Sinaxar 22 septembrie

  1. /
  2. Sinaxar
  3. /
  4. Septembrie
  5. /
  6. Sinaxar 22 septembrie

📑 Cuprins:


🔊 Sinaxar audio:

*Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa, sursa: sinaxar.ro

🎬 Sinaxar video:


Sfântul Sfințitul Mucenic Foca, Episcopul Sinopiei

În cetatea Sinopiei era un om numit Pamfil, și avea de soție pe Maria. Aceștia au născut pe acest fericit Foca, care din tinerețe era plin de darul Duhului sfânt; îi gonea pe diavoli din oameni și tămăduia neputințele. Ajungând la vârsta bărbatului desăvârșit, pentru viața lui cea îmbunătățită, a fost ales episcop acelei cetăți. Șezând pe scaunul său, păștea bine oile cele cuvântătoare, cu cu-vântul și cu lucrul, adăugând, spre nevoința sa, mai mari osteneli. Și au fost arătate la toți lucrurile lui cele bune, pentru care se proslăvea Tatăl cel ceresc. A întors mulți oameni de la rătăcirea lor și pe păgâni de la închinarea către idoli i-a adus la cunoștința unuia Dumnezeu. Iar când a vrut Domnul ca să-l învrednicească, a înștiințat pe robul său de această voie a sa prin vedenie, astfel: Un porumbel a zburat de sus, având în gura sa o cunună de flori, pe care punând-o pe capul fericitului, i-a grăit cu glas omenesc, zicându-i: „Acum s-a umplut paharul tău, care se cade a-l bea”. Din această vedenie sfântul a cunoscut muncile cele ce erau să-i vină pentru Hristos. Iar noi, din aceasta cunoaștem plăcerea lui cea mare către Dumnezeu, că s-a învrednicit a fi încoronat din cer fiind în trup. Așa iubește prea bunul Dumnezeu pe cei drepți și plăcuți ai săi: îi încununează pe dânșii cu slavă și cu cinste și pune pe capetele lor coroană. Acest Sfânt Foca era mire ceresc după curăția sa sufletească și trupească, cu care cerul a vrut să se împreune, și i-a pus lui cunună.

Cununa aceea era cununa cea mai bună a cămării Mântuitorului, cu care avea să fie încoronat în veci, când se va veseli la nunta Mielușelului.

După acest semn prea slăvit, a fost prins și chinuit pe timpul împărăției lui Traian (98-117) de către African. El a silit mult pe sfânt să jertfească idolilor, dar sfântul, în locul acelora, a vrut a se aduce pe sine însuși jertfă lui Dumnezeu.

Și, după ce nu s-a supus mai marelui și nu a dat lucrului făcut de mâini omenești cinstea aceea care se cuvine Unuia Dumnezeu care șade pe Heruvimi, atunci mai marele a poruncit ca legând pe sfânt la un lemn să-i rupă mădularele. Și era trupul lui zdrobit de răni, și rupt în bucăți. Precum păsările răpitoare flămânde se grămădesc la vreun stârv și îl rup mâncându-l, așa rupeau muncitorii din trupul cel curat al pătimitorului lui Hristos. Însă el a răbdat cu vitejie și a auzit un glas din înălțime întărindu-l și așa a biruit muncile pentru Iisus, Cel ce l-a întărit pe el când pătimea, ca într-un trup străin; că nu și-a cruțat trupul pentru mărturisirea Aceluia care nici sufletul nu l-a cruțat, ci L-a pus pentru noi pe Cruce. Suferințele grele și pătimirea le socotea ca pe o răcorire a raiului, pentru Hristos, Domnul Cel ce a pătimit pentru noi. Pentru că a suferit cu înlesnire robul Domnului, pentru dragostea dumnezeiască, și de s-ar fi adunat din toată lumea asupra lui chinuitorii și toate chinurile, el era gata să le rabde pe toate pentru iubitul său, zicând cu David: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea” (Psalm 56, 10). Apoi, cei ce-l chinuiau l-au pus pe el pe o tigaie arsă în foc și îndată tigaia s-a răcit, pentru că biruia duhovnicescul foc care ardea spre Dumnezeu în inima lui puterea focului celui simțit. El s-a arătat biruitor asupra tuturor muncilor la care a fost supus, că se arăta oastea cea îngerească și lumina lui Dumnezeu cea nemăsurată, împrejurul lui. Și era în temniță luminat cu lumină cerească, în legături, veselit cu nădejdea cereștii mântuiri, în necazuri mângâiat de îngeri și în bătăi întărit de Iisus. Iar după chinurile cele de multe feluri, îl aruncară într-o baie înfocată, și acolo, rugându-se, și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu și s-a încoronat cu coroana biruinței în Biserica celor ce dănțuiesc, iar trupul lui cel sfânt a fost îngropat de cei credincioși cu cinste și mai multe minuni se săvârșesc la mormântul lui.

Sfântul Mucenic Foca grădinarul

În aceeași cetate a Sinopei era, într-altă vreme, alt Foca, care își făcuse o grădină aproape de mare și sădind într-una felurite verdețuri și, vânzând din acestea, avea hrana pentru sine și ajuta pe cei săraci, iar alte verdețuri din grădina sa le punea lângă cale ca să le ia cei ce treceau pe acolo. Fiindcă era foarte iubitor de prieteni și de străini, făcea mai mare grădină duhovnicească în sufletul său decât cea materială, sădind florile gândurilor celor curate și aducând roadele bunătăților, încât putea sufletul acela sfânt a se numi chiar grădină a Sfântului Duh. Căci era ea ca o grădină mult roditoare, că în ea se înmulțeau roadele cele duhovnicești care sunt dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostivirea, credința, blândețea, înfrânarea poftelor; iar încuiată, pentru că acolo nu intrau tâlharii gândurilor, pentru că n-a putut aici să intre vechiul tâlhar, diavolul, cel ce a furat în grădina Raiului pe strămoașa noastră, nici a furat bunătățile Sfântului Foca, care cu frică-și lucra mântuirea sa, ascultând pe apostolul cel ce zice: „Fiți treji, privegheați! că potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind umblă, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).

Deci, viețuind sfântul așa, a străbătut vestea între oameni pentru viața lui cea îmbunătățită. Că fapta cea bună nu poate a se tăinui ca lumânarea cea aprinsă, care și în noaptea întunecoasă strălucește de departe. Așa și Sfântul Foca povățuindu-i în mijlocul întunericului, în neamul cel necredincios și îndărătnic strălucea prin bună credință pe mulți la lumina cunoștinței.

S-a auzit despre dânsul până la „necuratul” mai mare al țării aceleia, căruia i s-a spus că Foca crede în cel Răstignit și întoarce și pe alții în urma sa. Iar dregătorul îndată a trimis pe slujitori să ucidă pe robul lui Hristos. Și mergând slujitorii, căutau pe Foca să-l ducă la moarte. Iar el i-a întâmpinat și a întrebat: „Pe cine căuta-ți?” Atunci ei au zis: „Pe Foca, căutăm”. Iar Foca le-a zis: „Întoarceți-vă la mine, domnii mei, și eu voi spune vouă despre dânsul”. Și i-a primit pe ei în casa sa și i-a ospătat din destul, pentru că așa se cuvine după Scriptură a face vrăjmașilor tăi: de flămânzește vrăjmașul tău, dă-i lui pâine, sau de însetează, adapă-l pe el. După ce slujitorii s-au veselit bine de vin, i-a întrebat Foca: „Pentru ce pricină căutați pe omul acela?”. Iar ei i-au spus lui taina, zicând: „La chinuire îl căutăm. Că ne-a trimis mai marele ca să-l ucidem că nu cinstește pe Dumnezeu, ci Celui Răstignit se închină”. Iar Foca a zis: „Rogu-mă vouă, stăpânii mei, îngăduiți până mâine în casa mea mâncând și bând și dimineața eu îl voi da pe el vouă. Că nimeni nu-l știe așa precum îl știu eu și locuiește nu departe de mine. Acum s-a dus oareunde, dar va veni fără de zăbavă și eu singur îl voi aduce în mâinile voastre”. Iar ei, ascultându-l, dănțuiau în chiar casa lui Foca pe care îl căutau.

Iar el în acea vreme și-a gătit lui însuși un mormânt în grădină și a rânduit toate cele spre trebuința îngropării. Orice avea le-a împărțit la săraci, și a petrecut toată noaptea aceea în rugăciune, gătindu-se de moarte înainte. Când a fost a doua zi, slujitorii aceia trimiși de mai marele, sculându-se, au zis către dânsul: „Oare unde este Foca pe care te-ai făgăduit să-l dai în mâinile noastre?”; el le-a zis cu veselie: „Este aici, stăpânii mei! Faceți cu dânsul ce vreți”! Slujitorii ziseră: „Dar unde este el?” Foca a răspuns: „Eu sunt Foca pe care voi îl căutați să-l ucideți. Eu sunt robul lui Iisus Hristos, ca-re de spurcații voștri idoli mă lepăd. Deci, omorâți-mă!” Ei, auzind, s-au mirat și s-au rușinat, nevrând să-și sângereze mâinile cu sângele unui om bun ca acesta, care îi ospătase și le făcuse bine destul și, vrând să se ducă, au zis. „Vom spune mai marelui că deși l-am căutat pretutindenea pe Foca, nu l-am aflat”. El s-a închinat lor și apucându-se de picioarele lor i-au rugat să-și îndeplinească porunca: „Cu nimic – zicea – nu-mi veți răsplăti binele ce v-am făcut eu, decât atunci când, dezlegându-mă din legăturile trupului, mă veți trimite la doritul meu Hristos”. Sfântul Foca dorea să se dezlege și să petreacă cu Hristos, și cu osârdie vroia ca pentru Hristos, Domnul său, să-și verse sângele. „O dragoste ca aceea a avea către Dumnezeu îmi este mai bună mie – zice – decât viața aceasta vremelnică”. Și rugând așa pe slujitori, a luat cununa muceniciei pentru că ei i-au tăiat capul cu sabia și el a trecut de la grădina pământească la cea cerească. Iar sfintele lui rămășițe au fost îngropate în mormântul gătit de dânsul, deasupra cărora, mai pe urmă, răsărind bunacredință, s-a zidit o Biserică în numele lui. Și multe daruri scoteau credincioșii de la sfintele moaște ale pătimitorului lui Hristos ca dintr-un izvor care izvora neîmpuținată apă de minuni; pentru că unii primeau tămăduiri în boli, alții mângâiere în necazuri, iar alții ajutor în primejdii cu rugăciunile Sfântului Mucenic Foca.

Și nu numai în acea cetate a Sinopei, ci în toată lumea, pe pământ și pe mare, tuturor celor ce cu credință chemau numele lui, și se încredințau ajutorului și rugăciunilor lui, s-a arătat mare făcător de bine și ajutător grabnic în nevoie.

Cei ce înoată pe mare au obicei a chema în ajutor pe Sfântul Foca, pentru că de multe ori li se arăta lor aievea; uneori noaptea, întâmplându-se să fie învăluire, îl deștepta pe cârmaciul dormind lângă cârmă; alteori, se vedea singur că întinde vetrelile; uneori se arăta stând pe partea dinainte a corăbiei și socotind trecerea mării, iar alteori se vedea umblând pe mare. Era mărit numele Sfântului Foca în multe corăbii, care pluteau pe Marea Neagră, pe Marea Adrianopolului și pe Ocean. Și cântecele acelea pe care obișnuiesc corăbierii a le cânta, le prefăcuseră ei în cântări de laudă Sfântului Foca, așa încât în tot ceasul numele lui era în gurile oamenilor celor ce umblau pe mare în corăbii și făceau lucrări pe ape; și în odihna lor aveau pe Sfântul Foca, cel ce era acolo mereu. Ei aveau o rânduială ca aceasta: când ședeau la masă sau la vreun ospăț, deosebeau o parte din bucate și din băutură Sfântului Foca. Dar de vreme ce nu putea să fie una ca aceea, adică să șadă cu dânșii sfântul la masă, să mănânce și să bea, fiind fără de trup și nevăzut, și nu-i trebuia hrană sau băutură; unul dintre dânșii cumpăra acea parte de hrană a Sfântului Foca, iar prețul se punea într-un sicriaș anume. Și aceasta o făceau în toate zilele: o parte din masa lor o hărăzeau sfântului și, unul după altul, cumpărând acea parte; astăzi unul dintre dânșii, mâine altul, poimâine al treilea și așa mereu; începând de la cel dintâi, până la cel de pe urmă, partea aceea o cumpărau și adunau prețul ei deosebit. Iar când soseau la un mal undeva, prețul acela ce se aduna din părțile cele vândute ale Sfântului Foca le împărțeau la săraci, la neputincioși, la sărmani și la străini. Și s-a păzit acea obișnuită rânduială între dânșii timp de mulți ani, până la acea vreme când vrăjmașii sfintei Cruci, prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre luând toate părțile acelea, smeriră foarte mult sfânta credință, și îi împuținară pe creștini. Cu toate acestea, și acum Sfântul Foca, folositorul tuturor cel de obște, nu încetează a ne ajuta nouă, celor ce înotăm pe marea lumii acesteia, în corabia cea de puțină vreme a vieții noastre; spre cerescul liman să îndreptăm plutirea noastră, prin rugăciunile cele calde ale sale pentru noi către Dumnezeu, prin care de toată înecarea, învăluirea și furtuna să ne izbăvim, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Prooroc Iona

Sfântul prooroc Iona era fiul lui Amatie. Mama acestui prooroc Iona, fiind văduvă, petrecea în Sarepta Sidonului. Această văduvă a hrănit pe Ilie proorocul în vreme de foamete; mai ales ea a fost hrănită de dânsul, că vadra de făină n-a scăzut si urciorul cu untdelemn nu s-a împuținat în casa ei prin venirea proorocului. Atunci Iona, fiind prunc mic, s-a îmbolnăvit și a murit. Și a zis văduva către Ilie: „Ce ai avut cu mine, omule al lui Dumnezeu? Ai venit la mine ca să-mi pomenești păcatele mele și să-mi omori fiul?” Iar Ilie a zis: „Dă-mi fiul tău”. Și l-a luat din brațele ei și l-a suit în foișor unde ședea el și l-a pus pe patul său. Apoi, a strigat Ilie către Dumnezeu și a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, oare și văduvei la care locuiesc îi faci rău, omorând pe fiul ei?” Și suflând de trei ori peste copil a strigat către Domnul și a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!” (III, Regi 17, 18-21).

Și s-a făcut așa că a înviat pruncul, cel ce avea să fie în pântecele chitului înainte închipuitor al Învierii lui Hristos.

Venind în vârstă, viețuia cu fapte bune, umblând în toate poruncile Domnului, fără de prihană; și bine a plăcut lui Dumnezeu atâta, încât s-a învrednicit proorocescului dar și a proorocit despre patimile Domnului și despre pustiirea Ierusalimului și sfârșitul lui: „Când vor vedea pietrele strigând cu subțire glas și de jale și din lemn glas către Dumnezeu, atunci se va apropia mântuirea și vor merge toate neamurile în Ierusalim la închinăciunea Domnului și va fi Ierusalimului a se urî întru pustiire de fiare și atunci va veni sfârșitul a toată suflarea”.

Către acest Iona a fost cândva cuvântul Domnului care i-a zis: „Scoală-te și mergi în cetatea cea mare, Ninive, și propovăduiește într-însa că s-a suit zvonul răutății ei la mine”. Iar Iona, socotindu-se întru sine, a zis: „Dar dacă nu vor crede cuvintele mele ninivitenii și vor începe a mă munci?” (Iona 1,2). De aceea, temându-se, s-a sculat și a fugit în Tarsis, vrând să se ascundă de la fața Domnului. Dar nu poate nimeni să se ascundă de Dânsul, că „al Domnului este pământul și plinirea lui”. Cine se va ascunde de la Acela care pretutindeni este și pe toate le împlinește? Deci, fugind Iona, a mers la Ioppi și a aflat o corabie mergând la Tarsis și a dat chiria și a intrat într-însa, vrând să plutească spre părțile unde gândea. Iar Domnul, vrând să-l învețe pe robul său și să-i îndrepte micșorarea sufletului, a ridicat un vânt puternic pe mare și s-a făcut o furtună grozavă. Iar corabia în mijlocul valurilor izbindu-se, pătimea de furtună și era să se sfărâme. Și se temeau corăbierii și a strigat fiecare către dumnezeul său, și au lepădat toate uneltele și toată încărcarea din corabie în mare, ca să se ușureze (corabia) de dânsele. Iar Iona se pogorâse în fundul corăbiei și dormea acolo horcăind. Și a mers la dânsul cârmaciul și l-a deșteptat zicându-i: „Ce hrăpești? Tu nu auzi primejdia ce ne-a cuprins, că pierim? Scoală-te și te roagă Dumnezeului tău ca să ne mântuiască pe noi, să nu pierim”.

Și a zis fiecare către aproapele său: „Veniți să aruncăm sorți și vom cunoaște pentru cine este răul acesta asupra noastră; care din noi este mai păcătos la Dumnezeu?”. Și au aruncat sorți și au căzut ei pe Iona. Și ziseră către dânsul: „Spune-ne nouă pentru ce este răul acesta asupra noastră și care este lucrul tău; de unde vii și unde mergi, din ce țară și din ce popor ești tu?”. Și zise către dânșii (Iona): „Rob al Domnului sunt eu și cinstesc pe Domnul Dumnezeul cerului, Care a făcut marea și uscatul. Și greșind înaintea Lui, m-am temut și acum fug de la fața Lui”.

Oamenii se temeau auzind acestea și, fiindu-le frică, ziseră către dânsul: „Ce-ți vom face ție ca să se potolească marea deasupra noastră?” Fiindcă marea se ridica și se înălța mai tulburată. Și a zis către dânșii Iona: „Luați-mă și mă aruncați în mare și va înceta marea deasupra voastră, că am înțeles că pentru mine este furtuna aceasta așa de mare asupra voastră”.

Au luat pe Iona și l-au aruncat în mare și s-au micșorat valurile mării. Și se temură oamenii, cu frică mare, de Domnul, și au jertfit Domnului jertfă și-I înălțară rugăciune.

Domnul a poruncit unui chit mare să înghită pe Iona. Și a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopți, stând și rugându-se; și-a întins palmele sale în chipul crucii și striga către Domnul în necazul său. Iar Domnul, milostiv, „l-a certat pe el, iar morții nu l-a dat”, că a poruncit chitului și a aruncat pe Iona pe uscat. Când s-a aflat el pe pământ și a văzut lumina zilei, cerul, pământul și marea, s-a închinat lui Dumnezeu „Celui ce a izbăvit din stricăciune viața lui”.

Iar după aceasta a fost cuvântul Domnului către Iona a doua oară, zicându-i: „Scoală-te și mergi în Ninive, cetatea cea mare, și propovăduiește într-însa după propovăduirea cea mai dinainte pe care Eu ți-am grăit-o ție”. Și s-a sculat Iona și a mers în Ninive, iar Ninive era o cetate mare a lui Dumnezeu, ca de trei zile cale. Și a început Iona a intra în cetate, după o cale de o zi, a propovăduit și a zis: „Încă trei zile și Ninive se va prăpădi”. Și au crezut oamenii niniviteni în Dumnezeu. Au poruncit post și s-au îmbrăcat în saci, de la cei mari până la cei mici ai lor și a ajuns cuvântul până la împăratul Ninivei, care s-a sculat de pe scaunul său și a lepădat hainele de pe sine și s-a îmbrăcat în sac și a șezut pe cenușă, dând poruncă în toată cetatea să păzească postul trei zile nu numai oamenii, ci și dobitoacele, și apă să nu bea. Și s-a îmbrăcat toată cetatea în saci, și a ținut post, și a strigat cu tărie către Dumnezeu, și s-a întors fiecare din calea sa cea rea, și s-a căit.

Deci, văzând Dumnezeu întoarcerea lor, i-a miluit, și n-a adus asupra lor relele pe care voia să le aducă. Și a făcut cu dânșii după negrăită mila sa. Iar după acele trei zile a ieșit Iona din cetate – și suindu-se pe un munte – și-a făcut lui o colibă, și ședea sub dânsa în preajma cetății. Și văzând că nici un rău nu pătimește cetatea, s-a mâhnit cu mâhnire mare și a zis către Domnul: „O, Doamne, care nu sunt acestea cuvintele mele, pe care le-am grăit, încă fiind eu în pământul meu? Pentru aceasta am apucat a fugi în Tarsis, că am cunoscut că milostiv ești tu și îndurat, îndelung răbdător, și mult milostiv. Și acum, Stăpâne Doamne, ia sufletul meu de la mine, că mai bine este să mor decât să mai trăiesc”. Și a poruncit Domnul Dumnezeu unei tigve, noaptea, de a crescut deasupra capului lui Iona, ca să-i facă umbră și să-l acopere pe el de arșița soarelui. Și s-a bucurat Iona de tigvă cu bucurie mare, și s-a odihnit sub dânsa în ziua aceea, iar în noaptea viitoare, a poruncit Dumnezeu unui vierme să roadă tigva, și a doua zi s-a uscat tigva și ardea soarele cu zăduful capul lui Iona și slăbea cu sufletul Iona, și se lepăda de sufletul său zicând: „Mai bine este mie să mor decât să trăiesc”. Și a zis Domnul Dumnezeu către Iona: „Te-ai scârbit tu pentru tigvă”? Și a zis (Iona): „M-am scârbit eu până la moarte”. Și a zis Domnul: „Tu te-ai mâhnit pentru o tigvă cu care nu te-ai ostenit, nici te-ai îngrijit pentru ea, care într-o noapte s-a făcut și într-o noapte a pierit, iar Mie oare să nu-mi fie milă de Ninive, cetatea aceea mare, în care petrec mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care s-au întors către mine și s-au pocăit?”

Deci, întorcându-se Iona de la Ninive, n-a petrecut în pământul său, ci, luându-și pe mama sa, s-a dus în pământul Assiriei, în țara celor de altă seminție, pentru că zicea: „Numai așa voi șterge ocara mea, că am mințit proorocind risipirea cetății Ninive”.

Iar după ce a murit mama lui, au îngropat-o pe ea în Libanul Devorin. Iar el, locuind în pământul Assiriei, a murit acolo și a fost îngropat în peștera Kenezeului, fiind înainte de nașterea lui Hristos cu opt sute de ani.

Iar acum, stând înaintea lui Hristos Domnul în ceruri și săturându-se de vederea feții Lui, îl slăvește pe El cu proorocii și cu apostolii și cu toți sfinții în veci. Amin.

Sfântul Petru Vameșul

În părțile Africii era un vameș, anume Petru, foarte nemilostiv, care niciodată nu miluia pe săraci, nici nu se mai gândea la moarte, nu mergea nici la bisericile lui Dumnezeu și își astupa urechile sale de la cei care cereau milostenie. Iar bunul iubitor de oameni, Dumnezeu, Cel ce nu vrea moartea păcătosului, ci se îngrijește de mântuirea tuturor, și cu judecățile care știe mântuiește pe fiecare, Acela, și cu Petru acesta a făcut după bunătatea sa, și a mântuit pe el cu un chip ca acesta: Într-o vreme săracii și scăpătații șezând la ulițe, începu a lăuda casele milostivitorilor, și a se ruga lui Dumnezeu pentru dânșii, iar pe cei nemilostivi îi ocărau.

Deci, a ajuns cuvântul și până la acest Petru, căruia îi ziceau că este cu totul nemilostiv. Și se întrebau unul pe altul dacă luat-a cineva cândva din casa lui Petru ceva milostenie, zicând toți că nimeni n-a luat de la dânsul ceva. S-a sculat apoi un sărac și a zis: „Ce-mi veți da mie dacă eu voi merge acum și voi scoate de la dânsul milostenie?” Și făcură între dânșii rămășag. Deci, mergând săracul, a stat la poarta casei lui Petru. Ieșind Petru din casă și ducând slugile un catâr încărcat de pâine la casa vameșului, săracul, cel ce făcuse rămășag cu tovarășii săi, i s-a închinat lui și a început a cere milostenie într-adins, plângându-se. Iar el, neaflând piatră, a apucat o pâine și a aruncat în cel sărac, l-a lovit în obraz și s-a dus. Iar săracul, apucând pâinea, a mers la tovarășii săi, zicându-le că din înseși mâinile lui Petru a luat pâinea aceea. Și a lăudat pe Dumnezeu că Petru vameșul este milostiv.

După două zile s-a îmbolnăvit vameșul și, fiind aproape să moară, s-a văzut pe sine în vedenie că era cercetat la oarecare judecată și punându-se faptele lui în cumpănă, de o parte a cumpenelor stau niște arapi puturoși și mârșavi, iar de altă parte a cumpenelor stau niște bărbați foarte luminoși la chip. Deci, arapii aducând toate faptele cele rele pe care Petru vameșul, din tinerețe, în toată viața sa, le făcuse, le puneau în cumpănă, iar bărbații cei purtători de lumină nimic bun nu aflau din faptele lui Petru, pe care să le pună de partea cumpenei lor, împotriva lucrurilor lui celor rele care erau aduse de diavoli. Ședeau întristați și, nepricepându-se, unul către altul zicea: „Noi, dar, nu avem nimic aici”. Atunci a răspuns unul dintre dânșii: „Cu adevărat nu avem nimic, fără numai o pâine pe care a dat-o lui Hristos mai înainte cu două zile, și aceea încă fără de voie”. Deci puseră pâinea aceea de partea aceea a cumpenii și îndată a tras cumpăna mai mult decât cea dintâi. Atunci ziseră către vameș acei bărbați frumoși la chip: „Mergi, sărace Petre, și mai adaugă la pâinea aceasta, ca să nu te ia pe tine arapii aceia mârșavi și să te ducă în chinul cel veșnic”.

Venindu-și apoi în sine Petru cugeta la cele ce văzuse, și a cunoscut că vedenia nu era nălucire, ci era adevărată, pentru că a văzut toate păcatele cele făcute din tinerețe, pe care acum le și uitase; pe toate acelea, adunându-le, arapii le-au pus în cumpănă. Și zicea în sine, minunându-se, Petru: „Dacă o pâine, pe care am aruncat-o în fața săracului, mi-a ajutat mie atât de mult încât nu m-au luat pe mine diavolii, cu cât mai mult milostenia cea multă, făcută cu blândețe și cu osârdie, va ajuta acelora care, fără cruțare, își împart bogățiile lor la săraci?” Și de atunci s-a făcut foarte milostiv, încât nici pe sine singur n-a vrut să se cruțe. Mergând odată el la vamă, l-a întâmpinat un corăbier gol, care sărăcise din înecarea corăbiei. Acela, căzând la picioarele lui, cerea să-i dea și lui o haină cu care să-și acopere goliciunea trupului. Iar Petru, dezbrăcând de pe sine haina cea de deasupra, bună, de mult preț, i-a dat-o lui. Iar corăbierul, rușinându-se a umbla într-o haină ca aceea, așa de prețioasă, a dat-o la un neguțător să o vândă. Deci, s-a întâmplat că Petru, întorcându-se de la vama sa, a văzut haina aceea spânzurată în târg, la vânzare. De aceea s-a mâhnit foarte și, mergând în casa sa, n-a gustat hrană de mâhnire, ci a încuiat ușa cămării sale și, plângând și tânguindu-se, gândea întru sine zicând: „N-a primit Dumnezeu milostenia mea, n-am fost vrednic ca să aibă săracul pomenirea mea”. Așa, mâhnindu-se și suspinând, a adormit puțin și, iată, a văzut pe cineva frumos la chip și strălucind mai mult decât soarele și având pe capul său o cruce era îmbrăcat în acea haină, pe care el o dăduse corăbierului celui sărac.

Și l-a auzit pe el, zicând către dânsul: „Ce plângi, întristându-te, frate Petre ?” Iar el a răspuns: „Cum să nu plâng, stăpânul meu, că pe cele ce le dau săracilor din acelea ce mi-ai dat mie, ei iarăși le vând în târg?” Atunci, i-a zis lui Cel ce i se arătase: „Oare cunoști haina aceasta pe care Eu o port?” Iar vameșul i-a răspuns: „Așa, stăpâne, o cunosc că era a mea, cea cu care am îmbrăcat pe cel gol”. I-a zis lui Cel ce i se arătase: „Nu te mâhni, dar, iată, de când ai dat-o săracului Eu am luat-o și o port, precum Mă vezi, și laud schimbarea ta cea bună, că M-ai îmbrăcat pe Mine, cel pierit de frig”.

Apoi, deșteptându-se din somn vameșul, s-a mirat și a început a ferici pe cei săraci și a zis în sine: „Dacă săracii sunt Hristos, viu este Domnul, că nu voi muri până ce nu voi fi și eu ca unul dintr-înșii”. Deci îndată și-a împărțit toate averile sale la săraci și pe robii pe care-i avea i-a slobozit. Oprindu-și un rob, i-a zis lui: „O taină am să-ți spun ție, pe care să o păzești și să o asculți, pentru că de nu mă vei asculta pe mine și de nu vei păzi așezământul meu, apoi să știi că la păgâni te voi vinde pe tine”. Iar robul i-a zis lui: „Toate cele ce-mi vei porunci stăpâne, dator sunt să le fac”. Și Petru i-a zis lui: „Să mergem în sfânta cetate, ca să ne închinăm Mormântului celui făcător de viață al lui Hristos și acolo să mă vinzi pe mine la cineva din creștini și prețul meu să-l dai săracilor și tu singur slobod vei fi”. Iar sluga aceea, mirându-se de o ciudată socoteală ca aceea a stăpânului său, n-a vrut să-l asculte și i-a zis: „A merge cu tine în sfânta cetate sunt dator, ca o slugă a ta, iar a te vinde pe tine, stăpânul meu, să nu fie aceea, că nu o voi face aceasta nicidecum”.

Și i-a zis Petru, iarăși, lui: „De nu mă vei vinde pe mine, apoi eu te voi vinde pe tine la păgâni, precum mai înainte ți-am zis ție”. Și au mers la Ierusalim.

Apoi, închinându-se la sfintele locuri, a zis iar către slugă: „Vinde-mă pe mine, că de nu mă vei vinde tu, apoi eu te voi vinde la barbari, în robie rea”. Deci, sluga, văzând gândul cel neschimbat al stăpânului său, l-a ascultat. Găsind pe un cunoscut al său, om temător de Dumnezeu, făuritor de argint cu meșteșugul, anume Zoil, i-a zis: „Ascultă-mă, frate Zoile, cumpără de la mine un rob bun”. Iar argintarul i-a zis lui: „Frate, să mă crezi că am sărăcit, și nu am ce să dau pentru dânsul”. Zis-a lui iar sluga vameșului: „Să iei împrumut de la cineva bani și să-l cumperi că este foarte bun, și te va binecuvânta Dumnezeu pentru dânsul”. Apoi, crezând Zoil cuvintele lui, a luat de la oarecare prieten treizeci de bani de aur și a cumpărat cu ei pe Petru de la sluga lui, neștiind taina aceasta, cum că Petru este stăpân al slugii sale.

Deci, sluga aceea, luând prețul pentru stăpânul său, s-a dus la Constantinopol, nespunând la nimeni ceea ce făcuse și prețul acela l-a împărțit la săraci. Iar Petru slujea la Zoil, lucrând acel lucru la care nu se obișnuise mai înainte; uneori slujea făcând bucătăria, alteori curățind gunoiul din casa lui Zoil, iar alteori în grădină, săpând pământul și cu alte slujbe și pătimiri muncindu-și trupul, se smerea fără măsură. Iar Zoil, văzând că s-a binecuvântat casa lui pentru Petru, precum altă dată casa lui Pentefri pentru Iosif, și bogăția i se înmulțise, l-a iubit pe Petru și se rușina văzându-i smerenia cea nemăsurată. Odată i-a zis lui: „Frate Petre, voi să te slobozesc de acum pe tine și de aici înainte ca pe un frate să te am”. Iar el n-a vrut să fie slobod, ci ca un rob voia să-i slujească lui. Și puteai de multe ori să-l vezi pe el batjocorit de celelalte slugi, iar uneori chiar bătut și în multe feluri mâhnit. El însă răbda toate acestea tăcând. Într-o noapte, Petru a văzut în vis în chip de soare pe Acela Care i se arătase lui în Africa purtând haina lui. Acela ținea treizeci de monezi de aur în mâinile sale, și a zis către dânsul: „Să nu te mâhnești, frate Petre, că eu ți-am luat prețul, ci să rabzi până la vremea aceea ce cunoscut vei fi!”.

Iar după câțiva ani au mers din părțile Africii niște vânzători de argint la locuri să se închine, și i-a chemat pe dânșii Zoil, stăpânul lui Petru, în casa sa la ospăț. Și când ospătau ei, au început oaspeții a cunoaște pe Petru, și unul altuia zicea: „Cât de mult seamănă omul acesta cu Petru Vameșul”. Iar Petru, înțelegându-i, își ascundea fața despre dânșii, ca să nu fie cu totul cunoscut.

Însă ei îl cunoscură bine pe el, și începură a zice către cel ce-i chemase pe ei: „Domnule, Zoile, avem să-ți spunem ție un lucru: să știi că mare om ai în casa ta slujindu-ți ție, că cu adevărat Petru este acesta, care cândva mare putere avea în Africa și pe cei mulți robi ai săi i-a făcut liberi. Sculându-ne, să-l luăm pe el, că s-a supărat foarte dregătorul nostru pentru dânsul, și se mâhnește de el”.

Iar Petru, stând afară, a auzit aceste cuvinte ale lor și, lăsând jos vasul pe care îl ducea, a alergat la poarta curții, vrând să fugă; dar portarul curții aceleia era mut și surd din nașterea sa, el numai prin semn deschidea și închidea poarta. Grăbindu-se să iasă, robul lui Dumnezeu, Petru, a zis mutului: „Ție îți grăiesc, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, deschide ușa degrab”. Iar mutul a grăit: „Da, stăpâne, voi deschide degrab!”. Și îndată i-a deschis lui și a ieșit. Deci, venind mutul la stăpânul său a grăit înaintea tuturor și toți din casa lui s-au mirat că l-au văzut pe el grăind.

Apoi, sculându-se, îl căutară pe Petru, dar nu l-au găsit. Și le zicea mutul: „Vedeți, doar n-a fugit, că mare rob al lui Dumnezeu este, că la venirea nopții mi-a zis mie așa: „Întru numele Domnului Iisus Hristos, ție îți zic, deschide-mi”. Și îndată am văzut din gura lui ieșind o văpaie care s-a atins de gura mea și am grăit.

Sculându-se, toți au alergat în urma lui, dar nu l-au ajuns, și pretutindenea căutându-l cu de-amăruntul nu l-au aflat.

Atunci au făcut pentru dânsul plângere mare, că nu au știut că este unul ca acela rob al lui Dumnezeu. Și proslăviră pe Dumnezeul Cel ce are mulți plăcuți ascunși ai săi.

Iar el, fugind de mărire omenească, se ascundea prin neștiute locuri până la mutarea sa către Dumnezeu, căruia se cuvine mărire în veci.

 

În această zi facem pomenirea cuviosului Iona Presbiterul, tatăl lui Theofan, făcătorul de canoane, și al lui Theodor cel însemnat.