Sinaxar 30 august

📑 Cuprins:

• Sfinții Alexandru, Ioan și Pavel, Patriarhii Constantinopolului
• Cuviosul Hristofor
• Mutarea moaștelor Sfântului Alexandru Nevski

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfinții Alexandru, Ioan și Pavel, Patriarhii Constantinopolului

Sfântul Alexandru a fost protopop și horepiscop pe vremea Sfântului Mitrofan, întâiul Patriarh al Constantinopolului, fiind înfrumusețat cu toate faptele bune. Când s-a adunat în Niceea întâiul Sinod a toată lumea, al Sfinților Părinți, Patriarhul Mitrofan, neputând să se ducă la acel sobor, din pricina bătrâneților și slăbiciunii trupești, a trimis pe acest Alexandru, apărător al dreptei credințe. El, șezând în sobor în locul patriarhului său, s-a luptat mult pentru dreapta credință împotriva răucredinciosului Arie. După săvârșirea Sinodului, Alexandru întorcându-se din Niceea în Constantinopol, îngerul Domnului s-a arătat fericitului Mitrofan, spunându-i că i se apropie sfârșitul și poruncindu-i să-l lase după sine ca patriarh pe Alexandru, zicând: „După zece zile îți vei lua cununa de la Dumnezeu, iar scaunul bisericesc să-l ia, în locul tău, Alexandru, slujitorul tău”.

Deci, a venit și dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, împreună cu alți părinți, ca să cerceteze pe Sfântul Patriarh Mitrofan care era bolnav și zăcea pe patul morții. Când l-a întrebat pe cine îl va binecuvânta să primească scaunul patriarhiei după mutarea sa, Sfântul Mitrofan a răspuns: „Domnul mi-a descoperit că după mine va lua scaunul patriarhiei Alexandru, împreună slujitorul meu, cel vrednic de adevărata alegere și de darul Duhului Sfânt”. Așa s-a și întâmplat.

Ducându-se Sfântul Mitrofan la Domnul, a fost pus ca patriarh al Constantinopolului, Alexandru. El a păstorit bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos și gonea lupii eretici și elini; pentru că nu numai cu arienii avea mare luptă, dar și cu filosofii. Unii din acești filosofi, îndrăznind, se apropiau de împărat și îl certau, că a lepădat credința cea veche părintească, a lepădat legile romane și grecești și a primit o credință și o lege nouă, care va fi, nu spre întărire, ci spre risipirea împărăției. Ei rugau pe împărat să le poruncească să întrebe de credință pe Alexandru, episcopul lui; deci, împăratul a poruncit să se facă întrebare. Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu, deși era neînvățat în filosofia elinească, însă, fiind plin de Duhul Sfânt, nu s-a lepădat de întrebare.

Ducându-se mulți filosofi și voind toți să se întrebe cu episcopul creștinesc, arhiereul i-a rugat să aleagă pe unul din ei mai înțelept și cuvântător și să-l pună înaintea sa la întrebare, iar ceilalți să asculte toți. Sfântul le zicea: „Altminteri nu voi putea eu, un singur om, să vă dovedesc la toți, când veți striga și vă veți gâlcevi; de aceea voi, filosofii, să alegeți pe care îl știți că este mai înțelept”. Deci, ei au ales unul și l-au pus înaintea arhiereului, iar ei singuri s-au gătit la ascultare cu luare aminte.

Începând, Preasfințitul Patriarh Alexandru a zis către filosof: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, îți poruncesc să taci!” Și îndată i s-a legat limba filosofului și a rămas mut, neputând zice nimic.

Văzând aceasta, adunarea filosofilor s-a înfricoșat și s-a rușinat. Deci, unii din ei au fugit de rușine, iar alții au crezut în Hristos. Filosoful cel amuțit, văzând prin amenințare rătăcirea sa, iar credința creștinească arătându-i-se a fi dreaptă, a căzut la picioarele arhiereului și i s-a dezlegat limba din amuțire, și cu mare glas a început a slăvi pe Hristos și s-a botezat împreună cu ceilalți prieteni ai săi. Atunci s-a făcut bucurie împăratului și tuturor credincioșilor, încât Dumnezeu, Care a dăruit atâta putere minunată plăcutului său, se preamărea de toți.

După aceea, Sfântul Alexandru a omorât cu rugăciunea și pe răucredinciosul Arie, pentru că, trecând câțiva ani de la Sinodul cel dintâi a toată lumea și fiind chemat la Constantinopol acel eretic, a amăgit cu vicleșug pe dreptcredinciosul împărat Constantin, când l-a întrebat de crede astfel, precum Sfinții Părinți au întărit în Sinodul din Niceea. Iar el, având în sân hârtia ereticeștii sale credințe, lovea cu dreapta pieptul, zicând: „Așa cred”. Ca și cum învoindu-se cu credința cea întărită în Niceea, iar cu gândul zicea: „Așa cred, precum am scris cu mâna mea, și cum am în sânul meu”. Jurându-se înaintea împăratului că așa crede, și împăratul neștiind un vicleșug ca acela, a crezut cuvintele lui cele meșteșugite; deci, l-a trimis la Preasfințitul Alexandru, poruncindu-i să primească pe Arie întru împărtășirea bisericească, ca pe un dreptcredincios.

Ziua de Duminică a fost rânduită ca să intre Arie în biserică spre împărtășire. Sfântul Alexandru se lepăda a-l primi pe el, ca pe un începător de eresuri. Fiind sâmbătă spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru s-a aruncat la rugăciune înaintea sfântului prestol și cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca îndată să-i ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua aceea, în care Arie avea să se apropie și să ia împărtășirea cu Sfintele Taine. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărât să piardă pe Arie de pe pământul celor vii.

Sfântul rugându-se astfel lui Dumnezeu, după ce s-a făcut ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea din palatul împărătesc la biserică cu multă mândrie, înconjurat de boierii împărătești, care erau de eresul lui și de o mulțime de oameni înarmați. Apropiindu-se de locul ce se numea „Târgul lui Constantin”, unde era un stâlp de marmură, care avea pe sine coroana împărătească, a căzut frică asupra lui de conștiința ce-l mustra pe el și de frică i-a venit nevoia cea trupească; deci, își căuta loc ascuns. Din întâmplare a aflat o privată a poporului, în care, intrând el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru și a crăpat în două ca și Iuda, iar mațele lui au ieșit prin șezut. Astfel a pierit cu ticăloșie, lepădându-și sufletul cu amar!

Văzând cei ce-l așteptau afară că nu mai iese, au intrat la el și l-au găsit mort în privată, zăcând în sânge. Atunci îndată s-a înștiințat toată cetatea de cumplita moarte neașteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au rușinat, iar dreptcredincioșii s-au bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este biruitorul vrăjmașului și hulitorului. Preasfințitul Patriarh Alexandru, auzind de aceasta, a dat mulțumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa și a scăpat-o de acel lup cumplit. Dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, auzind de moartea lui Arie, s-a întărit mai mult în dreapta credință, și dogmele Sinodului din Niceea le-a ținut până la sfârșitul său.

Astfel a fost primită înaintea lui Dumnezeu rugăciunea cea dreaptă a lui Alexandru, marele arhiereu al lui Hristos, care, ca și cu o armă ascuțită, a omorât pe vrăjmașul Domnului. Deci, a făcut prăznuirea bisericii celei dreptcredincioase. După aceea și Sfântul Grigorie Cuvântătorul lui Dumnezeu, în cuvântul său către constantinopolitani, îl pomenește, grăind cu laude: „Adevăr vă zic vouă, deoarece sunteți ucenici ai preaalesului Alexandru, ai marelui ierarh și propovăduitor al Preasfintei Treimi, care, cu cuvântul și cu lucrul a gonit rătăcirea ereticească. Aduceți-vă aminte de rugăciunile lui cele la fel cu ale Apostolilor, prin care a pierdut pe începătorul și povățuitorul necurățeniei, în locul la care vrednică era limba necurată, ca prin necinste să se izbândească și prin moartea cea necinstită, care cu dreptate l-a ajuns, ca să se mustre veșnic vătămarea cea purtătoare de moarte ereticească, care a pierdut multe suflete”.

Acestea le-a grăit Sfântul Grigorie spre lauda Sfântului Alexandru și spre defăimarea răucredinciosului Arie, aducând aminte de moartea cea necinstită a lui Arie, care s-a întâmplat la acel loc necurat, prin rugăciunea Sfântului Alexandru. Căci, precum el a ocărât pe Fiul lui Dumnezeu, hulind dumnezeirea Lui cea întocmai puternică cu a Tatălui și de-a pururea fiitoare, tot așa ocară a luat prin moartea cea necinstită, izbândindu-se ocara prin ocară.

Sfântul Alexandru, păstorind Biserica lui Hristos ani îndestulați, a ajuns la adânci bătrâneți; iar când a fost aproape de sfârșit, oile cele cuvântătoare au înconjurat patul păstorului lor și-l între-bau: „Părinte, cui ne lași pe noi, fiii tăi? Pe cine vei pune în locul tău, care, mergând pe urmele tale, ar putea să îndrepte bine Biserica?” Iar el, arătând spre cei doi bărbați cinstiți, spre preotul Pavel și spre diaconul Macedonie, a zis: „De voiți să aveți păstor învățător și strălucit prin fapte bune, alegeți-l pe Pavel; iar de voiți să-l aveți numai frumos la față și cu podoaba din afară cinstit, atunci alegeți-vă pe Macedonie!” Acestea zicându-le, Preasfințitul Patriarh Alexandru și-a dat sufletul, având de la nașterea sa nouăzeci și opt de ani.

După dânsul a luat scaunul patriarhal Sfântul Pavel, întâiul patriarh al Constantinopolului cu acest nume, a cărui pomenire se cinstește la 6 noiembrie. Sfântul Ioan care se numea Capadoc – căci era cu neamul din Capadocia -, a luat scaunul Patriarhiei Constantinopolului după Timotei cel răucredincios și la sfârșitul împărăției lui Atanasie ereticul. El a fost ales la acea înaltă dregătorie fără să vrea, și ridicat de poporul cel dreptcredincios mai mult decât cu puterea împărătească; dar nu a avut pace de la răucredinciosul împărat până la sfârșitul lui, fiind urât și gonit de dânsul.

Aceasta i se făcea, fiindcă împăratul acela ținea de eresul lui Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, și potrivnicul Sinodului a toată lumea din Calcedon al Sfinților Părinți. Ereticul Sevir, urmând lui Dioscor și lui Eutihie, care au fost goniți de la Sinod și dați anatemei, zicea că o fire este în persoana lui Hristos, cuvântul și trupul s-ar fi amestecat prin întrupare într-o fire, iar nu după cum ne-au învățat Sfinții Părinți să credem, că în persoana lui Hristos sunt două firi, precum cântă și Biserica; Dumnezeu fiind din fire și cu firea făcându-se om pentru noi, nu în două fețe fiind despărțit, ci în două firi neamestecate fiind cunoscut. Același răucredincios și potrivnic al credinței celei drepte, bârfea cum că dumnezeirea Sfintei Treimi ar fi pătimit pe cruce împreună cu omenirea lui Hristos, și pentru aceea îndrăznea de adăuga la cântarea: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, și „Cel ce Te-ai răstignit pentru noi”, mântuiește-ne pe noi.

De la acel ticălos Sevir a ieșit erezia achefaliților, adică a celor fără de cap, numindu-se astfel pentru că n-au voit să fie sub episcopii dreptcredincioși, care stăpâneau bisericile, după cum capul stăpânește celelalte mădulare, ci fiecare singur se făcea începător și învățător, după mintea cea nebună a capului lor. Murind episcopii cei răucredincioși și preoții lor, la dânșii nu mai era rânduiala botezului după obiceiul bisericesc, nici a dumnezeieștii Liturghii, împărtășindu-se din agnețul cel de multă vreme pregătit și păzit, al Trupului lui Hristos. Deci, adunându-se în ziua Sfintelor Paști și zdrobind acel agneț în părți mici, atunci fiecare își alegea orice fel de credință nedreaptă voia, și, luând învățăturii socotința cea adevărată, învățau pe alții după mintea lor deșartă. Deci multe alte eresuri au răsărit de la dânșii, potrivnic unul altuia.

Despre acestea, Nichifor Calist, istoricul bisericesc grec, scria în cartea 18, cap. 45: „Din niște eretici ca aceia era și răucredinciosul împărat Atanasie, care a tulburat mult Biserica lui Dumnezeu, izgonind din scaunele lor pe ortodocșii arhierei. Și pe Sfântul Ioan, pus din nou patriarh al Constantinopolului, voia să-l izgonească; dar l-a ajuns pe el judecata lui Dumnezeu, că moartea i-a tăiat viața lui”. Dar, nu este cu necuviință a pomeni aici de moartea acelui rău împărat, care a fost astfel: Cu puține zile înainte de pieirea sa, a văzut în vis un om înfricoșat, șezând pe scaun înalt și întru slavă ca un judecător, și mulți stând înaintea lui. Judecătorul acela avea în mâinile sale o carte, pe care, deschizând-o, a găsit scris numele împăratului Anastasie, pe care arătându-l împăratului, a zis: „Eu voiam să te las să trăiești mai mult; dar pentru necredința ta voi șterge din viața ta paisprezece ani”.

Aceasta zicând-o, a șters pe cel scris în carte, iar împăratul, cuprinzându-se de frică mare, s-a deșteptat din somn tremurând și, chemând pe unul din cei mai credincioși sfetnici ai săi, anume Amantie, care era de un gând cu dânsul în toate eresurile și răutățile, i-a spus lui cu mâhnire vedenia visului. Amantie, auzind aceasta și înspăimântându-se, a zis: „În noaptea aceasta am văzut și eu o vedenie înfricoșată: mi se părea că stau în fața împărăteștii tale fețe, ca și cum aș sluji, și iată o scroafă mare, alergând, m-a apucat de haină de deasupra și m-a trântit la pământ”. Niște visuri înfricoșate ca acestea spunându-și unul altuia, s-au înspăimântat și au chemat pe un vrăjitor, anume Proclu. Ei i-au spus lui visele lor ca să le tâlcuiască; iar acel vrăjitor le-a spus lor că degrab vor muri. Deci, nu după multe zile un tunet cu fulgere grozave a lovit în palatele împărătești și a ucis pe împărat, și astfel a pierit acel rău împărat.

După moartea lui Anastasie, a fost ales la împărăție Iustin, bărbat dreptcredincios și bun. Iar Amantie și ceilalți oameni răi ca dânsul, ajutători răutății lui Anastasie și prigonitori ai Bisericii, cu dreaptă judecată au fost dați la moarte. Astfel s-a împlinit lui Anastasie și lui Amantie vedenia viselor lor. După pieirea acelor vrăjmași ai Bisericii, a luat pace și Biserica lui Hristos și păstorii ei. Atunci și Preasfințitul Patriarh Ioan, cu dreptcredinciosul împărat Iustin, cel din nou ales, și cu tot poporul cel dreptcredincios, bucurându-se pentru eliberarea Sfintei Biserici de sub jugul tiraniei, au cântat în biserică cântări de mulțumire și prăznuire, și degrabă chemând pe cei mai de aproape episcopi, patruzeci la număr, și alcătuind un sinod local, au dat anatemei pe Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, și pe toți cei de un gând cu dânsul. Iar Sinodul al patrulea a toată lumea din Calcedon, l-au întărit și l-au preamărit. El a petrecut celelalte zile ale vieții sale întru liniștea Bisericii, binepăstorind turma cea încredințată lui și plăcând lui Dumnezeu. Deci, petrecând pe scaun trei ani, s-a dus către Domnul.

Sfântul Pavel care se cinstește acum, al patrulea patriarh al Constantinopolului cu acest nume, era de neam din Cipru. El a luat scaunul după Nichita, ereticul luptător de icoane, în împărăția lui Leon, fiul lui Copronim.

Despre acest sfânt se scrie astfel în viața lui Tarasie: „Pavel era bărbat îmbunătățit și dreptcredincios, dar fricos; căci, văzând marea chinuire pentru sfintele icoane, care se făcea de răucredinciosul împărat multora din cei dreptcredincioși, își tăinuia dreapta sa credință și fără voie se împărtășea cu ereticii. După moartea acelui dreptcredincios împărat, a voit să preamărească dreapta închinăciune a sfintelor icoane, dar n-a putut, de vreme ce nu avea ajutor deloc. Deci, lupta împotriva sfintelor icoane se întărise foarte mult în toată cetatea și în părțile dimprejur, pentru aceasta el era foarte mâhnit. Văzând că nimic nu sporește, a gândit să lase scaunul patriarhiei, pe care nu a petrecut mai mult de patru ani. Deci, îmbolnăvindu-se, s-a dus în taină din casa patriarhiei la mânăstirea Sfântului Flor și a luat acolo sfânta schimă. Degrabă s-a auzit pretutindeni de aceasta și toți erau în mare mirare. Asemenea și împărăteasa Irina s-a mâhnit că patriarhul a făcut aceasta, nespunând nimănui. Ea a mers la dânsul cu fiul său, împăratul Constantin, și l-a întrebat: „O, părinte, de ce ai făcut aceasta? Și pentru ce pricină?”

El a răspuns: „Boala mea și așteptarea cea degrabă a morții m-au adus pe mine în acest sfânt chip al schimei. Dar mai vârtos m-a silit pe mine să las scaunul Patriarhiei, tulburarea bisericească, de vreme ce Biserica este bântuită de eresul luptătorilor de icoane și de reaua socoteală cea prelungită, am primit rană nevindecată multă vreme. Eu, ticălosul, de trei ori acum, cu mâna mea și cu scrierea m-am învoit la acea ereticie; căci nici nu mi se putea mie să scap de lanțurile relei credințe, ci s-a întâmplat și cu limba și cu mâna de m-am legat într-însele, de care lucru mă căiesc acum foarte mult. Iar ceea ce îmi rănește sufletul cu mai multă și nemăsurată mâhnire este aceasta: Văd în toate părțile pământului, care este sub mâna voastră, că pravila credinței păzindu-se nemișcat și petrecând și veselindu-se în credincioasa învățătură, se înstrăinează de Biserica noastră și pe noi ne gonesc de la sine, ca de la turma lui Hristos, ca pe niște oi străine.

De aceea mă lepăd a fi păstorul adunării ereticești și am voit ca mai bine să petrec în mormânt, decât să fiu supus anatemei date de sfintele patru scaune apostolești. Dar, de vreme ce Dumnezeu a dat puterea sceptrului în mâinile voastre, ca să aveți împărătească grijă de turma creștinească de sub cer, de aceea să nu treceți cu vederea necazurile Bisericii voastre, nici să n-o lăsați pe ea să petreacă mai mult în mâhnirea cea nemângâiată, ci sârguiți-vă ca Biserica iarăși să-și primească vechea și buna sa podoabă. Nu lăsați mai mult eresul cel urât, care a ieșit ca un porc din pădure, să pustiască și să piardă via lui Hristos în vremea credincioasei voastre împărății, și s-o spurce pe ea cu socoteala cea necredincioasă. Aveți lucrător iscusit, care poate să lucreze strugurele adevăratei mărturisiri, pe care storcându-l în dumnezeiescul teasc al Bisericii adevărate, va umple paharul de înțelepciune și va găti credinciosului popor băutura dreptei înțelegeri”.

Apoi l-au întrebat pe el: „Despre cine grăiești aceasta, părinte?” El a răspuns: „Pentru Tarasie, care este mai întâi în sfaturile voastre cele împărătești. El este puternic, cu toiagul înțelegerii să gonească mincinoasele cuvinte cele ereticești, să păstorească bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos și s-o adune în ograda dreptei credințe”. Dreptcredincioasa împărăteasă Irina și fiul ei, împăratul Constantin, auzind niște cuvinte ca acelea de la patriarhul Pavel, s-au dus mâhniți. Iar Pavel a zis către niște senatori care rămăseseră la dânsul: „O, n-aș fi șezut eu niciodată pe acel scaun când Biserica era tulburată de chinuitori și blestemată de cele patru scaune patriarhale. De nu se va aduna al șaptelea sobor a toată lumea și de nu se va ridica eresul luptării de icoane, nu vă veți putea mântui”. Senatorii au zis: „Dar pentru ce tu în vremea patriarhiei tale ai iscălit pentru lupta împotriva icoanelor?” Pavel a răspuns: „De aceea acum am luat pocăință, de vreme ce atunci m-am iscălit; deci, mă tem să nu fiu pedepsit de Dumnezeu că am tăcut de frică și nu v-am spus vouă adevărul. Însă acum mă căiesc și vă zic că nu vă este vouă nădejde de mântuire, de veți petrece în eresul acela”.

După puține zile, patriarhul Pavel a adormit cu pace. De atunci popoarele din Constantinopol au început a vorbi cu libertate și fără de temere și a se întreba cu ereticii despre sfintele icoane, de care, din vremea lui Leon Isaurul până atunci, nu era cu putință cuiva să deschidă gura spre apărarea sfintelor icoane. Acestea știindu-le despre cei trei arhierei care se cinstesc acum: Alexandru, Ioan și Pavel, slăvim pe Dumnezeu în Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Amin.

Cuviosul Hristofor

Despre Cuviosul Hristofor, Ioan și Sofronie, scriitorii cărții ce se numește Limonar, au scris astfel: Când eram în Alexandria și am mers la părintele Teodul, care era în Sfânta Sofia cea din Faran, starețul ne-a spus: eu m-am tuns în călugărie în viața de obște a părintelui nostru Teodosie, cea din pustia sfintei cetăți a lui Hristos, Ierusalimul, și am găsit acolo pe un stareț mare, de neam roman, anume Hristofor. Deci, într-una din zile m-am închinat lui, zicând: „Părinte, ai plăcerea și spune-mi lucrurile tale cele din tinerețe”. Rugându-l eu foarte mult și starețul, cunoscând că-l întreb pentru folos, a început a-mi spune astfel: „Fiule, când m-am lepădat de mine, aveam multă căldură și osârdie spre nevoința monahicească. Deci, ziua mă îndeletniceam în slujbe, iar seara târziu intram în peșteră, în care mai înainte obișnuiau a se ruga Cuviosul Teodosie și ceilalți sfinți părinți.

Intrând în peșteră, făceam câte o sută de metanii pe fiecare treaptă și mă aruncam înaintea lui Dumnezeu, iar toate treptele erau în număr de optsprezece. Intrând în peșteră, petreceam acolo rugându-mă, până ce lovea în toacă de cântarea Utreniei și atunci ieșeam din peșteră la biserică. Astfel am petrecut unsprezece ani, neschimbându-mi pravila aceasta, ostenindu-mi trupul cu postire multă și cu înfrânarea gândurilor în slujbele ce mi se porunceau; deci, răbdam toată lipsa în necâștigare.

Într-o noapte, intrând în peșteră și săvârșindu-mi pe trepte, după obicei, plecările mele de genunchi, și pogorându-mă la treapta cea mai de pe urmă, am stat. Atunci, deodată m-am simțit într-o răpire și am văzut toată peștera plină de candele, din care unele ardeau, iar altele nu. Am văzut încă și doi bărbați cu chip luminos, umblând în haine albe și pregătind candelele. Eu am zis către dânșii: „Pentru ce ați pus candelele acestea aici și nu mă lăsați să intru să mă rog?” Ei mi-au răspuns: „Candelele acestea sunt ale părinților lui Dumnezeu, care se ostenesc”. Eu am zis către dânșii iar: „Pentru ce unele ard, iar altele nu?” Ei mi-au răspuns: „Cei ce slujesc bine Domnului și-au aprins candelele, iar cei leneși nu și le-au aprins!” Eu iar am zis către dânșii: „Faceți bine și spuneți-mi, candela mea arde sau nu?” Ei mi-au răspuns: „Ostenește-te și te roagă și o vom aprinde”. Eu am zis: „Mă rog totdeauna și n-am făcut altceva până în vremea aceasta”. După cuvintele acestea mi-am venit în sine și n-am mai văzut pe nimeni.

Atunci am zis către mine: „O, Hristofore, ai trebuință de osteneli mai mari ca să-ți aprinzi candela!” Deci, dimineață am ieșit din mânăstirea mea și m-am dus în muntele Sinai, neluând nimic cu mine, decât numai haina cu care eram îmbrăcat. Petrecând eu în Muntele Sinai în multe osteneli și nevoințe 50 de ani, am auzit un glas, zicându-mi: „Hristofore, du-te în mânăstirea ta, în care te-ai ostenit mai înainte, ca să te odihnești acolo cu părinții tăi!” Cuviosul Hristofor, spunând aceasta despre sine, a mai viețuit puțin după aceea și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu.

Același părinte Teodul ne-a spus nouă – adică lui Ioan și lui Sofronie -, că părintele Hristofor, mai înainte de mutarea sa, a zis aceasta: „Într-una din zile am ieșit din mânăstirea mea și m-am dus la Sfânta Cetate Ierusalim, ca să mă închin și să sărut Crucea cea făcătoare de viață. După ce am fost acolo și m-am închinat Domnului, când voiam să ies, am văzut pe un frate oarecare stând în ușile din mijloc ale bisericii. Acela nici nu intra, nici nu ieșea, și doi corbi zburau fără de frică înaintea feței lui, amenințându-l cu aripile și nelăsându-l să intre. Eu am înțeles că acei corbi erau demoni și am zis către cel ce stătea: „Frate, spune-mi pentru ce stai în mijlocul ușilor și nu intri?” El mi-a răspuns: „Părinte, iartă-mă că sunt bântuit de gânduri. Un gând îmi zice: Mergi și te închină cinstitei cruci și o sărută! Iar alt gând îmi zice: Ba nu, du-te mai întâi și săvârșește-ți lucrul și vei veni să te închini altă dată!” Eu, auzind acestea – zice Sfântul Hristofor -, l-am luat de mână și l-am dus în biserică, și îndată au plecat de la dânsul corbii aceia. Apoi l-am făcut să se închine cinstitei Cruci și Sfântului Mormânt al Domnului, și după aceea l-am lăsat să plece cu pace.

Acestea mi le-a spus Cuviosul Hristofor – zice Teodul -, de vreme ce mă vedea îndeletnicindu-mă mult la lucrurile mânăstirești; iar de rugăciune neîngrijindu-mă, ca să știu că se cuvine a cinsti mai întâi pe cele duhovnicești, și după aceea a săvârși slujirile cele trupești. Fericiții părinți Ioan și Sofronie, auzind acestea, le-au scris spre folosul celor ce le citesc și le ascultă, și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru.

Mutarea moaștelor Sfântului Alexandru Nevski

Această sărbătoare a prăznuirii mutării moaștelor Sfântului și binecredinciosului (marele) domn Alexandru Nevski, s-a așezat pentru o pricină ca aceasta: pe vremea când dreptcredinciosul Petru Alexandrievici, marele domn și împărat a toată Rusia, a luat pricinile cele drepte, după ce a început războiul cel cumplit și de mulți ani cu poporul cel de peste hotar al sfezilor (sfezii se mai numesc și suedezi); pe de o parte, voind să întoarcă la dreapta moștenire cetățile împărăției Rusiei, care erau stăpânite de dânșii cu nedreptate; pe de alta, să le dea vrednică răzbunare pentru strâmbătatea făcută și batjocura măririi lui împărătești, și trimișilor lui în cetatea Riga; iar pe de alta, pentru tulburările făcute la poarta otomană, cea urâtoare de Hristos, spre stricarea păcii cu Rusia și începerea războiului. Deci, când după multe sporite loviri cu neprietenul acela, cu dumnezeiescul ajutor a întors la părinteasca domnie, după 90 de ani de stăpânire a sfezilor, sub sceptrul Rusiei, moștenirea cea de demult, adică țara Ijersca și într-însa cetățile cele vechi Oreșec și Ivangorod, socotind locurile cele preafrumos așezate pe lângă râul Neva și pentru apropierea mării Baltice.

Deci, luând aminte ce fel de ajutor este la împărați limanul mării, asemenea și cetățenilor, ce fel de bună sporire le este din înotarea pe mare, a pus neschimbat gând să zidească o cetate spre petrecerea vieții sale și pentru deprinderea poporului său ca să umble cu corăbiile pe mare, la care atunci nimeni nu era iscusit. Deci, scopul acela ieșind în lucru desăvârșit și cetatea aceea întemeiată din nou, s-a numit, de la numele Sfântului Petru, mai marele Apostolilor, Sankt-Petersburg, – zidindu-se multe biserici dumnezeiești, dar mai ales un preaslăvit locaș lângă Neva. Era atât de mare mulțime de popor rusesc, încât și străinii au dorit ca spre mai mare împodobire a cetății și spre mărirea ostenelilor și nevoințelor celui ce lângă râul Neva cu multe sute de ani mai înainte, s-a ostășit pentru patria Rusiei cu poporul sfezilor și a câștigat preaslăvită biruință, care de la biruința de lângă Neva s-a numit Nevski.

Deci, moaștele acestui sfânt binecredincios Alexandru, marele domn al Rusiei, și rudeniei sale, s-a hotărât să le mute de la Vladimir, unde au stat multă vreme nestricate și făcătoare de minuni, în cetatea aceea din nou întemeiată. Dar un scop ca acesta mișcat de Dumnezeu, nu s-a putut săvârși îndată, că războiul a ținut pe uscat și pe mare mulți ani, adică vreo 20, atât cu sfezii, cât și cu alte popoare. Asemenea s-au făcut și tulburări înăuntru de la clevetitorii cei rău meșteșugiți și nu se putea ajunge. Dar mai pe urmă, când Dumnezeul păcii și Tatăl a toată mântuirea a dăruit Rusiei mult dorita pace și legătura veșnică cu țara sfezilor, prin aceea a mărit înaintea a toată lumea și împărăția Rusiei.

Prin osteneala aceea pe întâiul dreptcredinciosul Petru l-au mărturisit, nu numai Rusia, dar și celelalte popoare ale Europei, numindu-l „Petru cel Mare” și împărat a toată Rusia. El nu s-a îndepărtat de la acel bine doritor scop, ci cu sfatul preasfințitului sinod îndreptător, a poruncit ca pentru mutarea moaștelor să gătească o raclă frumos împodobită și toate cele trebuincioase să le gătească din vistieriile sale cele împărătești, și toate acestea s-au împlinit.

Aducându-se sfintele moaște pe râul Neva, la locul cel sfânt, care după numele Sfântului Alexandru se numește „Alexandroneasca”, aducându-se cu vasul umblător pe apă, în 30 zile ale lunii August, în anul 1724 în care s-a încheiat preaslăvita pace între Rusia și țara sfezilor, însuși dreptcredinciosul împărat a ieșit întru întâmpinare cu toată casa sa împărătească, cu tot sfatul și cu tot sfântul sobor. Deci, luând cu cinste racla cu sfintele moaște, au dus-o cu toată podoaba frumoasă în slăvitul locaș cel pomenit mai înainte, și le-a așezat sobornicește, la pomenirea sfântului, bine-credinciosului și marelui domn Alexandru, care se prăznuiește în 23 de zile ale lunii august, în care s-a făcut mutarea sfintelor moaște și s-a sfârșit cu pace războiul sfezilor.

Ni se cade nouă să știm pe scurt neamul și viața acestui sfânt Alexandru. El a fost binecredincios și iubitor de Hristos, fiu al marelui voievod al Rusiei, Iaroslav, și nepot al marelui domn Vsevolod, fiul marelui Vladimir, cel ce a luminat pământul Rusiei cu Sfântul Botez. Stăpânind Iaroslav, tatăl lui, cetatea Vladimirului, și acest sfânt viețuind și ocârmuind marele Novgorod, s-au adunat cu multă oaste popoarele ce petreceau în jurul mării Baltice. Nemții, care se mai numesc sfezi, umplând corăbiile cu mulți ostași, se gândeau să iasă la hotarele Rusiei, vrând să prade țara Ijersca, Lagoda, marele Novgorod și tot pământul Rusiei. Mergând ei la râul Neva, au stat la gura lui, unde se varsă în mare, și, mândrindu-se, au trimis soli în marele Novgorod, la Sfântul voievod Alexandru, zicând: „Dacă voiești, supune-te mie, iar de nu, să știi că acum sunt în pământul tău și-l voi prăda îndată”.

Neavând Sfântul Alexandru oaste adunată și neputând ca pentru acea groaznică învăluire a prietenului să înștiințeze în Vladimir pe tatăl său, Iaroslav, ca să-i vină în ajutor, singur numai, spre Unul în Treime slăvit Dumnezeu punându-și nădejdea, s-a rugat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, chemând spre ajutor rudeniile sale și pe sfinții răbdători de chinuri Boris și Gleb. Neadunându-se și neașteptând putere de oaste, a ieșit cu puțină însoțire asupra oștirii celei mari a potrivnicilor și mergând la râul Neva, au tăbărât nu departe de oastea potrivnicului.

Atunci era lângă sfânt unul din voievozii pământului Izerscului, bărbat cucernic și temător de Dumnezeu, anume Filip, căruia îi era încredințată paza de noapte; poruncindu-i-se să meargă și să vadă în taină puterea cea multă de oaste, fiind în frică și în nepricepere, s-a întors ca să spună sfântului. Mergând el pe lângă mare, la răsăritul soarelui, a văzut o corabie la mal și în ea niște bărbați cu podoabe și haine roșii, ținând mâinile unul pe umărul altuia, iar vâslașii ședeau ca și cum erau îmbrăcați cu o negură, și au zis unul către altul: „Frate Gelbe, să mergem mai iute, ca să ajutăm asupra potrivnicilor rudeniei noastre, marelui voievod Alexandru”. Celălalt a răspuns: „Bine, frate Boris”. Păzitorul, auzind acestea, a alergat degrab și a spus toate cele văzute și auzite, Sfântului Alexandru.

Auzind el acestea, a preamărit pe Dumnezeu și pe Preacurata Lui Maică și pe Sfinții Mucenici Boris și Gleb. Când s-a luptat cu potrivnicii, a ucis o mulțime, și chiar Sfântul Alexandru a rănit în față pe craiul lor, care rămăsese după război cu câțiva, și care a fugit fără de cinste. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului și al Sfinților Mucenici Boris și Gleb, a câștigat preaslăvita biruință și a eliberat pământul Ijerscului și marele Novgorod de cei potrivnici. De la această biruință preaslăvită de lângă Neva, mânăstirea s-a numit Nevski. Încă și în alte dăți s-a eliberat marele Novgorod de aceiași sfezi potrivnici, căci, după acea slăvită biruință, iarăși s-au adunat acei potrivnici și au năvălit asupra cetății Pskovului, ucigând mulți oameni; deci, luând-o, au pus trimiși de-ai lor.

Fericitul Alexandru, nesuferind aceasta și adunându-se cu voievodul Andrei, fratele său, a luat cu sine și pe Nizovți. Ei au înconjurat cu oameni toate drumurile Pskovului și au ucis o mulțime de potrivnici sfezi, iar pe alții i-au trimis ferecați la Novgorod. Astfel cetatea Pskovului s-a întors iarăși la stăpânirea fericitului Alexandru. Mergând în pământul lor, au ars multe cetăți și sate, au câștigat multe dobânzi și au pierdut cu sabia mulți sălbatici, încât numele lui Alexandru era înfricoșat și de spaimă între popoarele sfezilor. Dar nu numai de sfezi, ci și de alte limbi de peste hotare izbăvea pământul Rusiei de pradă în viața sa, încât nimeni nu se gândea să năvălească asupra hotarelor Rusiei, știind pe acel voievod viteaz. În vremea aceea s-a sculat împăratul tătărăsc, Batie, cel fără de Dumnezeu, care, prădând multe pământuri ale Asiei, a mers cu multă putere și în pământul Rusiei, luând cetăți multe, iar pe altele le-a risipit până în temelie; au ars cetatea Vladimirului cea de scaun, Rostovul și multe alte cetăți. Atunci s-au ucis de către Batie pururea pomeniții domni Vsevolodovici Irie și Vasilie.

În vremea aceea a pătimit pentru Hristos și voievodul Mihail Cernigovschi, cu boierul său, Teodor. Mai mulți din domnii Rusiei, iubind cinstea și slava acestui veac mai mult decât slava lui Dumnezeu și lăsând credința creștinească, de frica chinuitorului, s-au închinat la idolii în care credeau acei păgâni barbari. Apoi cumplitul Batie, auzind că Sfântul Alexandru a luat după tatăl său marea domnie a Vladimirului și a toată Rusia, știind și de bărbăția lui, a trimis la dânsul solii – el petrecând atunci în cetatea Suzdal -, zicându-i: „Mie mi s-au supus multe împărății și popoare; oare tu nu voiești să te supui? Dacă voiești să-ți păzești pământul întreg și nevătămat, vino și te închină mie, ca și ceilalți domni ai Rusiei, care și-au luat stăpânirile și au câștigat mare cinste de la mine, că am auzit că tu ești bărbat înțelept, viteaz și mare de stat”. Sfântul, auzind acestea de la trimiși, s-a mâhnit în sufletul său, și nu se pricepea ce să facă; deci, socotind cumplirea și sălbăticia cea bărbătească, avea în minte pe domnii ceilalți și alții care au mărturisit cu statornicie numele lui Hristos și au fost chinuiți cumplit. Iar alții, neputând suferi chinurile cele cumplite, s-au lepădat de Hristos.

Sfântul, socotind acestea, s-a dus la episcopul de acolo și i-a spus gândul său, sfătuindu-se ce să facă într-o întâmplare ca aceea. Episcopul, auzind acestea, a început a-l întări, spunându-i să nu se lepede de Hristos și să nu se teamă de cei ce ucid trupul, că cel care și-a pierdut trupul pentru Hristos și pentru Evanghelie îl va afla în viața veșnică. Nu face precum au făcut mulți alții – îi zice el -, ca, dacă ți s-ar întâmpla să pătimești, apoi să pătimești ca un bun ostaș al lui Iisus Hristos. Deci, zicându-i multe altele spre folosul Sfântului Alexandru, el se făgăduia să facă toate acestea; deci, i-a dat împreună călător Trupul și Sângele lui Hristos, și i-a zis: „Domnul să te întărească”; apoi l-a lăsat cu pace. Sfântul, ajungând la Urdie, s-a dus unde petrecea împăratul Batie și s-a făcut îndată înștiințare împăratului de venirea lui. Împăratul a poruncit ca să aducă înaintea sa pe Sfântul Alexandru.

Mergând el spre Batie, îndată s-au apropiat vrăjmașii și popii idolești spre dânsul, voind să-l ducă prin foc după obiceiul lor, și îl sileau să se închine focului și soarelui. Sfântul le-a răspuns cu bărbăție: „Eu sunt creștin și nu mi se cade a mă închina făpturii, ci să mă închin Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. Mă închin unui Dumnezeu slăvit în Sfânta Treime, Care a zidit cerul și pământul și toate cele ce sunt într-însele”. Drept aceea, vrăjitorii, ducându-se cu mânie ca niște batjocoriți de sfântul, au spus toate acelea lui Batie. Împăratul nu le-a poruncit să-l silească la închinarea soarelui și a idolilor, ci să-l aducă cu cinste la el, ca să-i vadă frumusețea feței lui.

Ducând pe sfânt înaintea împăratului, i s-a închinat lui, zicându-i: „Împărate, ție mă închin, căci Dumnezeu te-a cinstit cu împărăția, iar făpturii nu mă voi închina, căci toate sunt zidite pentru om. Mă voi închina lui Dumnezeu Unul, Căruia Îi slujesc și Îl cinstesc”. Împăratul n-a făcut sfântului nici un rău, ci, văzând frumusețea feței fericitului, mărimea trupului și vitejia, l-a lăudat înaintea tuturor, dându-i cinste mare. Apoi i-a poruncit să se ducă cu fratele său, Andrei, la Conovice în urdie, iar împăratul Batie s-a dus în vremea aceea cu putere multă asupra bulgarilor. Deci, într-acea călătorie el a fost ucis de craiul Vladislav. Sfântul, întorcându-se cu bucurie de la Conovice în patria sa, a ridicat multe biserici, și pe creștinii cei risipiți i-a adunat la moșiile lor.

După aceasta s-au început iar tulburări în părțile baltice și prin alte părți ale Apusului. Atunci sfântul a trimis pe fiul său, Dimitrie, cu multe cete împotriva acelor potrivnici de alt neam și, biruindu-i și luând cetatea Iorie, s-a întors la Novgorod cu prăzi și cu multe dobânzi. După aceea Sfântul Alexandru s-a dus iar în urdie la împăratul Bercae și, petrecând acolo șase luni, a căzut în boală trupească; deci, împăratul l-a trimis în patria sa. El, fiind pe drum, ajunsese foarte slăbit la Gorodța, acolo s-a tuns în rânduiala călugărească cu mare osârdie și i s-a pus numele Alexie. Apoi, sărutând pe toți care erau acolo, pe egumen, pe frați și pe ai săi, i-a iertat și, împărtășindu-se cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, și-a dat sfințitul său suflet în mâinile Domnului, pe 14 noiembrie; iar trupul lui s-a adus în cetatea Vladimir, patria sa, pe 25 noiembrie. Deci, pentru aceea s-a așezat ca să se săvârșească pomenirea lui într-acea zi.

Au petrecut acolo pe sfântul cu cântări deasupra gropii; și, când mitropolitul a voit să pună în mâinile sfântului scrisoarea de iertăciune, sfântul a întins mâna ca un om viu, a luat scrisoarea de la mitropolit și a strâns mâna iar. Acel lucru văzându-l toți, care stăteau de față, au preamărit pe Dumnezeu de această minune. Deci, au pus cinstitul trup în mânăstirea cea mare a Nașterii Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu. Multe tămăduiri primeau de la mormântul lui, celor ce se duceau la el cu credință. Moaștele lui au petrecut acolo 172 ani, până ce s-au mutat în împărăteasca cetate Petersburg și s-au pus în biserica lui, în preacinstita mânăstire a Preasfintei și de viață făcătoarei Treimi, care se numește Alexandronevski, întru slava celui minunat între sfinții lui, Dumnezeul nostru, Căruia și de la noi să-I fie cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.