Sinaxar 2 decembrie

📑 Cuprins:

• Sfântul Prooroc Avacum
• Sfânta Muceniță Miropia
• Cuvioșii Ioan, Iraclemon, Andrei și Teofil
• Cuviosul Părinte Atanasie

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Prooroc Avacum

Sfântul prooroc Avacum era din seminția lui Simeon, feciorul lui Asafat, din părțile Iudeii, și pentru viața sa cea plină de fapte bune a primit de la Dumnezeu darul proorocirii. El a proorocit despre robia Ierusalimului, despre pustiirea bisericii și luarea poporului în robie și a plâns foarte mult văzând mai înainte nevoile ce aveau să vie asupră-i. Iar când a venit Nabucodonosor, împăratul haldeilor cu puterea sa asupra Ierusalimului, atunci Avacum a fugit în pământul ismailitenilor și a fost pribeag în pământ străin. Iar după robia Ierusalimului, întorcându-se Nabucodonosor în ale sale, s-a întors și Avacum în țara sa, arând pământul și slujind secerătorilor în vremea secerișului.

Odată el a făcut fiertură și a dumicat pâine în vas și a zis către cei din casă: „Eu mă duc departe și de voi zăbovi, voi să duceți pâine secerătorilor”. Acestea zicând, a ieșit din casă și i s-a arătat îngerul Domnului pe cale și i-a zis: „Avacume, du prânzul pe care-l ai, lui Daniil în Babilon, în groapa cu lei”. Și apucându-l îngerul Domnului de creștet l-a ridicat de părul capului și l-a dus în Babilon deasupra gropii, în sunetul duhului său, în depărtare de două mii două sute șaizeci și cinci de stadii și a strigat Avacum zicând: „Daniile, Daniile, primește prânzul pe care ți l-a trimis ție Dumnezeu”. Și Daniil a zis: „Ți-ai adus aminte de mine, Dumnezeule și n-ai lăsat pe cei ce Te iubesc pe Tine”. Și sculându-se Daniil a mâncat. Iar îngerul lui Dumnezeu iarăși a pus pe Avacum la locul lui în pământul iudaic.

El a proorocit și despre întoarcerea poporului din Babilon, ca și despre nașterea Domnului Hristos și încetarea legii celei vechi; și a răposat cu doi ani înainte de întoarcerea poporului din robie și a fost îngropat în satul său.

Sfânta Muceniță Miropia

Sfânta fecioară Miropia s-a născut în cetatea Efesului, din părinți creștini și a fost luminată cu sfântul botez, după ce tatăl ei se mutase din acestă viață. A fost crescută apoi de maica sa în frică de Dumnezeu și avea dragoste a merge adeseori la mormântul Sfintei mucenițe Ermionia, una din fetele Sfântului Apostol Filip, din ale cărei sfinte moaște curgea mir plin de tămăduiri. Deci luând Miropia din mirul sfintei mucenițe Ermionia și dându-l neputincioșilor, îi tămăduia. Împărățind atunci Decie și pornind prigoana asupra creștinilor, maica sa a luat pe Miropia și s-au dus în insula Hiului, unde avea o moștenire. Închizându-se cu fiica sa într-o casă, se rugau lui Dumnezeu.

Venind odată ighemonul Numerian în insula aceia, a fost prins, fiind creștin, fericitul Isidor, bărbatul cel minunat și cu bună cucernicie, care avea dregătoria de ostaș. Pe acesta, ca unul ce păstra cu sfințenie credința în Hristos și se lepăda de închinăciunea idolească, chinuindu-l ighemonul cu felurite munci, l-a ucis prin tăiere de sabie și l-a aruncat într-o râpă spre mâncarea fiarelor și a păsărilor; și a pus strajă de departe ca să nu fure creștinii trupul mucenicului.

Sfânta fecioară Miropia, pornindu-se cu râvnă dumnezeiască, a mers noaptea cu roabele sale și a luat în taină trupul mucenicului și tăinuindu-l cu cinste, l-au pus în loc însemnat. Apoi, fiind înștiințat ighemonul că s-a furat trupul lui Isidor, a ferecat cu fiare pe străjeri și a poruncit ca să-i poarte pe dânșii prin toată insula aceia și să-i ispitească zicând că de nu vor afla trupul cel furat până la ziua cea însemnată lor, să li se taie capetele.

Atunci văzând Sfânta Miropia pe străjeri chinuiți cu lanțuri, legați și târâți, și mai auzind că de nu vor afla trupul li se vor tăia și capetele lor, s-a umilit cu sufletul și a zis în sine: „Dacă aceștia pătimesc așa pentru mine, care am luat pe ascuns trupul mucenicului, și vor fi tăiați, apoi amar va fi mie la judecata lui Dumnezeu, căci se va munci sufletul meu, ca una ce am fost pricinuitoarea uciderii acestor oameni”. Și îndată a strigat către dânșii: „O! prietenilor, trupul pe care l-ați pierdut, eu l-am luat, pe când voi dormeați”.

Ostașii auzind aceasta îndată au luat-o și au dus-o înaintea lui Numerian ighemonul, zicând: „Stăpânul nostru, aceasta este care a furat mortul”. Iar ighemonul a întrebat pe sfântă: „Adevărate sunt cele grăite despre tine?”. Sfânta a răspuns: „Adevărat”. Și a zis ighemonul: „Cum ai îndrăznit, o, femeie blestemată să faci aceasta?”. Iar dânsa a răspuns: „Îndrăzneață sunt, mustrând ticăloșia și nebunia ta!”.

La aceste cuvinte mândrul ighemon s-a pornit spre mânie și îndată a poruncit să o bată pe dânsa cu toiege, fără milă; și a fost bătută mult. Apoi a fost târâtă de cosițele părului ei prin toată insula aceia, strujindu-i toate mădularele. Apoi au închis-o în temniță, fiind aproape moartă. Iar la miezul nopții, rugându-se sfânta, a strălucit o lumină în toată temnița; o ceată de îngeri au stat înaintea ei și în mijlocul lor era Sfântul Isidor, cântând toți cântarea cea întreit sfântă. Căutând Sfântul Isidor la muceniță, a zis: „Pace ție, Miropie, s-au auzit rugăciunile tale de către Dumnezeu, căci iată vei fi împreună cu noi și vei primi cununa cea gătită ție”. Acestea zicând Isidor, îndată Sfânta muceniță Miropia, bucurându-se, și-a dat Domnului duhul său și s-a umplut temnița de negrăită bună mireasmă, pe care și străjerii temniței, mirosind, se înspăimântară și se minunară. Iar unul dintr-înșii, văzând și auzind toate acelea, alergând la preot, i-a spus toate cu amănuntul și a primit Sfântul Botez; după aceea a dobândit sfârșit mucenicesc. Iar trupul Sfintei Miropia l-au luat creștinii și l-au îngropat cu cinste în loc însemnat, slăvind pe Dumnezeu.

Cuvioșii Ioan, Iraclemon, Andrei și Teofil

Acești cuvioși părinți erau de loc din cetatea Oxirih, care se află în Egipt, aproape de râul Nilului. Părinții lor au fost creștini. Îndeletnicindu-se multă vreme cu citirea Sfintelor Scripturi, li s-a umplut sufletul de căință. De aceea au părăsit lumea și, fiind povățuiți de Dumnezeu, s-au dus în cele mai adânci locuri ale pustiului. Acolo au dat de un bărbat sfânt foarte bătrân și s-au nevoit împreună cu el un an.

După moartea bătrânului, au rămas în locul acela șaizeci de ani, trăind în post și aspră viețuire. Se hrăneau numai cu poame și beau apă din Nil; și aceasta numai de două ori pe săptămână. Trăiau despărțiți unul de altul, umblau prin munți, locuiau prin peșteri și se rugau lui Dumnezeu. Sâmbăta și Duminica se întâlneau, săvârșeau Sfânta Euharistie și erau împărtășiți de îngerul Domnului cu Sfintele Taine.

Acestea ni le-a povestit marele sihastru Pafnutie, care i-a văzut și a scris viața lor.

Cuviosul Părinte Atanasie

<i>Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, de va și muri, viu va fi. Mântuitorul a împlinit acest cuvânt, pe care L-a zis, pentru Lazăr cel mort de patru zile și pentru Cuviosul părintele nostru Atanasie, închis în Pecersca, dorind ca și noi să împlinim cuvântul bogatului, zis către Lazăr cel sărac, adică: Dacă va merge cineva din morți la dânșii, se vor pocăi.

Acest cuvios Atanasie era călugăr în Sfânta Mănăstire Pecersca, având viață sfântă și plăcută lui Dumnezeu și mult bolind, a murit. Iar frații au îngrijit trupul lui și l-au înfășat după cum se obișnuiește la moartea călugărului; dar din neîngrijire, mortul a rămas două zile neîngropat. Atunci s-a făcut noaptea arătare egumenului, zicând așa: „Omul lui Dumnezeu Atanasie zace de două zile neîngropat și tu nu bagi seamă”. Iar egumenul a venit a treia zi împreună cu frații, la cel mort ca să-l îngroape, dar l-au aflat pe el șezând și plângând.

Deci s-au înspăimântat toți dacă au văzut că a înviat și-l întrebau: „Cum ai înviat și ce ai văzut sau ai auzit?”. Iar el nu le răspundea lor altceva decât numai atâta: „Mântuiți-vă!”. Însă aceia mai mult îl rugau pe Atanasie, vrând a auzi ceva de la dânsul prin care și ei să se folosească. Atunci le-a zis lor: „De voi spune vouă, nu veți crede și nici mă veți asculta pe mine”. Iar frații i-au răspuns cu jurământ că vor păzi toate oricâte va zice. Drept aceea a zis lor cel ce înviase: „Să aveți supunere în toate către egumen, pocăiți-vă în tot ceasul și vă rugați Domnului Iisus Hristos și Preacuratei Lui Maici, ca și cuvioșilor părinți Antonie și Teodosie, ca să vă săvârșiți viața voastră bine și să vă învredniciți a fi îngropați aici în peșteră, împreună cu sfinții părinți. Pentru că aceste trei lucruri sunt mai mari decât toate faptele cele bune. Și dacă cineva va ajunge să săvârșească acestea toate, după rânduială, fericit va fi, dar să nu se înalțe cu mintea. Iar mai mult să nu mă mai întrebați, ci vă rog, iertați-mă”. Acestea zicând, a intrat în peșteră și astupând ușa după sine a petrecut acolo doisprezece ani, neieșind nicăieri, încât niciodată n-a văzut soarele. Ci plângea neîncetat ziua și noaptea, gustând puțină pâine și apă la două zile, iar în toți anii aceia n-a grăit nimănui nimic.

Apoi, când era să se mute la Domnul, a chemat pe toți frații și le-a zis aceleași cuvinte de mai sus, pentru ascultare și pocăință. Și a adormit cu pace în Domnul, apoi s-a așezat cu cinste acolo în peșteră, unde s-a și nevoit.

Iar după adormire, a adeverit sfințenia sa prin facere de minuni. Pentru că un frate anume Vavila, fiind bolnav de șale de mulți ani, a fost dus la moaștele acestui fericit și, sărutând trupul lui, îndată s-a vindecat. Din ceasul acela până la moartea sa, niciodată n-a mai bolit de șale, nici de altă boală. Deci Vavila mărturisea despre aceasta fraților (dintre care era și Sfântul Simon, scriitorul vieții acestuia), adică, despre arătarea doctorului său, într-acest fel: „Eu, zice el, pe când zăceam în mare durere, a intrat deodată acest fericit Atanasie și mi-a zis: „Vino la mine și te voi vindeca!” Iar eu am vrut să-l întreb când și cum a venit? Dar el îndată s-a făcut nevăzut. Drept aceea, crezând celui ce mi s-a arătat, m-am sârguit a fi adus către dânsul și așa m-am vindecat”.

De atunci, au priceput toți, că acest cuvios Atanasie este fericit și plăcut lui Dumnezeu. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne învrednicim a învia și noi din moartea păcatelor și să viețuim cu plăcere de Dumnezeu în pocăință. După aceasta să dobândim viața cea veșnică, în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă, împreună cu izvorul vieții, adică Dumnezeu Părintele, și cu făcătorul de viață Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.