Sinaxar 17 august
📑 Cuprins:
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Mucenic Miron, preotul
Sfântul Miron preotul a trăit în Ahaia, pe vremea păgânului împărat Deciu, fiind judecător în acea țară Antipatru. El era de neam cinstit și bogat, bun la obicei și având dragoste către Dumnezeu și către oameni; astfel, era cu toată viața plăcut lui Dumnezeu.
În ziua Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, Antipatru a intrat în biserica creștinească, să prindă pe creștinii adunați și să-i schingiuiască. Sfântul Miron, umplându-se de râvnă, a defăimat pe judecător cu mustrări și l-a ocărât. Judecătorul, prinzându-l, l-a chinuit cumplit și, spânzurându-l de un lemn, l-a strujit cu unghii de fier și l-a ars cu foc. Fiind aruncat într-un cuptor încins, a ieșit foc din cuptor și a ars 150 de slugi păgâne, care stăteau împrejur. Sfântul, stând viu și nevătămat în mijlocul cuptorului, era păzit cu darul lui Hristos și binecuvânta pe Dumnezeu. În văpaie se vedeau sfinții îngeri înconjurându-l și prefăcând focul în răcorire.
După ce cuptorul s-a stins, sfântul a ieșit din el fără vătămare, iar judecătorul îl silea să se închine idolilor. Nesupunându-se el, judecătorul a poruncit să-i jupească pielea de pe dânsul în curele, de la umeri până la picioare. Mucenicul, rupând o curea de pe sine, a aruncat-o în fața judecătorului. După aceea a fost strujit cu unghii de fier peste trupul cel jupuit, apoi s-a dat fiarelor spre mâncare, dar sfântul a rămas nevătămat de ele. Văzându-se judecătorul Antipatru rușinat de Miron, răbdătorul de chinuri al lui Hristos, s-a umplut de mânie și de nebunie și s-a ucis singur cu mâinile sale, pierind cu sunet. Astfel, dându-și diavolilor necuratul său suflet, s-a sălășluit în iad spre veșnica muncă.
Sfântul Mucenic Miron a fost dus în cetatea Cizicului și acolo, tăindu-i-se capul, s-a sfârșit, dându-și sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Deci, luând cunună mucenicească, a intrat întru bucuria Domnului său.
Sfântul Mucenic Patroclu
Pe vremea împărăției lui Aurelian, fiind mare prigonire împotriva creștinilor din Galia, precum și de prin alte părți, era în cetatea Tricasini un bărbat cinstit cu numele Patroclu. El viețuia înaintea cetății, în casa ce i rămăsese de la părinții săi, având bogății și averi multe, slujind ziua și noaptea Dumnezeului ceresc, iubind legea Lui și păzind creștineasca credință. Deci, fiind învățat bine la înțelegerea cărților, se îndeletnicea întotdeauna cu citirea dumnezeieștilor Scripturi și în toate ceasurile își pleca genunchii la rugăciune; iar ca hrană mânca o dată în zi, și anume în ceasul al doisprezecelea, săvârșind mai întâi, înaintea mâncării, multe cântări și rugăciuni lui Dumnezeu. Bogățiile pe care el le avea, le împărțea la săracii care aveau trebuință, la văduve și la sărmani, dar mai vârtos la creștinii cei săraci, care iubeau din toată inima pe Dumnezeu. Deci, atât de multe erau îndurările lui, încât li se părea săracilor că învățătorul acela le dăruia comori cerești, pentru că nu-și ascundea lui comori pe pământ, ci la ceruri; și astfel se înstrăina de toate desfătările lumești, așteptând împărăția lui Dumnezeu.
Acest sfânt bărbat, fiind cu frica lui Dumnezeu, trăia în postiri și rugăciuni și în toată plăcerea de Dumnezeu. Lui i s-a dat de la El stăpânire asupra diavolilor, dăruindu-i și darul tămăduirii bolilor. Sfântul izgonea duhurile cele viclene cu acea putere și tămăduia toate bolile dintre oameni cu puterea lui Hristos.
În acea vreme, păgânul împărat Aurelian, prigonitorul cel cumplit al creștinilor, plecând din cetatea Seconiei, s-a dus în Tricasia și, auzind de Sfântul Patroclu, a poruncit să-l prindă și să-l aducă la dânsul. Deci, văzându-l pe dânsul, i-a zis: „Am auzit despre neînțelegerea ta, că cinstești credința cea deșartă și te închini Aceluia Care a fost bătut de oameni peste obraz!” Dar sfântul n-a răspuns împotriva acelui cuvânt al lui fără de frică.
Atunci Aurelian a zis: „Cum te numești?” Sfântul a grăit: „Numele meu este Patroclu”. Aurelian l-a întrebat: „De ce credință ești și cărui Dumnezeu te închini?” Sfântul Patroclu a răspuns: „Mă închin Dumnezeului celui viu și adevărat, Care viețuiește în ceruri, Care privește pe cei smeriți și Care le știe pe toate, mai înainte de a se face ele”. Aurelian a zis: „Depărtează-te de nebunia aceasta și închină-te zeilor noștri, căci vei avea de la noi cinste, bogăție și numele tău va fi slăvit”. Sfântul a răspuns: „Eu nu știu alt Dumnezeu afară de Cel adevărat, Care a făcut cerul și pământul, marea și toate cele văzute și nevăzute”. Aurelian a zis: „Arată-ne nouă, dacă sunt adevărate cele ce grăiești”. Patroclu a răspuns: „Cu adevărat, toate cele grăite de mine sunt adevărate; dar, de vreme ce minciuna v-a biruit pe voi, de aceea nu credeți, pentru că adevărul este urât minciunii”.
Aurelian a zis: „De nu vei jertfi zeilor, te voi da pe tine focului”. Sfântul a răspuns: „Eu mă aduc jertfă Dumnezeului meu, Care a binevoit a mă chema pe mine la mucenicie pentru numele Lui cel sfânt”. Atunci împăratul Aurelian, umplându-se de mânie, a poruncit să pună în picioarele mucenicului obezi de fier înroșite în foc, să-i lege mâinile înapoi cu lanț de fier înroșit în foc, și să-l arunce în temniță, până ce va socoti cum să-l piardă pe el. Dar sfântul, fiind în legături, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Fie, Doamne, mila Ta ca să mă mângâie pe mine, robul Tău, după cuvântul Tău”. Și iarăși: „Mă voi bucura și mă voi veseli de mila Ta, că ai căutat spre smerenia mea”.
După trei zile, împăratul Aurelian, șezând înaintea poporului la divanul cel din priveliște, a poruncit să scoată pe mucenic din temniță și să-l pună înaintea judecății sale. Deci, sfântul fiind adus, împăratul a zis către el: „Vino, hulitorule, de te răscumpără de la moarte și jertfește zeilor!”
Mucenicul a răspuns: „Domnul nostru Iisus Hristos a răscumpărat sufletele robilor Săi din moartea cea veșnică, și nu părăsește pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul; însă, de voiești să ai ceva din vistieriile mele, îți voi da ție, pentru că te văd că ești sărac!” Aurelian a zis: „Cum mă numești pe mine că sunt sărac, când sunt împărat și bogățiile mele sunt fără de număr?” Sfântul a răspuns: „Ai bogății pământești pieritoare, dar ești sărac, că, avându-te singur pe tine, sfânta credință cea întru Domnul nostru Iisus Hristos nu ai pus-o în inima ta; de aceea vei fi osândit de Dumnezeu, Dreptul judecător, împreună cu tatăl tău, diavolul”. Aurelian a zis: „Mult mă ocărăști pe mine și nu voiesc ca să-ți fiu ție milostiv”. Mucenicul a zis: „Milostiv îmi este mie Dumnezeul meu, Căruia îi slujesc din tinerețe; dar amar va fi ție, când vei fi dus la locul acela unde este muncit diavolul, căruia tu îi slujești; acolo vei vedea chinurile cele veșnice ce te așteaptă pe tine!”
A zis împăratul: „Eu nu știu cele ce zici, ci știu numai că tu ești în mâinile mele și nu este altul care să te scoată pe tine din mâinile mele”. Sfântul a zis: „Ai trupul meu în stăpânirea ta, dar nu poți a te atinge de sufletul meu, pentru că nimeni nu are putere peste dânsul, decât numai singur Dumnezeu, Care l-a dat pe el și Care ne-a zis și nouă robilor Săi: Nu vă temeți de cei ce omoară trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă; ci vă temeți mai ales de Acela Care poate ca și sufletul și trupul să-l piardă în gheena focului. Împăratul Aurelian a zis: „Oare zeii noștri, care ne dau nouă adevărate răspunsuri ori de câte ori îi întrebăm pe ei, n-au o putere ca aceea, când pe tine, vrăjmașul și hulitorul lor, te lasă până acum să trăiești?” Grăit-a sfântul: „Știi cine sunt zeii voștri?” Aurelian a răspuns: „Zeii noștri sunt: Apolon cel ales, Jupiter cel mare și Artemida, mama zeilor. Ei spun înaintea oamenilor, fără minciună, cele ce au să fie”.
Sfântul Patroclu a zis: „Despre Apolon, căruia tu îi zici că este dumnezeu, am auzit de la părinții noștri că a fost păstor la dobitoacele lui Amdet, împăratul Tesaliei. Jupiter, căruia tu te închini ca lui Dumnezeu, știm că a fost un om necurat, desfrânat, răpitor și scornitor de toate răutățile. El semăna învrăjbiri și zavistie între oameni, făcând ucideri și jefuind cele străine; a murit cu preanecurată moarte, încât nici pământul n-a primit stârvul lui. Iar Artemida, care se zice că este maica zeilor voștri, cine nu știe că a fost o îndrăcire adevărată? O, ce ticăloasă nebunie a oamenilor celor orbiți cu necredința, care cinstesc cele deșarte și mincinoase!”
Împăratul a zis: „Mare este răbdarea mea, că am ascultat până acum acele hule ale tale. Deci, cuvântul cel mai de pe urmă îți spun ție: de nu te vei închina cu jertfe lui Apolon, lui Jupiter și Artemidei, îndată te voi ucide în ceasul acesta”. Mucenicul a răspuns: „Schingiuitor preanecurat, tu ești asemenea cu tâlharul care ucide pe omul nevinovat, iar trupul lui nu poate să-l mănânce; tot astfel ești și tu, care te lauzi asupra trupului meu! Chiar de mă vei și ucide, dar nu mă vei mânca; iar de ai și mânca trupul meu, dar sufletul meu nu poți să-l vatămi”. Mucenicul zicând acestea, Aurelian s-a mâniat foarte tare, și îndată l-a condamnat să fie tăiat cu sabia. Deci a poruncit ostașilor să-l taie, nu pe pământ uscat, ci într-o baltă mocirloasă, ca să nu se învrednicească de îngroparea omenească, ci să fie mâncat de jivine, de păsări și de fiare.
Ostașii, luând pe Patroclu, mucenicul lui Hristos, l-au dus la malul râului, care se numea Sevcan, ca să-l taie în balta care este lângă mal. Sfântul, mergând cu veselie la moarte, se ruga, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu lăsa trupul meu să se afunde în acel loc mocirlos, ci dă slavă preasfântului Tău nume, ca să se mărească înaintea ochilor vrăjmașilor Tăi, ca să nu zică străinii: „Unde este Dumnezeul lor?” Ascultă, Stăpâne, rugăciunea mea, precum ai ascultat pe Moisi și pe Aaron, care se rugau pentru poporul Tău, și, despărțindu-le lor marea, i-ai trecut ca pe uscat. Așa să-mi porun-cești și mie, ca să trec râul acesta în partea cealaltă, în loc uscat, ca acolo sângele meu să se verse pentru Tine; și astfel trupul meu să se odihnească în pământ. Mântuiește-mă de tină, ca să nu mă afund; izbăvește-mă de cei ce mă prigonesc„.
Sfântul rugându-se astfel, s-au întunecat ochii ostașilor care îl duceau pe el și nu mai vedeau pe mucenicul; iar el, intrând în pârâu, mergea cu picioarele în apă până la jumătatea fluierelor, deși râul acela era mare și adânc, dar și mai adânc din pricina venirii multor ploi, însă apa nu ajungea nici până la genunchii mucenicului. Deci, trecând pe celălalt mal, s-a suit în muntele care era acolo, zicând: Domnul păzește sufletele cuvioșilor Săi și îi izbăvește din mâna păcătosului. Ostașii, nevăzând pe mucenicul pe care-l duceau, se mirau și se spăimântau, temându-se de împărat, ca să nu spună că au eliberat de voie pe cel osândit și să înceapă a-i pedepsi pe ei. Deci, ziceau între ei: „Cât de mare este Dumnezeul acelui om, care l-a izbăvit din mâinile noastre nevăzut!” Iar alții ziceau între ei: „Acela nu era om, ci o nălucire, căci s-a ascuns din ochii noștri!”
Cercetând ei mult și neîndrăznind să se ducă la împărat, o femeie slujitoare de idoli a trecut cu luntrea pe lângă malul acela al râului și, auzind cearta și mâhnirea lor, a zis către ei: „Omul acela creștin, pe care voi îl căutați, l-am văzut în partea cealaltă a râului, pe munte, zăcând cu fața în jos și rugându-se către Dumnezeul său”. Ei, având grabă ca să verse sângele cel nevinovat, îndată au trecut râul cu luntrea și, alergând la munte, au găsit pe sfântul, precum le-a spus acea femeie. Atunci cel mai mare ostaș a zis cu mânie către sfânt: „Cu adevărat ești vinovat de moarte, căci ai fugit de noi; dar, iată, iarăși ești în mâinile noastre și de acum nu vei mai scăpa de noi până ce vei muri sau vei jertfi zeilor, de voiești să fii viu”. Sfântul le-a răspuns: „Eu nu mă voi închina diavolilor celor necurați, ci numai singur adevăratului Dumnezeu”.
Ostașii au zis către dânsul: „Dar ce fel este Dumnezeul tău, născut sau făcut?” Sfântul a zis: „O, ce rătăcire deșartă! O, ce necredință a înșelătorului! O, ce cuvinte de nebunie! Pentru Dumnezeul cel fără de început cine poate să grăiască ceva? Și neamul Lui cine îl va spune? Acela a zis și toate s-au făcut. Acela a poruncit și s-au zidit toate cele ce sunt văzute și nevăzute. Acela a trimis izbăvitor neamului omenesc pe unul născut Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care Și-a vărsat sângele Său pentru noi, ca să ne izbăvească pe noi din pierzare și din veșnica moarte. Și, înviind a treia zi din morți, S-a înălțat la cer, iar ucenicii, privindu-L, au primit pe Sfântul Duh, pe care Îl făgăduise. Deci, precum Sfântul Duh a învățat prin gurile apostolilor, tot așa se cuvine a crede; pentru că învățătura Aceluia este dreaptă și adevărată. Cel ce nu va crede învățătura Aceluia, nu va vedea viața veșnică, ci mânia lui Dumnezeu va fi asupra lui în veci. Noi, creștinii, credem cu neîndoire și așteptăm să câștigăm viața veșnică de la Hristos, Dumnezeul nostru, pătimim cu dragoste pentru Dânsul și murim cu osârdie, știind că ori de vom fi vii, ori de vom muri, ai Domnului suntem. Iar toți cei ce se închină diavolilor, ca și voi, cu diavolii împreună vor fi afundați în focul gheenei!”
Sfântul grăind acestea, ostașii mai mult s-au pornit spre mânie și, numindu-l pe el hulitor al zeilor lor, au scos săbiile spre tăierea lui. Atunci mucenicul s-a rugat către Dumnezeu, zicând: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu, căci Tu știi că mor pentru numele Tău cel preasfânt!” Astfel a fost tăiat capul Sfântului Mucenic Patroclu. După tăiere, ostașii, luând capul lui, l-au aruncat departe de trup și s-au dus. În vremea aceea, erau în acel munte, undeva aproape, doi bătrâni săraci, care mai înainte primeau milostenie din mâinile sfântului. Deci, fiind și ei creștini, au văzut sfârși-tul mucenicului și au auzit ultimele sale cuvinte. După plecarea ostașilor, au luat cu mare frică trupul și capul mucenicului, temându-se să nu fie prinși de păgâni, și l-au ascuns până seara, spunând despre aceasta în taină întâiului preot, Evsevie, al acelei cetăți.
Sosind noaptea, preotul Evsevie a mers cu diaconul Liberie și, învelind cu pânză curată acel sfânt trup, l-au îngropat cu liniște în aceeași noapte, cântând cuviincioasa cântare de psalmi, dar, de frică, nu aveau lumânări. Așa s-a sfârșit mucenicul lui Hristos, Sfântul Patroclu, împărățind Aurelian peste romani; iar peste noi stăpânind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Cuviosul Alipie, zugravul Pecerscăi
Cuviosul părintele nostru Alipie al Pecerscăi s-a arătat următor dumnezeiescului Evanghelist Luca, căci el slujea Domnului, Care ne-a făcut pe noi după chipul și după asemănarea Sa. El închipuia pe icoane cu minune nu numai fețele sfinților, dar și bunătatea acelora, în sufletul său. Pe lângă aceasta s-a arătat și doctor minunat, a cărui viață dreptcredincioasă s-a închipuit nouă astfel:
Fericitul Alipie a fost dat la învățătura zugrăvirii icoanelor de către părinții săi, în zilele binecredinciosului domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici și pe vremea egumeniei Cuviosului Nicon. El a fost dat după rânduiala lui Dumnezeu și după sfătuirea Cuvioșilor părinți Antonie și Teodosie, care s-au arătat la zece ani după moartea lor în Constantinopol, zugravilor greci, care au venit la împodobirea sfintei biserici Pecersca. Alipie a fost singur văzător al minunii despre care se scrie în povestirea cea pentru sfânta biserică Pecersca, când zugravii împodobeau cu aur altarul, icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu singură s-a închipuit într-însul, apoi s-a luminat mai mult decât soarele; după aceasta un porumbel a zburat din gura ei, și apoi a intrat în gura icoanei Mântuitorului ce era sus. Încă de pe atunci fericitul Alipie, învățându-se, ajuta meș-terilor săi și toate le lua în mintea sa, căci lucrarea Preasfântului Duh petrecea în acea sfântă biserică a Pecerscăi.
Deci, zugravii sfârșindu-și lucrul lor și împodobind cu chipuri sfânta biserică, Alipie s-a împodobit și el cu îmbunătățitul chip al rânduielii celei călugărești, de către cuviosul egumen Nicon. El a început a se deprinde cu duhovniceștile fapte bune ale sfinților, căci acum știa bine închipuirea cea materialnică a feței lor. Și era așa de meșter și preaînțelept în lucrul său, încât și din icoanele cele materialnice, cu darul lui Dumnezeu, putea să pună de față îmbunătățitele chipuri duhovnicești. El a învățat meșteșugul zugrăvirii icoanelor, nu pentru adunare de bogății, ci pentru săvârșirea faptelor bune; pentru că lucra sfintele icoane, pe cât era de trebuință tuturor, egumenului și fraților, neluând nimic pentru osteneala sa.
El mai ales îi ruga pe toți ca, văzând în vreo biserică icoane învechite, să-i spună lui; iar el, netrebuindu-i nici o plată pe pământ, le împodobea prin lucrul mâinilor sale. Sau de nu avea cândva să lucreze cuiva, atunci lua împrumut aur și argint pentru trebuință; astfel că în ostenelile sale se îndeletnicea și, cărora le era dator, le plătea cu icoane. Aceasta o făcea ca să nu fie fără lucru, ci să se asemene sfinților părinți celor de demult, care la lucrul mâinilor se nevoiau de-a pururea, și însuși marele Apostol Pavel, care pentru sine zice: Că trebuinței mele și celor ce sunt cu mine, au slujit aceste mâini ale mele.
De i se întâmpla cândva vreo dobândă din lucrul mâinilor lui, atunci o împărțea în trei părți: întâia parte o lăsa pentru nevoia icoanelor; a doua, pentru milostenia săracilor, iar a treia pentru, trebuința mânăstirească. Deci, astfel făcând în toți anii, nu se odihnea nici ziua, nici noaptea, pentru că noaptea se îndeletnicea în privegheri, în rugăciuni și la închinăciuni, iar ziua se nevoia la lucrul mâinilor, cu toată smerenia, necâștigarea, curățenia, răbda-rea, postul, dragostea și dumnezeiasca gândire. El niciodată nu se vedea fără lucru, nedeosebindu-se de soborul bisericesc.
Văzând egumenul meșteșugul acestui cuvios zugrav atât de îmbunătățit, căci era vrednic ca lângă monahicescul chip cel îngeresc, să închipuiască în sine și lucrarea chipului celui de o ființă, adică Iisus, Fiul lui Dumnezeu, preot după rânduiala lui Melchisedec, l-a ridicat pe el prin sârguința sa la treapta preoției. Atunci cuviosul, punându-se în sfeșnic ca o făclie, sau mai bine zis ca un chip la locul înalt, a strălucit cu mai multă podoabă a faptelor bune monahicești și preoțești, încât el s-a arătat nu monah simplu, ci făcător de minuni, dintre ale cărui faceri de minuni se cuvine a pomeni pe unele aici.
Un bogat oarecare din cetatea Kievului, fiind plin de lepră, a căutat ajutor de la doctori, de la vrăjitori și de la oameni de altă credință, dar n-a folosit nimic; deci, mai mult rău și-a făcut. Atunci unul din prieteni l-a îndemnat să meargă la Mânăstirea Pecersca și să roage pe părinții aceia să se roage pentru dânsul, dar el abia a voit. Când îl duseră acolo, egumenul a poruncit să-l adape cu apă din puțul Cuviosului Teodosie și să-i spele capul și fața lui, și îndată a scos puroi pentru necredința sa, încât toți, de mirosul urât, au fugit de la dânsul; deci, s-a întors la casa sa, plângând și tânguindu-se de rușinea mirosului și n-a ieșit multe zile la lumină, zicând către prietenii săi: „Am acoperit rușinea obrazului meu, m-am înstrăinat de frații mei și nemernic m-am făcut fiilor maicii mele, căci nu am mers cu credință la cuvioșii părinți Antonie și Teodosie”.
Deci, el în toate zilele aștepta moartea. Venindu-și odată în sine, a gândit să-și mărturisească toate greșelile sale; de aceea a mers iarăși la Mânăstirea Pecersca, la Cuviosul Alipie, și s-a mărturisit înaintea lui. Iar cuviosul i-a zis lui: „Bine ai făcut, fiule, mărturisindu-ți lui Dumnezeu păcatele tale înaintea nevredniciei mele, pentru că așa și proorocul mărturisește de sine, către Domnul, zicând: Voi mărturisi fărădelegea mea Domnului, și tu ai lăsat păgânătatea inimii mele. Apoi l-a învățat pe el mult despre mântuirea sufletului; deci, luând vopsele pentru zugrăvirea icoanelor, i-a împodobit fața lui, ungându-i bubele cele cu puroi; apoi, ducându-l în biserică, l-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine și i-a poruncit să se spele cu apa aceea cu care obișnuiesc preoții a se spăla după împărtășire. Deci, chiar acolo i-au căzut lui bubele și îndată i s-a dat cea dintâi închipuire frumoasă a sănătății sale. Astfel s-a făcut de un chip, întru această facere de minuni, Cuviosul părintelui nostru Alipie cu Domnul Hristos, căci, precum Hristos a tămăduit pe cel lepros, i-a poruncit să se arate preotului și să aducă dar pentru curăția sa, tot astfel și acest cuvios a poruncit bubosului său să se arate înaintea lui, fiind în rânduiala slujbei preoțești, și să aducă darul acela de care proorocul grăiește: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte ce mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema!
Deci se pomenește aici și acest dar: că strănepotul acestui bubos, pentru curăția lui, a ferecat cu aur un chivot de la sfântul prestol al bisericii Pecersca.
Cuviosul Alipie a mai fost iarăși de un chip cu Hristos, care a tămăduit pe un orb din naștere; căci, precum Hristos a tămăduit pe acela, întâi ungându-i ochii cu tină, apoi poruncindu-i să se spele în scăldătoarea Siloamului, care se zice trimis, tot astfel și acest cuvios, întâi a uns bubele leprosului său cu vopsele de zugrăvit icoane, apoi i-a poruncit să se spele cu apa cu care obișnuit se spală preoții după împărtășire. Deci, în acest fel l-a tămăduit de bubele cele întunecate, împreună încă și de orbirea păcatelor, de a cărui grabnică tămăduire, toți cei ce atunci veniseră împreună din cetate, s-au mirat foarte mult.
Deci, Cuviosul Alipie le-a zis lor: „Fraților, luați aminte la ceea ce se zice: Nimeni nu poate să slujească la doi domni. Acest om mai înainte se robise vrăjmașului prin păcatele farmecelor, iar mai pe urmă venise la Dumnezeu, deznădăjduit de mântuirea sa, după sfatul vrăjmașului, necrezând Domnului cel ce poate mântui; pentru aceea mai multă stricăciune năvălise asupra lui. Pentru că Domnul a zis: Cereți, și vi se va da; dar nu așa cu îndoială, ci cu credință. Iar acum, când acela s-a întors și s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu de cele ce a făcut, ascultându-l eu și Dumnezeu fiind bogat în milă, L-a tămăduit. Auzind oamenii acestea, s-au închinat și s-au întors înapoi cu cel tămăduit, slăvind pe Dumnezeu și pe cel ce l-a născut pe el. A slăvit pe Cuvioșii părinți Antonie și Teodosie și pe acest cuvios părinte, Alipie, ucenicul acelora, de care se zicea că într-adevăr este la noi un nou Elisei, care l-a tămăduit de lepră, ca pe Neeman Sirianul.
A mai fost încă și un alt oarecare bărbat iubitor de Hristos, tot din aceeași cetate a Kievului, care a zidit o biserică, și a voit să facă șapte icoane mari pentru împodobirea ei. Atunci a dat argint și scânduri pentru icoane la doi monahi, știutori ai Mânăstirii Pecersca, rugându-i ca pentru zugrăvire să întrebe pe Alipie. Acei monahi n-au spus nimic lui Alipie, iar argintul l-au oprit pentru ei. Trecând câtăva vreme, a trimis omul acela la monahi, să afle dacă îi sunt icoanele zugrăvite. Iar ei au răspuns: „Lui Alipie îi trebuie mult argint”. Și iar au luat argintul trimis de om, pe care, de asemenea, l-au oprit. Apoi, fiind singuri fără de rușine, au vorbit cuvinte nedrepte asupra sfântului, către omul acela, zicând că: „Îi mai trebuie încă pe atât pe cât a luat”. Iar omul iubitor de Hristos, a dat a treia oară, zicând: „Voiesc din mâinile lui numai rugăciune și binecuvântare”. Dar fericitul Alipie nu știa nimic de ceea ce fac acei monahi.
După aceasta, omul iar a trimis, vrând să știe cu adevărat dacă îi sunt icoanele zugrăvite sau nu. Monahii, nemaiștiind ce să răspundă, au zis: „Alipie a luat argintul tău în trei rânduri și acum nu vrea să zugrăvească icoanele”. Pentru aceea, acel om iubitor de Hristos, a mers cu mulți tovarăși în Mânăstirea Pecersca la Cuviosul egumen Nicon, și i-a spus pricina mâhnirii sale. Chemând pe Alipie, i-a zis: „Frate, de ce ai făcut acestui fiu al nostru o nedreptate ca aceasta, că te-a rugat de multe ori, dându-ți cât ai voit, iar tu, făgăduindu-te și luând mult argint, nu-i zugrăvești icoanele, pe când uneori le faci în dar?”
Răspuns-a Alipie: „Cinstite părinte, știi sfinția ta că niciodată nu m-am lenevit în acest lucru, dar acum nu știu despre ce-mi vorbești!” Egumenul iarăși a zis: „Ai luat trei prețuri pentru șapte icoane, și nici până acum nu le-ai zugrăvit”. Deci, spre mustrarea sfântului, a trimis să aducă îndată scândurile acelor icoane, care înainte de acea noapte se văzuseră nezugrăvite într-o cămară mânăstirească. Asemenea a poruncit să cheme și pe acei monahi, prin care acel om trimitea sfântului argintul. Deci, venind trimișii au adus icoanele zugrăvite cu meșteșug, punându-le înaintea egumenului și a celor ce erau cu el. Atunci toți s-au mirat și, înspăimântându-se cu cutremur, au căzut cu fața la pământ și s-au închinat acelor chipuri nefăcute de mână al Domnului, al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale sfinților Săi.
Venind după aceasta și cei doi monahi care mințiseră împotriva lui Alipie, și neștiind de minunea ce se făcuse, au început a se certa cu sfântul, zicându-i: „Trei prețuri ai luat, iar icoanele nu le zugrăvești”. Auzind cei ce erau acolo de această năpastă, le-a arătat icoanele, zicându-le: „Iată, icoanele s-au zugrăvit de Dumnezeu Însuși, Care mărturisește nerăutatea lui Alipie”.
Văzându-le ei s-au spăimântat de această minune. Atunci egumenul, văzând furtișagul și minciuna lor, i-a izgonit din mânăstire, și au căzut din toate lucrurile lor. Însă nici așa nu și-au lăsat răutatea, ci grăiau hule împotriva Cuviosului Alipie și spuneau oamenilor în cetate: „Noi singuri am zugrăvit acele icoane, iar stăpânul lor nevrând să ne dea plata, ne-am lipsit de tocmeală; și iată, a gândit și a mințit că acele icoane s-au zugrăvit de Dumnezeu, și au îndreptățit pe Alipie”. Astfel a orbit poporul ce alerga la privirea icoanelor și la închinarea lor. Deși acei oameni au crezut atunci acelor monahi ce cleveteau pe Cuviosul Alipie, Dumnezeu, Care preamărește pe sfinții Săi, precum singur a zis în Evanghelie: Nu poate cetatea să se ascundă stând deasupra muntelui, nici aprind făclia și o pun sub obroc, ci în sfeșnic ca să lumineze tuturor, – n-a tăinuit îmbunătățitele nevoințe ale acestui cuvios bărbat, pentru că vestea a ajuns la domnul Vladimir Monomahul, adică despre minunea ce s-a făcut.
Această minune s-a adeverit însă și mai mult, pentru că, oarecând, prin voința lui Dumnezeu, luând foc toată cetatea Kievului, a ars și biserica ce avea acele icoane; dar după foc s-au găsit acele șapte icoane întregi și nevătămate. Auzind voievodul de acest lucru, a mers singur să vadă minunea ce se făcuse. Văzând icoanele ce rămăseseră, a auzit cu încredințare despre ele cum s-au zugrăvit într-o noapte, cu voia lui Dumnezeu, cel ce a izbăvit de năpaste pe Cuviosul Alipie. Atunci voievodul Vladimir Monomahul a preamărit pe Dumnezeu, Făcătorul tuturor, care a făcut atâtea minuni, pentru faptele bune ale Cuviosului Alipie, și, luând una din acele icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a trimis-o în cetatea Rostovului, în biserica cea de piatră zidită de dânsul. S-a întâmplat odinioară de a căzut și acea biserică din Rostov, însă acea icoană a rămas nevătămată. Atunci a dus-o în biserica de lemn, care după o vreme a ars de foc, dar icoana a rămas iarăși nevătămată, neavând nici o stricăciune de foc. Toate acestea închipuiau îmbunătățita viață a Cuviosului părintelui nostru Alipie, pentru care acele icoane s-au zugrăvit fără de mână.
Acum să venim și la minunea ce se povestește de sfârșitul sfântului, anume, cum acest făcător de minuni și meșter zugrav a trecut de la această viață vremelnică. Un dreptcredincios i-a dat Cuviosului părinte Alipie o icoană, Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca s-o zugrăvească, rugându-l s-o gătească de praznicul Adormirii. După câteva zile cuviosul s-a îmbolnăvit, și se apropia de sfârșitul său; astfel că icoana era nezugrăvită. Din această pricină, omul acela se supăra și se mâhnea asupra sfântului. Dar Alipie îi zicea: „Fiule, nu te supăra venind la mine, ci aruncă-ți spre Domnul grija ta, căci El va face cum va voi, adică icoana, la al său praznic va sta la locul ei”. Deci, omul, crezând cuvintelor cuviosului, s-a dus bucurându-se la casa sa. Apoi, venind iarăși la Vecernia praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și văzându-și icoana nezugrăvită și pe Cuviosul Alipie mai bolnav, îl defăima, zicându-i: „De ce nu mi-ai spus de slăbiciunea ta, că aș fi dat altuia să-mi zugrăvească icoana, ca praznicul să-mi fie luminos și cinstit, dar acum, iată că m-ai rușinat”. Cuviosul a răspuns cu blândețe: „O, fiule, n-am făcut aceasta din lenevire, însă Dumnezeu poate ca icoana Maicii Sale să o zugrăvească cu un cuvânt, pentru că eu acum mă duc din lumea aceasta, precum mi-a arătat mie Domnul, iar pe tine nu te voi lăsa întristat”. Auzind aceasta, omul acela a plecat foarte întristat.
Îndată după plecarea acelui om, a intrat un tânăr luminos la Cuviosul Alipie și a început a zugrăvi acea icoană; iar Alipie, socotind că stăpânul icoanei s-a supărat pe dânsul, a trimis alt zugrav. La început i se părea că acela este un om, dar graba și frumusețea lucrului îl arăta pe el că este înger, căci uneori punea aur pe icoană, iar alteori freca pe piatră felurite vopsele și cu acelea zugrăvea; astfel, în trei ceasuri a zugrăvit o icoană foarte frumoasă. După aceea a zis către cuvios: „Părinte, lipsește ceva de aici sau am greșit în ceva?” Cuviosul i-a răspuns: „Bine ai făcut-o, Dumnezeu ți-a ajutat să o zugrăvești cu așa frumoasă podoabă, și singur El a lucrat aceasta prin tine”. Apoi, sosind seara, zugravul acela s-a făcut nevăzut cu icoana.
Deci, stăpânul icoanei, de mare mâhnire, toată noaptea a petrecut-o fără somn, că nu avea icoana gata pentru praznic, numindu-se pe sine nevrednic și păcătos de un dar ca acesta. Sculându-se, s-a dus la biserică să plângă a sa greșeală; dar, deschizând ușa bisericii, a văzut icoana la locul său, strălucind foarte mult. Atunci a căzut de frică, socotind că o nălucire i s-a arătat lui; apoi, arătându-se puțin și privind, a cunoscut că este icoana lui, și de aceea, fiind în cutremur și spaimă mare, și-a adus aminte de cuvintele Cuviosului Alipie, care îi zisese că icoana îi va fi gata la praznicul său. Deci, alergând, a deșteptat pe casnicii săi, și îndată au mers cu bucurie în biserică după dânsul, cu lumânări și cu tămâieri.
Văzând ei icoana că strălucea ca soarele, au căzut cu fețele la pământ, i s-au închinat ei și au sărutat-o cu toată veselia sufletului. După aceasta, acel om dreptcredincios s-a dus la egumen și a început a-i spune și lui minunea ce se făcuse cu acea icoană. Apoi au mers împreună la Cuviosul Alipie și l-au văzut pe el ducându-se din lumea aceasta. Însă l-a întrebat egumenul: „Părinte, cum și de cine s-a zugrăvit icoana omului acesta?” Iar spunându-le lor toate cele ce a văzut, a zis: „Îngerul a zugrăvit-o și iată-l și acum stă de față, vrând să mă ia pe mine”. Acestea zicându-le, și-a dat sufletul său în mâinile Domnului, în 17 zile ale lunii august. Frații, îngrijindu-i trupul, l-au pus în biserică, și făcând deasupra lui cântarea cea obișnuită, l-au pus în peștera Cuviosului Antonie.
Astfel, acest sfânt zugrav și făcător de minuni, a împodobit cerul și pământul, suindu-se acolo cu sufletul său cel îmbunătățit, iar aici fiind cu trupul, în cinstea lui Dumnezeu Tatăl, începătorul zugravilor, Care a zis: Să facem om după chipul și asemănarea noastră. Asemenea și a chipului Ipostasului său, lui Dumnezeu Fiul, Care cu chipul s-a aflat ca omul, împreună cu a Sfântului Duh, Care s-a coborât în chipul limbilor de foc, prin Care, deoființă fiind, să ne fie și nouă, ca, împreună cu părintele nostru Alipie, să-l lăudăm în vecii vecilor. Amin.
Notă – În această zi mai facem pomenirea sfinților mucenici Straton, Filip, Evtihian și Kiprian, care în Nicomidia au fost aruncați fiarelor spre mâncare, pentru Hristos, dar ele nu s-au atins de dânșii. Ei s-au sfârșit aruncându-se în foc.
În Prolog sunt puși în această zi și sfinții mucenici Pavel și Iuliana. Pomenirea acestora a fost pus în ziua de 4 martie. Tot acolo este pus pe larg și pătimirea lor; deci cel ce va voi să știe mai mult, să citească despre această zi.
Tot în Prolog mai sunt puși în această zi și sfinții mucenici Tirst și Levchie, cu soțiile lor. Aceștia se pare că sunt aceia de la 14 decembrie; acolo găsiți ceva despre pătimirea lor pe larg.