Sinaxar 15 decembrie
📑 Cuprins:
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Mucenic Elefterie și mama sa, Antia
Când împărățea în Roma Elie Adrian, slujind cu sârguință idolilor, în acea vreme minunatul Elefterie s-a cunoscut ca o stea strălucită, a cărei patrie era marea cetate a Romei. Părinții lui erau de bun neam, străluciți și bogați, iar maica lui s-a învrednicit de mai mare cinste și slavă pentru credința în Hristos, învățată fiind de Sfântul Apostol Pavel, care a botezat-o și numele ei era Antia. Dânsa, născând pe acest sfânt, i-a pus numele de Elefterie și l-a crescut bine întru buna credință.
Deci, ajungând el în vârstă, l-au dat lui Dumnezeu, prin mâinile arhiepiscopului Romei, Anichit, ca un dar cu adevărat vrednic lui Dumnezeu. Iar arhiepiscopul, văzând pe copil cu deprinderi bune, l-a pus în rânduiala clericilor și, în al cincisprezecelea an al vârstei lui, l-a făcut diacon, iar în al optsprezecelea an, l-a hirotonisit preot și în al douăzecilea an al vieții lui, l-a ales episcop al Iliricului.
Dar să nu se mire cineva că l-a făcut episcop așa de tânăr, căci arhiepiscopul a văzut în acest tânăr mari fapte bune, fiind atât de înțelept și de cuvântător, încât atrăgea către dreapta-credință, cu învățătura lui, pe cei ce se întâmplau a vorbi cu dânsul. Pentru ca să se pună făclia în sfeșnic și să nu se ascundă sub obroc – după cum zice Sfânta Evanghelie -, ca să lumineze multe suflete și să întoarcă pe cei întunecați către cinstirea de Dumnezeu, pentru aceasta l-a suit în scaunul episcopiei, știind că mulți se vor lumina printr-însul, precum s-a și făcut. Căci s-au întors mulți elini și s-au botezat, fiindcă dulceața și înțelepciunea cuvintelor lui îndemna pe toți ascultătorii să cunoască adevărul.
Diavolul care zavistuiește totdeauna mântuirea omului, turba asupra lui și scrâșnea cu dinții săi, necuratul. Însă, neputând să-l omoare pe dânsul, a invitat pe răucredinciosul împărat Adrian a se ridica asupra adevărului și a prigoni pe creștini. Dar mai întâi se silea a lua dintre creștini pe Elefterie, voind a pierde pe învățătorii cei mai aleși ai dreptei-credințe și a-i smulge ca pe niște spice mai alese din holda lui Hristos. Împăratul a trimis cu cumplită poruncă pe un voievod Felix, ca să aducă cu sila pe Elefterie la judecata împărătească. Acela, ajungând la Iliric, a nimerit în acea vreme când bunul păstor hrănea, în biserica Domnului, oile sale cele cuvântătoare cu pășunea duhovniceștilor cuvinte.
Deci, înconjurând biserica cu ostași, a intrat singur înăuntru, căutând cu sălbăticie și cu chipul arătând cruzimea celui ce-l trimisese. Dar, văzându-l pe Elefterie cu atâta bună podoabă și auzind dulcea limbă și preaînțeleapta învățătură, s-a minunat foarte mult că ieșea din gura sa un dulce izvor de învățătură, învățându-i pe cei ce-l ascultau bunacredință. De aceea a stat și el și a ascultat cu luare-aminte cele ce se spuneau despre Hristos și despre puterea Lui. Apoi, schimbând iuțimea în blândețe, căci avea holda inimii lesnicioasă către primirea cuvântului lui Dumnezeu, din lup s-a făcut oaie și din prigonitor, ucenic, uitând cele dintâi; din tâlhar s-a făcut slugă bună și credincioasă lui Hristos, pe care-L prigonea.
Trecând cu vederea porunca cea împărătească, a căzut la picioarele sfântului și din acel ceas nu se depărta de învățătorul său, luminându-se cu cuvintele lui și întărindu-se în buna-credință. Astfel, Felix, schimbându-se din păgânătate în dreapta-credință, nu se mai gândea să se întoarcă la cel care-l trimisese; iar Sfântul Elefterie, dorind să rabde până la sânge pentru credința în Hristos, se sârgui să meargă împreună cu Felix la împărat. Acesta, nu ca un voievod ducea pe cel legat, ci ca pe un mielușel urmând păstorului. După ce au ajuns la o apă, Felix – ca și famenul Candachiei, care a primit botezul de la apostolul Filip – s-a botezat și el de dumnezeiescul Elefterie și s-a dezbrăcat de întunericul închinării idolești ca de o haină putredă.
Venind ei în Roma, Felix n-a fost cunoscut de credincioși cum că s-a unit cu Biserica lui Hristos și le-a povestit toate cele despre Elefterie. Iar acesta, fiind adus după porunca împăratului înaintea judecății, a stat fără frică și cu mărime de suflet.
Căutând spre el împăratul și văzându-l tânăr, frumos la față, cu ochii luminoși și împodobit cu toate darurile firești, a zis: „Pentru ce o! Elefterie, ai lăsat credința părintească și, socotind întru nimic cinstirea zeilor, cinstești un Dumnezeu nou, care nu numai că a murit, ci și cu o moarte preacumplită a murit”. Dar Elefterie nu voia să răspundă celui ce vorbea fără-de-minte, urmând lui Hristos, care tăcea în patima Sa înaintea lui Pilat și chiar înaintea lui Irod nimic nu răspundea. Împăratul iarăși a zis: „Răspunde, pentru ce te-ai făcut așa fără-de-minte, amestecându-te cu credința creștinească? Pleacă-te mie și jertfește zeilor. Dacă te vei întoarce, cu mare cinste te voi cinsti; iar de nu, grele munci voi aduce asupra ta”.
Elefterie, chemând pe Domnul Care a zis: Nu vă îngrijiți cum, sau ce veți grăi, că Eu vă voi da vouă înțelepciune, căreia nu vor putea să se împotrivească, a răspuns: „Cum pot să slujesc unor zei nesimțitori ca aceștia și unor idoli fără suflet sau să mă unesc cu voi, care le slujiți lor. Eu vă și plâng pe voi, care vă închinați lor; căci Dumnezeul cel adevărat cinstindu-vă pe voi cu cuvântarea, voi v-ați făcut mai necuvântători și mai necinstiți decât lemnele și pietrele, încât pe acelea le socotiți a vă fi vouă zei, lăsând pe adevăratul Dumnezeu, care cu înțelepciune ne-a făcut pe toți și toată lumea a zidit-o. Pentru că cerul și pământul sunt zidirile Lui, iar noi suntem, dintr-acele lucruri care le-a creat, lucrul cel mai frumos și mai cinstit, măcar că ne rătăcim, umblând în neștiință ca într-o noapte și necunoscând ce este de folos și ce nu este, ridicăm război împotriva Dumnezeului nostru. Iar pe aceia care sunt cu adevărat vrăjmașii și potrivnicii noștri, adică diavolii, o! nebunie! îi socotiți a fi domni și zei și îi slăviți cu daruri și cu jertfe! Eu mă lipesc de Domnul meu și sunt unit pururea cu El și Stăpânului meu Hristos îi slujesc. Iar cinstirile și darurile tale pe care mi le făgăduiești, cum și muncile și caznele cele înfricoșate și cumplite cu care ne îngrozești, le socotesc ca pe niște jucării și săgeți de copii; căci eu m-am lepădat de lume și m-am răstignit, ca învățătorul meu Pavel și moartea pentru Hristos o socotesc desfătare, slavă și veselie”.
Auzind împăratul, s-a umplut de mânie și a poruncit să aducă un pat de aramă și dedesubt să pună mulțime de jăratec; iar deasupra să-l întindă gol pe mucenic și să aprindă neîncetat cărbuni dedesubt, până când va muri. Fiind pregătit patul, s-a suit sfântul mucenic și s-a întins cu tot trupul. Poporul care se adunase ocăra pe împărat pentru acea tiranie, zicând: „Pentru ce piere rău, ca unul din făcătorii de rele, acest bărbat cinstit și slăvit, de bun neam și preaînțelept?” Dar Dumnezeu din înălțime ușura durerile mucenicului care sta, parcă ar fi stropit de rouă și așezat pe trandafiri, pe acel pat. Îmblânzindu-se, împăratul a poruncit să-l ia de pe acel pat, părându-i că ar fi de acum mort. Dar acesta s-a sculat de pe pat viu și sănătos, nevătămat de foc, vesel și plin de bucurie, cântând: Înălța-Te-voi, Dumnezeul meu, Împăratul meu și bine voi cuvânta numele Tău în veci; lăuda-voi pe Dumnezeul care veselește tinerețile mele; toate neamurile vor lăuda lucrurile Tale, Doamne, puterea și minunile Tale vor povesti.
Sfântul Elefterie, lăudând pe Dumnezeu, stătea cu îndrăzneală înaintea tiranului, zicând: „Caută, o! împărate, asupra mea, care socotești că sunt mistuit de foc și cunoaște pe Hristos cel propovăduit de mine, cunoaște și neputința zeilor tăi”. Împăratul, socotindu-se luat în râs și aducându-i-se acea ocară, se gândea cum să-l pedepsească mai cumplit. S-a adus din nou un grătar de fier încins în foc, iar deasupra turnau untdelemn încins; dar nici de astă dată n-a lăsat Dumnezeu pe mucenicul său, pentru că, fiind pus pe grătar, îndată s-a stins focul, grătarul s-a răcit și nu mai ardea untdelemnul pe el, iar mucenicul era nevătămat. Dar împăratul nu s-a liniștit, ci mai aprig s-a pornit asupra sfântului. Căci ca un orb numai aceasta avea înaintea sa, ca, muncind pe sfântul, să facă spre plăcerea zeilor săi, care sunt diavoli ucigători de oameni.
A poruncit apoi să aducă o tigaie și s-o umple cu ceară, smoală și cu seu, s-o pună pe foc și să-l bage pe sfânt într-însa. Elefterie de-abia aștepta, dar împăratul l-a oprit, zicându-i: „Nu zăbovi, o! Elefterie, stând în pragul morții, ci, alege-ți cele ce-ți sunt de folos. Pentru că eu foarte mult mă îngrijesc de tine ca să nu pieri și te iubesc ca pe fiul meu și nu voiesc, pe zeii mei mă jur, să se dea singur la pierzare un bărbat așa de bun și de neam, dulce vorbitor și cu fața frumoasă și nu pentru altceva, decât numai pentru neplăcerea cea deșartă a grumazului său celui împietrit”.
Mucenicul însă îi răspundea cu bărbăție, îl defăima, numindu-l lup care pândește oile lui Hristos. Apoi a zis: „Orice vei face nu mă vei putea pleca de la dreapta credință”. Atunci, mâniindu-se Adrian, a poruncit să-l întindă în tigaie. Acestea făcându-se, iarăși dumnezeiasca pronie a făcut ceea ce a făcut întâi, adică focul l-a prefăcut în rouă și un vânt răcoros bătea peste acest bărbat. Adrian, neștiind ce să mai facă, văzând că tot ce face i se întoarce împotrivă, se minună, nedumerindu-se. Atunci era eparh al cetății Coremon, bărbat ales care era maestru și știa multe feluri de munci. Văzând pe împărat foarte tulburat că nu știe ce să-i mai facă mucenicului ca să-l îndoaie, a zis: „Eu, împărate, voiesc să te scot din grijă și osteneală pentru Elefterie și să-l fac ori să împlinească voia ta, ori să moară”.
Acestea zicând, a poruncit să facă un cuptor de aramă cu fiare ascuțite și să-l bage pe Elefterie într-însul. Eparhul știa credința în Hristos, învățat fiind de Felix, dar fiind prieten al împăratului, pentru slava cea vremelnică, nu s-a lepădat de credința idolească. Pregătind el acea cumplită caznă pentru mucenic, sfântul și-a ridicat ochii săi sufletești și trupești și toată mintea și-a îndreptat-o spre Dumnezeu, umplându-se de o bucurie fără seamăn și zicând: „Mulțumescu-ți Ție, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit de atâtea bunătăți; căci cu mâna Ta cea tare m-ai învrednicit a răbda toate, pentru numele Tău cel sfânt. Deci, acum caută din cer și vezi ce au făptuit asupra mea cei ce mă urăsc, izbăvește sufletul meu de înțepăturile lor și de bărbații sângelui mă păzește, ca un bun, ca să Te cunoască toți pe Tine unul Dumnezeu, până la toate marginile pământului”.
Apoi, rugându-se pentru cei ce-l munceau, ca și Sfântul Ștefan pentru cei ce-l ucideau cu pietre, a zis: „Atinge-te de inimile lor o! Stăpâne, cela ce ești bogat întru milă, iar numele Tău cel sfânt fă-L lor cunoscut și adu-i către voia Ta cea sfântă, ca să Te cunoască pe Tine, unul adevăratul Dumnezeu și să lase închinăciunea idolească cea pierzătoare, că bine ești cuvântat în veci. Amin”.
Rugându-se astfel mucenicul, Coremon, eparhul asculta cu luare-aminte cuvintele grăite de cel în rugăciune și îndată s-a aprins în el dreapta credință, cea mai dinainte primită și schimbându-l deodată, ca și cum n-ar fi fost acela care dorea moartea mucenicului, apropiindu-se de împărat a zis: „Pentru ce se dă Elefterie cel fără de vină spre niște munci ca acestea? Pentru care pricină se osândește spre o moarte cumplită ca aceasta?”
Împăratul, mirându-se de cuvintele lui, s-a tulburat și căutând cu iuțime asupra lui, l-a întrebat de ce și-a schimbat gândul așa degrabă? Apoi îi zicea: „Eu pe tine te-am cinstit mai mult decât pe oricare alt boier al palatului meu, ți-am dat bogăție multă, te-am făcut eparh. Oare ești iubitor de argint și ai luat de la mama lui Elefterie aur și acela te-a schimbat deodată? Dar nu-ți ajung darurile mele, bogăția, slava, averea, cinstea cu care te-am făcut cunoscut în toată Roma? Iar de poftești ceva mai mult de la mine, iată, toate visteriile mele sunt deschise înaintea ta; ia cu amândouă mâinile precum îți place și nu te lăsa cumpărat de o femeie pe ascuns, pentru puțin aur”.
Coremon, umplându-se cu totul de Duhul Sfânt și cu rugăciunile cele mucenicești având mintea luminată, a strigat: „Cinstea ta să fie cu tine spre pierzare și aurul tău să-l ardă focul care te așteaptă în muncă; căci te-ai făcut orb de voia ta, față de adevăr și nu cunoști neputința zeilor tăi, care nu pot izbăvi de focul acesta pe nici unul din voi; iar Dumnezeul acela, pe care îl cinstește Elefterie, l-a făcut pe el mai tare decât focul și mai presus decât orice fel de munci”.
Cu acele cuvinte s-a pornit împăratul spre negrăită mânie, căci așa este obișnuit ca prieteniile mari să nască vrăjmășii mari. Deci a poruncit să arunce pe eparh în cuptorul acela pe care l-a pregătit mucenicului Elefterie și când s-a apropiat Coremon de cuptor și a văzut înfricoșata văpaie a strigat către Sfântul Elefterie: „Roagă-te pentru mine și mă înarmează și pe mine cu aceeași armă a lui Hristos, cu care ai înarmat pe voievodul Felix”. Și fiind înarmat de mucenic cu semnul Sfinte Cruci, s-a aruncat în cuptor și nevătămat s-a aflat acolo; iar după un ceas a ieșit sănătos, mulțumind și lăudând pe Domnul.
Adrian, ostenind cu muncile, a poruncit să-i taie capul lui Coremon; și astfel au luat sfârșit pătimirile sale și în puțină vreme a luat comoara cea veșnică și bucuria cea negrăită. După aceasta a aruncat pe Sfântul Elefterie în acel cuptor, iar focul s-a stins îndată, fiarele s-au răcit și s-au rupt cele ascuțite ca și cum s-au sfiit de trupul mucenicului, mustrând orbirea cea sufletească a aceluia ce-l muncea și atrăgând pe cei ce stăteau împrejur, spre cunoștința lui Dumnezeu, Celui ce făcea acele minuni preaslăvite. Atunci au strigat cei ce erau împrejur: „Mare este Dumnezeul creștinilor, cel mărturisit de Elefterie”. Dar muncitorul rămase în nepricepere și a hotărât să-l bage în temniță și apoi a adunat pe slujitori să se sfătuiască cum să-l omoare pe Elefterie.
Sfântul mucenic Elefterie a fost chinuit cu foame în temniță multe zile; iar cel ce a trimis altădată hrană lui Daniil prin Avacum și lui Ilie prin corb, Acela n-a trecut cu vederea nici pe Elefterie, care se topea de foame, ci îl hrănea cu hrană îngerească. După aceasta a poruncit tiranul să aducă niște cai sălbatici și să-l lege de ei, ca fiind târât de dânșii și rupându-se, să moară. Dar în zadar își pierdea vremea și se muncea, căci pe când el, neînțeleptul, nepriceputul, necuratul nu înceta cele rele a cugeta asupra sfântului, Domnul cel Atotputernic nu întârzia a trimite din înalt ajutor. Și a venit îngerul Domnului și a dezlegat pe Elefterie și, răpindu-l din mâinile celor ce-l munceau, l-a suit într-un munte, aproape de cetate, la loc pustiu unde sălășluiau fiarele sălbatice. Acolo sfântul mucenic, înălțând laude lui Dumnezeu, viețuia împreună cu fiarele, blânde ca niște oi, fără frică, pentru că leii și urșii îl înconjurau și se gudurau auzind glasul său și, ca robii, urmau domnului său, slujindu-l și păzindu-l.
După câtăva vreme, au aflat de dânsul și vânătorii care umblau după vânat prin pustie și au spus împăratului Adrian, care a trimis ostași îndată ca să-l prindă pe Elefterie. Mergând și năvălind asupra lui ostașii, au năvălit fiarele asupra lor și i-ar fi sfâșiat pe dânșii, de nu le-ar fi oprit sfântul și de nu le-ar fi trimis în pustie; iar el a purces cu ostașii spre împărat, bucurându-se de parcă ar fi mers la ospăț, vorbind cu dânșii pe drum despre Împărăția lui Dumnezeu și despre focul gheenei, care era pregătit închinătorilor de idoli, încât i-a făcut creștini și i-a botezat pe cei ce erau cu dânsul, fiind aproape cinci sute și au venit la împăratul Adrian, la Roma. Iar acesta l-a osândit spre mâncarea fiarelor – trimițând asupra sa o leoaică foarte sălbatecă și neîmblânzită, care mai întâi s-a pornit cu iuțeală asupra sfântului, dar pe urmă s-a domolit și și-a plecat botul la picioarele lui și i-a lins tălpile, de parcă ar fi avut glas și a înțeles de sfânt, smerindu-se înaintea lui.
Nici aceste minuni nu le-a crezut tiranul împărat, ci a crezut că leoaica era parte femeiască, care nu are atâta putere și de aceea n-a vătămat pe sfânt. Deci a poruncit să aducă un leu de parte bărbătească, dar și acesta, văzând pe sfânt, s-a arătat mai blând ca leoaica; și acesta îi lingea și-i săruta picioarele, se juca și se gudura pe lângă el bucurându-se, arătând înțelegere și dragoste către sfânt. Cei din jur, care aveau ochii sufletești deschiși, văzând și aceste minuni, au strigat: „Mare este Dumnezeul creștinilor”.
Cei orbi ziceau că este vrăjitor și fermecător; pe aceștia i-a pedepsit Dumnezeu după dreptate, ca să se astupe – după cum zice dumnezeiescul părinte David – buzele cele viclene, care grăiesc asupra dreptului fărădelege și defăimare. Căci îndată ce au zis cuvintele cele de hulă, nevăzut rănindu-se, au murit.
Tiranul, nepricepând ce să mai facă, văzând pe sfânt că biruiește toate muncile, a poruncit să-i taie capul cu sabia; și aceasta făcându-se și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Iar maica sfântului, fericita Antia, care privea cu bucurie spre nevoința sfântului, cuprinzând trupul lui cel mort, îl săruta, veselindu-se cu duhul și mulțumind că sângele fiului său cel luat dintr-însa, s-a vărsat pentru Hristos; apoi a căzut moartă lângă el, ucisă fiind cu sabia de cei necredincioși. Iar credincioșii ce erau din Iliric și cei din Avlona, adică din episcopia mucenicului, luând sfintele lor trupuri și cu miresme ungându-le, le-au îngropat cu cinste, lăudând pe Dumnezeu, Căruia I Se cuvine slava în veci. Amin.
Sfântul Ștefan Mărturisitorul
Cuviosul părintele nostru Ștefan era de neam din Capadocia cea mare, născut din părinți creștini, care l-au crescut întru viață cuviincioasă. Deci copilul, fiind din pruncie cu bun obicei, se abătea de la jocurile cele obișnuite ale copiilor. În al șaptelea an, l-au dat părinții la învățătură de carte. Fiind isteț cu mintea la învățătură, în puțin timp a deprins bine dumnezeiasca Scriptură. La cincisprezece ani a ieșit din patria sa și a venit la Constantinopol, pentru a-și isprăvi învățătura acolo, în zilele împăratului Teodosie Adrametin și a sfântului patriarh Ghermano. Învățând filosofia, pe mulți i-a întrecut și covârșit cu înțelepciunea sa și chiar pe dascălii săi i-a uimit, încât se minunau de înțelepciunea sa.
Auzind de dânsul patriarhul Constantinopolului, Sfântul Ghermano, l-a chemat la sine și, binecuvântându-l, l-a întrebat din ce parte este, iar el i-a spus toate cele despre sine. Patriarhul, îndrăgindu-l pentru obiceiul lui cel bun și pentru înțelepciunea și smerenia lui, l-a luat pe lângă sine. Și a petrecut fericitul pe lângă patriarh câțiva ani, îndeletnicindu-se la sfânta biserică, viețuind cu înfrânare și conștiință curată.
După aceasta s-a dus de acolo tăinuindu-se de toți și, mergând într-o mănăstire, s-a călugărit și se nevoia foarte mult. Poftind petrecere fără tulburare, a ieșit din mănăstirea aceea și aflând un loc întunecos și neștiut de nimeni, a petrecut într-însul multă vreme, slujind lui Dumnezeu în post și în rugăciune. Apoi s-a mutat către Domnul episcopul care era în cetatea Surojiei și poporul a venit atunci în Constantinopol, la prea sfințitul patriarh Ghermano, cerând episcop. Făcându-se încercare pentru alegerea lui, nu s-a ajuns la nici o înțelegere, iar poporul ruga neîncetat să le dea episcop, care ar putea să îndrepteze Biserica bine, pentru că se înmulțiseră eresurile în cetatea lor.
Odată, stând noaptea la rugăciune, patriarhului Ghermano i s-a arătat îngerul Domnului zicându-i: „Mâine dimineață trimite în locul întunecos unde viețuiește alesul lui Dumnezeu, Ștefan, pe care să îl așezi episcop al Surojiei. Acesta poate să pască bine turma lui Hristos și pe cei necredincioși să-i întoarcă la credință; iar eu sunt trimis către dânsul de la Dumnezeu să-i poruncesc să nu se împotrivească ție”. Dar patriarhul a zis: „Doamne, cum pot să aflu eu locul acela întunecos, unde petrece Ștefan, alesul lui Dumnezeu?” Iar îngerul, luând o slugă a patriarhului, i-a arătat locul și venind sluga înapoi la patriarh i-a spus totul. Atunci sfântului, pe când înălța rugăciune către Dumnezeu în locul cel întunecos, i s-a arătat același înger în haine albe, încât s-a temut Sfântul Ștefan și, tremurând, a căzut de frică la pământ. Dar îngerul, luând pe sfânt de mână, l-a întărit zicând: „Eu sunt îngerul Domnului trimis de la Domnul Iisus Hristos a-ți spune bucurie și a-ți porunci să mergi în cetatea Surojiei și să înveți pe popor credința în Hristos; dimineața te va lua patriarhul și te va sfinți, trimițându-te acolo arhiepiscop, iar tu să nu te împotrivești, ca să nu mânii pe Dumnezeu”. Apoi îngerul, dându-i pace s-a suit în ceruri. A doua zi patriarhul a trimis cu sluga sa doi preoți la Sfântul Ștefan și l-au adus la patriarh cu mare cinste. Patriarhul l-a primit cu bucurie și sfințindu-l, l-a așezat în scaunul Surojiei arhiepiscop.
Venind sfântul în cetatea Surojiei, a luat scaunul arhiepiscopiei, învățând poporul dumnezeiasca Scriptură, încât în cinci ani toată cetatea Surojiei a botezat-o și pe toate dimprejurul ei. După aceasta s-a ridicat în Constantinopol împăratul Leon, care era din Isauria și care s-a ridicat cu luptă contra sfintelor icoane, fiind învățat de doi iudei. Deci, mai întâi a poruncit să pună sfintele icoane sus, ca să le sărute numai acela care este curat. După aceasta a poruncit să spânzure sfintele icoane în văzduh, zicând că nu se cade să fie atârnate pe perete și multe altele făcând ticălosul.
Sfântul patriarh Ghermano a stat mult împotrivă, vorbindu-i și explicându-i să lase scornirea cea rea. Dar mâniindu-se tiranul, a arătat veninul din inima sa și a început a se lepăda de sfintele icoane, a le huli și a le călca. Apoi a trimis poruncă prin toată cetatea și peste tot: „De va fi cineva potrivnic mie, cu diferite munci îl voi munci și-l voi da morții”. Atunci puteai să vezi în Constantinopol pe cei drept-credincioși munciți și chinuiți cu diferite munci, iar pe patriarhul Ghermano l-a surghiunit și în locul lui a pus pe Anastasie, patriarh de neam sirian, fiind la un cuget cu dânsul. Apoi împăratul și cu patriarhul au trimis poruncă prin solii lor în Surojia, ca sfântul arhiepiscop Ștefan să nu se închine icoanelor și Crucii. Dar sfântul răspundea: „Nu voi lăsa pe poporul meu a se lepăda de Hristos, nu ascult porunca împăratului, nici pe a ticălosului patriarh”. Apoi s-a coborât noaptea în corabie către cei trimiși, a venit la Constantinopol și îmbrăcându-se în veșmintele dregătoriei sale, a venit înaintea împăratului.
Acesta l-a întrebat: „Cine ești tu?”. Iar sfântul a răspuns: „Eu sunt Ștefan, arhiepiscopul Surojiei”. Și a zis împăratul: „Oare vezi soborul acesta șezând cu mine în mare cinste? Aceștia au ars și au călcat icoanele, deci să faci și tu așa și vei fi împreună cu mine în această cinste mare”. Sfântul a răspuns: „Chiar de mă vei și arde sau mă vei tăia în bucăți, sau cu orice fel de munci mă vei pedepsi, pentru icoana și crucea Domnului, toate le voi răbda”. Și iarăși a zis: „Noi am aflat în cărți o proorocire, că se va ridica în Constantinopol un împărat răucredincios, care va arde sfintele icoane, dar să nu lase Dumnezeu aceasta întru împărăția ta”. Și a zis împăratul: „Oare aflat-ați numele acelui împărat?” Răspuns-a sfântul: „Numele lui este Conon”. Și a zis împăratul: „Adevărat, Ștefane, ai aflat numele meu și maica mea așa m-au numit pe mine, Conon”. Iar Ștefan a zis: „O! împărate, să nu fie aceasta întru împărăția ta; căci de vei face așa, apoi vei fi mergător înaintea lui antihrist”. Auzind acestea de la sfânt, ticălosul împărat i-a sfărâmat fața lui și buzele și dinții, cu o mână de fier: „Cum mă numești pe mine mergător înaintea lui antihrist?”. Apoi a poruncit să apuce pe sfânt de păr și de barbă, să-l bată, să-l târască pe pământ și să-l arunce în temniță. Iar sfântul fiind târât, înălța mulțumire lui Dumnezeu. Și astfel a fost dus în temniță, în care mai erau și alți arhierei.
După aceasta, iarăși a poruncit împăratul să-l aducă înaintea sa și a zis: „Bătându-l, târâți-l aici”. Și a venit sfântul înaintea împăratului cu șapte episcopi. Împăratul ținea în mână icoana Domnului, a Maicii Domnului și a Mergătorului înainte Ioan și a zis către sfânt: „Pentru ce m-ai numit mergător înaintea lui Antihrist?” Sfântul a zis: „Pentru că faci lucrurile aceluia, de aceea am zis și iarăși voi mai zice”. Apoi împăratul a scuipat icoana, pe care apoi a călcat-o și a zis lui Ștefan: „Fă și tu așa icoanei acesteia”. Iar sfântul, lăcrimând, a zis: „Vrăjmașule al lui Dumnezeu, nevrednicule de împărăție, cum n-au orbit ochii tăi cei răi și nu s-au uscat mâinile tale cele fărădelege? Dumnezeu să-ți ia degrabă împărăția ta și să-ți scurteze viața”. Împăratul auzind acestea, cu mânie a poruncit să-l bată, apoi l-a legat de coada unui cal și l-a dus în temniță. Sfântul dădea mulțumită lui Dumnezeu și, sculându-se toți cei ce erau în temniță, au rugat pe Dumnezeu; iar după rugăciunile lor, îndată a murit răul împărat.
După dânsul a luat împărăția Constantin Copronim, fiul lui, a cărui împărăteasă auzind de faptele cele bune și de minunile Sfântului Ștefan, a rugat pe bărbatul său, împăratul Constantin ca să-l libereze la scaunul său. În acea vreme i s-a născut împăratului un fiu și l-a botezat Sfântul Ștefan. Iar împăratul, mulțumindu-i cu mare cinste l-a liberat la turma sa. Deci bunul păstor, primindu-și iarăși scaunul său, a păscut bine turma cea încredințată lui vreme îndelungată. Apoi, cunoscându-și sfârșitul, a pus în locul său în scaunul Surojiei, pe Filaret și s-a mutat la Dumnezeu, spre viața veșnică, în a cincisprezecea zi a lunii decembrie. Și era acolo un om cu numele Efrem, de neam din Surojia, orb fiind din pântecele maicii sale, pe care Sfântul Ștefan îl îngrijea, dându-i mâncare, băutură și haine. Acela, auzind de moartea făcătorului său de bine, a plâns, zicând: „De acum cine mă va cerceta? Duceți-mă, vă rog, ca să-i sărut sfintele lui picioare”. Când a fost adus la trupul Sfântului Ștefan, orbul a căzut plângând și tânguindu-se și îndată a văzut. Prin acea minune dumnezeiască, făcută prin plăcutul lui Dumnezeu Ștefan, s-a făcut încredințare că acesta era rânduit cu sfinții, în ceata făcătorilor de minuni și a mărturisitorilor. Iar sfântul lui trup l-au îngropat cu cinste arhiereii și tot poporul Surojiei, vărsând multe lacrimi, spre slava lui Dumnezeu Cel lăudat de toți și preaînălțat în veci. Amin.
Cuviosul Pavel cel Nou
Aproape de cetatea Pergamului, ce se află în Asia, este o eparhie ce se numește Elea. În aceasta a răsărit sadul cel dumnezeiesc și vrednicul de minune. Avea încă și un alt frate după trup, mai mare, iar după fapta bună mai mic, cu numele Vasile. Tatăl lui se numea Antioh, care a fost căpitan în armata Constantinopolului. Fiind război aproape de Hiu, cu agarenii Critului, a fost ucis, iar femeia lui, cu numele Evdochia, a luat copiii săi și s-a dus în Frigia. Acolo s-a așezat într-un sat ce se numea Marocatul, din care era și dumnezeiescul Ioanichie cel Mare, cu care se și înrudeau. Și a dat pe copiii săi, adică pe Pavel și pe Vasile, în mănăstirea Sfântului Ștefan ca să învețe carte. După puțină vreme, mama lor a însurat pe Vasile, fără voia lui. Vasile, după ce a săvârșit nunta, lepădându-se de toate cele trupești, s-a dus în lavra sfântului, ce era în muntele Olimpului. Acolo, tăindu-și împreună cu părul toate grijile cele lumești, s-a făcut bun monah.
Din cauza supărării rudeniilor și a cunoscuților, s-a dus în părțile cele mai liniștite ale muntelui. Apoi a pus în gândul său să aducă și pe fratele său Pavel, pentru care preabunul Dumnezeu în trei rânduri i-a poruncit în vis să-l aducă și pe dânsul, ca să se nevoiască împreună. Căci, ca un cunoscător al celor ce vor să fie mai pe urmă, cunoștea mai înainte cele ce aveau să urmeze. Deci, s-a sârguit împreună cu un alt monah, pe care l-a trimis în trei rânduri în satul unde se afla Pavel, fratele lui, ca să-l aducă la dânsul. Mergând monahul acolo, l-a aflat pe Pavel luminat, îndemnat de Dumnezeu și dorind acum să vadă și pe fratele său; căci murise mamă-sa și rămăsese sărman. Monahul l-a adus la Vasile, fratele lui cel mai mare, care s-a bucurat foarte mult de dânsul.
Petrecând acolo puține zile, s-au dus amândoi la muntele Latru, unde era o mănăstire ce se numea Caria și avea ca egumen un om îmbunătățit cu numele Petru, care strălucea cu faptele cele bune, ca o stea luminoasă. Pe acesta cunoscându-l Vasile și știindu-i viața și sfințenia lui, a adus la el pe Pavel, fratele său și l-a dat lui, ca să-l povățuiască spre petrecerea cea plăcută lui Dumnezeu.
Deci, văzând Pavel pe Petru egumenul, a căzut cu fața la pământ înaintea lui, ca și cum ar fi fost lovit de un fulger în fața sa și a rămas încremenit, zăcând la pământ, iar minunatul Petru l-a ridicat și l-a întrebat ce a pătimit. Sfântul Pavel a răspuns că este păcătos și își cere iertare. Dar Petru a zis către dânsul: „Măcar de aș avea și eu păcate, numai câte ai tu”. Și cunoscând marele Petru, cu ochii sufletești, că tânărul îl va covârși în fapta cea bună și că se va face pretutindeni slăvit și vestit, l-a luat ca ascultător al său și l-a primit cu bucurie. Pentru că, precum ne-a spus însuși acela, când l-a văzut prima dată i s-a arătat un stâlp de foc și pentru aceasta a căzut la pământ.
Vasile s-a întors iarăși în Olimp, după ce a dat pe fratele său Pavel, sfântului mai sus pomenit. Apoi a petrecut în mănăstirea Sfântului Ilie, în care s-a făcut și egumen, unde viețuind bine și cu viață îmbunătățită, s-a odihnit întru Domnul.
Dumnezeiescul Pavel se străduia totdeauna să urmeze pe sfântul său bătrân întru toate faptele sale cele bune. Și avea starețul lui două rase de păr și purta numai câte una câteva zile, apoi se schimba și se îmbrăca cu cealaltă. Iar Pavel se îmbrăca cu aceea pe care o lepăda sfântul și o purta așa întinată și nespălată. Bătrânul îi arăta în față că nu i-a zis el să facă aceasta, însă nu-l oprea, ci mai mult se bucura, văzând la dânsul mai înainte bune vestiri și nădăjduind să vadă cu vremea minunate fapte, precum s-au și făcut cu dumnezeiescul ajutor.
În mănăstirea aceea a Cariei erau adunați mulți monahi, de care îngrijea cu sârguință marele Petru, ca un povățuitor și nu lăsa pe nici unul să petreacă în lenevie, ci voia să stea la slujbă toți cu sârguință. Odată, văzând pe Pavel că a adormit în biserică, l-a ocărât; iar acela, cerându-și iertare cu smerenie, a dobândit-o. Dar, văzându-l în altă noapte dormitând, i-a dat o palmă peste obraz și de atunci n-a mai adormit niciodată în timpul slujbei, fiindcă palma aceea s-a făcut vindecare lui Pavel, sârguindu-se și el, după cum se vede.
Înțeleptul Pavel și-a ales altă pedepsire ca să-și împileze trupul și să și-l supună duhului. Aceasta se va părea celor nevoiași mai presus de credință; cu toate acestea, acei care au văzut, au mărturisit și pe aceia i-am crezut și noi, căci i-am cunoscut că erau iubitori de adevăr și îmbunătățiți și pentru aceasta am scris, spre pildă. Mai ales că și minunatul Gavriil, despre care vom vorbi mai jos, ne-a adeverit că a văzut cu ochii săi că a legat cu o funie două pietre mari și, atârnându-le în spate, înconjura toată noaptea prin mănăstire, până când lovea în toacă. Aceasta o făcea ca să biruiască somnul și pe sine, pentru a putea priveghea fără frică și încă să-și smerească trupul și să biruiască patimile ca un ostaș nebiruit. Aceste pietre le-au păzit monahii cei mai sârguitori mulți ani după adormirea cuviosului și le arătau închinătorilor celor cucernici, care veneau să se închine sfintelor moaște.
Însă nu numai aceasta, ci și într-altele era foarte nevoitor. Atât de mult își muncea trupul împotriva somnului și se ostenea, încât când dormita din osteneala cea fără de măsură, nu dormea pe așternut sau pe o rogojină sau să se culce jos cândva. Ci, ori de un copac, ori de o piatră, sau de altceva se rezema drept și așa ațipea puțin, numai cât să nu-și vatăme mintea din prea multă priveghere și nevoință. Niciodată n-a râs, nici cuvânt deșert n-a spus în toată viața sa. Și pe lângă celelalte osteneli ale lui l-a rânduit și bucătar, unde se străduia mult. Fierbea bucate cu mare grijă, ca să nu supere pe frați, iar când frigea ceva pe cărbuni, văzând focul cel vremelnic, își aducea aminte de cel veșnic și se uda cu lacrimi fierbinți ca un râu, socotindu-se pe sine ca pe un osândit și muncit.
Când ceilalți frați se culcau pe patul lor să se odihnească, el ieșea din mănăstire, se ducea la fântână și, rezemându-se de un castan, se ascundea sub el minunatul și se ruga. Copacul acela era des și mare și se păstrează până astăzi mărturisind nevoințele și dumnezeieștile isprăvi ale Sfântului Pavel. Căci acolo s-a făcut o minune, asemenea cu a lui Moise. Într-o noapte, rugându-se Pavel, s-a arătat tot copacul arzând de sus până jos și vedeau monahii pe cuvios că era și el tot foc, iar mantia care o purta se vedea toată numai foc. Degetele se arătau ca niște făclii când își înălța mâinile și se ruga.
După ce a încetat acea înfricoșată și minunată vedere, cuviosul plângea din toată inima și înseta a se izbăvi de viața aceasta vremelnică și stricăcioasă și a se duce la cea veșnică și nestricăcioasă. Căci, cu adevărat, foc nematerial ardea de tot inima lui, pentru dragostea lui Hristos și nu avea odihnă. Pentru aceasta de multe ori ruga pe egumen să-l ierte și să-l binecuvânteze a se duce la loc liniștit, ca să petreacă viața fără tulburare. Însă Cuviosul Petru nu-l lăsa, căci era încă tânăr și se temea să nu-l amăgească diavolul și să-l biruiască ca pe un nelucrător.
Deci, Pavel a îngăduit până ce a murit egumenul. Apoi s-a sfătuit cu un ucenic al său care se numea Dimitrie, pe care îl iubea nespus ca pe fratele său, căruia i-a spus să-l ierte că el se duce la un loc liniștit. Acesta, auzind de despărțirea aceasta, s-a rugat să-l ia și pe el cu dânsul.
Văzând Pavel gândul cel bun al ucenicului, l-a luat cu el și, suindu-se în vârful muntelui aceluia al Latrului, s-au coborât apoi în partea dinspre miazăzi a lavrei, care se numește a Chelivarilor și, înconjurând toate chiliile, s-au făcut cunoscuți pustnicilor care locuiau în peșterile acelea. În acest loc au venit părinții de la Sinai, de la Rait, câți au scăpat de saracini și acolo s-au sălășluit în număr de trei sute.
După ce a ajuns în acea pustie , minunatul Pavel cu Dimitrie au înconjurat toate peșterile și, aflând una mai liniștită, ce îi zicea a Născătoarei de Dumnezeu, i-a plăcut lui Pavel și a zis să rămână aici. Celălalt a răspuns: „Cât pentru liniște locul este foarte potrivit, însă avem trebuință și de puțină hrană trupească și aici nu avem nimic din cele ce ne trebuie. Deci, să mergem în schitul Chelivarilor și, șezând cu un chiliot, să luăm cele de trebuință trupului din lavră sau de la alt sihastru. Pavel, arătând copacii care se numeau prenari, răspunse: „Ghinda copăceilor acestora ne ajunge nouă”. Iar Dimitrie zise: „Acestea sunt atât de vătămătoare încât nici porcii nu le mănâncă de multe ori”. Cuviosul Pavel îi răspunse: „De vreme ce iubești, frate, să ai deplin voile trupului tău și nu-ți aduci aminte de dumnezeieștile cuvinte ale Evangheliei, care ne învață să nu ne îngrijim pentru hrana și îmbrăcămintea de mâine, eu rămân aici, iar tu du-te unde poftești”.
Pavel a rămas acolo, iar Dimitrie s-a dus în schitul Chelivara și s-a sălășluit deasupra lavrei, împreună cu un îmbunătățit, cu numele Matei, om mai înainte-văzător și sfânt; acesta, auzind prin Dimitrie că Pavel este în pustie, i-a trimis hrana cea de trebuință, pe care o primea fericitul ca din mâna lui Dumnezeu, mulțumind lui Dumnezeu care se îngrijește de dânsul, ca un bun și iubitor de oameni. Deci, a rămas bunul Dimitrie slujind lui Matei fără pregetare și ajutând și lui Pavel în cele de nevoie ale trupului.
Obișnuia Sfântul bătrân Matei, când scotea pâinea, să facă rugăciune mai întâi, ca astfel darul lui Dumnezeu să o înmulțească. Într-o zi a scos Dimitrie pâinea și a dus la masă ca să mănânce și, întrebându-l bătrânul dacă a făcut rugăciune și cruce peste dânsa înainte de a o lua, el a răspuns că a uitat. Pentru aceea s-a mâhnit bătrânul și a zis: „Pe semne că voiești să faci ca să se împuțineze pâinea și să ne ducem prin sate după hrană”. Acestea zicând, a întors pâinea înapoi și a făcut rugăciune. Așa făcea în fiecare zi și o! minunile Tale, Hristoase Împărate, mult dăruitorule! nu a lipsit din ceasul acela pâinea niciodată, ci scotea din coș cât trebuia și nu numai ei amândoi mâncau, ci trimiteau și Cuviosului Pavel și altora.
Deci, lăsând necazurile pe care de voia lui le răbda, privegherea, postul și metaniile, singurătatea și toate celelalte pătimiri, voiesc să povestesc ispitele pe care le-a pătimit și răbdat de la diavol, ca să fac cunoscut câtă pizmă și urâciune are demonul asupra omului. Căci nu numai cu năluciri supăra pe Cuviosul Pavel, ci și pe față, în vederea ochilor, cu multă îndrăzneală i se arăta și gălăgie făcea; apoi cu glas nedeslușit striga, scrâșnind cu dinții, îl înfricoșa, făcea cutremure și pietre mari surpa, azvârlea cu lemne și alte nenumărate rele îi făcea, ca să-l înfricoșeze și să fugă din pustia aceea, pentru că el îi necăjea mult pe diavoli cu șederea lui acolo.
Dar, el stătea cu vitejie, iar ispitele lor le socotea săgeți ale copiilor. Și au petrecut Pavel, Dimitrie și bătrânul în pustia aceea, opt luni.
Apoi a scris egumenul mănăstirii lor, poruncind lui Pavel și lui Dimitrie să se întoarcă la metania lor, iar de nu, să fie neiertați. Pentru aceea, fără voie s-au întors, dar mai întâi Pavel s-a dus la bătrânul său Dimitrie, ca la un îmbunătățit și i-a cerut binecuvântarea; iar acesta i-a proorocit câte fapte bune aveau să săvârșească amândoi. Apoi s-a dus la mănăstirea Caria.
După puține zile, dumnezeiescul Pavel, luându-și iertare, iarăși a plecat și s-a dus în muntele Latrului. Înconjurând toate peșterile ce se aflau în vârful muntelui, a aflat un monah cu numele Atanasie, care fusese proestos al unei mănăstiri patriarhicești și atunci se odihnea acolo în munte, în lavra Sotirson. Pe acesta l-a rugat ca să-i zidească acolo, aproape de lavră, un turn; dar Atanasie i-a arătat lui alt turn zidit de Dumnezeu, care era o piatră atât de înaltă, încât ajungea la nori vârful ei. Iar în vârful pietrei era o peșteră mică, nefăcută de mână, în care petrecuse mai înainte cu douăzeci de ani, un sfânt.
Deci în această peșteră s-a sălășluit minunatul Pavel, luându-și puțină hrană cu dânsul, pe care după ce a sfârșit-o a suferit mare strâmtorare, pentru că acolo locul era cu totul pustiu și cuviosul nu voia să mai coboare, lăsând toată purtarea de grijă la Domnul, Care, ca un bun și milostiv, i-a trimis ajutor în chipul acesta:
Un om oarecare, cu numele Gheorghe, păștea caprele și, pierzând două, care, după iconomia lui Dumnezeu se duseseră la turnul cuviosului de pășteau acolo. Stăpânul, pornind să le caute, a văzut pe cuvios. Întrebându-l cine este și de unde a venit acolo, cuviosul a spus adevărul și atunci Gheorghe îi aducea lui cele de trebuință pentru hrană și îmbrăcăminte, untdelemn și carte ca să-și citească pravila sa. Vara, când Gheorghe n-avea timp să meargă la cuvios să-i ducă cele de nevoie, Pavel a rămas cu totul fără purtare de grijă, petrecând multe zile nemâncat, încât putea să moară și, neputând să stea pe picioarele sale, zăcea jumătate mort, fără glas. Sculându-se cu multă trudă și osteneală a băut untdelemn și apă din candelă ca să capete puțină viață. Așa își muncea trupul său, de trei ori fericitul, ca să afle desfătare veșnică în rai.
Preabunul Dumnezeu a luminat pe Atanasie, cel mai sus pomenit, care i-a arătat lui turnul și și-a adus aminte de cuvios, aducându-i bucate. Atunci s-a înștiințat Dimitrie și mulți alții, care îi aduceau lui cele de trebuință, dar și acolo, în piatra aceea, îl supărau diavolii, că uneori i se arătau și voiau să-l arunce de acolo jos, iar alteori îi puneau foc să ardă sau aruncau cu săgeți. Dar cuviosul stătea fără frică, curajos ca un leu și nu se temea de măiestriile lor. Pentru aceea, prea vicleanul și răul s-a prefăcut într-un șarpe mare și înconjura pe dinăuntru toată peștera, fluierând. Apoi a mers înapoia cuviosului și s-a suit pe umerii lui și și-a întors capul spre gura acestuia, când se ruga. după aceea se uita în ochii cuviosului mult timp fără rușine și aceasta nu de zece ori sau o lună, ci trei ani la rând, făcându-i multă supărare, dar nici o vătămare, că Dumnezeu, ca un iubitor de oameni, îl păzea și nu putea urâtorul de oameni ca să-i facă rău, ci numai îl ispitea, ca plată mai multă să aibă.
Cuviosul Pavel dorea ca vreun preot să-i slujească Liturghia acolo în peșteră și să se împărtășească cu Sfintele Taine. Deci a rugat pe Atanasie de i-a făcut scară și a adus un preot, care slujind Sfânta Liturghie, l-a împărtășit cu Sfintele Taine, pe care le-a luat cu multă evlavie și umilință. Atunci s-a făcut un cutremur atât de înfricoșat, încât s-au cutremurat și cei ce erau de față, pentru că locul era foarte înalt și se clătina ca o ramură de copac. De aceea, temându-se ca nu cumva prăpăstuindu-se să moară, s-au sărutat cu toții și s-au iertat plângând, dar numai aceia s-au temut care erau deasupra în turn, iar cei ce rămăseseră dedesubt ziceau că n-au văzut nimic.
Ascultați și altă minune: multă mâhnire avea cuviosul că nu avea apă și suferea osteneală neasemuită acela care o ridica la acea înălțime. De aceea, punându-și nădejdea în Dumnezeu, a ieșit din peșteră și, înconjurând turnul, privea spre pietre să vadă undeva de ar pica apă, dar n-a aflat. Văzând un loc oarecare ce i s-a părut îndemânatic pentru apă, a căzut la rugăciune, zicând acestea: „Doamne, Atotputernice, nimic nu este Ție cu neputință, căci faci câte voiești cu preasfânta Ta poruncă. Deci, precum ai poruncit de demult de a ieși apă din piatră și ai adunat pe poporul Tău în pustie, așa și acum, de este bine plăcut Împărăției Tale, poruncește să iasă apă din această piatră uscată, spre slava Ta”.
Acestea zicând, o! negrăită bunătatea Ta, Hristoase și nespusă puterea Ta! a izvorât apă dulce și s-au spăimântat toți și nu numai atunci dar și până în ziua de astăzi izvorăște apă minunată, iar la gust este foarte dulce și mirositoare; apoi lucru minunat este că nicicând nu se împuținează. Deși beau mulți dintr-însa, totdeauna este plin lacul acela, chiar de se ia acum apă dintr-însul, nu scade deloc, nici nu prisosește ca să cadă afară, să se verse, încât se face totdeauna minune. De atunci s-a făcut vestit cuviosul la toți; încă și îngerii s-au învrednicit să-l vadă pe cel ce ducea viață îngerească; vorbea și cânta împreună cu dânșii, când îi auzea lăudând pe Dumnezeu, după cum și în ceruri îl preamăresc pe El. Diavolii de multe ori se închipuiau în îngeri luminați, voind să-l amăgească, însă el avea pe Dumnezeu, care îi arăta cele ascunse și nu-i asculta pe dânșii nicidecum.
Făcându-se renumit, cuviosul strălucea în turnul său ca un soare, iar cu minunata lui petrecere a atras pe mulți la sine ca magnetul, adunându-se din multe locuri; s-au sălășluit împrejurul turnului, unii zidindu-și colibe, alții își săpau peșteri și fiecare mergea cum putea să învețe de la dânsul. După aceea a zidit și o biserică în numele Sfântului Arhanghel Mihail, după porunca starețului, care i-a făcut două cete: unii să petreacă viață de obște, iar alții să fie liberi de sine, fiecare după cum își va alege. Apoi a poruncit să nu aibă cineva nici măcar un ac, fără de știrea egumenului și le-a descoperit toate rânduielile monahicești, cum să petreacă în slujba dimineții și în viața lor, în îmbrăcăminte și în toate celelalte care le cerea viața cea îmbunătățită și plăcută lui Dumnezeu. Apoi le-a dat toate cele de trebuință, să nu le lipsească nimic și să-i încerce gândul de a se întoarce înapoi; acestea le aduceau cei credincioși și milostivi. Iar cei care veneau să se liniștească, își aduceau averea lor cu ei și o dădeau proestosului, pentru chivernisirea fraților. Ba încă îi aduceau de multe ori și pâine.
Odată i-au adus puțină făină, pe care monahii au frământat-o fără să ceară binecuvântare, pentru că ei nu aveau pâine în ziua aceea și erau siliți să facă aceasta. Dar după ce au frământat-o, s-au suit degrabă și i-au spus bătrânului; însă acesta i-a canonisit foarte greu și frământătura le-a poruncit s-o arunce în râu, ca să nu mai îndrăznească cineva a face ceva fără binecuvântare. Pentru aceasta monahii s-au mâhnit foarte mult, căci nu aveau ce să mănânce. Iar bunul Dumnezeu ca să-i facă pe dânșii a cunoaște că socoteala cuviosului era plăcută Lui – iar nu fără înțelegere – a adus cineva a doua zi pâini multe, care le-au ajuns la toți cu îndestulare; atunci au cunoscut frații greșeala lor și și-au cerut iertare.
În acele zile era secetă mare în tot Miletul și nu se afla nicidecum apă. Pentru aceea s-au adunat patruzeci de bărbați din diferite locuri și au făcut rugăciune de obște către Domnul, să se milostivească spre zidirea Sa, pentru a le trimite apă ca să nu moară. Deci, s-au suit în muntele acela în care locuia Pavel și coborându-se, după ce au făcut rugăciune, au trecut înadins pe la peștera cuviosului și l-au rugat să facă și el rugăciune pentru ei. După rugăciune, văzând cuviosul pe acei bărbați osteniți de atâta cale și vrând să le facă puțină mângâiere, a întrebat pe ucenicul său dacă are timp să cinstească pe acești oameni, care erau osteniți de multă călătorie și însetați.
Iar acela a zis că este în tigvă puțin vin. Atunci sfântul a binecuvântat tigva și a poruncit să le dea câte un pahar plin, spre slava lui Dumnezeu și au băut toți. Întrebând de mai are vin, ucenicul a răspuns că mai are. Cuviosul i-a zis să le mai dea câte unul. Și au mai băut câte unul și a mai rămas să le dea și pe al treilea. Unul dintr-aceia, văzând minunea, a luat tigva în mâinile sale și a aflat-o – o! mare e puterea Ta Hristoase! – mai mult de jumătate și au povestit minunea aceea, nu numai în toată călătoria lor, ci și după ce au ajuns la casele lor.
După aceea, adunându-se mulți monahi, îi făceau supărare. Dar el iubind liniștea, după ce a petrecut acolo doisprezece ani, a fugit pe ascuns în părțile cele mai pustii ale muntelui și a rămas singur petrecându-și viața minunată, iar uneori cobora în lavră și învăța pe monahi să nu se lenevească de cele duhovnicești, ci să se îngrijească fără pregetare de faptele bune. Dar mai înainte de toate îi sfătuia să nu se socotească cineva că are o bunătate de sine, ci să se smerească totdeauna. Acestea și altele învățându-i pe dânșii, cuviosul se suia iarăși în munte. El avea în sine, pe lângă alte daruri, și înfrânarea cea cu multă osteneală și dureroasă, ca să-și biruiască trupul și să-l supună duhului. Deci, când poftea ceva din bucate și-i aducea ucenicul său, ca să nu se arate biruit de poftă, ori nu mânca nicidecum, ori punea apă într-însa și se făcea mâncare cu totul fără gust, ori lapte de ar fi fost, ori zeamă, ori altceva asemenea; și atunci o mânca așa, mulțumind lui Dumnezeu.
Cuviosul avea obicei a umbla de multe ori noaptea prin pustie și nu se temea nicidecum. Într-o noapte, plouând foarte tare, a intrat într-o peșteră și se ruga ca de obicei. Atunci a venit un pardos care s-a culcat aproape de dânsul. Cuviosul a azvârlit o piatră asupra lui și l-a gonit, iar el a ieșit fără tulburare și nu s-a mâniat să se pornească asupra lui, ci a fugit. Iar unii, întrebându-l cum de nu se teme umblând noaptea prin muntele așa de pustiu și de sălbatic, el a răspuns: „Până când mă păzește îngerul, păzitorul sufletului meu, nici de fulgerare, nici de fiare, nici de diavol nu mi-e frică. Iar după ce mă va lăsa pentru păcatele mele, atunci mă tem și de frunzele copacilor, care cad dintr-înșii”.
Având dorință să afle iarăși loc ca să nu aibă supărare, căci în locul acela se adunaseră mulți și-i tulburau liniștea, a fugit pe ascuns de toți, apoi, găsind o corabie, s-a suit într-însa și a ajuns în ostrovul Samului. Suindu-se în muntele ce-i zicea Cherchin, a voit să intre în peștera în care a locuit Pitagora, acel mare filozof. Dar, de vreme ce era locul prăpăstios și foarte greu de urcat, a rămas într-un loc mai jos de peșteră și acolo se ruga Domnului. Cel mai mare al ostrovului, cu numele de Teofan, umbla la vânat prin locurile acelea și, apropiindu-se câinii de locul unde era ascuns cuviosul, l-au simțit și au început a lătra. Teofan, crezând că este vreo fiară sălbatică, a pus săgeata în arc și l-a întins acolo unde lătrau câinii. Dar dumnezeiescul dar a păzit pe cuvios că nu mergeau săgețile acolo unde Teofan le îndrepta; iar când a aruncat a patra oară, a căzut și arcul din mâinile lui, încât îi tremura inima.
Atunci a înțeles că lucrul ce se făcuse era cu voia lui Dumnezeu și, descălecând de pe cal, s-a apropiat de desișul acela și a văzut pe sfânt rugându-se. Pentru aceea, lepădând la pământ armele, s-a închinat cuviosului cu lacrimi, zicând: „Vai mie, ticălosul! Ce aveam să pătimesc, era să te ucid pe tine sfinte al lui Dumnezeu, căci n-ai zis nici un cuvânt ca să te cunoaștem, ci ai tăcut și te-ai primejduit”. Atunci l-a ridicat cuviosul și, felicitându-l pe el, l-a rugat ca să-i ajute să se suie în peștera lui Pitagora. Acesta, ducându-se acasă, a adus scară și s-a suit și, văzând că locul este după dorința sa, a rămas acolo liniștindu-se; și-i aducea hrană chiar acel boier și toate cele de trebuință.
După puțină vreme a străbătut și pe acolo vestea despre el, încât mulți oameni s-au adunat și s-au sălășluit împrejurul muntelui. Pentru aceea, iarăși s-a făcut lavră în Cerchin ca și mai înainte, unde au mai fost trei mănăstiri, pe care agarenii le-au pustiit și acum, prin Cuviosul Pavel, iar s-au înnoit. De aceea diavolul îi pizmuia și-i supăra cu multe feluri de năluciri și de ispite.
Odată, coborându-se din peșteră ca să cerceteze pe frații de jos, i s-a arătat scara plină de șerpi, de sus și până jos. Văzând-o, de multe ori cuviosul a cunoscut vicleșugul diavolului, al șarpelui celui dintâi care ura pe oameni și voia să împiedice folosul monahilor. Atunci a făcut cruce asupra scării și, cântând psalmul nouăzeci, a coborât fără frică, iar șerpii au pierit și niciodată nu s-au mai arătat.
Monahii care petreceau în Latru aveau mâhnire nemăsurată pentru lipsa cuviosului, căci i-a lăsat singuri și a fugit; iar ei îl căutau prin munți, prin peșteri, prin crăpăturile pietrelor, în orice loc. Apoi, înștiințându-se că se află în ostrovul Samului, au trimis scrisori cu un ieromonah, anume Ioan, care, după ce a ajuns în Sam, umblând mult și ostenindu-se, s-a așezat pe o piatră să se odihnească. Atunci a ieșit o viperă din cuibul ei, care era în piatra aceea și l-a mușcat de un picior; apoi, strigând de durere și adunându-se mulți, l-au întrebat de unde este și ce a pătimit. Înțelegând pricina, unul dintr-înșii a alergat la Cerchin și, aflând pe sfânt în peșteră, i-a spus pricina. Iar cuviosul îndată punând puțină apă în vas și făcând semnul crucii, i-a zis lui: „Du-te degrabă, dă-i apa aceasta să o bea și se va face sănătos”. Și făcând întocmai omul acela, bolnavul cum a văzut apa, cel care era gata să moară de otrava șarpelui, s-a făcut sănătos. Apoi, sculându-se, a mers la cuvios și, dându-i scrisoarea cu lacrimi, i-a spus câtă întristare și mâhnire a pricinuit fraților prin plecarea sa pe ascuns. După aceea atât de mult l-a rugat, încât, sculându-se, i-a urmat lui, căci nu avea nimic în peșteră să ducă cu sine, așa de lipsit și cu totul sărac era.
Deci, ajungând în muntele Latrului, petrecea viața mai îmbunătățită decât înainte. Apoi s-a învrednicit a avea vedenii minunate, privind bunătățile ce așteptau pe cei drepți, cum și muncile păcătoșilor pe care le povestea monahilor cu multe lacrimi, ca să se păzească și să nu pătimească și ei asemenea. De multe ori îl vedeau frații când avea vreo vedenie, stând cu totul nemișcat, căci nici nu vedea, nici nu auzea, ci sta ca un stâlp neînsuflețit. După multă vreme, trecând vedenia, vărsa multe lacrimi, aducându-și aminte de cele înfricoșate și văzute de dânsul și nu putea să se miște de frică. Întrebându-l frații să le spună ce a văzut, el a răspuns: ” Nu este cu putință să vă povestească o limbă de tină, câte văd ochii minții celei netrupești. Numai aceasta vă zic vouă: că muncile păcătoșilor sunt atât de cumplite, încât cea mai mică de acolo este mai grea și mai cumplită decât cea de aici vremelnică. Căci precum dă preabunul Dumnezeu mari faceri de bine și răsplătiri celor îmbunătățiți și le răsplătește cu înmiite și veșnice desfătări, pentru o puțină osteneală, pe care o rabdă pentru dragostea lui, așa și nemulțumitorilor păcătoși, cei ce defaimă legea Lui, le răsplătește ca un drept judecător, cu înfricoșate și veșnice munci, pentru răutățile ce le fac; pentru că fac voile lor cele trupești, ca niște dobitoace necuvântătoare, mai mult decât dumnezeieștile și mântuitoarele lui porunci”.
Cuvintele acestea le adeverea cu viețuirea sa cea aspră și minunată și cu înfricoșatele nevoințe, muncindu-și trupul aici vremelnic, ca să se izbăvească acolo de muncile cele grele și veșnice, pentru care s-a făcut pricină de mântuire a multora; căci auzind înfricoșatele povestiri ale lui și, văzând nevoințele lui cele înfricoșate, îl cinsteau și întru evlavie îl aveau. Deci a străbătut vestea cea bună despre dânsul mai în toată lumea și toți se minunau de dânsul și chiar împărații îi scriau scrisori. Așa Petru, împăratul româno-bulgar, i-a trimis scrisoare și daruri ca să se roage pentru sufletul lui Domnului. La fel și papa Romei a trimis înadins pe un monah ca să-i scrie viața și petrecerea lui. Împăratul Constantin a trimis lui scrisori ce se păstrează și astăzi în lavră.
Avea cuviosul și darul de la Dumnezeu că îi strălucea fața ca niște raze de soare, încât unii nu puteau să stea multă vreme să se uite la el, că li se întunecau ochii; aceasta nu se arăta la toți, ci numai la cei ce aveau credință și evlavie către dânsul. Avea fericitul și darul mai înaintei-vederi și orice ar fi proorocit se împlinea. Având odată preacredinciosul împărat Constantin oaste bine pregătită să dea război Critului, a trimis scrisoare cuviosului, întrebându-l ce sfârșit avea să aibă războiul; iar el a vestit să nu facă război cu Critul în anul acesta, că îi va pricinui mare pagubă. Acestea auzindu-le împăratul s-a mâhnit, căci adunase mult popor și mult aur cheltuise cu oastea; n-a ascultat pe sfânt și a trimis ostașii, care au fost biruiți de la Crit; i-a pricinuit multă căință că n-a crezut proorocirii sfântului. Multe a proorocit și mai înainte, încât îl aveau toți ca pe un sfânt prooroc.
Cuviosul avea obicei să facă praznic la duminica lui Toma și ospăta pe toți câți veneau în ziua aceea în lavră. Iar într-un an s-a întâmplat de nu avea nici făină, nici untdelemn, nici vin, nici legume, de aceea economul lavrei se mâhnea că nu avea nimic de mâncare și a trimis la cuviosul să întrebe ce să facă. Iar el mai întâi a mustrat necredința lor, apoi a poruncit să gătească biserica pentru praznic, că Domnul le va trimite de sus ajutor. Așa a zis gura cea sfântă și Domnul a întărit hotărârea robului Său. Căci a doua zi, sâmbăta, cum s-a luminat de ziuă, au venit din Melit doi catâri încărcați cu pâine frumoasă, cu vin, cu brânză, cu ouă și cu altele, pe care le trimiseseră iubitori ai lui Hristos. După puțin timp au venit altele mai multe, de la episcopul Amazoniei și clericii au trimis alte bucate deosebite; și satele dimprejur și-au adus obolul; iar toate poverile acelea au sosit sâmbătă dimineața. Deci, gătind masă îndestulată, au mâncat toți și s-au săturat. Atunci a zis cuviosul către econom și către ceilalți frați: „Aceste bunătăți pe care le-a trimis Domnul nostru Iisus Hristos sunt mustrări ale necredinței voastre, căci vă îndoiați, iar dacă ați fi crezut în El, câte ne-ar fi trimis!” Atunci ei au căzut la picioarele lui, cerându-i iertare.
Un boier al împăratului Constantin, protospătar, cu numele Mihail, era prieten al cuviosului foarte iubit. Pe acesta împăratul l-a osândit la moarte, căci a făcut război cu maurii și i-a ucis pe mulți fără voia lui și a fost pârât la împărat că i-a nedreptățit. Pentru aceea împăratul, ca să-i împace, a poruncit să taie capul spătarului. Văzându-se într-o primejdie ca aceea, boierul a scris cuviosului să-l ajute în acel necaz. Iar cuviosul a poruncit părinților să slujească sfânta liturghie pentru prietenul său Mihail, iar el se ruga în turn; în al treilea ceas al zilei, după săvârșirea Sfintei Liturghii, s-a suit unul din ucenici în turn și a zis cuviosului: „În ceasul acesta Mihail a fost scos din temniță și iertat de împărat, pentru sfânta liturghie și pentru rugăciunea ce ați făcut-o pentru dânsul; iar acum vine către noi să ne mulțumească, ca un prieten recunoscător”. Și așa a fost precum a proorocit.
Într-o vreme oarecare, cuviosul a trimis în Bizanț pe doi frați pentru o trebuință ce avea; și când erau prin dreptul ostrovului ce se numește Calonimon s-a ridicat un vânt înfricoșător și mare furtună s-a stârnit, încât s-au rupt toate pânzele și celelalte părți ale caiacului s-au rupt, oamenii așteptându-și moartea, fiindcă se arătase înaintea lor o vâltoare înfricoșată, care sorbea marea și trăgea corabia după sine. Atunci cei doi frați, văzând acea mare primejdie, au zis: „Sfinte Pavele, ajută-ne nouă! Și, ca prin minune, a venit o putere dumnezeiască și a depărtat corabia de acea bulboană învâltorată și a așezat-o pe mal. Iar frații ziceau: „De te-ai fi rugat, Cuvioase Pavele pentru noi nu ajungeam într-o primejdie ca aceasta”. Adormind, au văzut pe Cuviosul Pavel în vis, zicându-le: „Sculați-vă și nu vă temeți, mergeți în drumul vostru”. Și intrând în corabie s-au bucurat și au mers către Bizanț fără piedică. Asemenea s-a întâmplat și unui boier, anume Vaanis, care era cunoscut cuviosului și pe care l-a izbăvit dintr-o mare furtună.
După ce a petrecut destulă vreme în muntele Latru, după întoarcerea de la Cherchin, iarăși s-a îngreunat cu grija fraților și a voit să se ducă în peștera lui Pitagora, aducându-și aminte de liniștea ce avea mai înainte acolo. Deci a luat doi frați și a fugit într-o noapte cu caiacul, iar când s-a apropiat de Sam și au văzut muntele Cherchin, în care era peștera unde locuise mai înainte, au suspinat de ceea ce au văzut – căci locul era cu totul pustiu și nu aveau nici un ajutor omenesc. Iar cuviosul i-a ocărât pentru puțina credință ce o aveau și, cunoscând mai înainte ce avea să vie, a zis către dânșii: „Văd un om care stă cu fața către Răsărit și se roagă; ajungând acum pe pământ, vi-l voi arăta”. Și cum au ieșit din caiac, i-a întâmpinat un om din acel ostrov, care a zis: „Bine ați venit părinți, de trei ori fericiți”. Iar ei l-au întrebat de unde este și cum i-a cunoscut? El a răspuns: „Sunt dintr-un sat al acestui ostrov și am văzut astă noapte pe cineva zicându-mi acestea: Du-te degrabă la malul mării să primești pe cuviosul Pavel și du-i și doi catâri! Deci, iată că v-am adus”. Acestea auzindu-le toți s-au mirat și înspăimântat de purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru fericitul Pavel. Și-au pus rasele pe dobitoacele acelea și s-au suit la peșteră; apoi au făcut Sfânta Liturghie, au mâncat și au mulțumit Domnului.
Liniștindu-se acolo multă vreme, și-a adus aminte iarăși de Latru și s-a întors acolo să mângâie pe fiii săi cei duhovnicești, ca să nu se mâhnească, rămânând iarăși în chilia sa, nevoindu-se ca și mai înainte.
Mergând odată unul din ucenicii lui cei mai de frunte ca să-l cerceteze cum se află, l-a văzut de departe stând pe o piatră și rugându-se, având sfintele sale mâini ridicate spre cer, iar picioarele îi erau ridicate de la pământ ca de un cot, iar alteori ca de doi, stând în văzduh și săruta ceva; ce săruta, nu vedea fratele. Și fiind întrebat de ucenic, a zis că vede icoana lui Hristos, tipărită în aer și, din multa dragoste ce avea către Dumnezeu, înfierbântându-i-se inima, săruta chipul iubitului său, fiind aprins de focul dumnezeiesc și cu acest chip primea mângâiere.
Un oarecare nobil, cu numele Fotie, fiind om înțelept și cu bună știință, împăratul Constantin care-l iubea, l-a trimis la cuvios cu scrisoare. Iar Pavel, după ce a dat răspunsul către împărat, a rugat pe nobil să-i facă un bine, adică să pună lângă sfânta mahramă a chipului Domnului nostru Iisus Hristos, cel nefăcut de mână, care se afla la Constantinopol, altă mahramă la fel cu aceea; s-o apropie de dânsa și să o lase câtăva vreme lângă chipul lui Hristos, apoi s-o ia și s-o trimită acolo la peșteră. Nobilul a făcut după rugămintea cuviosului. Primind cuviosul mahrama aceea, i se închina cu evlavie, văzând într-însa zugrăvit chipul cinstit al lui Hristos, precum era și pe sfânta mahramă; dar altcineva nu vedea aceasta, ci numai de trei ori fericitul. Altădată, vrând Fotie să meargă la fericit, împăratul i-a poruncit să ia bine seama la chipul feței lui, ca să-l înștiințeze, ce fel de față are, la stat și la alte semne; iar el, după ce a mers, s-a uitat de multe ori la fața cuviosului, dar nu putea să vadă bine, căci ieșeau raze din fața lui și nu-l lăsau să vadă, ci îi luau vederea și n-a putut să înțeleagă chipul.
Un ucenic al cuviosului, anume Simeon, îl vedea uneori vesel la față, iar alteori mâhnit și întristat și întrebându-l care-i pricina, i-a zis: „Când nu vine nimeni să mă împiedice în liniștea cea dorită, mă aflu plin de veselie și de bucurie, căci văd împrejurul meu o lumină dulce și veselitoare. Cu aceasta desfătându-mă, îmi uit toată desfătarea trupului și deșertăciunea lumească. Iar când se întâmplă de mă împiedică cineva de la această preadulce îndeletnicire și cugetare mângâietoare, cu niscaiva cuvinte străine și nefolositoare, îndată mă lasă pustiu acea frumoasă și prea dulce lumină și de aceea mă vezi posomorât, pentru că mă mâhnesc”. Atunci iarăși a întrebat fratele: „Ești încredințat, părinte, că acea lumină este dumnezeiască și nu din vreo putere diavolească”? Iar el a răspuns: „Lumina cea diavolească este în chipul focului și afumă, ca acest foc simțit, și când o vede vreun om smerit și curat o urăște și se îngrețoșează de dânsa. Iar lumina cea bună este preadulce și înveselitoare, umple sufletul de bucurie și de liniște nemăsurată și-l face pe dânsul smerit și iubitor de oameni, gonindu-i toate gândurile rele, tot cugetul și învoirea necuvioasă”.
Cuviosul avea foarte multă evlavie către sfânta mărturisitoare a lui Hristos, Ecaterina, mai multă decât către alte sfinte și o prăznuia. Într-un an, după Sfânta Liturghie, șezând cu toții la masă, frații și străinii care au participat la sfânta liturghie, iar masa fiind pusă afară, a venit o ploaie mare și s-au sculat toți nemâncați, fugind de frica ploii, dar cuviosul le-a poruncit să șadă fără frică. Apoi rugându-se lui Dumnezeu o! minune! ploaia a stat până ce au mâncat, apoi după mulțumirea mesei atâta ploaie s-a revărsat pe pământ, încât toți s-au înspăimântat.
Altădată a mers un cerșetor în chip monahicesc, în muntele acela pentru milostenie, cu multă obrăznicie și i-a cerut argint, sau o haină, iar cuviosul, neavând nimic să-i dea, l-a scos afară. Pentru aceea el s-a coborât ocărând pe cuvios, căci nu i-a dat milostenie. Și, mergând în casa de străini unde era un monah cu numele de Vasile, prihănea pe cuvios, zicând că este nemilostiv și altele. Iar Vasile îl sfătuia, zicând: „Taci, nu grăi de rău pe dreptul, ca să nu te pedepsească Domnul”. Dar acesta nu-l asculta și zicea mai multe rele. Pentru aceea a pedepsit Dumnezeu după dreptate pe cel nedrept. Căci, căzând la pământ cu fața în sus, s-a umflat tot trupul lui și ardea ca un foc dinăuntru; atât se umfla pielea lui, încât era gata să crape ticălosul și, nesuferind durerile cele cumplite, striga: „Miluiți-mă, pentru Domnul”. Atunci Vasile i-a zis: „Într-alt fel nu vei afla ajutor, decât numai să chemi pe însuși cuviosul pe care l-ai ocărât. Deci, să te duci la el și să-ți mărturisești păcatul, cerându-ți iertare”. Și făcând așa, l-a primit nepomenitorul de rău, l-a sărutat ca pe un iubit al său și l-a iertat.
Ducându-se odată cuviosul la Efes să se închine Sfântului Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu și tămâind un diacon după obicei și pe cei ce erau de față, când a tămâiat pe dumnezeiescul Pavel, acesta a zis: „Și episcopul să ne pomenească pe noi”. Iar diaconul a răspuns: „Eu episcop? Pentru care faptă bună a mea, eu netrebnicul?” Cuviosul a zis: „Da, să nu te îndoiești nicidecum”. Și astfel, după puțină vreme, s-a făcut diaconul mitropolit al Patrelor.
Odată cuviosul a trimis un monah tânăr într-un sat pentru o treabă. Acela mergând și, întâmplându-se noapte, a rămas peste noapte într-o casă, în care era o fată frumoasă, care a îndrăgit pe monah ca pe unul ce era tânăr. Și peste noapte el dormind, s-a dus fata și s-a culcat lângă el, iar acela, deșteptându-se și, aflând-o lângă el, s-a smintit ca un om și s-a plecat cu gândul ca să facă păcat; dar, când a îmbrățișat-o, a auzit glasul dulce al cuviosului zicându-i pe nume: „Ce voiești să faci, ticălosule? Scoală degrabă și vino la mănăstire”. Monahul, auzind acelea, s-a mâhnit foarte și izgonind pe femeie cu fierbințeala duhului, s-a sculat din pat și a fugit. Și ajungând la cuvios, și-a mărturisit păcatul; iar cuviosul l-a sfătuit să se păzească cu sârguință de aici înainte.
Astfel minunatul Pavel, nu numai fiind de față, ci și departe aflându-se, ajuta pe fiii săi. Iar când s-a apropiat sfârșitul sau mai bine zis mutarea sa, căci cuviosul a cunoscut și aceasta, a scris legi și canoane pentru petrecerea cea monahicească, apoi s-a pogorât din munte și, chemând pe frați, le-a dat lor, ca și Moise tablele legii; după aceea, a poruncit unui frate să le citească fraților și el s-a suit iarăși în munte. În a cincea zi a lunii decembrie, s-a pogorât să bată toaca, ca să se adune frații și le-a zis: „Să știți că de acum nu mă voi mai sui în munte, ci să meargă doi frați acolo, să aducă evanghelia, după ce vor sluji Sfânta Liturghie”. Apoi s-a culcat pe pat și a venit o fierbințeală, iar el a început a învăța pe monahi să nu se lenevească în nevoințele cele monahicești, ca să afle odihnă veșnică.
Iar în ziua sfârșitului său, a adunat pe toți frații și a zis să aleagă egumen pe care vor voi. Ei au început a plânge, văzând că se vor lipsi de păstorul lor cel bun. Au zis să lase el pe cine trebuie și pe cine va voi, fiind luminat de dumnezeiescul dar. Iar cuviosul le-a zis: „Eu altui păstor nu vă dau decât numai în mâinile preacurate ale Stăpânului Hristos, ca El să vă păzească nevătămați, într-o unire și un gând. Aveți încă și întinatul meu trup nedespărțit și vă făgăduiesc că voi fi și duhovnicește cu voi și vă voi ajuta, până când nu veți cădea în vreun păcat mare, ca să vă duceți întru pierdere. Și cel ce va putea petrece în muntele acesta râpos și prea aspru până la sfârșitul lui, eu voi da răspuns pentru păcatele lui, în ceasul judecății”. Și acestea s-au arătat adevărate, precum le-a proorocit, prin minunea care a făcut după adormirea sfântului, unui monah cu numele Lazăr, după cum se arată în cartea lavrei.
Sfătuindu-i destul și prorocindu-le, și-a dat sfârșitul său în mâinile lui Dumnezeu în luna decembrie ziua a cincisprezecea, anul de la zidirea lumii șase mii patru sute șaizeci și patru (iar de la Hristos nouă sute cincizeci și șase). El era la statură mic, cu capul pleșuv, cu barba scurtă și lată, la față galben, însă minunată prin strălucire. Iar în ceasul când a adormit cuviosul, unii din cei ce erau de față au auzit în văzduh glasurile diavolilor, ca și cum i-ar fi bătut cineva, când se suia sfântul lui suflet în cer.
Un monah oarecare, cu numele Fotinos, care locuia în Bizanț, în seara aceea în care a adormit cuviosul, a văzut cum îl suiau îngerii și, punând tămâie pe cărbuni, striga acestea: „Pomenește-mă, cuvioase părinte, acolo unde te duci, înaintea lui Dumnezeu!” Iar episcopul Monemvasiei, fiind acolo în chilia lui Fotinos, l-a întrebat: „Ce ai văzut?” El a răspuns: „Sfinții îngeri duc la cer sufletul Cuviosului Pavel, cel din Latru”. Asemenea vedere a avut și alt monah cu numele de Cosma, care locuia afară din cetate, fiind egumen în mănăstirea Armamentariei; acela a văzut cu ochii minții sufletul cuviosului, fiind dus la cer de sfinții îngeri și a spus tuturor monahilor mănăstirii sale.
Apoi îngropând sfântul lui trup în nartica (tinda) bisericii, era acolo un monah, cu numele Efrem, care avea un diavol rău și nu-l știa nimeni mai înainte, dar atunci foarte rău l-a tulburat la așezarea în mormânt a cuviosului; apoi a ieșit, fiind silit de dumnezeiescul dar dat sfintelor moaște ale cuviosului. Și nu numai acestea, ci și alte minuni multe a săvârșit, printr-însul Atotputernicul Dumnezeu, dintre care vom mai spune puține, ca să cunoaștem câtă îndrăzneală avea el către Stăpânul Hristos și după moarte.
Egumenul lavrei, care a fost după cuviosul, vrând să zidească într-un loc cuviincios o biserică în numele cuviosului, ca să mute acolo sfintele lui moaște, îl împiedicau două pietre mari și, neputând zidarii a le sfărâma se mâhni egumenul. Într-o noapte, un monah îmbunătățit a văzut în vis pe cuviosul ținând o trestie în mâinile sale și închipuind cinstita Cruce pe pietrele acelea.
Sculându-se din somn, monahul a spus egumenului visul; și îndată a pus pe meșteri de au tăiat pietrele cu atâta ușurință, de parcă ar fi tăiat niște lemne și cu pietrele acelea a zidit cea mai mare parte a bisericii, pe care a săvârșit-o în ziua în care adormise cuviosul. Și vrând să facă mutarea moaștelor, ca să le așeze în biserica cea nouă, s-au adunat mulțime de creștini cucernici și iubitori de Hristos, chemându-i pe dânșii sfântul, în chip luminat. Iar când s-au apropiat de mormânt cu făclii și tămâie aprinsă, cum au deschis puțin, a ieșit o bună-mireasmă, încât nu numai biserica, ci și locul dimprejur s-a umplut. Iar când au descoperit mormântul desăvârșit, au văzut că era sfântul trup plin de mir cu bună mireasmă, ca un nard de mult preț, iar câți s-au apropiat de dânsul, a rămas în mâinile lor acea mireasmă multe zile și nu se împuțina cu spălarea.
Așa proslăvește Domnul pe cei ce-l proslăvesc pe El, împlinindu-i sfintele și mântuitoarele Lui porunci. Deci cântând, precum se cădea, cântări duhovnicești, au așezat cinstitele lui moaște în biserica nouă, săvârșind praznicul cuviosului cu bucurie și nemăsurată evlavie.
Un monah al aceleiași lavre avea durere mare la un genunchi și zăcea de trei luni nemișcat, neputând să umble și a văzut și el pe cuviosul în vis făcându-i semn cu mâna să se scoale și îndată s-a făcut sănătos; toți câți l-au văzut s-au minunat.
O femeie avea o bubă foarte mare în frunte, încât îi mâncase nu numai carnea, ci și oasele capului și de acum era să moară, dar luând untdelemn din candela cuviosului, s-a uns și îndată s-a vindecat.
Acestea și multe altele, care covârșesc ca număr, putere, vremea și mintea de a le istorisi, le-a săvârșit minunatul Pavel, la cei ce alergau cu credință neîndoită la el, întru slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a unui Dumnezeu Căruia I se cuvine cinste și închinăciune în veci. Amin.