Sinaxar 28 august

📑 Cuprins:

• Cuviosul Moise Arapul
• Cuvioasa Irina, egumena locașului Hrisovalant

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Cuviosul Moise Arapul

În părțile Egiptului era un tâlhar vestit, cu numele Moise, de neam etiopian și negru la față; el mai înainte a fost rob la un stăpân vestit, care, pentru obiceiul lui cel rău și pentru multele feluri de ucideri, l-a gonit de la el; iar el, plecând, s-a alăturat de tâlhari. Văzându-l ei că este tare cu trupul și aspru la obicei, l-au pus mai mare peste ei înșiși. Aceasta se povestește despre dânsul, ca și îndreptarea lui să fie arătată, adică ce fel de viață a avut și în ce fel de pocăință și plăcere de Dumnezeu a venit; căci și greșelile sfinților ce au fost mai înainte nu se tăinuiesc, spre preamărirea milostivirii lui Dumnezeu, prin care se scot vrednici din nevrednici și din păcătoși se fac drepți.

Deci, Moise, făcând tâlhării și jafuri împreună cu tovarășii săi, mult sânge a vărsat și a săvârșit multe fapte necurate și rușinoase, făcându-se vestit prin răutatea sa și înfricoșat tuturor. Între alte fapte tâlhărești ale lui, se povestește și aceasta: el avea gând rău asupra unui cioban de oi, pentru că, mergând el la o faptă rea, a fost împiedicat de câinii lui. Înștiințându-se de acel păstor că paște oile de partea cealaltă a râului Nil, a voit să-l ucidă; dar râul era atunci revărsat. Deci, legându-și hainele și punându-le pe cap, și-a luat sabia în dinți și s-a dus înotând pe râul cel mare. Văzându-l păstorul de departe cum înota prin râu, și-a lăsat oile și s-a ascuns. Moise, înotând cu repeziciune, a ajuns și, negăsind pe păstor, a tăiat patru berbeci mai aleși, pe care, legându-i cu o funie, a înotat iarăși înapoi pe râul Nilului, trăgând berbecii după sine. Deci, jupuindu-i, a mâncat carnea cea bună, iar din piele a făcut foale pentru vin.

Petrecând Moise într-o viață rea ca aceasta multă vreme, și-a venit în simțire după o întâmplare oarecare. Și anume, Dumnezeu, milostivindu-Se spre dânsul, l-a chemat la pocăință, pentru că El nu voiește moartea păcătoșilor, ci întoarcerea lor spre mântuire. Deci, păcătosul s-a umilit cu inima și, căindu-se de faptele sale cele rele, a lăsat tâlhăritul și pe tovarășii săi și s-a dus în pustie la o mânăstire. El s-a dat în supunere la slujba egumenului și a fraților; dar mai ales la slujba lui Dumnezeu și vărsa multe lacrimi ziua și noaptea, căindu-se de păcatele sale făcute mai înainte. Deci, petrecând toate slujbele care i se porunceau cu osârdie ostenindu-se, s-a făcut monah ales. După câtăva vreme, luând o chilie sihăstrească, viețuia singur întru Domnul, curățindu-și prin pocăință greșelile făcute mai înainte.

Petrecând el în îndreptarea aceasta, au năvălit asupra lui în chilie patru tâlhari, neștiind că el este Moise. Fiind el singur, i-a biruit și i-a legat și, luându-i în spate ca pe niște saci umpluți cu paie, i-a dus în mânăstire la biserică, zicând fraților: „Deoarece mie nu mi se cade a face strâmbătate nimănui, iar aceștia venind asupra mea, eu i-am prins; deci, ce porunciți pentru ei?” Părinții au poruncit să-i dezlege și să-i lase liberi, zicând: „Nouă nu ni se cade să ucidem pe nimeni”. Cunoscând tâlharii că este Moise, care mai înainte a fost vătaf de tâlhari, s-au mirat de această schimbare a vieții lui, au preamărit pe Dumnezeu și, umilindu-se singuri, au venit în frica lui Dumnezeu; deci, pocăindu-se, s-au făcut cu toții monahi iscusiți. Nu numai dânșii, dar și alți tâlhari, auzind de Moise, vătaful lor, că s-a pocăit și s-a făcut monah, s-au lepădat și ei de tâlhărit și de toate obiceiurile cele rele și s-au făcut monahi îmbunătățiți.

Acest nevoitor petrecând în ostenelile pocăinței, de la început au năvălit asupra lui diavolii desfrânării prin gânduri necurate și prin pofte ispititoare, trăgându-l la obiceiul cel dintâi al poftei destrăbălate, după cum singur a spus mai în urmă fraților, zicând: „Atâta supărare am suferit de la războiul poftei trupești, încât puțin de n-am căzut din făgăduința monahicească”.

Mergând în schit la părintele Isidor preotul, i-a spus toate războaiele cele trupești. Sfântul Isidor a zis către dânsul: „Nu te tulbura, frate, că încă ești între cei noi începători; și pentru aceea diavolii mai aspru năvălesc asupra ta, căutând în tine obiceiul cel mai dinainte. Pentru gonirea lor te povățuiesc să primești postirea cea din toate zilele și înfrânarea în mâncare, ca să nu-ți saturi pântecele. Că precum câinele cel obișnuit a roade oasele lângă măcelărie, nu se duce până nu se închide, și după ce s-a închis, nefiind nimeni care să-i arunce ceva, se duce topindu-se de foame, asemenea și diavolul desfrânării șade lângă omul care se hrănește până la săturare. Iar dacă vei petrece în post și în înfrânare, omorându-ți mădularele cele trupești, închizându-ți ușa mâncării prin postire și nelăsând să intre în stomac săturarea, care naște pofta trupească, atunci diavolul, ca un câine gonit de foame, supărându-se, se va duce de la tine”.

Intrând în chilie, Moise, robul lui Dumnezeu, și închizându-se, a petrecut în postirea cea de toată ziua, mâncând o bucățică mică de pâine seara, după apusul soarelui și ostenindu-se mult la lucrul mâinilor. El de 50 de ori se scula în fiecare zi la rugăciunea pe care o săvârșea în genunchi. Deși ostenea trupul său cu osteneli și-l ascuțea în postiri, nu înceta într-însul pofta care pornește spre păcat. Pentru aceea a mers iarăși la părintele Isidor și i-a zis: „Părinte, nu pot să stau în chilia mea, luptându-mă de patimile trupești”. Iar fericitul Isidor, luându-l, l-a suit pe vârful casei și i-a zis: „Caută spre apus”.

Moise, căutând, a văzut o mulțime de diavoli înfricoșați, gâlcevindu-se și gătindu-se de război. Atunci iarăși a grăit sfântul: „Caută de privește spre răsărit”. Privind, a văzut o mulțime de sfinți îngeri, purtători de lumină, asemenea pregătiți de război. Zis-a Sfântul Isidor către Moise: „Cei dinspre apus ridică război asupra sfinților lui Dumnezeu, iar cei dinspre răsărit se trimit de Domnul spre ajutorul neputincioșilor celor buni. Însă vezi că mai mulți sunt aceia ce ne ajută nouă, decât aceia ce se scoală asupra noastră”. Moise, întărindu-se cu o vedenie ca aceasta și cu cuvintele starețului, s-a întors în chilia sa, și iarăși se îndeletnicea cu postire și rugăciuni și cu obișnuitele lui osteneli.

Dar tot nu-l părăsea din război, ci mai ales, aprinzându-se din nălucirile cele din visuri, pătimea supărare de la vrăjmaș. Deci, sculându-se, a mers la un alt stareț oarecare, sfânt și foarte iscusit, și i-a zis: „Părinte, ce să fac, că visele îmi întunecă mintea și, aprinzându-mi trupul, îndulcindu-mi mintea și nălucindu-mi prin vedenia visului, mă împing la păcat”. Starețul a zis: „De vreme ce mintea ta n-ai despărțit-o de acea dulce pătimire, care se face în năluciri, pentru aceea pătimești această urâtă supărare. Deci, să faci ceea ce-ți voi zice ție: să stai la priveghere și încet să te obișnuiești cu ea; să te rogi cu trezire și te vei izbăvi de acel război”.

Moise, primind un sfat bun ca acesta de la sfântul povățuitor cel iscusit, s-a întors la chilie și a început a se deprinde în privegherea cea de toată noaptea. De aceea stătea în mijlocul chiliei toată noaptea, neplecându-și genunchii în rugăciune, ca să scape de biruirea cea din vis, ci se ruga stând drept. El a petrecut șase ani într-o chinuire de sine ca aceasta, și nici așa nu putea să se izbăvească de supărarea trupului, care se luptă împotriva duhului – așa voind Dumnezeu -, adică, fiind ispitit ca aurul în ulcea, să primească cea mai slăvită cunună a vieții celei pătimitoare.

După aceasta, nevoitorul cel viteaz a găsit altă rânduială de viață aspră: ieșind noaptea din chilia sa, înconjura chiliile cele sihăstrești ale bătrânilor celor din pustie, și, luând vasele lor de apă, pe care le găsea deșarte, le aducea apă fără să știe ei. Apa era departe de locurile acelea, căci unii bătrâni își aveau chiliile lor ca la două stadii departe de apă, iar alții ca la trei, la patru și mai mult. Și cum unii nu puteau să-și aducă apă singuri, fiind bătrâni, el umplea în fiecare noapte vasele lor cu apă. Astfel ostenindu-se el, și diavolul nesuferind să-i vadă suferința lui, i-a făcut – cu voia dumnezeiască -, o răutate în acest fel: într-o noapte, acest fericit iubitor de osteneală, plecând la un puț, diavolul l-a lovit foarte tare peste șale cu un par mare, și a rămas acolo zăcând ca un mort. Făcându-se ziuă, monahii au mers la puț pentru apă și au găsit pe Moise zăcând mai mult mort.

Deci, ducându-se ei, au spus despre aceasta marelui Isidor, părintele schitului, iar acesta, mergând cu frații, l-a luat și l-a dus la biserică; deci, Moise, fiind slăbănogit, a bolit atâta vreme, încât abia după un an s-a întărit cu trupul. Părintele Isidor i-a zis: „Frate Moise, încetează de acum a te mai lupta cu diavolii mai presus de măsură; căci și în această vitejie se cade a păzi măsura”. Moise, nebiruitul ostaș al lui Hristos, a răspuns: „Nu voi înceta de la luptă până nu vor înceta de la mine nălucirile visurilor”. Atunci Isidor i-a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, iată, acum au încetat de la tine acele pătimașe supărări, și de aici înainte vei petrece în pace. Deci, apropie-te cu îndrăzneală și împărtășește-te cu dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos; însă să știi aceasta, că pentru aceea a fost lăsat asupra ta un război trupesc greu ca acesta, ca să nu te lauzi în mintea ta că ai biruit patimile cu ale tale postiri și nevoințe și ca să nu pieri, înălțându-te”.

Moise, auzind acestea și împărtășindu-se cu dumnezeieștile Taine, s-a dus la chilia sa. De aici înainte el a petrecut în pace de războaiele cele de mai înainte, luând aminte de sine în liniștita viață pustnicească. După câteva luni, fiind întrebat de-l mai supără patimile, el a răspuns: „De când a făcut rugăciunea pentru mine Părintele Isidor, slujitorul lui Hristos, de atunci nici un fel de supărare nu mai pătimesc”. După niște ispitiri ca acestea, fericitul Moise a câștigat odihnă prin milostivirea lui Dumnezeu și a viețuit din acea vreme restul vieții sale fără de patimă și fără de supărare; iar asupra diavolilor a luat de la Dumnezeu putere mare, încât el îi defăima pe aceia ca pe niște muște. Deci, el s-a umplut de darul Sfântului Duh și s-a făcut cinstit între părinți.

Sfântul ajungând vestit pentru viața sa îmbunătățită, a auzit despre dânsul stăpânitorul acestei laturi și a mers la schit, vrând să vadă pe părintele Moise. Despre sosirea acestuia i-a spus starețului, dar cuviosul, sculându-se, a ieșit din chilie, vrând să fugă și să se ascundă într-o baltă cu trestie. Atunci l-au întâmpinat slujitorii care erau cu boierul și l-au întrebat, zicând: „Unde este chilia părintelui Moise?” Iar el a răspuns: „El este un bătrân nebun și foarte mincinos și are viață necurată”. Ei, auzind aceasta, s-au mirat și au trecut alăturea. Când au mers la biserică, boierul a zis către clerici: „Eu, auzind de părintele Moise, am venit să mă binecuvântez de dânsul. Dar ne-a întâmpinat pe noi un monah mergând în Egipt, și, întrebându-l unde petrece părintele Moise, el a zis multe cuvinte de hulă contra lui, numindu-l nebun, mincinos și că ar avea viață necurată”. Clericii, auzind aceasta, s-au mâhnit și au zis: „Ce fel era acel stareț care v-a spus vouă cuvinte urâte împotriva sfântului bărbat?” Ei au răspuns: „Un bătrân înalt, negru la față și îmbrăcat în haină proastă”.

Clericii au zis: „Acela este cu adevărat părintele Moise și de vreme ce nu a voit să fie văzut de voi și cinstit, de aceea a grăit acele vorbe pentru sine însuși”. Boierul, folosindu-se mult, s-a dus, mulțumind lui Dumnezeu. Astfel Cuviosul Moise fugea de slava și cinstea omenească și de vorbirea cu mirenii care veneau la dânsul, precum se scrie în Pateric despre iubirea lui de străini. Odată se dăduse poruncă tuturor părinților viețuitori în pustie, zicându-le: „Să postiți toată săptămâna aceasta și să faceți Paștile”. Din întâmplare au venit niște frați străini din Egipt la părintele Moise și starețul le-a dat să mănânce puțină fiertură. Vecinii lui, văzând fumul, au spus clericilor: „Iată, Moise a nesocotit porunca, și-și face bucate!” Iar ei au zis: „Când va veni în sobor, atunci îl voi certa pe el”. Însă toți știau postirea lui Moise. Când a sosit sâmbăta, Moise a venit la biserică, la cântarea cea sobornicească, și i-au zis părinții înaintea tuturor: „Părinte Moise, porunca cea omenească ai călcat-o, iar pe a lui Dumnezeu ai săvârșit-o”.

Încă și în viața Cuviosului Arsenie cel Mare, se povestește: „Un frate oarecare venind de departe în schit, voia să vadă pe Cuviosul Arsenie și, fiind dus la dânsul, l-a văzut pe el; dar nu s-a învrednicit a auzi cuvintele aceluia, pentru că starețul ședea și privea în jos, fără să zică o vorbă. Apoi, ieșind de la dânsul, a rugat pe clericul care îl ducea, să-l ducă la părintele Moise, care din tâlhar s-a făcut călugăr. Clericul a dus pe acel frate străin la Moise, care i-a primit pe ei bucurându-se; apoi i-a odihnit, i-a ospătat și i-a eliberat, arătându-le multă dragoste. Deci, clericul a zis către acel frate străin: „Iată, i-ai văzut pe amândoi, pe părintele Arsenie și pe părintele Moise. Care din ei ți se pare că este mai bun?” Fratele cel străin a zis: „Cel ce ne-a primit pe noi cu dragoste, acela este mai bun!” Atunci un stareț din cei plăcuți lui Dumnezeu, auzind aceasta, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, arată-mi mie lucrul acestor părinți, căci unul fuge de oameni pentru numele Tău, iar celălalt îi primește pe toți pentru numele Tău; drept aceea, care este mai desăvârșit dintr-înșii?” Starețul a văzut într-o vedenie două corăbii mari, înotând pe un râu mare; într-una era Cuviosul Arsenie și duhul lui Dumnezeu îi îndrepta corabia cu multă liniște; iar în cealaltă era Cuviosul Moise și îngerii lui Dumnezeu cu el, îi îndreptau corabia și puneau faguri de miere în gura lui.

Cuviosul Moise, petrecând mulți ani în nevoințele pustnicești, s-a învrednicit de rânduiala preoțească după o descoperire dumnezeiască. Deci, când l-a ridicat întâi la treapta preoției și a fost îmbrăcat în stihar, episcopul a grăit către dânsul: „Acum părintele Moise este alb cu totul!” Moise a zis către episcop: „Stăpâne, oare cele din afară fac pe preot alb, sau cele dinăuntru?” Ca și cum ar fi zis: „Oare îmbrăcămintea dinafară, care acoperă trupul, face vrednic pe om de preoție, sau bunătățile cele dinăuntru?” Episcopul, voind să-l ispitească dacă este cu adevărat rob al lui Hristos și dacă are bunătăți înăuntru, a zis clericilor: „Când va intra Moise în altar, să-l goniți; apoi să vă duceți după dânsul, să ascultați ce va grăi”. Clericii au făcut aceasta și l-au izgonit din altar, zicându-i: „Arapule, ieși afară”.

El, ieșind și stând la loc deosebit, se ocăra pe el, zicând: „Câine, bine ți-a făcut! Bine ți-a făcut, trup negru! Dacă nu ești vrednic, cum îndrăznești a intra în altar? Nu ești om, și pentru ce te duci la oameni, care sunt slujitorii lui Dumnezeu?” Clericii, auzind aceste cuvinte ale lui, au spus episcopului. Episcopul a poruncit să-l cheme iar în altar și l-a hirotonit preot. După aceea, l-a întrebat, zicându-i: „Părinte, ce-ai gândit când te-am izgonit și când te-am chemat iar?” Moise a răspuns: „M-am asemănat câine-lui care când este gonit, fuge, și când este chemat se întoarce iar, alergând degrabă”. Episcopul a zis: „Cu adevărat un om ca acesta este vrednic de dumnezeiescul dar; pentru că celor smeriți Dumnezeu le dă har”.

Acestui părinte i s-a făcut și mai înainte o ispitire ca aceasta. Când era încă între noii începători, odată, fiind adunare de frați în schit, părinții au vrut să-i ispitească smerenia lui și l-au defăimat, zicând: „Pentru ce arapul acesta umblă printre noi?” El, auzind aceasta, a tăcut. Frații, când erau să plece, l-au întrebat, zicându-i: „Părinte Moise, nu te-ai tulburat când te-au defăimat părinții?” El le-a răspuns cu cuvintele psalmistului: M-am tulburat și n-am grăit…

După primirea rânduielii preoțești, Cuviosul Moise, petrecând 15 ani și împlinind de la naștere șaptezeci și cinci de ani, a adunat șaptezeci și cinci de ucenici și s-a sfârșit mucenicește într-acest chip: într-una din zile, șezând cu frații, a zis: „Sculați-vă și fugiți de aici, că astăzi barbarii vor veni în schit să taie pe monahi”. Frații i-au zis: „Părinte, tu pentru ce nu fugi?” El a zis către dânșii: „Eu am atâția ani și aștept ziua aceasta ca să se împlinească cuvântul Stăpânului meu Hristos, Care a zis: Cel ce ridică sabia, de sabie va muri! Frații au grăit: „Nici noi nu vom fugi, ci vom muri cu tine”.

El le-a zis: „Eu n-am nevoie de aceasta, însă fiecare să se păzească pe sine cum petrece”. Frații, sculându-se, au fugit, rămânând dintre ei lângă dânsul numai șapte. După un ceas le-a zis: „Se apropie barbarii”. Unul din cei șapte frați, temându-se, a fugit din chilie într-un loc oarecare. Barbarii, intrând, au tăiat pe părintele și pe cei șase frați care erau cu dânsul. Fratele care fugise, șezând în locul lui unde se ascunsese, a văzut cerul deschis și șapte cununi luminoase pogorându-se din cer. După ducerea barbarilor, întorcându-se el în chilie, a găsit pe părintele și pe frați tăiați, iar trupurile lor zăcând în sânge. După aceasta, venind și ceilalți frați, le-au îngropat trupurile plângând.

Așa a fost sfârșitul Cuviosului părintelui nostru Moise arapul, care din tâlhar se făcuse monah și care, prin adevărată pocăință, a plăcut desăvârșit lui Dumnezeu. Lui nu numai Raiul, dar și cerul i s-a deschis ca unui mucenic, și s-a învrednicit de cununa slavei, cu ale cărui rugăciuni să ne povățuiască și pe noi la adevărata pocăință și iubitorul de oameni Stăpânul Hristos, Dumnezeul nostru, să ne învrednicească Împărăției cerești, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cuvioasa Irina, egumena locașului Hrisovalant

După moartea lui Teofil, urâtorul de Hristos și iubitorul de aur, a rămas ca următoare a împărăției dreptcredincioasa și preaiubitoarea de Hristos, Teodora, soția lui. Ea a întărit dreapta credință, și așa Biserica noastră și-a luat iarăși, ca mai înainte, buna cuviință a sfintelor icoane. Deci, când fiul ei, Mihail, era nevârstnic, ea, pururea fericita, cârmuia împărăția; iar când el a ajuns la vârsta de doisprezece ani, a voit să-l însoare. Ea a trimis oameni în diferite părți, să afle vreo fecioară frumoasă, de neam bun și îmbunătățită, ca astfel să fie vrednică de împărăție.

În vremea aceea se afla în partea Capaniei o fecioară foarte frumoasă și îmbunătățită, născută din părinți de neam bun, cu numele Irina. Oamenii împărătești au luat-o, bucurându-se și nădăjduind că ea are să se facă împărăteasă, fiind foarte împodobită și cu bună rânduială. Ea avea și o soră, care a mers împreună cu dânsa. Pe aceea a luat-o de femeie fratele împărătesei Teodora, care se numea Barda. Ducându-se în Vizantia, când trecea muntele Olimp, Irina auzise de marele Ioanichie, care pustnicea în acel munte, că era om sfânt, și cei ce erau vrednici îl vedeau, iar pentru ceilalți era nevăzut.

Ea a rugat mult pe oamenii cei împărătești s-o ducă la cuviosul, să ia binecuvântare de la el; dar aceia abia au primit. Ei ducându-se la munte, cuviosul i-a văzut de departe și, ca un mai înaintevăzător ce era, a cunoscut sporirea fecioarei ce urma să fie și i-a zis ei: „Bine ai venit, Irina, roaba lui Dumnezeu! Du-te în cetatea împărătească, bucurându-te, că locașul Hrisovalantului are trebuință de tine, să păstorești fecioarele ce se află într-însul”. Acestea auzindu-le, fecioara s-a minunat de mai înainte-vederea bărbatului, adică, că i-a cunoscut numele ei și starea ce avea să fie. De aceea, căzând la picioarele lui, îi cerea binecuvântare; apoi, sculând-o pe dânsa cuviosul, a întărit-o cu cuvinte duhovnicești și cu rugăciuni și a petrecut-o cu binecuvântări, bucurându-se.

Deci, ajungând la împărăteasca cetate, au ieșit rudele ei care locuiau acolo în cetate, având diferite slujbe la curtea împărătească, unul patriciu, altul altă cinste în suită. Cu aceia au ieșit și alți boieri prieteni ai lor și i-a primit cu multă cinste, după cum li se cuvenea. Dar Împăratul Cel ce împărățește, și Care cheamă pe cele ce nu sunt ca și cum ar fi, și pe cele nenăscute ca pe niște făcute, a rânduit ca împăratul cel pământesc să ia altă fecioară de femeie, cu puține zile mai înainte de a ajunge Irina la împărăție; pentru ca pe ea să o ia Hristos veșnic și fără de moarte în cereasca Lui cămară.

De aceea și minunata fecioară nu s-a întristat de aceasta nicidecum, ci mai vârtos mulțumea lui Dumnezeu, Făcătorul de bine, că a luminat pe împăratul de și-a luat altă soție. Deci, mulți alți boieri mari ai cetății și cei dintâi din suită o cereau pe dânsa de soție pentru marea ei frumusețe și pentru strălucirea neamului ei; dar ea nicidecum n-a voit. Ea dorea numai pe cerescul Mire, defăimând toate cele vremelnice și pământești. De aceea, totdeauna socotea și căuta loc potrivit să-și petreacă viața fără tulburare și cu plăcere de Dumnezeu.

Odată, târziu, și-a adus aminte de zidirea bisericii profețită de Sfântul Ioanichie, și a trimis oameni să vadă cum se află locașul Hrisovalantului; și, văzând așezarea locului, buna întocmire a văzduhului, minunata petrecere a fecioarelor și altele asemenea, s-au întors la stăpâna lor, povestind lucrurile cele preaalese ale mânăstirii, dar mai ales că era după dorința ei, la loc liniștit și bineplăcut. Ea, cum a auzit acestea, s-a bucurat și a împărțit săracilor cele ce avea, nu numai haine și scumpe podoabe, ci și multe lucruri neprețuite, pe care le moștenise de la părinți și pe care le dăruise din belșug împărăteasa.

Apoi, eliberând pe slugile și pe boierii ei, s-a apropiat cu osârdie de zisa mânăstire. Ea și-a tăiat părul capului, care era ca niște fir de aur galben și frumos, cu care împreună a lepădat toată deșertăciunea cea lumească, tot cugetul pământesc, și s-a îmbrăcat cu rasă de păr, ea care era gingașă de bun neam și preafrumoasă, și a ridicat cu osârdie jugul cel ușor, cel bun și dulce al lui Hristos. Ea se supunea tuturor surorilor cu minunată smerenie, slujind cu osârdie și fără pregetare la toate treburile mânăstirii, și fără nici o împotrivă cuvântare neînțeleaptă. Ea nicidecum nu socotea mărirea neamului său, ci făcea slujbele cele mai proaste fără cârtire. Avea în față multă veselie și în suflet umilință și bucurie; iar egumena, ca o îmbunătățită ce era și iscusită în duhovniceștile nevoințe, o sfătuia și o îndemna totdeauna le cele bune.

Deci, mai înainte de toate, avea tăinuit darul lui Dumnezeu, care o acoperea și o învăța cele folositoare și fără de care omul nu poate săvârși nici un bine, după cum Însuși Domnul a zis: Fără de Mine nu puteți să faceți nimic! și cel ce petrece întru Mine și Eu întru dânsul, acesta aduce mult rod…

Deci, acestea a rodit de-a pururea pomenita Irina, ca un pământ bun și de bună treabă întru Hristos. Ea atât de mult a plăcut lui Dumnezeu și la toate surorile, încât toți se minunau de dânsa. Căci, ca și cum ar fi fost roabă cumpărată cu bani, așa se supunea tuturor cu smerenie și pe nici una n-a smintit și n-a întristat vreodată. De aceea toate o iubeau și o aveau după cuviință întru multă evlavie, care, nu numai la slujbele cele trupești era fără pregetare, ci și la cele duhovnicești și mai mult, nelipsind niciodată de la obșteasca slujbă. La chilie ea citea viețile cuvioșilor celor îmbunătățiți, ca să urmeze petrecerii lor și să învețe pe surori, îndemnându-le la isprăvile cele asemenea. Deci, într-o zi, citind viața marelui Arsenie și văzând cum stătea de multe ori rugându-se de seara până dimineața, a râvnit acelei minunate fapte bune și a cerut binecuvântare de la egumenă să săvârșească o nevoință ostenitoare ca aceea. Egumena întâi cugeta a nu-i da binecuvântare, căci se temea ca nu cumva să se îmbolnăvească de multa osteneală a nevoinței; dar pe urmă, văzând-o că are neasemănată osârdie la aceasta, i-a dat voie, cunoscând multa ei smerenie și măsură.

Deci, Sfânta Irina a început această nevoință mai presus de om, neavând nici un an întreg de când venise în mânăstire – căci dumnezeiescul dar a împuternicit-o -, și atât a sporit în această nevoință, încât stătea de multe ori de dimineață până seara, având mâinile ridicate către cer, și toată noaptea se ruga, și de multe ori de dimineață până la apusul soarelui. Altădată stătea toată ziua și toată noaptea nemișcându-se din loc, iar egumena și mai mult se minuna. Deci, trecând trei ani din ziua în care a început o nevoință ca aceasta și văzând-o diavolul, urâtorul binelui, s-a scârbit prea mult și s-a amărât; deci, se silea s-o prindă pe ea în cursă cu vreo cădere sufletească; dar, ca un neputincios ce era, nu putea, pentru că toate patimile le biruise pururea pomenita. Și atât a supus pe trup duhului, încât începuse să defaime toate cele trupești, desfăta-rea, slava, banii și îmbrăcămintea, și să le urască cu totul desăvârșit. Ea nu avea două haine, ci numai una cu care se îmbrăca la Paști. Pe aceea o purta un an, fără a o scoate ca să o spele, ci numai iarăși la Sfintele Paști lua alta nouă, iar pe cea veche o dăruia la vreun sărac.

Desfătarea ei era numai pâine și apă, și o dată pe zi puține verdețuri. Iar slava atât a defăimat-o, încât primea să curețe ieșitorile, și cât de puțin nu socotea mărirea numelui său. Deci, neputând diavolul s-o biruiască pe ea cu lucrul, ca să săvârșească vreun păcat, semăna în mintea ei neghine, aducându-i aminte de desfătarea cea de mai înainte, îndemnând-o la trupești dezmierdări; dar în deșert se muncea neputinciosul, căci ea, ca o cunoscătoare a bântuirii, mărturisea egumenei asuprirea, și astfel se izbăvea de ispita diavolului, nevoindu-se ca și mai înainte.

Într-o noapte, rugându-se lui Dumnezeu după obicei, diavolul s-a închipuit ca un drac negru și slut și o certa de departe, înfricoșând-o că-i va face rău, slabul și neputinciosul. El îi zicea fericitei Irina, fălindu-se: „Cu mine intri în război, femeie nenorocită și vrăjitoare! Așteaptă puțin ca să cunoști cine sunt eu și atunci vei vedea puterea mea cea mare!” Acestea și multe alte vorbe a zis diavolul, iar ea și-a făcut Sfânta Cruce și îndată cel văzut s-a făcut nevăzut. În cealaltă zi, i-au venit mai cumplite gânduri, tulburând-o foarte tare. Dușmanul i-a dat atâta război, încât a pus-o într-o mare nedumerire.

De aceea, căzând la pământ, se ruga cu lacrimi către Domnul, chemând în ajutor pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și pe Arhanghelii Mihail și Gavriil, în al căror nume se zidise biserica acelui sfânt locaș. Ea îi chema în ajutor nu numai pe aceștia, dar și pe toți sfinții, ca s-o izbăvească de diavoleștile bântuieli și de necuratele asupriri. Deci, se ruga către Dumnezeu, zicând: „Întru tot Sfântă Treime, Atotputernică, cu mijlocirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și cu solirea arhanghelilor Mihail și Gavriil, a tuturor cereștilor puteri și a tuturor sfinților, ajută roabei Tale și mă izbăvește de bântuirea diavolului”.

Astfel s-a rugat ea multe zile și multe nopți, până ce i-a venit de sus o strălucire dumnezeiască, care a umbrit sufletul ei și care a gonit gândurile cele viclene. Deci, rămânând nesupărată, mai mult se nevoia și slujea lui Dumnezeu cu osârdie. Domnul, văzând dorul ei cel mare, i-a răsplătit cu bogate daruri, că s-a făcut cu totul vas al alegerii ca marele Pavel și încăpere a Sfântului Duh, având în sufletul ei pe Hristos. Ea nu mai trăia după trup, ci după duh, trăind Hristos într-însa, făcându-se toată luminată, sau mai bine zis luminătoare. A povățuit multe suflete către lumina adevărului, aducând la Dumnezeu pe cei vrednici de El. Că se făcuse vestită la toți, dar mai ales femeilor și fecioarelor care alergau la dânsa în fiecare zi. Ea le învăța cu atâta plăcere și dulceață, încât multe s-au lepădat de lume și au venit în acea sfântă mânăstire. De atunci nici diavolii n-au mai îndrăznit a se apropia, ci fugeau de dânsa, fiind goniți ca de foc.

În vremea aceea se îmbolnăvise egumena și se adunaseră toate la chilia ei și plângeau, căci cunoșteau că îi venise sfârșitul. Deci, fiind ea îmbunătățită, toate maicile se întristau de pierderea ei, dar mai mult decât celelalte se tânguia și plângea smerita cugetătoare Irina și toate plângeau nemângâiate. Bolnava a zis către dânsele cu blândețe: „Nu vă întristați pentru mine, că aveți bună egumenă, mai vrednică decât mine și mai pricepută, pe sora noastră, Irina; acesteia să vă supuneți din tot sufletul. Este fiica luminii, mielușeaua lui Hristos, vasul Sfântului Duh și cu hotărâre să nu faceți altă proestoasă”. Poruncind aceasta în ceasul din urmă, a zis către Stăpânul Hristos: „Slavă, Doamne, milei Tale!” Și și-a dat sufletul în mâinile sfinților îngeri care stăteau de față.

Cuvioasa Irina nu era acolo când egumena a zis despre dânsa acele cuvinte. Dar nici monahiile nu i-au spus nimic, ca să nu fugă ca o smerită cugetătoare și fără slavă deșartă, că toate îi știau buna socoteală și multa smerenie. După ce au îngropat pe egumenă cum se cuvenea, s-au adunat toate în biserică și s-au rugat să le lumineze Domnul, să aleagă pe cea care îi va plăcea împărăției Sale. După rugăciune, cele mai bătrâne au poruncit să meargă toate la patriarh, ca el să hotărască pe care i-o va lumina Domnul.

Pe atunci era patriarh Sfântul Metodie Mărturisitorul, care suferise multe chinuri de la luptătorii de icoane pentru dreapta credință și purta pe sfințitul său trup rănile Domnului; care făcea minuni, că avea Duh Sfânt și cunoștea cele viitoare. Deci, când celelalte surori au voit să se ducă, Irina nu voia să le urmeze, punând fel de fel de pricini și de împiedicări; dar ele au luat-o cu sila. Ajungând la patriarh și închinându-se, le-a întrebat: „Pe care din toate ați ales să fie egumenă?” Ele au răspuns: „Pe nici una, stăpâne sfinte; ci nădăjduim întâi la Dumnezeu, și al doilea la prea sfinția ta, care ai Duh Sfânt, să hotărăști pe care te va lumina darul Lui”. Purtătorul de Dumnezeu le-a zis: „Eu știu că toate doriți și voiți pe cinstita și încuviințata Irina; deci, aveți socoteală bună și plăcută înaintea lui Dumnezeu. Fie slavă Domnului, Care mi-a arătat faptele cele îmbunătățite ale roabei Sale”.

Ele, auzind acelea, s-au minunat și i s-au închinat, zicându-i: „Cu adevărat, Dumnezeu locuiește în fericitul suflet al preasfinției tale, care te luminează și-ți arată cele ascunse!” Atunci sfântul s-a sculat îndată de pe scaun, a luat cădelnița și, binecuvântând pe Domnul cu cuviincioasă cântare de laudă, a hirotesit pe Irina diaconiță a bisericii celei mari, știind prin Duhul Sfânt că era curată și fără prihană; și apoi a așezat-o și egumenă. Deci, învățând-o cum să umble, cum să se poarte și cum să povățuiască pe surori la pășunea mântuirii, a liberat în pace pe Irina și pe celelalte surori. Ele au plecat bucurându-se, iar Irina plângea, socotind, pentru marea ei smerenie, că a luat vrednicia cu nevrednicie. Celelalte se minunau și o mângâiau, zicând: „Stăpână, nu te întrista pentru această stăpânire, că noi nu vom ieși din ascultarea ta niciodată, și-ți vom ajuta după Dumnezeu, cât vom putea”.

După ce au ajuns la mânăstire, au mulțumit Domnului și s-au ospătat, apoi au dus-o la chiliile egumenei bucurându-se. Ea a încuiat ușa plângând, și, căzând la pământ, se ruga cu lacrimi și zicea: „Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, Păstorul cel bun, ușa oilor, Povățuitorul și Învățătorul nostru, ajută mie, roabei Tale, și acestei mici turme a Ta, și ne izbăvește de răpirea lupului cel gândit, că știi neputința noastră. Noi nu avem putere de la noi să săvârșim bunătatea, fără darul și ajutorul Tău”.

Ea s-a rugat multă vreme către Domnul. Apoi a întors cuvântul către sine, zicând: „Smerită Irino, cunoști oare sarcina pe care a pus-o Hristos pe umerii tăi? Ție ți s-au încredințat suflete, pentru care Dumnezeu S-a întrupat și S-a făcut om și Și-a vărsat preacuratul și preascumpul Său Sânge. Deci, dacă are să dea fiecare răspuns și pentru un cuvânt deșert și vătămător de suflet, lui Dumnezeu Cuvântul, în ziua judecății, câte chinuri vei lua tu, care ai luat grija și purtarea de grijă a atâtor suflete, de se va chinui vreun suflet din neluarea ta aminte, Căruia nu-i este vrednică toată lumea, precum a zis Domnul. Deci, priveghează, postește, roagă-te și ia aminte de astăzi mai mult, să nu se facă greșeala ta pricină de pierzare a vreunei surori. Căci se va împlini cuvântul care zice: Că, dacă orb pe orb se vor povățui, amândoi cad în groapă„.

Deci, ea se nevoia mult, postind și rugându-se multe zile. Apoi, făcea atâtea plecări de genunchi, încât de multe ori petrecea toată noaptea, nedând trupului nici cât de puțină odihnă, ca Domnul să se milostivească spre multele ei osteneli și să-i dea pricepere să cârmuiască păstoria cu plăcerea lui Dumnezeu. Astfel Domnul o înțelepțea după dorința ei, cârmuia pe surori preaminunat și le învăța cu atâta înțelepciune, încât covârșea la vorbă pe dascăli și pe ritori. Spre încredințarea acestui lucru, ascultați câteva porunci și dojeniri ce le spunea.

„O, surori în Hristos și cinstite afierosiri ale lui Dumnezeu, știți bine că nu era cu cuviință și cu cale să vă învăț eu, nevrednica și necărturărița. Dar, fiindcă judecățile lui Dumnezeu sunt neîncercate și neînțelese, darul Lui a rânduit să fiu egumenă, eu, proasta roabă a voastră; deci, vă rog să vă supuneți mie și să ascultați cuvintele smereniei mele. Căci, dacă nu vom păzi legile și rânduielile acestui chip care îl purtăm și nu vom face câte am făgăduit înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor, nimic nu ne folosim; precum și credința fără de fapte este moartă, după cum am auzit.

Domnul S-a făgăduit să ne dea, pentru puțina osteneală vremelnică, pe care vom răbda-o aici, împărăția cerurilor și viață fără de sfârșit, desfătare nestricăcioasă și bucurie veșnică. Căci Lui am crezut, precum se cuvenea, și am lăsat pe cele înveselitoare ale lumii, ca pe niște lucruri mincinoase și vremelnice, ca să moștenim pe cele adevărate și veșnice. Deci, dacă nu vom păzi poruncile Domnului, apoi și pe cele vremelnice le-am pierdut și de cele veșnice ne lipsim, ca fecioarele cele nebune, ca niște nebune și netrebnice!

Deci, fiindcă sufletul nu se poate împărți în două părți, adică să avem desfătare și înfrânare, cugetare și smerenie, nici celelalte fapte bune nu le câștigăm, dacă nu vom lăsa și vom urî cu totul greșelile cele potrivnice, pe care să ne ostenim a le goni din sufletul nostru, asemenea și toată pofta lumească, ca să fie și cele dinlăuntru ale noastre, ca și cele din afară. Căci faptele bune ale sufletului sunt cinstite mai întâi, decât cele trupești. Postirea și privegherea și alte rele pătimiri ale trupului nu ne folosesc la nimic dacă vor lipsi faptele bune ale duhului, adică smerita cugetare, întreaga înțelepciune, dragostea, îndelunga-răbdare, milostenia către săraci și alte asemenea lucruri bune și plăcute lui Dumnezeu; iar după acestea să ne ostenim la faptele bune cele trupești și să postim după putere”.

Acestea și altele asemenea le zicea preaînțeleapta, învățând de multe ori cu milostivire de maică pe duhovniceștile sale fiice, care primeau cu osârdie cuvântul și sfatul preaminunat. Cuvioasa, văzând că făcea rod mult în sufletele lor cu sfătuirile sale, se bucura și mulțumea Domnului, pe care Îl iubea din tot sufletul ei. Deci, având credință către Hristos, fără vicleșug, și către surori dragoste mai presus de măsură, a îndrăznit de a cerut un dar mare și mai presus de fire, adică s-o învrednicească darului de a vedea mai înainte și a cunoaște cu adeverire greșelile cele ascunse ale tuturor surorilor. Aceasta nu pentru lauda omenească, ci ca să le îndrepteze și să nu se chinuiască.

De aceea și Domnul, văzând că scopul ei era bun, a ascultat-o și i-a trimis din cer un înger purtător de lumină, care a venit la dânsa în haine albe, fulgerând. Când l-a văzut, nu s-a tulburat, nici nu s-a înfricoșat deloc de preaslăvirea chipului, ci mai vârtos s-a bucurat. Iar îngerul a întâmpinat-o, zicând: „Bucură-te, roaba Domnului preacredincioasă și adevărată. Domnul m-a trimis spre slujba ta, după cererea ce i-ai făcut, pentru cei ce vor a se mântui prin tine. Mi-a poruncit să stau lângă tine totdeauna și să-ți descopăr luminos cele ascunse în fiecare zi”. Zicând acestea, îngerul s-a făcut nevăzut; iar cuvioasa a căzut la pământ, mulțumind Domnului cu veselie. De atunci îngerul n-a lipsit de la dânsa, ci i se arăta în fiecare zi, – o, îndrăznire minunată a cuvioasei către Domnul, vorbind ca un prieten cu prietenul său. El îi descoperea lucrurile cele ascunse ale fiecăruia, nu numai ale acelor călugărițe, ci și ale celorlalți oameni care veneau s-o vadă și să audă cuvintele ei cele de aur.

Deci, dacă ar fi văzut pe cineva că a făcut vreun lucru nelegiuit, îl învăța și îi spunea despre munca cea veșnică, în care se osândesc cei nepocăiți și mai vârtos câți cad în cutare păcat, sau femeie, sau monahie, spunând astfel păcatul în care era căzut cel ce vorbea cu dânsa. Dar nu mustra pe om la arătare, ca să nu-l rușineze către ceilalți, ci în mod iscusit îl aducea la pocăință. Se ruga de seara până la vremea Utreniei și după Utrenie dormea puțin până în zori. Apoi se ducea în biserică și chema pe surori una câte una la mărturisire. Când se întâmpla vreo una de nu mărturisea păcatul său, i-l spunea cuvioasa cum o sfătuia îngerul mai înainte. De aceea, toate i se cucereau ca unei sfinte și mai presus de om. Deci, a ieșit vestea despre ea în toată cetatea, și fiecare alerga să vadă fața ei cea cinstită și vrednică de cucernicie.

Acolo se adunau în fiecare zi boieri, funcționari, femei, fecioare, tineri și bătrâni, și îi învăța preaînțeleapta cu atâta pricepere și umilință, încât se pocăiau de păcatele lor și se mântuiau; și așa pretutindeni se auzea numele minunatei Irina. Ea nu lipsea nicioda-tă de la rugăciune și mulțumire către Domnul. Odată, diavolii s-au supărat asupra ei și într-o noapte s-au adunat în chilia ei, unde se ruga stând drept, cu mâinile ridicate în sus. Ei strigau cu glas tulburat și urât, încercând prea viclenii s-o oprească de la rugăciune, dar n-au putut.

Unul din ei, mai obraznic decât ceilalți, s-a dus mai aproape și-și bătea joc de dânsa ca o maimuță, zicând: „Irino de lemn, pe care te țin picioare de lemn, până când vei necăji neamul nostru? Până când ne vei arde cu rugăciunile tale și ne vei face atâta întristare și răutate?” Asemenea și ceilalți se arătau că se tânguiau de primejdia lor și se băteau. Dar cuvioasa stătea fără de frică la locul său și nu se clintea deloc.

Atunci acel nerușinos diavol a aprins lumânare din candelă și i-a ars acoperământul sfintei și culionul, apoi, ajungând focul până jos, i-a ars nu numai hainele, ci și multe părți ale trupul ei, adică umerii, pieptul și spinarea. Și câte puțin ar fi ars tot trupul ei, dacă nu ar fi alergat o soră, care se întâmplase de se ruga și ea asemenea în chilia sa. Aceea, cum a simțit miros de carne și de haine, a alergat la chilia sfintei și a văzut-o arzând, și din locul său nu se clintea, ci stătea nemișcată ca un stâlp.

Deci, a stins îndată văpaia și a mișcat pe sfânta puțin, care, târziu pogorând mâinile, a zis: „De ce mi-ai pricinuit atâta răutate, fiica mea, și m-ai lipsit de atâtea bunătăți? Nu mi se cade cele ale oamenilor, ci cele ale lui Dumnezeu. Până în ceasul acesta stătea înaintea mea un sfânt înger și-mi împletea o cunună din tot felul de flori, atât de mirositoare și minunate, încât unele niciodată nu s-au arătat ca acestea, și când își întindea mâna ca să pună pe capul meu cununa cea de mult preț și frumoasă, ai venit tu și ai purtat grijă de mine cu socoteală bună; însă mai rea decât socoteala cea rea, pentru care văzându-te îngerul a fugit și mi-a dat această întristare și pagubă neasemănată”.

Auzind ea aceasta, a plâns, și cum desprindea bucățile de haine, care erau jumătate arse și lipite de carnea ei, ieșea atâta miros, încât covârșea toate mirurile și aromatele cele scumpe. Mirosul acela a umplut toată biserica și toți câți au mirosit se minunau. Dar, deoarece cuvioasa nu mai avea altă haină, ucenița i-a adus una cu care a îmbrăcat-o. După câteva zile, Doctorul sufletelor și al trupurilor i-a vindecat rănile ce i se făcuseră, crescându-i și darul proorociei.

Venind odată un famen al surorii sale, care era femeia chesarului Vardei, l-a chemat sfânta în taină și i-a zis: „Chirile, spune surorii mele să-și gătească lucrurile; pentru că în curând îi va muri bărbatul, de bântuirea împăratului Mihail, iar după câtva timp și împăratul va fi bântuit de alții; ca astfel să-și piardă viața și împărăția pe dreptate, pentru necuviincioasele lui fapte. Să vă păziți însă de a spune aceasta cuiva și nici cineva din rudeniile noastre să nu îndrăznească a se împotrivi împăratului ce va să fie și să nu-l oprească cât de puțin, căci, deși este pricinuitor de ucideri, Dumnezeu l-a iubit ca pe un dreptcredincios și a binevoit întru el. Drept aceea, nu se va folosi vrăjmașul de dânsul.

Auzind aceasta sora cuvioasei, s-a biruit de dragostea bărba-tului său și i le-a arătat. Dar el, ca un mândru și nepriceput, n-a înțeles și nici n-a alergat către Domnul cu lacrimi, ca să ceară milă; ci a rămas fără grijă, vrând numai să știe numele celui ce are să împărățească. De multe ori a trimis vestitori la cuvioasa ca să i-l arate, dar nu a voit, până ce l-a ucis oastea după câteva zile. Asemenea și împăratul Mihail, fiind tăiat, și-a lepădat viața. După el a împărățit Vasile Machedon. Acestea ajung spre a arăta darul cel proorocesc al Cuvioasei Irina. Deci, să venim la celelalte minuni ale ei.

O femeie frumoasă și de neam bun din cetatea cuvioasei, adică din Capadochia, era logodită cu un bărbat; dar, schimbându-și scopul, nu l-a mai voit și, ca să nu o mai supere gândul, a fugit de acolo și s-a călugărit în mânăstirea sfintei. Diavolul i-a zavistuit și i-a înfierbântat logodnicul cu multă dragoste spre dânsa; dar, neputând s-o scoată din mânăstire, s-a îmbrăcat cu atât de rea dragoste, încât, ascultând un fermecător, slujitor preaiscusit al diavolului, i-a făgăduit mulți bani dacă prin farmece va aduce pe acea femeie la voia lui, ca să-l ia de bărbat.

Deci, fermecătorul făcându-și meșteșugul în Capadochia, femeia și-a ieșit din minte și înconjura toată mânăstirea răcnind și strigând numele logodnicului său. Ea se jura cu înfricoșate jurăminte că, dacă nu-i vor deschide ușa să se ducă să-l afle, se va sugruma. Auzind Cuvioasa Irina aceasta, plângea și, bătându-se peste obraz, zicea: „Vai mie, ticăloasa, pentru că din negrija păstorilor, răpesc lupii oile! Dar în deșert te ostenești, vicleanule diavol, că Hristos nu te va lăsa să înghiți pe mielușeaua Lui”. Atunci a adunat toată obștea și, învățându-le să se păzească mai dinainte de vicleșugul diavolului, le-a sfătuit să postească toată săptămâna, rugându-se către Dumnezeu pentru acea soră, și toate să facă câte o mie de metanii pe zi. Astfel se ruga fiecare în chilia sa.

A treia zi, sfânta vede acolo unde se ruga la miezul nopții, pe marele Vasile, care îi zice: „Pentru ce ne prihănești, Irino? Oare fiindcă lăsăm de se fac în patria noastră urâciuni și necuviințe? Când se va lumina de ziuă, să iei pe ucenița ta cea bolnavă și să o duci la biserica Vlaherna. Acolo va veni să o vindece Maica Stăpânului nostru Hristos, care are putere!” Zicând sfântul aceasta, s-a făcut nevăzut. Luând sfânta pe aceea ce pătimea, împreună cu alte două surori mai alese și, ducându-se la numita biserică a Vlahernei, s-au rugat toată ziua cu lacrimi. Iar la miezul nopții au adormit de osteneală. Sfânta a văzut în vis popor mult, care bătea drumurile cu haine aurite și luminoase, stropind flori mirositoare și tămâind. Deci, sfânta i-a întrebat pe ei pentru ce fac acea pregătire. Iar ei au zis: „Vine Maica lui Dumnezeu; deci, pregătește-te a i te închina”. Atunci a venit și împărăteasa tuturor, urmându-i mulțime nenumărată de purtători de lumină, iar dumnezeiasca și cinstita ei față scotea atâta strălucire, încât omul nu putea să o vadă.

După ce Stăpâna a văzut pe toți bolnavii, a venit și la ucenița Irinei. Atunci ea, înfricoșată și cutremurată, a căzut la curatele picioare ale Preasfintei Stăpâne și a auzit cum a strigat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu pe marele Vasile, și l-a întrebat de Irina, ce-i trebuie; iar el a spus toată pricina precum este mai sus. Atunci Stăpâna iarăși a zis: „Chemați pe Anastasia!” Când a venit, a zis către dânsa: „Duceți-vă cu Vasile în Cezareea, cercetați cu sârgu-ință, ca să vindecați această fiică, că Fiul și Dumnezeul meu vouă v-a dăruit darul acesta”. Atunci Anastasia și cu Vasile, închinându-se Născătoarei de Dumnezeu, s-au dus să săvârșească cele poruncite. Apoi s-a făcut un glas către Cuvioasa Irina, zicându-i: „Du-te la mânăstirea ta, și acolo se va vindeca!”

Deșteptându-se, a spus vedenia celorlalte, și apoi au plecat bucurându-se. Era Vineri și la ceasul Vecerniei s-au adunat toate în biserică. Spunându-le cuvioasa vedenia sa, a poruncit ca toate să ridice mâinile și ochii spre cer și cu lacrimi să grăiască din toată inima: „Doamne miluiește”. Deci, după câtva timp, când s-a udat toată fața bisericii de lacrimi, s-a arătat în văzduh, – o, minunile Tale, Hristoase, Împărate Atotputernice – marea Muceniță Anastasia și marele Vasile. Atunci s-a auzit un glas, zicând: „Irino, întinde mâinile tale și primește acestea, și nu ne mai prihăni pe nedreptate”.

Sfânta, întinzând sfintele sale mâini, a primit din văzduh o legătură care cântărea trei litre. Dezlegând-o a aflat într-însa fel de fel de farmece și lucruri rele, ață, păr, plumb, noduri și multe lucruri diavolești. Erau mai ales doi idoli mici de plumb, unul în asemănarea bărbatului, iar celălalt în al monahiei, și astfel erau lipiți unul de altul, ca și cum păcătuiau. Monahiile s-au minunat și au petrecut toată noaptea mulțumind împărătesei celei Atotputernice. De dimineață sfânta a trimis la Vlaherna două monahii, împreună cu ceea ce pătimea și împreună cu lucrurile cele rele care s-au zis mai sus, adică, cu untdelemn și cu prescuri ca preotul să slujească Sfânta Liturghie.

După Sfânta Liturghie a miruit pe bolnavă cu unt-de-lemn din candelă, apoi a pus farmecele pe jăratec, care, arzând, s-au dezlegat și nevăzutele legături ale monahiei, și așa și-a venit în minte, slăvind pe Dumnezeu, Care a izbăvit-o. Când idolii s-au topit desăvârșit, ieșeau niște glasuri foarte mari de pe jăratec, precum răcnesc porcii când îi înjunghie; iar cei de afară, văzând și auzind acestea, au fugit cutremurați, slăvind pe Dumnezeu, Care face niște lucruri slăvite ca acestea. După aceasta, monahiile s-au întors în mânăstire, povestind către celelalte și aceste minuni de pe urmă.

Când smerita cugetătoare Irina vedea pe alții că i se cuce-reau ei pentru sfintele sale fapte, atât se osândea pe sine, încât nu lipseau niciodată lacrimile din ochii ei, dar mai ales la Sfânta Liturghie, când preotul aducea jertfa cea fără de sânge. Socotind ea, cum că Dumnezeu, Cel nevăzut și fără de moarte, a primit a se face om și a se răstigni pentru dragostea noastră și a pregătit aceste dumnezeiești Taine ca să ne împărtășim cu Dânsul, atât se umplea de bucurie, încât nu putea să-și țină plânsul; deci, își acoperea fața ca să nu o vadă celelalte și plângea, ca și cum ar fi fost un tâlhar sau un făcător de rele, care a făcut toate nelegiuirile.

Ea petrecea nevoindu-se ca și mai înainte și de multe ori se ruga o zi și o noapte necurmat, altădată două, trei zile și chiar o săptămână întreagă. Când ea voia să-și lase mâinile în jos nu putea, că, de mult ce le ținea în sus, se înțepeneau din umeri și din coate; de aceea chema pe câte o soră de-i ajuta; și, când le cobora, încheieturile trosneau atât de tare, încât sunetul se auzea de departe. În Sfântul și Marele Post dânsa nu mânca pâine, nici altă mâncare până la Sfintele Paști, decât numai puține verdețuri și acelea o dată pe săptămână și bea puțină apă. De aceea, de multa ei înfrânare, rămăsese numai pielea și oasele. La stăpâneștile praznice priveghea toată noaptea și nu dormea nicidecum, ci numai se ruga și cânta. Ea de multe ori ieșea în ogradă la miezul nopții și acolo se ruga cu multă umilință, că, văzând stelele, frumusețea cerului și mărimea lui, se bucura, slăvind pe Ziditorul, Care le-a făcut cu atâta înțelepciune.

După dumnezeiasca rânduială, ca să nu rămână nemărturisită o minune mare, care de multe ori se făcea în ogradă, s-a întâmplat că o soră a ieșit încetinel într-o noapte din chilia sa și a văzut pe sfânta că se ruga, fără însă a i se atinge picioarele de pământ, ci stătea în văzduh înălțată ca la doi coți; iar lângă dânsa doi chipa-roși foarte înalți, care își plecau vârfurile către ea și stăteau așa – o, preaslăvită minune -, câtă vreme se ruga sfânta!

După ce își săvârșea rugăciunea, se ducea la amândoi și, atingându-se de vârfurile lor, îi binecuvânta cruciș, și atunci ei, înălțându-se, iarăși se întorceau la starea lor. Văzând monahia o minunată vedenie ca aceasta, s-a înfricoșat și tremura, socotind nălucire cele văzute, de vreme ce trecuseră trei ceasuri de când o văzuse. De aceea, ca să se încredințeze, a alergat la chilia sfintei și, văzând că este adevărat, s-a încredințat că n-a văzut nălucire, ci adevărată minune; însă atunci s-a temut, dar nimănui n-a arătat.

După câteva zile, monahiile au văzut în vârfurile acelor chiparoși două basmale spânzurate, pe care, spre slava lui Dumnezeu, fericita Irina le spânzurase, fiindcă de multe ori își plecau vârfurile, închinându-i-se. Deci, se întrebau una pe alta, când și cum a putut ea să se suie la atâta înălțime ca să lege basmalele acolo. Atunci monahia care a văzut minunea a povestit celorlalte, care s-au înfricoșat și au lăcrimat de bucuria lor, și au certat-o că nu le-a deșteptat și pe dânsele să vadă o minune ca aceea. Sfânta, înștiințându-se că numita monahie a descoperit-o, s-a tulburat și a canonisit-o, zicând: „Dacă m-ai fi văzut păcătuind ca un om, ai fi arătat și păcatul meu?” Atunci ea a căzut înfricoșată la pământ, cerând iertare. Iar sfânta a zis cu grea certare către dânsa și către celelalte, ca să nu mai îndrăznească altădată vreuna din ele să arate cuiva vreo minune, câtă vreme va trăi sfânta în această lume. Deci, ea săvârșind multe asemenea semne, nimeni nu le arăta, temându-se de certare.

În prima zi a lunii ianuarie, dânsa avea obicei să prăznuiască pe marele Vasile, pentru că îl avea pe el spre mare evlavie, ca pe unul ce era dintr-o patrie cu ea. Într-acea zi, la a patra strajă a nopții, a venit un glas nevăzut, zicând către sfânta: „Primește pe corăbierul care îți aduce astăzi poame și, bucurându-te, mănâncă-le, că sufletul tău se va veseli!” Deci, când cânta Utrenia, a trimis două monahii, zicând: „Duceți-vă la poartă și băgați înăuntru pe corăbierul care se află afară”. Deci, venind omul acela la cuvioasa, s-au închinat unul altuia și, rugându-se, au stat. Apoi l-a întrebat cum a venit acolo și el a zis către dânsa: „Doamna mea, eu sunt corăbier din insula Patmosului și am plecat cu corabia să vin aici în Constantinopol pentru oarecare trebuință a mea.

Ajungând lângă marginea insulei noastre, am văzut la pământ om bătrân și frumos, cu chip dumnezeiesc; acela ne-a strigat să-l așteptăm, dar noi, neputând sta, fiind străini și aproape de pământ și vântul fiind bun, am plecat. De aceea omul acela a strigat și mai tare, poruncind să stea corabia. Atunci îndată, o, minune! Corabia a stat până ce bătrânul acela a venit, umblând peste valuri și ajungând la corabie, a scos trei mere din sânul său și mi le-a dat mie, zicându-mi: „Cum vei ajunge în cetatea împărătească, să le dai patriarhului și spune-i că ți le-a trimis din Rai Atotbunul Dumnezeu și robul Lui, Ioan!”

Apoi, scoțând alte trei mere din sân, asemenea mi-a zis: „Acestea să le dai egumenei Hrisovalantului, cea cu numele Irina, și spune-i ei: „Mănâncă din acestea, pe care sufletul tău le-a poftit, că acum vin din rai și ți le-am adus!” Așa zicând, a binecuvântat pe Dumnezeu și pe mine, și îndată corabia a plecat, iar el s-a făcut nevăzut. Deci, am luat cele trei mere și le-am dat patriarhului, iar pe acestea le-am adus sfinției tale”. Acestea auzindu-le cuvioasa, a lăcrimat cu bucurie și multe mulțumiri a dat Sfântului Ioan, iubitul ucenic și apostol al lui Hristos.

Atunci corăbierul a scos merele dintr-o basma de mătase țesută cu aur, și care le avea păzite cu cinste ca pe niște lucruri dumnezeiești, și i le-a dat cuvioasei cu multă evlavie. Merele acestea covârșeau merele cele pământești și vremelnice prin aceste daruri; adică cu podoaba sau frumusețea, cu mirosul și cu mărimea, încât era vedere de mirare. Acesta nu este lucru necrezut, pentru că erau din Rai. Deci, corăbierul acela, luând binecuvântare și iertare de la sfânta, s-a dus. Iar ea a postit o săptămână, mulțumind Domnului de darul ce i l-a trimis. Apoi, întru slava Lui, a început a mânca dintr-un măr, în fiecare zi câte o bucățică, fără a gusta pâine, verdețuri sau orice altă mâncare, nici măcar apă nu bea, până la patruzeci de zile.

Atâta miros ieșea din gura ei în vremea când mânca, încât se umpleau de miros toate surorile și întreaga mânăstire, ca și cum ar fi făcut în fiecare zi miruri și aromate de mult preț; deci, tot văzduhul se umplea de această minunată veselie a Raiului. După aceasta, când a venit Sfânta și Marea Joi, a poruncit tuturor surorilor să se împărtășească cu dumnezeieștile Taine, iar după împărtășire a tăiat al doilea măr în bucăți și a dat fiecăreia câte o bucățică de au mâncat, însă ele nu știau ce este, numai mirosul și dulceața o simțeau în gură și se minunau; deci, simțeau mai ales în sufletul lor când mâncau, multă veselie și bucurie. Pe celălalt măr l-a păstrat cu pază și multă cinste, și în fiecare zi îl mirosea spre îndulcirea și veselia sufletului ei.

După multe alte minuni ce a făcut această cuvioasă, a scos de la moarte nedreaptă pe o rudenie a sa, care, fiind pârâtă la împă-rat de niște oameni răi, a fost închisă și hotărâtă spre moarte. Atunci cuvioasa, arătându-se împăratului în vis, l-a îngrozit pe el, că de nu va elibera pe cel închis și hotărât spre moarte fără de vină, va porni spre izbândă asupra lui pe Împăratul ceresc. Deci, arătându-se mai întâi în vis, apoi și la arătare, l-a făcut de l-a eliberat. Voind el să intre în mănăstire și să vadă pe cuvioasa, a fost oprit de dânsa prin scrisoare, pentru multa ei smerenie.

Un om oarecare, prieten al ei și cunoscut bun, cucernic și iubitor de Hristos, cu numele Hristofor, venea de multe ori în mănăstire, unde ea îl primea cu dragoste și vorbeau împreună, știind că era îmbunătățit. Venind într-o zi și vorbind multă vreme, când voia să meargă, i-a făcut metanie după obicei, cerându-și iertare, dar sfânta i-a zis lui: „Mergi, fiule, Domnul să odihnească sufletul tău cu drepții”. Acestea auzindu-le el, a rămas înmărmurit și întristat, căci, ca un înțelept ce era, a înțeles că nu zicea sfânta acestea fără de vreo înțelegere. Ea, văzându-l tulburat, s-a prefăcut că mintea ei era îndreptată la altceva când a grăit acestea, apoi mângâindu-l din destul, l-a trimis la casa sa; deci, el s-a dus fără să aibă cât de puțin vreun semn de boală. Ajungând la casa sa, a mâncat bine, și în vremea Vecerniei a căzut jos și și-a dat sufletul fără de veste. Aceasta nimeni altul nu o știa, decât numai Sfânta Irina, că pentru aceasta îi zisese lui cuvintele cele mai dinainte.

Deci, una dintre surori, care se întâmplase acolo când cuvioa-sa grăise aceste cuvinte, o ținea de rău, zicând: „Pentru ce, doamna mea, ai zis cuvântul acela lui Hristofor, de s-a dus întristat?” Sfânta i-a răspuns: „Să nu socotești că am zis așa degeaba și la întâm-plare. Dar pentru că vedeam un tânăr strălucit care sta dinapoia lui, ținând în mână o seceră ascuțită și pe alți oarecare în jurul lui, numărându-i anii pe degete, acela a hotărât că ziua lui cea de pe urmă este ziua de astăzi. De nu crezi, cheamă pe roaba Evtihia și trimite-o să se ducă în casa lui, să vadă că într-adevăr a murit”. Deci, trimițând-o pe aceea, l-a găsit mort. De aceea toate s-au minunat și au slăvit pe Dumnezeu că le-a învrednicit a avea o învățătoare ca aceea și de atunci luau aminte mai mult la cuvintele ei. Când zicea cuiva: „Dumnezeu să-l odihnească”, se știa că în acea zi se va sfârși.

Dar de vreme ce și ea era om, trebuia să-și îndeplinească datoria sa, pe care i-a arătat-o acel înger, zicându-i: „Să știi că în anul viitor, în 28 de zile ale acestei luni, după ce vei prăznui pe marele Mucenic Pantelimon, vei veni să stai înaintea Scaunului dumnezeirii”. Atunci era în ziua de 13 iulie și se prăznuia în mânăstirea sfintei înnoirea hramului arhanghelului, căci în aceeași zi a zidit biserica și a sfințit-o. Deci, în celălalt an, când a serbat această prăznuire și a Sfântului Pantelimon, s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine, postind după rânduială mai întâi o săptămână. După aceea s-a rugat mult, fără a gusta ceva, ci numai minunatul acel măr, pe care i-l trimisese din Rai iubitul ucenic al Stăpânului Hristos, împreună cu celelalte două – după cum am zis mai sus -, numai pe acela l-a mâncat pentru slava lui Dumnezeu, când a cunoscut că i-a venit vremea să se ducă către doritul său Mire. Ea n-a voit să-l mănânce mai înainte, numai ca să-l aibă în această petrecere pe pământ spre mângâiere de toate supărările care i s-ar fi întâmplat, ca oricărui om, sau vreo întristare și nemulțumire de la surori.

Când i se întâmpla ceva, îl lua în mâinile sale, și de nemăsuratul lui miros se pierdea toată întristarea și se prefăcea multa ei întristare și mâhnire în bucurie și veselie. Ea se bucura, aducându-și aminte ce fel de îndulcire avea să moștenească în cereasca împărăție. Deci, atunci când a mâncat acel măr, toată mânăstirea s-a umplut de un miros minunat; iar cuvioasa, după mâncarea acelui măr, a venit întru frică, temându-se de moarte și, căutând spre cer, plângea. Monahiile, neștiind pricina mâhnirii ei, plângeau și ele și o întrebau de ce se amărăște.

Dar ea le-a răspuns: „Fiicele mele preaiubite, astăzi mă duc din această lume și nu mă veți mai vedea, pentru că a venit ceasul să mă duc la viața cea veșnică; deci, să puneți egumenă pe ucenica mea, Maria, că Dumnezeu a ales-o și vă va cârmui cu dumnezeiască plăcere. Să vă sârguiți a umbla pe calea cea strâmtă și greoaie, ca să aflați lărgime în Rai. Urâți lumea și cele dintr-însa, pentru că toate acestea sunt vremelnice și deșarte. Urâți sufletele voastre, ca să le dobândiți, după dumnezeiască poruncă. Pe scurt, să nu faceți cât de puțin voia trupului, ci a lui Dumnezeu, pentru că numai Acela poate să vă ajute în ceasul judecății”.

Acestea și alte cuvinte folositoare de suflet zicând ea în cea-sul cel mai de pe urmă, și-a ridicat mâinile și ochii spre cer și se ruga către Domnul, zicând: „Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Păstorule cel Bun, care ne-ai izbăvit pe noi cu Preasfântul și de mult preț Sângele Tău, în mâinile Tale cele sfinte dau această păstorie. Acoper-o cu acoperământul mâini-lor Tale și păzește-o pe dânsa de supărările și ispitele diavolului, că Tu ești sfințirea și izbăvirea noastră și Ție mulțumire înălțăm și Te preamărim pe Tine totdeauna!”

Astfel rugându-se ea, a stat și a început a zâmbi, văzând pe sfinții îngeri că se bucură. Atunci îndată fața ei a strălucit ca soarele și după aceea îndată și-a închis ochii ca și cum ar fi dormit. Astfel și-a dat Domnului sfințitul ei suflet, trăind o sută și trei ani. Însă cu toate bătrânețile, întru nimic nu se stricase frumusețea ei, ci se arăta ca o tânără frumoasă, sau pentru darul fecioriei, că n-a cunoscut lumea împodobită și preaîncuviințată sau că avea deosebit darul lui Dumnezeu, ca să rămână până în sfârșit la dânsa acea frumusețe și podoabă a trupului, ca să mărturisească frumusețea sufletului, precum se învrednicise și de alte daruri de la cerescul său Mire.

Deci, s-a făcut de către surori plâns și bocet și toate se tânguiau după cuviință de lipsa unei maici ca aceasta, dar nu numai ele ci și întreaga cetate a Constantinopolului s-a adunat, și mai ales femeile și tot neamul de orice vârstă, toți alergau împreună, câți au auzit de sfânta ei moarte, ca să sărute spre sfințire sfintele și cinstitele ei moaște. Acolo s-a adunat atâta mulțime de bărbați și femei, încât nu-i încăpea mânăstirea; de aceea n-au putut s-o îngroape până ce nu a înnoptat, și atunci cu sila au săvârșit cele obișnuite îngropării, după rânduiala Sfintei Biserici. Deci, Cuvioasa Irina avea miruri preamirositoare, aromate de mult preț și tămâieri, care le aduseseră arhiereii, după obicei, însă atâta mireasmă ieșea din cinstitele și prealăudatele ei moaște, încât covârșea cu neasemănare toate aromatele și tămâierile cele pământești.

După ce au prohodit-o, au pus-o într-o raclă pregătită mai di-nainte, până ce i-au zidit mormânt nou în biserica Sfântul Teodor, care era lângă mânăstirea Arhanghelului. Acolo au îngropat-o pe cea asemenea cu mucenicul. Din mormântul ei ieșea în fiecare zi minunată mireasmă, mărturisind îndrăznirea cuvioasei cea către Domnul. Acel boier și rudenie a sfintei, pe care îl izbăvise de la moarte, precum am spus mai sus, aducându-și aminte de acea mare facere de bine, prăznuia în fiecare an cu mulțumire și îmbelșugare pomenirea sfintei. Dar nu numai acesta a dobândit facere de bine de la Cuvioasa Irina, ci și oricare ar fi chemat-o cu credință, îi împlinea cererile cele de folos.

Până astăzi face minuni cu mulți din cei ce au nevoie și mai ales cu cei nedreptățiți, care o cheamă în ajutor. Cuvioasa Irina luminează pe judecători de fac judecată dreaptă și cel nedreptățit își ia dreptate. Asemenea lucrează și cu cei ce au vrajbă și ură între ei și o strică, sfânta cea de un nume cu pacea care covârșește toată mintea – Irina zic, cea cu numele înveselitor.

Ea mijlocește cu o negrăită putere dumnezeiască între câți se află pomenire de rău și ură din lucrarea diavolului și le înmoaie inimile lor, le face dragoste și pace, lucrând împreună dumnezeiescul dar. Acest dar dăruiește Cuvioasa Irina celui ce o cheamă cu evlavie, ca să împace sminteala, ca să calce pe urâtorul binelui și să se mărească Domnul Cel întru tot bun, Căruia I se cuvine cinste și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.