamei sale, a alergat la biserică, a căzut la pământ și se jeluia în rugăciune asupra vulpii înaintea lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, eu nu pot gusta din osteneala maicii mele, iar vulpea venind, răpește și înghite hrana noastră”. După rugăciune, întorcându-se acasă, a văzut aceeași vulpe venind în goana mare în ograda lor, aducând în gură găina pe care o răpise. Apoi, slobozind-o vie, înaintea lui Bonifatie, a căzut vulpea și a murit. Astfel ascultă Dumnezeu, chiar în lucrurile cele mici, pe cei ce nădăjduiesc într-însul, având mare purtare de grijă pentru noi, ca primind de la El pe cele mici, să așteptăm a primi cu înlesnire și cele mari.

Sfântul Bonifatie a fost ales episcop al cetății Ferentiei, iar Gavdentie, preotul care a fost sluga sfântului, spunea de minunile lui multe, că el a văzut cu ochii săi cele ce se făceau de dânsul. Biserica Ferentiei era în mare sărăcie (care celor cu minte bună li se făcea pildă de smerenie), pentru că episcopul nu avea pentru hrana sa mai mult venit bisericesc decât numai o vie.

Într-un an, căzând din cer grindină mare, toată via a bătut-o, încât au rămas foarte puțini struguri mici. Apoi, intrând în vie Sfântul Bonifatie și văzând nenorocirea, a dat mulțumire lui Dumnezeu, că într-o lipsă ca aceea a început a cunoaște mai multă sărăcie. Când a venit vremea ca să se coacă strugurii, a pus pândari la vie după obicei, poruncind să păzească acei puțini struguri care mai rămăseseră. Apoi, într-una din zile a poruncit lui Constandie preotul, nepotul său, ca să spele și să smolească vasele după obicei și buțile cu vin, câte se află în episcopie. Preotul, auzind aceasta, s-a mirat foarte mult că, neavând struguri mulți, poruncește ca să se pregătească toate vasele. Dar n-a îndrăznit să întrebe pentru ce să pregătească toate vasele ci, ascultând, le-a pregătit pe toate, după obicei.

Atunci omul lui Dumnezeu, Bonifatie, intrând în vie și adunând strugurii câți se aflau, i-au adus în călcătoare și, poruncind tuturor să iasă de acolo, a rămas înăuntru numai el singur, cu un copil, căruia i-a poruncit să calce acei puțini struguri. Începând a curge din călcătoare puțin vin, arhiereul, luându-l într-un vas, a turnat prin toate vasele ce se pregătiseră, câte o mică măsură, pentru binecuvântare. Și astfel, toate vasele, binecuvântându-le, a chemat pe preot și i-a poruncit să adune pe săraci ca să vină după obicei să ia din vinul cel nou și care acum rămăsese în buți. Atunci a început a se înmulți vinul în călcătoare, iar pivnița încuind-o și punând pecetea sa , a lăsat-o așa încuiată cu tărie și s-a dus în biserică.

După trei zile, chemând pe preotul cel mai sus pomenit, pe Constandie și făcând rugăciune, a deschis pivnița și a aflat toate vasele și buțile în care a turnat puțin vin pentru binecuvântare, pline cu vin fierbând, dând pe deasupra, adăpând și pământul cu vin. Și de-ar mai fi zăbovit puțin și nu intrau în pivniță, apoi toată fața pivniței s-ar fi acoperit cu tot vinul care se vărsa. Preotul, mirându-se mult și spăimântându-se de aceasta, sfântul i-a poruncit să nu spună nimănui despre ceea ce văzuse, căci se temea de slava deșartă a lumii. Odată, sosind pomenirea Sfântului Mucenic Proclu, un bărbat de bun neam din aceeași cetate, cu numele Furtunat, a rugat pe arhiereul lui Dumnezeu, Bonifatie, ca, după ce va fi săvârșit slujba sfântului mucenic, să vină în casa lui ca să-i dea binecuvântare. Și nu s-a îndoit arhiereul, de vreme ce cu credință și cu adevărată dragoste îl ruga Furtunat pentru aceasta. Deci, săvârșind dumnezeiasca slujbă întru pomenirea sfântului mucenic, a venit către Furtunat la masă. Și mai înainte, până a nu face el rugăciunea înaintea mesei, iată, un oarecare din aceia ce-și câștigau hrana prin comedii, cu cântări și scripcă și cu deșertăciuni, a stat înaintea ușii cu maimuța și a glăsuit din chimvale.

Sfântul, auzind glasul chimvalelor, s-a mâniat și a zis: „Vai, nenorocit este ticălosul acesta. Eu am venit să ospătez și încă n-am deschis gura mea spre lauda lui Dumnezeu, iar el, apucând mai înainte cu maimuța, a lovit în chimvale”. Apoi a adăugat acestea: „Mergeți și dați lui să mănânce și să bea și vedeți că este nenorocit”. Iar ticălosul acela de om, luând pâine și vin, voia să iasă pe poartă, dar îndată a căzut o piatră mare din dos, care l-a lovit în cap și a căzut pe jumătate mort, ducându-l pe mâini în coliba sa. A doua zi a murit, după judecata omului lui Dumnezeu. Pentru că înfricoșați sunt sfinții lui Dumnezeu și cu temere se cuvine a-i cinsti pe dânșii, de vreme ce ei sunt lăcașuri ale lui Dumnezeu și Dumnezeu viețuiește într-înșii. Deci când se mânie sfântul, atunci se mânie și Dumnezeu care viețuiește într-însul; și atunci sfântul este puternic, numai cu un cuvânt să aducă mare pedeapsă asupra celui ce l-a amărât pe el.

Altă dată, același preot, Constandie, nepotul sfântului, vânzând un cal al său cu doisprezece galbeni, a pus prețul într-un sicriaș și s-a dus la lucrul său. Și s-a întâmplat a veni fără veste o mulțime de săraci la episcop, care fără de rușine cereau ca să-i mângâie cu orice în sărăcia lor. Sfântul, neavând ce să le dea, se tulbura cu cugetul. Nevrând a lăsa mâhniți pe săraci și aducându-și aminte de galbenii lui Constandie, ce-i luase pe cal, intrând în camera lui, unde era sicriașul și pentru această nevoie sfărâmând încuietorile, a luat galbenii și i-a împărțit săracilor.

Întorcându-se preotul de la treburile lui, văzând sicriașul deschis și neaflând galbenii într-însul, s-a mâhnit foarte mult și, făcând gâlceavă mare, cu multă mânie a strigat: „Nu-mi este cu putință a trăi aici”. Și s-au adunat toți cei ce erau în episcopie, venind și episcopul care-l mângâia cu blândețe, învățându-l. Iar el cu dosădire a răspuns sfântului: „Toți viețuiesc bine la tine, numai eu singur nu am loc și nu pot viețui în odihnă; dă-mi galbenii mei ca să mă duc de la tine”. Iar sfântul episcop s-a dus în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și, îmbrăcându-se cu felonul său, și-a întins mâinile în sus și ridicându-și ochii se ruga ca să-i trimită lui Domnul, de unde știe, atâția galbeni câți luase de la preot, ca să-i dea și să-i potolească mânia lui.

Așa rugându-se preotul, și-a întors ochii deodată și a văzut galbenii, în număr de doisprezece, în mâinile sale, pe care le avea ridicate în sus; iar galbenii luminau ca și cum ar fi fost acum scoși din foc. Deci îndată mulțumind lui Dumnezeu și ieșind din biserică, i-a aruncat pe haina preotului, zicând: „Iată ai galbenii de care te-ai întristat, dar aceasta să-ți fie întru știință cum că, după moartea mea, nu vei fi episcopul bisericii acesteia, pentru zgârcenia ta”. Căci era adevărat că preotul acela, pentru aceea strângea galbenii ca să dobândească episcopia.

Cuvântul care s-a grăit prin gura omului lui Dumnezeu n-a trecut; pentru că acel Constandie, fiind în rânduiala preoției, a primit sfârșitul vieții sale.

Odată, doi goți, mergând în cetatea Ravenei, au fost primiți cu iubire de străini în episcopie de către acest sfânt bărbat, apoi, petrecându-i când ieșeau, le-a dat cu mâna sa pentru drum spre binecuvântare un văscior de lemn plin cu vin. Și era văsciorul acela așa de mic, încât abia putea să le ajungă vin numai pentru o masă. Iar ei, luându-l, s-au dus și în tot drumul au băut vin din vasul acela; dar vinul nu s-a împuținat din vas nicidecum, ci totdeauna era plin. Mergând în Ravena și zăbovind acolo câteva zile, întorcându-se, au trecut iarăși pe la sfânt mulțumindu-i pentru acea binecuvântare, că i-a îndestulat cu vin. Iar vasul acela, cu același vin, l-au adus sfântului înapoi, spunându-i că în drum n-au gustat vin de nicăieri numai din vasul acela și vasul nu a scăzut.

Nu se cuvine a nu arăta și aceasta pe care a spus-o unul din clericii părții aceleia, bărbat cinstit: „Intrând odată Sfântul Bonifatie în grădina sa, a văzut mulțime de omizi, care acoperiseră toată grădina, mâncând toate verdețurile și a zis sfântul către omizi: Vă jur cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă duceți de aici și să nu îndrăzniți mai mult a mânca verdețurile acestea. Și îndată, cu cuvântul omului lui Dumnezeu, toată mulțimea omizilor a ieșit din grădină, nerămânând niciuna”. Astfel preamărește Domnul Dumnezeu pe sfinții Săi, făcând voia celor ce se tem de El, ca să fie și El slăvit întru dânșii, în veci. Amin.

Sfântul Ierarh Grigore al Omiriților

Cetatea Mediolanului a avut mai întâi această făclie dumnezească, pusă în sfeșnicul bisericesc întru rânduiala slujbei diaconești, prin descoperirea lui Dumnezeu. Apoi și alte cetăți și sate l-au avut pe el propovăduitor al numelui lui Hristos și dezrădăcinător al înșelăciunii idolești. El era fecior din părinții binecredincioși, Agapie și Teodotia, crescut în dreaptă credință și în frica lui Dumnezeu. Din tinerețe s-a umplut de darul lui Dumnezeu și a fost făcător de minuni și tămăduitor. Deci, îl pregătea Dumnezeu pentru treapta arhieriei, de care îi spunea lui prin părinții cei mai înainte-văzători și prin descoperire.

Venind odată Grigore în Mediolan, la un oarecare părinte sihastru, i-a spus lui toate cele ce aveau să i se întâmple, căci era părinte mai înainte-văzător, care văzuse și venirea lui Grigore către el, mai înainte cu treizeci de stadii și i-a spus-o ucenicului său.

Un alt părinte, purtător de semne, care viețuia într-un munte și, de care înștiințându-se Grigore, s-a dus la dânsul. Apropiindu-se de muntele acela și de locașul acelui sfânt părinte, a văzut un stâlp de foc în văzduh și, fiind cuprins de frică, a căzut la pământ. Apoi, întărindu-se, se sculă și merse ca să vadă ce era cu acea arătare de foc, ce i se arăta lui de departe ca o văpaie. Apropiindu-se a văzut pe omul lui Dumnezeu venind către dânsul pe care l-a sărutat și l-a chemat pe nume, Grigore, deși nu-l văzuse niciodată.

Grigore a fost găzduit la acel mare stareț două zile, unde s-a învrednicit a avea o vedenie preaslăvită. La miezul nopții a văzut pe acel bărbat purtător de Dumnezeu, la rugăciune, cu mâinile întinse în sus, ridicându-se de la pământ și stând în văzduh. Mirându-se Grigore, când se făcu ziuă, bătrânul l-a chemat la sine și i-a zis cu glas lin și blând: „Vino, prietene și frate, să ne împărtășim din folosul cel de obște, din mirul lui Dumnezeu, căci spre aceasta ai venit la mine păcătosul, ca să te înștiințezi de cele descoperite mie pentru tine. Deci tu, fiule, ai să vezi cetatea Romei și să te rogi în biserica Sfântului Mucenic Bonifatie și a Aglaidei. De acolo ți se cuvine a pleca în Alexandria; după aceea în Etiopia, spre a propovădui cuvântul adevărului. Apoi vei merge în Omiriți, în cetatea Negran, care s-a prădat de Dunaan, evreul, căreia îi trebuie învățătură apostolească. Acolo, mari și preaslăvite lucruri, isprăvind, te vei odihni și vei trece la locașurile drepților. Însă ai să suferi multe necazuri de la iudeii cei neplecați care viețuiesc în Omiriți, dar pe mulți vei întoarce către Dumnezeu, Care îți va fi bun ajutor, înțelepțindu-te și povățuindu-te pe tine. Acolo vei primi treapta arhiepiscopiei, prin punerea mâinilor preacuviosului Asterie, patriarhul Alexandriei.

Auzind acestea, fericitul Grigore își zicea că este nevrednic de aceasta și mai degrabă ar fi vrut să petreacă cu bătrânul. Dar acel bărbat purtător de semne și mai înainte-văzător i-a spus și de arătarea aceea, pe care o văzuse însuși Grigore. Căci a văzut pe marii apostoli Petru și Pavel, punând omoforul pe umerii lui mai înainte, însemnând darul arhieriei, care era să i se dea lui. Și mai mult se mira fericitul Grigore, de mai înainte-vederea bătrânului, căci și aceea nu s-a tăinuit de dânsul, pe care însuși a văzut-o în singurătate și a zis: „Slavă lui Dumnezeu, Celui ce lucrează unele ca acestea întru cei ce-L iubesc! Fie voia Domnului”. După două zile l-a trimis starețul de la sine, sărutându-l cu dragoste și Grigore s-a dus mâhnindu-se că se desparte de un asemenea bărbat dumnezeiesc ca acela, arzând cu văpaia dragostei către dânsul de-a pururea pomenindu-l.

De acolo s-a dus mai întâi la Cartagena, unde, petrecând multă vreme, propovăduia cuvântul lui Dumnezeu și toate bolile vindeca. Apoi, prin rânduiala lui Dumnezeu, s-a dus la Roma și locuia în preajma bisericii Sfântului Bonifatie și a Aglaidei. Venind la mormântul Sfântului Apostol Petru și căzând cu lacrimi la pământ, i s-a făcut o vedenie, căci se vedeau ușile cerului deschise și o lumină negrăită strălucind. Și iată, Sfântul Apostol Petru, care avea în mâna sa cea dreaptă o cheie, ieși din ușile cerești și venea către dânsul cu multă slavă, luminând și strălucind cu fața și a zis către dânsul: „Acum am venit aici, cu mila Domnului, fiule Grigore, căci mai înainte de această vreme am fost cu apostolii ceilalți în Negram, cetatea Omiriților, stând înaintea celor ce au pătimit pentru Domnul nostru Iisus Hristos, de la evreul Dunaan, întărind pe fiecare dintr-înșii întru bună credință și, cu ajutorul Domnului, toți s-au împotrivit voii evreului, celui călcător de lege.

Iar pentru dreapta credință s-au nevoit bine și au pătimit pentru adevăr. Și acum sunt în cer împreună cu părinții cei din veac, fiind învredniciți cinstei celei fără de moarte. Deci, acum am venit aici ca să cercetez cetatea, iar fratele Pavel, care este ajutătorul bisericilor din toată lumea, despărțindu-se de mine de la Ierusalim, s-a dus în Persia. Iar tu, o, fiule, bună cale călătorind, sârguiește-te a bine plăcea lui Dumnezeu, călăuzindu-te totdeauna după legea Lui, știind că viața acestei lumi și frumusețea ei trec ca visul și ca umbra și fericit vei fi dacă vei săvârși alegerea ta, așa precum ai început. Căci, umblând în voia Domnului, pe mulți vei aduce întru frica lui Dumnezeu. Iată, acum ți se pregătește ție scaun în cer de Însuși Stăpânul și vei câștiga cele bune împreună cu noi”.

Acestea zicând, apostolul s-a dus și s-a sfârșit vedenia. Iar Grigore, venindu-și în fire, iarăși a căzut la pământ numindu-se pe sine ticălos și păcătos. După multă rugăciune s-a dus la gazda sa și în acea noapte a văzut în vis pe Sfântul Apostol Pavel, care îi dădea un vas plin cu untdelemn, ce era mai înainte însemnare a darului preoției și a arhieriei. Grigore, luând în vis vasul din mâinile sfântului cu untdelemnul acela, îndată s-a deșteptat și, bucurându-se cu inima, cânta: „Răspuns-a inima mea cuvânt bun, căci m-a uns pe mine Dumnezeu cu untdelemnul bucuriei”. După acestea a ieșit din Roma și s-a dus în Alexandria, punând în toate zilele în inima sa suișul către Dumnezeu și sporind din putere în putere, umplându-se de înțelepciune dumnezeiască și de mari daruri cerești.

În acea vreme împărățea la greci Iustin, în Etiopia Elezvoi, dreptcredincioși împărați, iar la Omiriți împărățea Dunaan evreul, care a ridicat prigoană asupra creștinilor și se sârguia a pierde numele lui Hristos din împărăția lui. El a luat cu vicleșug slăvita cetate Negran, care credea în Hristos și a pierdut o mulțime de credincioși; pe unii cu foc i-a ars, iar pe alții i-a tăiat cu sabia și pe preacinstitul domn Areta l-a omorât împreună cu cetățenii cei mai de frunte. De acest lucru auzind dreptcredincioșii împărați Iustin și Elezvoi, le-a părut rău pentru nevinovata vărsare de sânge. Atunci a scris Iustin către Elezvoi, îndemnându-l spre război împotriva nelegiuitului Dunaan, ca să facă izbândă pentru sângele nevinovat. Iar prealăudatul împărat Elezvoi, umplându-se de râvnă și adunând toată puterea sa, a mers asupra evreului Dunaan. Făcându-se război mare, cu ajutorul lui Hristos l-au biruit pe Dunaan și toată puterea lui au sfărâmat-o până la sfârșit, iar pe Dunaan cu rudeniile sale i-au tăiat cu sabia. Apoi, luându-i împărăția, au curățit-o de nelegiuirile idolești și păgânești și slava numelui Domnului nostru Iisus Hristos o răspândeau în tot ținutul, încât mulți din evrei și din alte neamuri care viețuiau în Omiriți căutau să se boteze. Însă atunci nu era nici episcop, nici preot, nici diacon și nici un fel de cleric, căci toată rânduiala duhovnicească o prăpădise nelegiuitul Dunaan, din toată împărăția Omiriților. Pentru aceea a trimis fericitul Elezvoi la Asterie, patriarhul Alexandriei, vestindu-i toate cum i-a ajutat bunul Dumnezeu și rugându-l să aleagă un bărbat înțelept, cu trăire și cu fapte bune, care să cunoască bine legea veche și cea nouă, apoi, hirotonindu-l episcop, să-l trimită la dânsul în Omiriți, cu toate trebuințele bisericești.

Patriarhul Alexandriei s-a bucurat de o scrisoare ca aceea și de ajutorul lui Dumnezeu dat creștinilor împotriva păgânilor și căuta acel om care trebuia acolo, pentru a-l face episcop, pe care să-l trimită îndată la Elezvoi. Atunci mulți se aduceau la preafericitul Asterie, dar nici unul nu s-a găsit plăcut înaintea sa. Deci, s-a întors patriarhul spre rugăciune și spre priveghere de toată noaptea ca însuși Domnul să aleagă și să arate pe cel care știe că este vrednic spre o slujbă ca aceea. Acestea făcându-se, s-a arătat patriarhului în vedenie Sfântul Apostol Marcu, poruncindu-i să caute pe Grigore diaconul, care nu demult a venit în cetate și găzduiește la un oarecare Leontie. Pe acela să-l sfințească și să-l trimită la Elezvoi ca arhiepiscop, că pentru această trebuință l-a adus Dumnezeu de departe în acea cetate.

A doua zi, patriarhul, trimițând degrabă, a căutat casa lui Leontie și, găsind-o, a chemat la dânsul pe Grigore, pe care l-a întrebat cine și de unde este. Apoi descoperindu-i arătarea cea despre dânsul și spunându-i trebuința Bisericii, îl sili să primească treapta arhieriei. Grigore, aducându-și aminte de proorocia bătrânului purtător de semne de lângă Mediolan, că va primi treapta arhieriei prin punerea de mâini a Cuviosului Asterie, patriarhul Alexandriei, umplându-se de lacrimi, a zis: „Voia Domnului să fie; fă, stăpâne, ceea ce voiești, după porunca Domnului”. Și îndată a sfințit patriarhul pe Grigore în preot, apoi arhiepiscop și s-a făcut minune înfricoșată în vremea slujbei și a sfințirii, căci s-a schimbat fața lui Grigore și se arăta în chipul luminii, ca focul luminându-se cu darul Preasfântului Duh. Iar din veșmintele lui ieșea fum de mir de bună mireasmă și de aromate de mult preț, încât toată biserica s-a umplut de bună mireasmă. Aceasta s-a făcut în toată dumnezeiasca slujbă și ochii tuturor priveau la Sfântul Grigore, minunându-se de acea preaslăvită minune. Acea minune o vedeau și trimișii împăratului Elezvoi și se minunau, care lucru l-au spus mai pe urmă împăratului lor. Iar după sfințirea și îndestulata mângâiere duhovnicească cu patriarhul, a fost eliberat Sfântul Grigore cu trimișii lui Elezvoi, având cu sine și tot clerul ce se cuvenea treptei sale, cum și toate trebuințele bisericești.

În puține zile a ajuns în Etiopia, apoi în părțile Omiriților și a avut o bucurie foarte mare binecredinciosul împărat Elezvoi de venirea arhiepiscopului Grigore. Mai vârtos când a aflat că dumnezeiasca arătare l-a ales la acea treaptă și că în minunat semn s-a arătat în vremea hirotoniei lui darul Duhului Sfânt, care viețuia într-însul. Deci, l-a întâmpinat pe el cu cinste și cu dragoste și toată stăpânirea sa a dat-o lui. Apoi înconjura împăratul cu dânsul toate cetățile cele din țara Omiriților, zidind sfinte biserici și împodobind mormintele sfinților mucenici omorâți pentru Hristos de către necuratul Dunaan și aducând pe cei necredincioși către Sfântul Botez.

În cetatea Negran a pus domn pe fiul Sfântului Mucenic Areta și a zidit o biserică preafrumoasă a Sfintei Învieri a lui Hristos, alta în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și a treia în numele Sfântului Mucenic Areta și al celor împreună cu dânsul, aproape de casa lui. Apoi a zidit și prin alte cetăți biserici, pe care singur Sfântul Grigore le sfințea și le punea preoți și diaconi, încredințându-le păstoria cea deșteptată asupra oilor lui Hristos celor cuvântătoare.

Fericitul împărat Elezvoi, după uciderea lui Dunaan, mai zăbovind în pământul Omiriților destulă vreme, ca la treizeci și șase de ani și, toate rânduindu-le și îndreptându-le bine, a voit a se întoarce la scaunul său din Etiopia. Deci, chemând împreună cu Sfântul Grigore pe toți boierii, domnii și sfetnicii, se sfătuiră pe cine să aleagă împărat al Omiriților, care să fie bărbat binecredincios și priceput, blând și temător de Dumnezeu. Iar sfetnicii au zis către împărat: „Pe care îl știe stăpânirea ta și pe care îl va descoperi ție Dumnezeu, pe acela pune-l, că între noi nu este nici unul care să-ți semene ție întru înțelepciune și vrednic de cununa împărăției”.

Împăratul, căutând la arhiepiscop, a zis: „Acest lucru este al tău, cinstite părinte și învățătorul nostru. Iată, înaintea feței tale sunt toți boierii, căpeteniile și ostașii mici și mari. Pe acela pe care voiești, cheamă-l în numele Domnului nostru Iisus Hristos și unge-l pentru împărăție. Pentru că noi toți cei din Etiopia, Dumnezeu binevoind, voim a ne duce”. Iar sfântul arhiepiscop a zis: „Bine ai socotit, binecredinciosule împărat, că precum inima ta este în mâna lui Dumnezeu, așa și cuvântul tău de la Dumnezeu s-a dăruit. Pentru că este bine ca totdeauna în tot lucrul, mai întâi a întreba pe Părintele nostru, Care este în ceruri și precum El poruncește, așa se cuvine a face”. Acestea zicând fericitul și sculându-se de la locul său, s-a depărtat de dânșii și, plecându-și genunchii la rugăciune, spre răsărit, cu ochii și mintea înălțându-le la cer, s-a rugat cu sârguință și în destul ca Însuși Dumnezeu, Cel ce știe viața și cugetul fiecăruia, să le arate pe bărbatul cel vrednic de împărăție.

Rugându-se arhiepiscopul, deodată puterea Domnului nostru Iisus Hristos cea nevăzută a răpit în văzduh pe un oarecare bărbat cu numele Avramie, vrednic de acest lucru și, aducându-l, l-a pus înaintea împăratului Elezvoi, încât toți strigau cu spaimă: „Doamne miluiește!” Iar arhiepiscopul a zis: „Iată, pe care trebuie să-l ungem pentru împărăție. Pe acesta lăsați-l aici împărat și voi fi cu dânsul, precum va binevoi pentru noi Domnul”. Și s-a făcut bucurie mare tuturor pentru o purtare de grijă ca aceea a lui Dumnezeu.

După aceasta împăratul Elezvoi luând pe Avramie, bărbatul cel de Dumnezeu arătat, l-a dus în soborniceasca biserică a Prea-sfintei Treimi, care era în cetatea cea împărătească a Farului și l-a îmbrăcat în porfiră împărătească, i-a pus coroană pe capul lui și s-a săvârșit de Sfântul Grigore, arhiepiscopul, ungerea cea împărătească. Apoi s-a adus jertfa cea fără de sânge pentru împărați și pentru tot poporul și s-au împărtășit amândoi împărații cu dumnezeieștile Taine din mâna arhiepiscopului.

După săvârșirea tuturor acestora, a strigat poporului: „Lui Elezvoi, sfințitul împărat al Etiopiei, mulți ani! Lui Avramie, iubitorul de Hristos împărat al Omiriților, mulți ani! Și iarăși amândurora împreună, lui Elezvoi și lui Avramie binecredincioșilor și iubitorilor de Dumnezeu împărați, mulți ani!” Aceasta s-a cântat de câte trei ori. Apoi a glăsuit: „Lui Grigore, sfințitului arhiepiscop nostru, povățuitorului și dascălului, pace și sănătate, întru mulți ani!” După aceasta „tuturor oștilor creștinești și tuturor popoarelor credincioșilor, mulți ani! Și așa a intrat în palatul împărătesc, dănțuind, ospătându-se, benchetuind și veselindu-se de Domnul Dumnezeu, Mântuitorul său și de binecredincioșii lor împărați.

Apoi a petrecut Elezvoi încă treizeci de zile în pământul Omiriților, învățând și povățuind pe împăratul cel tânăr ca să-și rânduiască bine și să-și îndrepteze împărăția sa cu cinste, cu dreptate și să asculte întru toate pe părintele său duhovnicesc, Grigore. După aceea, alegând din oastea Etiopiei cincisprezece mii de bărbați viteji, i-a lăsat împăratului cel nou, spre ajutor și pază împărăției. Apoi s-a întors în Etiopia, unde după puține zile, lăsându-și împărăția cea pământească, s-a dus în pustie și s-a închis într-o chilie întunecoasă, lângă oarecare mănăstire și n-a ieșit dintr-însa până la fericitul său sfârșit. Iar hrană primea pe o ferestruică de la monahii care viețuiau acolo. Așa, după dulcețile cele împărătești, având viață aspră vreme îndelungată, a trecut în împărăția cerurilor.

Un împărat ca acesta, atât de slăvit și de bogat, acest fel de smerenie și de sărăcie de bunăvoie, a lăsat tuturor. După mutarea lui, se povestea de monahii de acolo, un lucru ca acesta: Un frate oarecare tânăr, trimițându-se la ascultare, a intrat într-o cârciumă și s-a îmbătat de vin, apoi a căzut în păcatul necurăției trupești. Și a fost într-una din zile, făcând păcatul cel obișnuit, apoi întorcându-se prin pustie la mănăstire, a intrat într-o pădure și, iată, un balaur mare s-a repezit asupra lui, vrând să-l înghită. Monahul fugea și se abătea încoace și încolo, vrând a scăpa de balaur, dar acela îl gonea. Deci, strâmtorându-se fratele de pretutindeni și nemaiputând să fugă undeva, l-a ajuns balaurul să-l mănânce. Și, aducându-și aminte de fericitul Elezvoi, s-a întors și a zis către balaur: „Te jur cu rugăciunile preasfințitului și dreptului Elezvoi, depărtează-te de la mine”. Iar balaurul, ca și cum s-ar fi rușinat de numele celui pomenit, a stat și, prin porunca lui Dumnezeu luând glas omenesc, a zis către monah: „Cum te voi cruța pe tine? Pentru că îngerul lui Dumnezeu venind, mi-a poruncit să te mănânc pentru necurățiile tale, fiincă te-ai făgăduit a sluji Domnului întru curăție, iar acum petreci spurcând trupul tău și mâniind pe Duhul Sfânt”.

Monahul, auzind pe balaur grăind omenește și vădindu-i faptele lui, a rămas fără răspuns și, tremurând, ruga cu jurământ pe balaur ca să-l cruțe. Iar balaurul i-a zis: „Ce mă juri pe mine așa? Tu singur mai întâi te jură mie, că de acum nu vei mai săvârși necurata faptă trupească și atunci te voi lăsa pe tine”. Iar fratele se jura, zicând: „Mă jur pe Dumnezeu Cel ce locuiește în cer și pe rugăciunile cinstitului împărat Elezvoi, că de acum nu voi mai mânia pe Domnul meu, pe Care acum rău l-am mâniat cu necurăția trupească”. Aceasta zicând monahul, îndată s-a pogorât foc din cer și a mistuit pe balaur înaintea monahului. Iar el, fiind cuprins de frică și de cutremur, s-a dus în mănăstirea sa și după aceea n-a mai greșit înaintea Domnului cu păcatul desfrânării și s-a săvârșit întru pocăință bună.

Împărățind în pământul Omiriților binecredinciosul împărat Avramie, fericitul arhiepiscop Grigore, punând prin cetăți episcopi, bărbați iscusiți, l-a sfătuit ca să poruncească tuturor celor de sub stăpânirea lui, iudeilor și elinilor sau să se boteze sau să fie sub pedeapsă de moarte. Ieșind o așa poruncă împărătească, mulțime de iudei și de păgâni, cu femei și cu copii, veneau la baia dumnezeiescului botez, dar nu de voie ci, temându-se de moarte. Iar iudeii cei mai aleși și mai învățați în lege, adunându-se de prin toate cetățile și făcând sobor pe ascuns, se sfătuiau ce vor face și ziceau: „De nu ne vom boteza, după porunca împăratului, toți vom fi omorâți și femeile și copiii”.

Unii dintr-înșii ziceau: „Să facem voia împăratului, ca să nu fim omorâți fără de vreme, iar în taină să ținem credința noastră”. Alții se sfătuiau ca nu cu fățărnicie, ci pe față să-și țină legea evreiască, „ca nu cumva, scăpând din mâinile oamenilor, să cădem în mâinile izbânditorului Dumnezeu, căci mai amar vom pieri”. Alții ziceau: „Vedem că de acum noi nu mai trebuim Dumnezeului nostru, căci binecinstitorul nostru împărat Dunaan și toată oastea lui a dat-o în mâna lui Elezvoi spre moarte și ce vom face nu știm”. Iar alții ziceau: „De voim să păzim legea noastră și sănătatea întreagă, apoi să ieșim în taină din hotarele acestea, unul câte unul, fiecare luându-și ale sale, pentru ca nu împreună cu trupurile să ne pierdem și sufletele noastre”. Iar alții au zis: „De vom vrea să fugim, se vor înștiința creștinii și cu totul ne vor pierde pe noi”. Deci nu se pricepea nici unul din ei ce vor face.

Unul dintre dânșii, preaînțelept învățător de lege, cu numele Ervan, care știa toată legea veche și era învățat bine și în filosofie, a zis către dânșii: „Voi toți grăiți cele deșarte, care nimic nu folosesc. De voiți să mă ascultați, apoi veniți toți împreună cu mine și să grăim împăratului și lui Grigore episcopul, ca să ne dea dintre dânșii dascăli, care ar vrea să se întrebe cu noi despre lege și despre credință. Dacă ne vor birui, atunci cu pricină binecuvântată, ne vom face creștini. Iar de nu ne vor birui, apoi singuri vor cunoaște, că ne silesc cu nedreptate a ne depărta de legea noastră. Însă să vedem ce va fi, să-i ispitim pe dânșii și să aflăm ce fel de credință au. De va fi adevărată, să credem, căci poate a venit acum Mesia și noi nu am priceput. Iar de se va afla credința lor mincinoasă, apoi vom fi adeveriți, căci pentru Dumnezeu murim și cu osârdie să primim moartea”.

Acestea zicând Ervan, s-au temut toți și au zis: „Vedem că ajuți creștinilor; au nu știi că a noastră credință este adevărată? Cum o vom lăsa?” Ervan a zis: „Nici un cuvânt viclean n-am zis înaintea voastră, fraților. Să știți că ori așa, ori într-alt chip, siliți vom fi de dânșii să ne botezăm. Deci, de nu mă veți asculta, nevinovat sunt față de voi, pentru că, deși nu veți cerca credința lor însă și fără de ispitire, o veți primi și veți face precum poruncesc ei. Iar de nu veți primi credința lor, apoi desăvârșit vă vor omorî”.

Acestea auzind, toți s-au supus lui Ervan și, făcând scrisoare de rugăminte, au mers și au dat-o împăratului. Împăratul citind-o, s-a mâniat foarte asupra lor, voind să-i dea morții pe toți. Dar s-a oprit să nu facă aceasta fără sfatul arhiepiscopului, căruia dându-i acea scrisoare și citind-o, fericitul a zis: „Frumos și bine grăiesc iudeii, pentru că a crede din bunăvoire, mai mare lucru este, decât de nevoie”. Lasă-i, o! împărate, ca mai întâi să se întrebe cu noi și după aceea vei face cu dânșii ce vei voi”. Și s-a învoit împăratul cu sfatul arhiepiscopului. Apoi s-a dat iudeilor vreme spre a se pregăti de întrebare patruzeci de zile, în care să-și caute dascăli pentru dânșii, care ar voi să vină fără temere la întrebare.

După împlinirea acelor zile s-a adunat mulțime de iudei, având cu ei mulți din rabinii cei mai înțelepți, care știau bine legea și care erau pregătiți spre întrebare. Deci s-a făcut întrebarea cea de obște în cetatea Farului, venind împăratul cu toată suita, sfințitul arhiepiscop cu tot sfințitul sobor, mulțime mare de popor creștinesc, ca să audă întrebarea aceea. Era și soborul evreiesc, cu cărturarii și cu învățătorii lor de lege, cu cei puternici în cuvinte. Și au pus pe Ervan înaintea episcopului, ca pe un domn al ritorilor și începător al cuvântului, care știa bine legea și cărțile proorocilor și era iscusit și în filosofie. Apoi, poruncind să fie tăcere, s-a început între arhiepiscop și Ervan această întrebare, care se află în cartea Mineiului; însă aici nu s-a scris prea multe de aceasta, pentru mulțimea cuvintelor.

Făcându-se tăcere și toți, cu gurile deschise, luând seama la vorbe, a început sfântul arhiepiscop a grăi către Ervan, preaînțeleptul învățător al legii evreiești și către toată adunarea, zicând: „Noaptea trecând și soarele dreptății răsărind, pentru ce voi stați împotriva Luminii Lui și nu credeți întru Dânsul?” Ervan a zis: „Dacă Soarele dreptății a răsărit și noi ne împotrivim precum zici tu, crezând în Dumnezeul legii, apoi cu cât mai vârtos voi, neamuri fiind, care țineți cele străine vă împotriviți luminii dreptății, ocărând dumnezeiasca lege, cea dată nouă de la Dumnezeu”.

Arhiepiscopul a zis: „Noi, cei ce suntem din neamuri, a cui făptură suntem?” Ervan zise: „Arătat este că a lui Dumnezeu făptură sunteți”. Arhiepiscopul a zis: „Dacă și noi ca și voi suntem făptură a lui Dumnezeu, ce cinste mai mare decât noi ați câștigat?” Ervan a răspuns: „Aceea pe care am avut-o mai mult decât egiptenii”.

Arhiepiscopul atunci a zis: „Bine ai adus la mijloc pe egipteni; dar arată-mi cinstea voastră mai mare decât a acelora”. Ervan zise: „Au n-ai citit minunile cele mari pe care le-a făcut Dumnezeu prin Moise în pământul Egiptului, în Marea Roșie și prin pustie? Cum după ieșirea lui Israil a înecat pe egipteni, iar pe acela l-a mântuit?”

Arhiepiscopul a spus: „Nici o deosebire nu este între cinstea voastră și cea a egiptenilor. Căci pe aceia i-a înecat Dumnezeu în mare, iar pe voi, pentru răutatea voastră, v-a pierdut pe uscat și, trecând Marea Roșie, v-ați înecat la mal, cumplit sfârșindu-vă în pustie, de vreme ce din șase sute mii de popor și mai mult, numai Halev și Isus a lui Navi s-au învrednicit a vedea pământul făgăduinței. Vezi dar cum v-au cinstit pe voi Dumnezeu, mai mult decât pe egipteni?” Ervan zise: „Dar cui a plouat mană în pustie, lui Israil sau neamului din Egipt?” Arhiepiscopul zise: „Dar ți se pare că erau mai cinstite mâncările ce aveați în Egipt sau mana cea din pustie?” Ervan zise: „Arătat este că mana a fost mai cinstită”. Arhiepiscopul zise: „Apoi pentru ce v-ați întors cu cugetele înapoi, poftind cărnurile cele de porc din căldări, usturoiul, ceapa și toată hrana egipteană, iar mana ați urât-o?”.

După acestea s-a început întrebarea pentru Sfânta Treime. Ervan zicea: „Creștinii au trei dumnezei, pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh. Dumnezeu însă a grăit în Sinai: Ascultă, Israile, Domnul Dumnezeul nostru, Domnul Unul este și afară de Dânsul alt Dumnezeu nu este. Deci, împotriva legii lui Dumnezeu fac creștinii, cinstind trei dumnezei, iar nu Unul. Arhiepiscopul îi răspunse: „Numai un Dumnezeu avem, Făcătorul tuturor, însă în trei fețe, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, într-o dumnezeire”. Apoi îi aduse acest grai al lui David: Cu cuvântul Domnului, cerul s-a întărit și cu Duhul gurii Lui, toată puterea lor, a cărui înțelegere este așa: Domnul este Dumnezeu Părintele; Cuvântul Lui este Dumnezeu Fiul; Duhul gurii Lui, este Dumnezeu Duhul Sfânt. Într-acest chip se arată trei fețe dumnezeiești, iar dumnezeirea este una, căci Fiul și Duhul sunt de o ființă cu Părintele, împreună fără de început, pururea de o ființă și de un scaun”.

Despre Cruce și despre moartea Domnului se aduceau împotriva evreilor, scrierile Legii vechi, proorocirile și vorbele cele întunecate ale umbrei, precum sunt acestea: Și va fi viața ta spânzurată înaintea ochilor tăi. Apoi acestea: Veniți să punem lemn în pâinea lui, corabia lui Noe a fost chipul Crucii zicând: Copacul cel din Savec, în care berbecele a schimbat junghierea lui Isaac. Apoi toiagul lui Iosif, la al cărui vârf s-a închinat Iacov: Și schimbarea mâinilor bătrânului în binecuvântarea celor doi fii ai lui Iosif. După aceea, toiagul lui Moise, cu care a despărțit marea: Întinderea mâinilor la înălțime, spre a birui pe Amalec. Șarpele cel înălțat în pustie despre care se zice: Lemnul care a îndulcit apele în Mera. În fine multe altele care se află în Lege și cele care cu taină s-au scris mai înainte.

Deci s-au întins întrebările până seara, de amândouă părțile, tare împotrivindu-se, însă, în toate cuvintele, arhiepiscopul se arăta biruitor, căci Duhul Sfânt vorbea într-însul după cele scrise: Căci nu veți grăi voi, ci Duhul Părintelui vostru, Care grăiește întru voi.

Sosind seara și întrebările încă nesfârșindu-se, s-a sculat împăratul de pe scaunul său, asemenea și arhiepiscopul și s-a risipit soborul, amânând întrebarea pe a doua zi. Iar iudeii au înconjurat pe Ervan al lor, bucurându-se și sărutându-l, îl fericeau ca pe unul care putea sta împotriva creștinilor. Iar Ervan a zis: „Rugați-vă ca să ne ajute Dumnezeul Legii, de vreme ce vedeți pe episcop, că este om maestru și nu este cu putință a-l birui”. Iar ei ziceau să îndrăznească și să nu se teamă.

A doua zi, adunându-se iarăși soborul, împăratul și arhiepiscopul șezând cu iudeii și cu Ervan, nici în ziua aceea și nici în următoarea, ci tocmai în a cincea zi s-a făcut întrebarea aceea. Împăratul, cu toată suita, stătea cu dulceață ascultând cele ce se vorbeau și se mângâia de înțelepciunea dată de Dumnezeu sfințitului lor arhiepiscop. Căci cu adevărat asculta multe cuvinte ale proorocilor, tălmăcindu-le și arătând multe taine, precum se scrie în cartea cea deosebită pentru întrebarea aceasta, care este de folos a o citi și a-i lua seama.

Făcându-se vorbă despre întruparea lui Hristos și despre Preacurata Fecioară, se aduceau de arhiepiscop cuvintele lui Isaia, proorocul: „Iată fecioara va lua în pântece și va naște fiu”. Stând împotrivă Ervan, zicea că Maria a născut numai om simplu, iar nu un Dumnezeu. Dar îl biruia arhiepiscopul cu aceste cuvinte: Și numele Lui se va chema Emanuel, care se tâlcuiește: cu noi este Dumnezeu. Ervan a zis: „Cum a cuprins pântecele cel femeiesc pe înfricoșata mărire a dumnezeirii?” Arhiepiscopul a răspuns: „Așa precum a încăput cortul lui Avraam pe Dumnezeu, sub stejarul Mamvri, când S-a pogorât să mănânce cu dânsul”. Iar Ervan a zis: „Dar cum n-a ars focul dumnezeirii trupul cel femeiesc?” Arhiepiscopul zise: „Precum n-a ars focul rugul în Sinai, așa și pântecele Fecioarei, nu l-a vătămat dumnezeirea. Fecioară a născut și fecioară a rămas”. Ervan a zis: „Cu nălucire s-a născut dintr-însa, iar nu cu adevărat, pentru că este cu neputință a nu se vătăma pântecele întru naștere și tuturor este cu totul necrezută aceasta”. Arhiepiscopul zise: „În vremea aceea, când a intrat Avacum la Daniil în groapa leilor, prin ușa gropii cea strânsă cu legături și întărită cu peceți, spune-mi, cum a intrat el și cum a ieșit, nici ușile deschizând, nici pecețile rupând?”

După întrebarea din ziua a treia, căuta Ervan să fugă și nu-l lăsau ceilalți iudei, zicând: „De ne vei lăsa pe noi, apoi toți vom pieri. Deci rămâi, în tot chipul luptându-te, doar ne va ajuta nouă Dumnezeu. Iar de vom fi biruiți în cuvinte, apoi mai avem alte chipuri de împotrivire, întru care nu pot să ne biruiască”. Deci, fiind înduplecat de rugămințile lor, se pregătea de a patra întrebare, la care a început a ocărî pe creștini, pentru sfintele icoane, că se închină lor, numindu-le idoli, iar pe cei ce se închină lor, îi numea închinători de idoli și potrivnici legii lui Dumnezeu. Apoi zicea că a poruncit Dumnezeu a nu face idoli nici orice fel de asemănare. Atunci l-a întrebat arhiereul: „Când a fost potopul în zilele lui Noe, în ce chip s-a mântuit el?” Iar Ervan a răspuns: „Cu corabie făcută din lemn”. Arhiepiscopul a zis: „Dar putea Dumnezeu și fără corabie a-l izbăvi din potop sau nu putea? Cum ți se pare?” Ervan a zis: „Socotesc că putea, pentru că scris este, că toate sunt cu putință la Dumnezeu”. Arhiepiscopul zise: „Dacă putea Dumnezeu a face aceea, apoi de ce folos era corabia, spre a mântui pe dreptul Noe? De aceea se cuvenea ca Noe să dea mulțumire, pentru a sa mântuire, corăbiei, nu lui Dumnezeu”. Ervan zise: „Să nu fie aceasta, ci Domnului se cuvine a-I da laudă, ca unui ziditor, iar nu materiei celei fără de suflet”.

Arhiepiscopul zise: „Iată, mărturisești singur, că prin materia cea fără de suflet – prin corabie – i-a rânduit Dumnezeu mântuirea. Așa ne face și nouă, prin aceste icoane văzute, care, deși sunt neînsuflețite, totuși sunt puse înainte, spre mântuirea noastră. Privind la dânsele, ne ridicăm mintea către chipul cel dintâi, pentru dorire dumnezeiască și spre râvnă plăcută lui Dumnezeu. Și zugrăvim nu un idol, ci pe Domnul nostru Iisus Hristos, după a Sa omenire, iar nu după dumnezeire, care este nedescrisă. Precum Noe a adus mulțumire lui Dumnezeu pentru corabie și pentru mântuirea sa, ridicând jertfelnic, așa și noi mulțumim lui Hristos Dumnezeu, zugrăvind chipul Lui. Căci cu trupeasca Lui rânduială, ne-am izbăvit de potopul cel sufletesc. Și ca o altă corabie socotim omenirea Lui, prin care a purtat greutățile noastre, a ridicat păcatele noastre și, îndumnezeindu-ne cu a sa dumnezeire, ne-a înălțat la cer. Pe Hristos, care a fost văzut cu ochii trupești, Îl zugrăvim cu vopsele, închipuind asemănarea cea preacurată a omenirii Lui, și, în umbra asemănării celei trupești, ne închinăm împreună și Dumnezeirii Lui și cinstim întru El, cu cuviincioasă închinăciune și pe Tatăl și pe Sfântul Duh”.

Ervan a răspuns: „Mă minunez de basmele voastre creștinești, de vreme ce ziceți, că Dumnezeu dă darul Său chipurilor celor zugrăvite pe pereți și pe scânduri, care nici nu umblă, nici nu vorbesc”. Atunci l-a întrebat arhiepiscopul: „Spune-mi, Ervane, pentru ce a dat Dumnezeu darul Său cojocului lui Ilie, pe care deși l-a dat lui Elisei, a cinstit mai mult cojocul cel neînsuflețit, decât pe proorocul cel viu? Căci apele Iordanului, pe care n-a putut să le treacă proorocul, pe acelea le-a despărțit cu cojocul și a trecut ca pe uscat. Iar minunea pe care n-a făcut-o Elisei cel viu, pe aceea a făcut-o cojocul cel neînsuflețit.

Apoi și lui Moise, care făcea minuni în pământul Egiptului, pentru ce nu lui, ci toiagului său a dat Dumnezeu puterea facerilor de minuni și cu acela a prefăcut apele în sânge, a despărțit Marea Roșie și a făcut alte înfricoșate și slăvite minuni? Încă și cortul mărturiei, sicriul Legii și năstrapa cea de aur, care avea mana, tablele și toiagul lui Aaron, masa, cădelnița și sfeșnicul, toate acestea oare nu aveau mare dar de la Dumnezeu, măcar că erau neînsuflețite, făcute de mâini omenești, din materiile acelea văzute și pipăite? Însă erau strălucite cu mărirea lui Dumnezeu și pline de dar. Deci, afară de preoți și de leviți, erau neatinse de altcineva, ca sfinte și dumnezeiești.

Dacă acestea erau așa în Legea cea veche, pentru ce te minunezi de darul lui Dumnezeu, care s-a dat în Legea cea nouă sfintelor icoane?” Ervan răspunse: Se scrie în psalmi: Idolii păgânilor, aur și argint, lucruri de mâini omenești.

Arhiepiscopul zise: „Nu mă împotrivesc la aceasta, că idolii păgânești, care nu știu pe Dumnezeu, sunt asemănări ale celor care au viețuit fără Dumnezeu întru toate nelegiuirile, vrăjitori, fermecători și ucigași, care au pierit din viața aceasta și spre a căror pomenire, unii din oameni le-au făcut idoli. Apoi neamurile, cele mai de pe urmă, înșelate și orbite fiind de satana, au socotit acele chipuri, ca idolii lor, cărora s-au închinat, ceea ce și voi ați făcut, închinându-vă celor ciopliți, jertfind pe fiii și pe fetele voastre diavolilor și ați vărsat sânge nevinovat, adică sângele fiilor și fiicelor voastre, pe care le-ați jertfit celor ciopliți ai lui Hanaan. Asemănările ce le zugrăvim noi acum, ale sfinților lui Dumnezeu, acestea nu sunt idoli, ci icoane cinstite, pentru că zugrăvim asemănarea acelora care au cunoscut pe Dumnezeu și au crezut în El, care au plăcut Lui în cuvioșie și dreptate și au fost cinstiți ca sfinți și plăcuți lui Dumnezeu. Apoi cu darul lui Dumnezeu au făcut multe minuni: morți au înviat, bolnavi au vindecat, ochii orbilor au luminat, șchiopilor au dat umblare și surzilor auzire; pe cei slăbănogi i-au îndreptat, pe leproși i-au curățat și dracii din oameni i-au izgonit. Aceștia sunt al căror sfârșit s-a făcut cinstit și pomenirea lor este lăudată și veșnică. Pentru că este cinstită înaintea Domnului moartea cuvioșilor Lui, iar pomenirea dreptului cu laude și întru pomenire veșnică va fi dreptul.

Ervan iarăși bârfind sfintele icoane, de parcă n-ar fi auzit nimic până acum, arhiepiscopul a zis: „Haina ta, Ervane și cortul mărturiei, amândouă fiind de lână și de in, oare au deopotrivă putere? Toiagul tău și toiagul lui Aaron, care a odrăslit, oare au cinste deopotrivă? Ulciorul cel din casa ta și năstrapa în care este mana, oare deopotrivă sunt amândouă? Sicriul tău, în care îți pui cele de trebuință trupului și sicriul Legii Domnului au deopotrivă mărire? Focul și untdelemnul pe care îl arzi în casa ta pentru lumină, oare se aseamănă cu sfeșnicul de aur cel cu șapte lumini? Casa în care petreci și biserica pe care a zidit-o Solomon, oare deopotrivă sunt? Nicidecum! Ci fără asemănare le cinstești pe acestea mai mult, de vreme ce prin acestea venea odinioară darul lui Dumnezeu. Deci în acest chip înțelege și pe ale noastre: că alta este idolul unui nedrept și afundat în iad și alta este chipul sfântului și plăcutului lui Dumnezeu, căci prin acesta ni se dă darul Domnului, cu rugăciunile celui închipuit pe icoană”.

Apoi a zis Ervan și despre îngeri, că sunt fără trupuri, după cum se scrie: Cel ce face pe îngerii săi duhuri, însă creștinii nu se rușinează a-i zugrăvi pe icoane ca pe niște trupuri”. La aceasta a răspuns arhiepiscopul: „N-ai ce să zici, Ervane, pentru că de la voi ne-am învățat a zugrăvi pe îngerii lui Dumnezeu”. Ervan zise: „Nicidecum de la noi, căci n-a fost acest lucru niciodată la noi”. Iar arhiepiscopul zise: „Toată Legea cea veche ai învățat și aceasta n-ai știut”. Ervan zise: „Viu este Domnul, că nu știu să fi fost cândva la noi zugrăvite chipurile îngerești”.

Arhiepiscopul zise: „Cu adevărat voi ați început acest lucru. Căci când a zidit Solomon biserică Dumnezeului Celui preaînalt, oare n-a făcut deasupra scăldătoarei heruvimii slavei, care umbreau altarul?

Asemenea și deasupra ușilor celor dintâi și celor de al doilea, au n-a făcut heruvimii? Încă și în cortul mărturiei cel făcut de Moise, nu era asemănare de heruvimi peste chivotul legii? Asemenea și pe catapeteasmă, oare nu erau închipuite cu cusătură, chipuri de heruvimi? Și toate aceste asemănări îngerești, nu erau cinstite de voi, împreună cu cortul și cu biserica? De aceea și voi ați închipuit și firea cea fără trup ați cinstit-o. Apoi pentru ce ne defăimați pe noi, care închipuim și cinstim fețele acelor sfinți bărbați, care fiind în trup, au bineplăcut lui Dumnezeu?” Unele ca acestea și altele asemenea acestora, precum se scrie în cartea cea deosebită, grăind, s-a scurtat ziua a patra și s-a făcut seară.

Sculându-se împăratul și arhiepiscopul, s-a risipit și soborul, așteptând ca dimineața să fie sfârșitul învingerii și prăznuirea biruitorului. Deci jidovii, bucurându-se pentru Ervan, că era puternic la întrebări și răspunsuri împotriva arhiepiscopului, îl numeau îndrăzneț, zicând: „Bine te nevoiești, nu te teme, ci încă mai tare să stai, pentru că vedem că Dumnezeu este cu tine. Să nu se înfricoșeze inima ta, căci vedem că și împăratul vă ascultă cu plăcere pe voi amândoi”. Iar Ervan a zis către dânșii: „Fraților, bărbatul acesta, precum văd, mult mă covârșește cu înțelegerea și cu graiul și nu este cu putință a-l birui. Ați auzit cum toate graiurile gurii mele dezlegându-le, le-a făcut de nimic”. În ziua următoare, foarte de dimineață, iudeii cei mai înțelepți, venind iarăși la Ervan, acesta zise către dânșii: Vă mărturisesc vouă acum, fraților, fără minciună, că voi fi biruit de arhiepiscop; căci am avut vedenie în noaptea aceasta pe proorocul nostru Moise și pe Iisus, despre care ne este întrebarea. I-am văzut pe ei stând și vorbind pe aripa unei biserici; apoi am văzut pe Moise, închinându-se lui Iisus, avându-și mâinile sale strânse la piept, ca și cum ar fi fost legate și cu frică stând înaintea lui Iisus, ca înaintea Domnului Dumnezeului său. Minunându-mă de acest lucru și deschizând gura mea, am zis: Domnul meu Moise, dar oare bune sunt acestea care le faci? El, întorcându-se, m-a certat, zicându-mi: Încetează! Eu nu greșesc închinându-mă Stăpânului meu, că nu sunt dintre cei asemenea ție, pentru că cunosc pe Făcătorul meu și Domnul! Și tu, pentru ce faci atâta osteneală dreptului arhiepiscop, împotrivindu-te adevărului? Iată, în ziua viitoare vei fi biruit de dânsul și te vei închina ca și mine Domnului nostru Iisus Hristos. Acestea am văzut, fraților și ce sunt acestea nu știu. Însă nu voi slăbi luptând pentru legea noastră, până când va rândui Dumnezeu ceea ce va voi”.

Acestea auzindu-le, mulți s-au îndoit și au fost întru nepricepere. Făcându-se ziuă și iarăși adunându-se soborul, a venit împăratul cu suita sa. Apoi arhiepiscopul cu clerul și tot poporul adunându-se, Ervan, cu mulți învățători de lege care îl ajutau, au început din nou întrebările ca și în celelalte zile. Un logofăt al arhiepiscopului, pe care îl adusese împreună cu dânsul din Alexandria, și care scria foarte iute, stând acolo, scria toate graiurile și ale lui Ervan și ale arhiepiscopului. Dar cu ajutorul Sfântului Duh, care lucra prin gura arhiereului se biruia ceata potrivnicilor, iar a noastră se împuternicea întru Domnul. Arhiepiscopul se arăta biruitor în toate cuvintele, iar Ervan slăbea din ce în ce, ca și mulți învățători de lege, care îi ajutau lui, însă îi orbise răutatea lor; căci cu urechile greu auzeau și ochii lor se închiseseră împotriva adevărului. Acum era nevoie, ca la cuvintele arhiereului să-i urmeze puterea credinței, cum și lucrul cel cu minune, prin care să mustre răutatea celor împietriți și să rușineze necredința lor, lucru care s-a și făcut într-acest chip.

Slăbind Ervan cu totul, a strigat: „Pentru ce cheltuim vremea întru lungimea graiului și a ghicitorilor? Eu să dezleg aceasta? De voiești, o! arhiepiscope, ca fără de vicleșug să cred în Iisus al tău, cum că Acela este Dumnezeu adevărat, arată-mi-L pe El viu, ca să-L văd și să vorbesc împreună cu El. „Atunci voi mărturisi, că voi, creștinii ne-ați biruit pe noi!” Acestea zicând Ervan, adunarea evreiască a strigat asupra lui: „Te rugăm învățătorule, să nu te înșeli și să nu te faci creștin; ci mai vârtos te îmbărbătează și te întărește pentru adevăr; pentru că știi că nimic nu este mai adevărat, decât Însuși Dumnezeul părinților noștrii”. Iar Ervan a zis către dânșii cu mânie: „Ce bârfiți voi? Ascultați acum, de mă va încredința că Acela este, de Care mai înainte au vestit proorocii, după aceea ce voiți a mai aștepta?”

Văzând arhiepiscopul că grăiește cu adevărat, iar nu cu vicleșug, a zis către dânsul: „Mare ispită faci, o! Ervane și o cerere mai presus de putere, căci nu oamenilor te împotrivești, ci lui Dumnezeu. Dar pentru încredințarea ta și a celor ce sunt cu tine și pentru ca și inimile celor ce sunt cu credință să se întărească, puternic este Domnul, ca și aceasta să o facă. Deci spune-mi clar, cum voiești să te încredințezi?” Ervan a zis: „Roagă pe Stăpânul tău, dacă este în cer, precum zici tu, să se pogoare aici și să se arate mie ca să vorbesc cu El. Viu este Domnul, că îndată voi crede în El și mă voi boteza”.

Acestea zicând Ervan, au strigat toți iudeii: „Cu adevărat, o! arhiepiscope, adeverește-ne cu fapta meșteșugul cuvintelor tale; arată-ne pe Hristosul tău, ca neavând după aceea ce mai răspunde, cu frică să credem în El”. Deci, a strigat Sfântul Grigore ca să le arate pe Hristos simțitor, de este viu după răstignire și după moarte. După aceea jidovii grăiau deosebit între dânșii: „Dar de ne va arăta nouă arhiepiscopul pe Hristos, apoi, ce va fi? Vai nouă, căci nevrând ne vom face creștini?”. Unii ziceau: „De-L va arăta, apoi pentru ce să nu credem în El?”. Alții ziceau: „Cum este cu putință să se arate Acela, Care, ca un om fiind ucis, a murit și atâția ani au trecut până astăzi de când s-a săvârșit? Unde se va afla trupul și duhul Lui? Căci de mult s-au risipit și oasele Lui în mormânt?”

Arhiepiscopul, socotind mărimea lucrului și văzând lupta potrivnicilor, s-a ridicat cu toată mintea la Domnul și cugeta în sine că, de nu va ruga pe Mântuitorul Hristos, ca într-o împotrivire ca aceasta să împlinească cererea lor, apoi foarte mult se va bucura partea celor potrivnici și se vor arăta evreii biruitori, iar creștinii, biruiți și vor batjocori și vor defăima vrăjmașii pe creștini. Deci, a zis cu nădejde către adunarea evreilor: „De va voi Hristosul meu, desăvârșit Îl voi arăta vouă. Însă voi cu dinadinsul să știți că, dacă Îl voi arăta și nu veți crede într-Însul, apoi îndată sabia vă va mânca pe voi toți. Iar dacă, pentru necredința mea, nu voi putea să vi-L arăt pe Domnul meu, apoi mergeți de aici după voia voastră”.

Auzind acestea, unii s-au întristat, iar alții s-au bucurat, unii s-au întristat ca nu cumva să li se arate Hristos și atunci vor crede într-Însul chiar nevrând, iar alții se bucurau, nădăjduind că nu le va putea arăta și vor rămâne întru rătăcirea lor. Deci au plăcut lui Ervan cuvintele arhiepiscopului și celorlalți înțelepți și învățători de lege care erau acolo, zicând între dânșii: „Este cu neputință ca după cinci sute și mai bine de ani să fie viu omul acela, care s-a omorât de părinții noștri, s-a îngropat și s-a pecetluit în mormânt, apoi s-a furat de ucenicii Săi”.

Sfântul Grigore, părintele nostru, știind cuvintele Domnului cele zise în Evanghelie: Că de veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acesta: treci de aici acolo și va trece și nimic nu va fi vouă cu neputință. Aceste cuvinte ale Domnului avându-le în mintea sa și având către Dumnezeu credință nestrămutată și tare și nădăjduind spre El, s-a sculat de pe scaunul său și s-a depărtat puțin de dânșii la un loc lesnicios, puțin mai departe și s-a rugat. Împăratul, cu tot poporul cel credincios, se minuna și se înspăimânta de îndrăzneala și de credința lui cea mare către Dumnezeu, căci spre un lucru înfricoșat ca acela îndrăznește.

Deci, cu spaimă luau aminte să vadă ce va fi, iar arhiereul, mergând puțin mai departe de sobor și însemnându-se cu semnul Sfinte Cruci, s-a rugat, plecându-și genunchii cu smerenie și cu umilință. Apoi, cu totul înălțându-și mintea, s-a rugat mult în auzul tuturor. Atunci pomenea în rugăciune toate tainele întrupării Cuvântului Lui Dumnezeu și toată viața lui Hristos cea împreună cu oamenii, de la naștere până la patima cea de bună voie: crucea, moartea și învierea cea de a treia zi, și înălțarea cu trupul la cer. Iar la sfârșit a zis: „Arată-Te, Stăpâne, de față acestor împietriți și orbiți cu răutatea; arată-Te pentru slava numelui Tău celui sfânt și cu ochii cei trupești să vadă omenirea Ta, cea făcătoare de viață, întru care Te-ai îmbrăcat pentru noi smeriții și cu care Te-ai înălțat la ceruri, pentru ca, văzându-Te, să creadă întru Tine, Dumnezeul cel adevărat și întru Părintele cel adevărat Care Te-a trimis, cum și întru Duhul Tău cel Sfânt”.

Săvârșind el rugăciunea și toți căutând la dânsul cu sârguință, îndată s-a făcut cutremur mare și fulger înfricoșat dinspre răsărit, încât și pământul s-a cutremurat și toți au căzut de frică. După puțin timp, sculându-se și ridicându-și ochii spre răsărit, iată s-a deschis cerul și un nor luminos, cu văpaie de foc și cu raze de soare, cobora de acolo pe pământ, iar în mijlocul focului se vedea un bărbat cu podoabă mai frumoasă decât fiii omenești. Acela era Domnul nostru Iisus Hristos, strălucind la față și hainele se luminau ca de fulger, pășind în nor cu o mișcare preaminunată și se apropia către cele de jos. Apoi a stat în dreptul arhiepiscopului, deasupra norului, atrăgând către sine ochii și inimile tuturor, prin podoaba Sa, pe care nu este cu putință a o spune limba omenească. Însă de frica slavei Lui, pe care nu sufereau să o vadă odinioară ucenicii în Tabor, au căzut toți cu fețele la pământ: împăratul, boierii și tot poporul de la mare până la mic. Iudeii, fiind cuprinși de mare cutremur se întorceau într-o parte și într-alta și căutau să fugă, pentru că-i ardeau razele strălucirii celei dumnezeiești și slava Domnului, pe care nu puteau să o vadă, căci mare frică căzuse peste dânșii și nu le era cu putință a fugi, nici a păși din loc înapoi, fiindcă erau ținuți cu putere nevăzută.

Arhiepiscopul, întărindu-se, a strigat cu glas mare către Ervan: „Iată, Ervane, Acela de Care multe cuvinte ai auzit, vezi-L și te încredințează: că unul este Sfânt, unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin!” Ervan, ca un mort, nu putea să mai răspundă nimic. Și a venit glas de la încuviințata slavă a Domnului, zicând: „Pentru rugăciunea episcopului, vă vindecă pe voi Cel ce S-a răstignit de părinții voștri”. Iar de glasul acela mai vârtos s-au cutremurat și au căzut la pământ, fiind cuprinși de frică, precum odată Saul, mergând către Damasc, l-a strălucit lumină din ceruri și glas venind de sus, a căzut la pământ, iar cu ochii deschiși nu vedea pe nimeni.

Săvârșindu-se acestea astfel, s-a făcut înaintea Domnului un sunet dumnezeiesc și norul cel mai luminos care era sub Dânsul, l-a ascuns de la vedere. Și se strângea acest nor din toate părțile în urma Lui, înălțându-se cu El în sus, până când toată slava Domnului a intrat în cer și apoi toate cele văzute s-au ascuns de la ochii lor. Împăratul cu toată mulțimea creștinilor au luat îndrăzneală și au început a striga în urma Domnului, multă vreme: Doamne miluiește. Iar cinstitul arhiepiscop era cu fața la pământ, aducând rugăciuni cu lacrimi către Domnul pentru popor.

După aceasta, toți cei ce erau în sobor, cu împăratul și tot poporul, cu multă cucernicie și cu frică cinsteau pe Sfințitul Arhiepiscop Grigore, minunându-se de atâta sfințenie și de puterea rugăciunilor lui. Iar iudeii se întrebau unul pe altul: „Oare vezi, frate?” Și răspundeau unul către altul, că nu văd deloc. Atunci au strigat către Ervan: „Amar nouă, învățătorul nostru, ce vom face?” Iar Ervan a zis: „Oare numai noi singuri am orbit, văzând pe Dumnezeul creștinilor? Ori și creștinii au pătimit aceasta?” Creștinii, auzind, au zis: „Noi cu darul Domnului nostru vedem bine și mai sănătoși sunt ochii noștri, decât mai înainte, dar numai voi sunteți orbi pentru necredința voastră, pentru că Domnul Dumnezeul izbândirilor a tăiat vederea ochiului vostru evreiesc, căci fiind nevrednici l-ați văzut pe El”.

Atunci Ervan, cu mulțimea evreilor, ruga cu lacrimi pe arhiepiscop să deschidă ochii lor cei orbiți și să le dea Sfântul Botez. Iar arhiepiscopul i-a întrebat dacă cu adevărat cred întru Domnul nostru Iisus Hristos și toți adevereau că cred fără îndoială. Învățându-i pe ei episcopii care erau împreună cu dânsul, preoții slujeau taina Sfântului Botez. Când au intrat evreii în Sfânta baie a Botezului, îndată au căzut de pe ochii lor ca niște solzi și vedeau cu ochii cei trupești și cu cei sufletești, cu inima crezând întru dreptate, iar cu buzele mărturisind pe Domnul nostru Iisus Hristos, spre mântuirea lor.

Deci s-au botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, începând de la Ervan, căruia însuși împăratul i-a fost naș și i s-a pus numele din Sfântul Botez, Leon, pe care l-a unit împăratul cu suita sa și sfatul său, făcându-l patriciu, ca pe un om cu bună înțelegere și vrednic de cinste. Atunci se căia Ervan foarte mult de rătăcirea sa cea mai dinainte și se minuna cu spaimă, având totdeauna în mintea sa arătarea Domnului, căci zicea: „Viu este în ceruri Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care părinții noștri L-au răstignit și L-au îngropat și L-au socotit că este mort!” Apoi zicea cu lacrimi: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului celui viu, iartă-mi câte am greșit Ție, întru neștiința mea”! Iar pe sfințitul arhiepiscop îl cinstea ca pe îngerul Domnului, nevrând a se despărți de dânsul.

Astfel s-a luminat toată țara Omiriților cu lumina sfintei credințe, botezându-se prin toate cetățile și satele, nu numai iudeii ci și elinii. Și s-a făcut bucurie mare peste tot pământul acela, încât și îngerii din cer se bucurau de întoarcerea și de pocăința atâtor suflete și slăveau pe Dumnezeu, Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină.

După aceasta, preasfințitul arhiepiscop Grigore a sfătuit pe împărat să poruncească să nu fie casele și locuințele evreilor împreună, ci să locuiască printre creștini, pentru ca să nu facă pe ascuns între ei adunări și sfaturi. Deci a poruncit să scrie carte împărătească într-acest chip, ca nimeni dintre evrei să nu dea fetei sale bărbat din neamul evreiesc, ci din fiii creștinilor să-și ia soț. Iar fiului evreiesc să nu i se dea mireasă dintre fetele evreice, ci din cele creștine să i se caute; și cine ar îndrăzni a încălca acea poruncă, să fie tăiat cu sabia. Aceasta a făcut-o arhiepiscopul ca neamul evreiesc să se amestece cu creștinii, să-și uite după oarecare vreme credința și obiceiurile cele de demult ale legii vechi.

Apoi, făcându-se liniște și pace adâncă și dreaptă credință strălucind pretutindeni, împăratul și cu preasfințitul arhiepiscop Grigore slujeau lui Dumnezeu fără lenevire, înălțând laude, toată noaptea, Stăpânului Hristos, îngrijindu-se pentru mântuirea neamului creștinesc și îndreptând împărăția cu mila și cu adevărul.

Acest dreptcredincios împărat, Avramie, a domnit treizeci de ani în împărăția Omiriților și a adormit întru Domnul, având ziua sfârșitului său vestită mai înainte de Sfântul Grigore și a fost îngropat cu mare cinste în împărăteasca cetate a Farului.

După mutarea împăratului, nu după multă vreme, cel întru sfinți părintele nostru Grigore, bine păscându-și turma și întărind credința pe temelia apostolilor și a proorocilor, făcând multe semne și minuni, întru slava lui Dumnezeu, a trecut din viața aceasta, în a nouăsprăzecea zi a lunii decembrie și a fost așezat cu cinste în aceeași cetate, în locul de îngropare al bisericii celei mari. Și s-a tânguit pentru dânsul tot pământul omiriților, dar mai ales iudeii cei botezați, pentru că tuturor le era ca un părinte bun și milostiv, iubit oamenilor și bineplăcut lui Dumnezeu. Acum șade înainte în cetele sfinților ierarhi, cu care slăvește împreună pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

Cuviosul Ierarh Grichentie

Cuviosul părintele nostru Grichentie era de loc din cetatea Milan. Părinții lui se numeau Agapie și Teodota. Grichentie, ca un pământ bun, a primit semințele cele dumnezeiești, și a dat rod însutit. De aceea, când s-a mărit, s-a arătat ascultător și împlinitor al poruncilor lui Hristos.

Cu voia lui Dumnezeu a fost hirotonit diacon și se supunea fericitul la post și la aspră viețuire. Din ziua aceea, primind dumnezeiescul Duh, făcea semne și minuni. După aceea a venit iar în Milan. Aici a găsit într-un loc retras de lume pe un bătrân preaînțelept, de la care a aflat tot ce i se va întâmpla în viitor. Aceleași lucruri i le-a spus mai târziu și marele Apostol Petru, care i s-a arătat față către față.

Pe vremea aceea, pe când cârmuia împărăția romanilor Iustin, s-a întâmplat de a scris Elesvan, împăratul etiopienilor, lui Proterie patriarhul Alexandriei, cu rugămintea să-i trimită ca episcop un om desăvârșit. Patriarhul se mâhnea că nu știa unde se găsește un astfel de bărbat. Dar în zilele acelea, printr-o descoperire dumnezeiască, i s-a arătat patriarhului fericitul Marcu, care i-a spus de minunatul Grichentie, care, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, venise nu de multă vreme în oraș și era găzduit de un creștin. Patriarhul l-a luat cu multă bucurie, l-a hirotonit episcop și l-a trimis îndată în Etiopia, întărindu-l cu scrisori și cu tot ce se cuvenea arhiereilor.

Împăratul etiopienilor, încredințat din scrisori, l-a îmbrățișat și l-a primit ca pe un apostol și făcător de minuni. Apoi a mulțumit lui Dumnezeu și i-a dat Sfântului Grichentie toată puterea. Sfântul a hirotonit preoți și diaconi, a sfințit bisericile zidite de curând de împărat în Arabia și a botezat pe mulți iudei, căci mai înainte aproape tot poporul era iudeu. După aceasta a convins cu temeiuri din Scriptură și cu dovezi pe dascălii și mai-marii iudeilor, uimindu-i cu minunile lui, și i-a adus pe toți la credința cea adevărată. Apoi a dat poporului legi și a făcut tot ce este plăcut lui Dumnezeu.

Păstorind bine turma sa și săvârșind multe minuni spre slava lui Dumnezeu, s-a odihnit cu pace, după ce ajunsese la adânci bătrâneți.