Sinaxar 9 septembrie

📑 Cuprins:

• Sfinții, Drepții și Dumnezeieștii Părinți Ioachim și Ana
• Sfântul Mucenic Severian
• Cuviosul Nichita ascunsul

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfinții, Drepții și Dumnezeieștii Părinți Ioachim și Ana

Sfântul și dreptul Ioachim a fost din seminția lui Iuda, trăgându-și neamul din casa lui David împăratul în acest chip: din neamul lui Natan fiul lui David s-a născut Levi, iar Levi a născut pe Melhie și pe Pamfir; Pamfir a născut pe Varpafir, iar Varpafir a născut pe Ioachim, tatăl Născătoarei de Dumnezeu. Acesta petrecea în Nazaretul Galileii, având soție pe Ana din seminția lui Levi, din neamul lui Aaron, fiica lui Mathan preotul care a preoțit în zilele Cleopatrei și ale lui Casopar, împărații Perșilor, mai înainte de împărăția lui Irod, fiul lui Antipater. Iar Mathan avea femeie pe Maria din seminția lui Iuda din Betleem și a născut cu dânsa trei fiice: pe Maria, pe Sovia și pe Ana.

Deci, s-a măritat cea dintâi Maria, în Betleem, și a născut pe Salomeea. S-a măritat și Sovia, cea de-a doua, de asemenea în Betleem, și a născut pe Elisaveta, maica lui Ioan Înainte Mergătorul. Iar a treia, Sfânta Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a fost precum am zis, soția lui Ioachim în pământul Galileei, din cetatea Nazaret. Această însoțire de neam mare, Ioachim și Ana, viețuind după lege, drepți au fost înaintea lui Dumnezeu; iar fiind îndestulați cu bogăția cea materialnică, mai presus de toate aveau pe cea duhovnicească. Și așa, cu toate bunătățile se înfrumusețau ei, umblând în toate poruncile Domnului fără de prihană. Iar la tot praznicul deosebeau din averile lor două părți, din care o parte o dădeau lui Dumnezeu la bisericeștile trebuințe, iar cealaltă parte la săraci. Și atât au plăcut lui Dumnezeu, încât i-a învrednicit pe ei să fie născători Fecioarei celei fără de prihană, pe care mai înainte a ales-o Lui spre maică.

Din aceasta este cunoscută viața lor cea sfântă, plăcută lui Dumnezeu și cinstită, că li s-a dat lor fiica cea mai sfântă decât toți sfinții și decât heruvimii mai cinstită, care mai mult decât toți a plăcut lui Dumnezeu. Că nu era în acea vreme pe pământ, între oameni, mai bine primiți lui Dumnezeu decât acești doi, Ioachim și Ana, pentru viața lor cea neprihănită. Astfel că un dar ca acesta nu li s-ar fi dăruit lor dacă nu ar fi prisosit dreptatea și sfințenia lor mai mult decât a altora. Ci, precum singur Domnul avea să se întrupeze din Preasfânta, Preacurata Maică, așa se cădea ca și Maica Domnului să se nască din părinți sfinți și curați. Căci, precum și împărații își fac porfirele lor, nu din postav simplu, ci din pânzeturi țesute cu aur, așa și Împăratul ceresc a voit să aibă pe Maica Sa cea Preacurată, întru al cărei trup ca într-o porfiră împărătească avea să se îmbrace, nu din neînfrânate însoțiri, ca din niște postav prost, ci din părinți curați și sfinți, ca dintr-o țesătură de aur. Maica Domnului de demult a fost preînchipuită prin sfântul cort, despre care a poruncit Dumnezeu lui Moise să-l facă din postav mohorât, roșu și din vison, întrucât cortul a simbolizat pe Fecioara Maria în care, sălășluindu-se Dumnezeu, după cum este scris, avea să petreacă cu oamenii. „Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii și El va locui cu dânșii” (Apoc. 21, 3).

Deci, materialul mohorât si roșu, precum și visonul din care s-a alcătuit cortul închipuiau pe mama Maicii lui Dumnezeu, care din curăție și din înfrânare s-a născut.

Dumnezeiasca voință, mai întâi, a ținut multă vreme însoțirea acestor sfinți fără de fii, ca prin zămislirea și nașterea unei fecioare ca aceasta să se arate și puterea darului lui Dumnezeu, și cinstea celei născute, și vrednicia părinților ei. Pentru că a face să nască pântecele cel neroditor și sterp, aceasta este puterea darului dumnezeiesc, fiindcă aici nu firea, ci Dumnezeu Cel ce biruiește firea dezleagă legăturile nerodirei. A se naște din cei neroditori și străini, aceasta este cinstea celei născute, care a ieșit nu din părinți care s-ar fi sârguit la fapte trupești, ci din cei înfrânați, fiind ei la bătrânețe; pentru că petrecuseră în însoțire, neavând fii, cincizeci de ani. Se arată și aici vrednicia părinților Maicii Domnului, că după lunga lor nerodire au născut pe bucuria a toată lumea. În acest lucru Sfinții Ioachim și Ana s-au asemănat Sfântului Patriarh Avraam și soției lui, cinstitei Sara, care la bătrânețe a născut pe Isaac, după făgăduință. Iar noi zicem că mai mult decât Avraam este aici, că pe cât este mai mare Fecioara Maria decât Isaac, pe atât mai mare este vrednicia lui Ioachim și a Anei, decât a lui Avraam și a Sarei. Dar la această vrednicie nu au ajuns până ce nu au rugat pe Dumnezeu în amărăciunea sufletului lor și în mâhnirea inimii, cu mult post și cu rugăciuni. Că înainte merge mâhnirea și apoi vine bucuria. Și înainte mergătoare a cinstei este necinstea și povățuitoare spre câștigarea celor bune este cererea, rugăciunea cu lacrimi către Dumnezeu.

Când se mâhneau ei mult și se tânguiau pentru nerodirea lor, a adus Ioachim daruri Domnului Dumnezeu în biserica Ierusalimului la un praznic mare, în care toți fiii lui Israel aduceau daru-rile lor lui Dumnezeu. Iar Isahar, arhiereu fiind atunci, n-a voit să primească darurile lui Ioachim și l-a defăimat când le-a adus, ocărându-l pentru nerodire: „Nu se cade a primi din mâinile tale daruri, că ești fără de fii, neavând dumnezeiasca binecuvântare, pentru oarecare tăinuite păcate ale tale”. Asemenea și un oarecare evreu, din seminția lui Ruvim, aducând darurile sale cu ceilalți oameni, a ocărât pe Ioachim, zicându-i: „De ce apuci înaintea mea, aducând darul lui Dumnezeu? Nu știi că ești nevrednic să aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lăsat seminție în Israel?”

Acestea auzindu-le Ioachim s-a mâhnit și s-a dus de la biserica Domnului foarte întristat, rușinat și defăimat și i s-a întors lui praznicul acela în plângere și bucuria praznicului aceluia în tânguire. Și nu s-a întors atunci la casa lui, de mâhnirea cea mare, ci s-a dus în pustie, la păstorii turmelor sale, și acolo a plâns pentru două lucruri: pentru nerodire și pentru defăimare și ocară. Apoi, aducându-și aminte de Sfântul Avraam strămoșul, căruia i-a dat Dumnezeu fii după ce îmbătrânise, a început a se ruga Domnului cu dinadinsul, ca și el de aceeași binecuvântare să se învrednicească, ca auzit și miluit să fie, ca să se ridice ocara lui dintre oameni și să se dea rod însoțirei lui la bătrânețe, precum oarecând lui Avraam, ca să poată a se numi tată de fii, iar nu ca un neroditor și lepădat de Dumnezeu să rabde de la oameni ocară. Și a adăugat la rugăciune post, patruzeci de zile, nevrând să guste pâine. „Nu voi da – zicea – gurii mele hrană, nici mă voi întoarce la casa mea, ci lacrimile mele să-mi fie mie hrană și pustia aceasta casă, până ce va auzi și mă va cerceta pe mine Domnul Dumnezeul lui Israel”.

Asemenea și Ana, femeia lui, în casă șezând și înștiințându-se că arhiereul nu a vrut să primească darurile lor, ocărându-i pentru nerodire, și că bărbatul ei, de mâhnire, lăsând-o pe ea, s-a dus în pustie, plângea cu nemângâiate lacrimi. „Acum – zicea – sunt mai ticăloasă decât toți: de Dumnezeu lepădată, de oameni defăimată și de bărbat lăsată. Deci de care lucru mai întâi voi plânge? Oare pentru văduvia mea sau pentru nerodire? Oare pentru sărăcia mea sau că nu m-am învrednicit a mă numi maică?” Și se tânguia cu amar în toate zilele acelea. Iar o slujnică a ei, anume Iudit, o mângâia pe ea, dar nimic n-a sporit, pentru că cine putea să o consoleze pe dânsa?!

Odată, tânguindu-se, a intrat în livada sa și, șezând sub un co-pac de dafin, a suspinat din adâncul inimii. Și ridicându-și cu lacrimi ochii săi spre cer, a văzut în copac un cuib de pasăre având pui mici. Și de acolo, luând pricină de mai mare durere a inimii, a început a striga: „Vai, mie, celei lipsite! Că eu singură sunt mai păcătoasă între fiicele lui Israel! Eu singură decât toate mai defăimată între femei. Toate își poartă rodul pântecelui pe mâinile lor, toate de fiii lor se mângâie, iar eu singură sunt străină de acea mângâiere. Vai, mie! Că toate în biserica lui Dumnezeu se primesc cu darurile și au cinste pentru a lor naștere de fii, iar eu singură de la biserica Dumnezeului meu sunt lepădată. Vai, mie! Cine mai este ca mine? Nici cu păsările cerului nu m-am asemănat, nici fiarelor pământului, pentru că acelea sunt roditoare înaintea ta, Doamne Dumnezeule, iar eu neroditoare mă aflu. Nici pământului nu m-am asemănat, căci acela răsare și-și crește semințele sale și, roade aducând, Te binecuvântează pe Tine, Tatăl cel ceresc, iar eu sunt singură și fără de fii pe pământ. Vai mie, Doamne, Doamne! Eu, păcătoasa, singură am sărăcit de facerea de roade. Tu, Cela ce ai dat Sarei oarecând, la bătrânețele cele prea adânci, fiu pe Isaac; Tu, Cela ce ai deschis pântecele Anei, mama lui Samuil, proorocul tău, caută acum spre mine și ascultă rugăciunile mele! Adonai Savaot! Știi ocara nerodirii, deci singur să-mi dezlegi durerea inimii mele și să deschizi jgheaburile pântecelui și pe cea neroditoare să o arăți roditoare, ca pe cea născută în dar să o aducem Ție, binecuvântând, cântând, și cu un gând slăvind milostivirea Ta”.

Unele ca acestea cu plângere și cu tânguire grăindu-le, iată în-gerul Domnului i s-a arătat ei, zicându-i: „Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta și suspinurile tale au străbătut norii, iar lacrimile tale au ajuns înaintea lui Dumnezeu și, iată, vei zămisli și vei naște pe fiica cea prea binecuvântată, pentru care se vor binecuvânta toate semințiile pământului. Printr-însa se va da mântuire la toată lumea și se va chema numele ei Maria”.

Deci, auzind aceste cuvinte îngerești, Ana s-a închinat lui Dumnezeu și a zis: „Viu este Domnul Dumnezeu, că de voi naște prunc, îl voi da pe el spre slujba Lui, ca să fie slujind și lăudând nu-mele Lui cel sfânt ziua și noaptea, în toate zilele vieții sale”. Apoi, umplându-se de negrăită bucurie, Sfânta Ana a alergat la Ierusalim cu sârguință, ca acolo mulțumita și rugăciunile sale să le dea lui Dumnezeu, pentru cercetarea Lui cea milostivă.

În același ceas, același înger s-a arătat lui Ioachim în pustie, zicându-i: „Ioachime, Ioachime, a auzit Dumnezeu rugăciunea ta și a voit să-ți dea ție darul Său că, iată, femeia ta, Ana, va zămisli și va naște ție o fiică, a cărei odrăslire pe pământ la toată lumea va fi bucurie! Și acesta să-ți fie ție semnul adevăratei mele bune vestiri: să mergi în Ierusalim la biserica Domnului și acolo vei afla, la porțile cele de aur, pe soția ta Ana, căreia aceeași bucurie i s-a vestit”. Deci, se mira Ioachim de această bună vestire îngerească și preamărea, mulțumind lui Dumnezeu cu inima și cu gura de o milostivire ca aceasta a Lui. Apoi a alergat degrabă, bucurându-se și veselindu-se, la biserica Domnului și, precum i-a zis îngerul, a aflat pe Ana la porțile cele de aur rugându-se lui Dumnezeu, căreia i-a spus de buna vestire îngerească. Asemenea și ea i-a spus lui că a văzut și a auzit de la înger spunându-i pentru zămislire. Deci, proslăviră pe Dumnezeu Cel ce a făcut cu dânșii o milă ca aceea, Căruia, închinându-I-se în sfânta biserică, s-au întors la casa lor. Și a zămislit Sfânta Ana în ziua a noua a lunii lui decembrie, iar în septembrie, la opt zile, a născut pe fiica cea preacurată și bine-cuvântată Fecioara Maria, pe începătoarea și mijlocitoarea mântuirii noastre, de a cărei naștere cerul și pământul s-au bucurat.

Și a adus Ioachim lui Dumnezeu daruri mari, jertfe și arderi de tot și s-a binecuvântat de arhiereu, de preoți, de leviți și de tot poporul că s-a învrednicit de binecuvântarea lui Dumnezeu. Deci a făcut Ioachim ospăț mare în casa sa și toți se veseleau, lăudând pe Dumnezeu.

Apoi, crescând Fecioara Maria, o păzeau părinții ei ca lumina ochilor, știind din descoperire dumnezeiască că va să fie lumină a toată lumea și înnoire a firii omenești. Deci o creșteau pe ea pre-cum se cădea aceleia care avea să fie mamă a Mântuitorului nostru, nu numai iubind-o pe ea ca pe o fiică dorită de mulți ani, ci și cinstind-o ca pe o stăpână a lor, pentru că-și aduceau aminte de îngereștile cuvinte cele zise pentru ea și înainte vedeau în duh cele ce erau să fie întru dânsa. Pentru că Fecioara, fiind plină de harul lui Dumnezeu, de același har și pe părinții săi în taină îi îmbogățea, nu într-alt chip, ci precum soarele cu razele sale luminează stelele cerului, împărțindu-le lor lumina sa. Așa Maria cea aleasă, ca un soare strălucea pe Ioachim și pe Ana cu razele darului celui dat ei, încât erau plini de duhul lui Dumnezeu și cu dinadinsul credeau împlinirea cuvintelor îngerești.

Apoi, când era de trei ani, prin dumnezeiască poruncă au dus-o pe ea cu slavă în biserica Domnului, petrecând-o cu făclii, și au dat-o pe ea lui Dumnezeu ca dar precum se făgăduiseră. Iar după ducerea ei, trecând câțiva ani, Sfântul Ioachim a trecut din aceste de aici, având vârsta de optzeci de ani, iar Sfânta Ana, fiind văduvă, a lăsat Nazaretul și a mers la Ierusalim și acolo petrecea aproape de fiica sa cea prea sfântă, rugându-se în biserica lui Dumnezeu. Petrecând în Ierusalim doi ani, s-a odihnit în Domnul, având șaptezeci și nouă de ani.

Deci, o, cât de binecuvântați sunteți, sfinților părinți Ioachim și Ana, pentru cea prea binecuvântată fiică a voastră! Încă îndoit sunteți binecuvântați pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în Care s-au binecuvântat toate neamurile și toate semințiile pământului. Cu drept cuvânt v-au numit pe voi Sfânta Biserică părinți ai lui Dumnezeu. Pentru că pe Cel ce S-a născut din fiica voastră cea prea sfântă, Dumnezeu Îl cunoaștem, Căruia acum, în cea cerească înainte stare aproape fiind, rugați-vă ca și noi să nu fim depărtați de bucuria voastră care petrece în veci. Amin.

 

Unii zic cum că Mathan, tatăl Sfintei Ana și moșul după mamă al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, ar fi născut pe Iacov, tatăl lui Iosif teslarul. Dar aceasta este o greșeală, care mi se pare a fi ieșit de acolo că la evanghelistul Matei, în cap. I, se pomenește Mathan, tatăl lui Iacov, așa: Eleazar a născut pe Mathan, iar Mathan a născut pe Iacov, iar Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei. Oarecare socotind că același Mathan este tatăl lui Iacov și tatăl ce-lor trei fiice – Maria, Sovia și Ana, au scris că nu Mathan au născut pe Iacov și pe cele trei fiice; ci altul este acesta și altul acela. Pentru că acesta a fost din seminția lui Levi, din fiii lui Aaron, preot, iar altul cel de la Evanghelie. Acela era din seminția lui Iu-da, din casa lui David împăratul, al douăzeci și treilea de la neamul lui David și al lui Solomon, pe care Sfântul Epifanie, în cuvântul la nașterea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și Sfântul Ioan Damaschin în cartea 4, cea pentru credință, în cap. 15, scriu așa: „Din seminția lui Solomon, fiul lui David, s-a născut Mathan. Acesta a născut pe Iacov, tatăl lui Iosif, și a murit, și a luat Melhi pe femeia lui, pe mama lui Iacov, din seminția lui Natan, fiul lui David, fiul lui Levi, fratele lui Pamfir, care a fost tată lui Varpafir și moș lui Ioachim, iar strămoș era Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Și a născut Melhi, din mama lui Iacov pe Ili, și era Iacov din sămânța lui Solomon, iar Ili era din sămânța lui Natan. Deci, și-a luat femeie și a murit fără de fii. Iar după dânsul Iacov, care era fratele lui de o mamă, dar nu de un tată, i-a luat pe femeia lui, deoarece legea poruncea: De va muri cineva neavând fii, să ia fratele lui pe femeia lui și să ridice sămânță fratelui său. Deci, după acea lege, a luat Iacov pe femeia fratelui său și a născut pe Iosif teslarul, logodnicul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu; și era Iosif fiul amândurora; al lui Iacov după fire, iar al lui Ili după lege. Pentru aceasta, Sfântul evanghelist Luca, scriind de neamul lui Hristos, a pus lui Iosif pe Ili tată, grăind pentru Hristos: Fiind precum se părea, fiu al lui Iosif, al lui Ili, al lui Mathan. Pe Ili îl pune în locul lui Iacov. Iar cum că Mathan, preotul, cel ce a născut trei fiice, nu acela era pe care Evanghelistul în neamul lui Hristos îl pomenește, din aceasta se arată cu dinadinsul. Sfântul Evanghelist Luca scrie pentru Zaharia, tatăl Înainte Mergătorului Ioan, așa: A fost în zilele lui Irod, împăratul Iudeii, un preot, anume Zaharia, și femeia lui din fiicele lui Aaron, numele ei Elisaveta. Iar pe Elisaveta a născut-o Sovia, fiica lui Mathan preotul și era Mathan moș Elisavetei după mamă. Deci, de ar fi fost Mathan unul și același cel din cartea neamului lui Hristos, apoi n-ar fi zis evanghelistul, „femeia lui din fiicele lui Aaron”, ci cu adevărat ar fi zis, femeia lui din fiicele lui David, de vreme ce Mathan cel din cartea nașterii era pus nu din casa lui Aaron, ci din a lui David, din sămânța lui Solomon. Dar de vreme ce acest Mathan preotul, altul era de cel din cartea nașterii, nu din David, ci din Aaron trăgându-și seminția sa, pentru aceea evanghelistul Luca, de nepoata lui, de Sfânta Elisaveta, femeia lui Zaharia a scris: „Femeia lui era din fiicele lui Aaron!”

De aici se dovedește că altul este Mathan cel din cartea naș-terii, care a născut pe Iacov tatăl lui Iosif, și altul este Mathan acesta preotul Domnului, care a născut cele trei fiice: pe Maria, pe Sovia și pe Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Aceasta se înștiințează și de Sfântul Mucenic Ipolit, pe care Nichifor Calist în cartea 2, cap. 3, îl aduce mărturie. Acela, scriind de neamul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, pomenește pe Mathan preotul, moșul după mamă al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, că a născut trei fiice. Iar nu pomenește că acel preot ar fi născut pe Iacov, tatăl lui Iosif, ci numai fiicele, iar fiu nici unul. Și încă să mai știm și aceasta, că seminția lui Iuda și casa lui David nu erau preoți, ci numai seminția lui Levi și casa lui Aaron.

Arătat este deci că altul era tatăl lui Iacov, și altul, tatăl celor trei fiice.

Nu fără trebuință mi se pare să știm și aceasta că în așezământul cel vechi a poruncit Dumnezeu să nu-și ia lor femei din altă seminție, nici femeile să nu se mărite în altă seminție, ci fiecare în moștenirea sa să se însoare. Drept aceea aici se va mira cineva, de ce Mathan preotul și-a luat femeie din altă seminție, din seminția Iudei? Asemenea și Sfântul Ioachim, fiind din casa lui David, a luat pe Sfânta Ana din fiicele lui Aaron. Oare n-a greșit, călcând porunca Domnului? N-a greșit! Că deși altor seminții ale lui Israel le-a fost poruncit ca fiecare în al său neam să se însoare și să se mărite, însă, precum Sfântul Epifanie mărturisește, nu era oprită seminția Iudei ca să se unească cu a lui Levi; casa cea împărătească să fie rudenie cu casa cea preoțească, la care lucru începător a fost cel mai dintâi arhiereu Aaron, care a luat pe Elisaveta, fiica lui Aminadav, sora lui Naason, care atunci era domn în Iudeea. Asemenea și Iodae, arhiereul cel ce a luat pe Iosavet, fiica lui Ioram, împăratul Iudeii, sora lui Ohozie.

Aceasta s-a făcut cu rânduiala lui Dumnezeu, ca Preacurata Fecioară să fie fiică și împărătească și arhierească, fiindcă avea să nască pe Hristos, împăratul și arhiereul.

Sfântul Mucenic Severian

Împărățind Liciniu, rău credinciosul împărat, când sfinții patruzeci de mucenici au fost prinși de Agricola, dregătorul Sevastiei, și aruncați în temniță, atunci era acolo un bărbat anume Severian, de neam boieresc, crezând în Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Acesta, adeseori cercetând în temniță pe sfinții mucenici, îi întărea pe dânșii spre nevoința mucenicească cea pentru Hristos. Iar ei, de dragostea cea spre Dumnezeu atât s-au aprins ca de foc, încât nici iezerul Sevastiei n-a putut să stingă văpaia cea dumnezeiască dintr-înșii. Așa au stat, cu un suflet mărturisind numele lui Iisus Hristos înaintea prigonitorului și până la moarte s-au nevoit pentru dânsul. Iar după ce au pătimit și și-au luat cununile mucenicești acei patruzeci de răbdători de chinuri, atunci a sosit și vremea sfântului Severian ca să iasă la aceeași nevoință și luptă, la care pe alții, cu cuvintele, îi îndemna. Pentru că apropiindu-se clevetitorii de dregătorul îi ziseră: „Cinstea marilor noștri zei se micșorează în cetatea aceasta de către Severian care nu numai singur nu-i cinstește pe ei și nu li se închină, dar și pe mulți alții îi sfătuiește ca să ocărască și să defăimeze pe zeii noștri. Și crezând singur în cel răstignit, îi învăța și pe ceilalți la aceeași credință, și, iată, nu puțin popor a tras în urma sa. Deci, de nu-l vei pierde pe acesta, apoi, toată cetatea se va întoarce după dânsul și se vor mânia zeii pe cetate și o vor lăsa pe ea. Apoi și împăratul, când va auzi despre aceasta, nu ne va cruța pe noi”.

Atunci Lisie, care înlocuia în dregătorie pe Agricola, auzind acestea, a trimis pe slujitori ca să-l prindă pe Severian și să-l aducă la el. Iar ostașul lui Hristos, neașteptând până ce vor veni trimișii ca să-l prindă pe el, apucând înainte de venirea lor, a mers singur și, stând înaintea dregătorului, a început cu limbă slobodă a grăi către dânsul zicându-i cu îndrăzneală: „Dar au nu-ți ajunge ție pierzarea ta, o, boierule, ci și sufletele noastre voiești să le pierzi și ca pe o dobândă să le dai dracilor tăi? Ci să știi că ai nimerit aici peste bărbați tari, iar nu peste nerăbdători și fricoși. Pentru că mie, precum grăiește Pavel învățătorul meu, viață îmi este Hristos, și moartea un câștig” (Fil. 1,21).

Deci Lisie, auzind aceste cuvinte îndrăznețe ale sfântului, a tăcut puțin, apoi, uitându-se la cei ce erau de față și cu mâna arătând spre Severian, a zis cu mânie: „Luați-l pe el și cu vine de bou crude să-l bateți, ca să învețe a grăi cu blândețe înaintea stăpânirii!”

Iar bătut fiind sfântul, se veselea că s-a învrednicit a lua răni pentru Hristos și cuvintele psalmistului avându-le ca pe o răcorire, în durerile bătăilor sale, cânta: „Pe spatele mele au lucrat păcătoșii; îndelungat-au fărădelegea lor”. Iar prigonitorul, văzând că osteniseră slujitorii, iar pe mucenic mai luminat la față și mai îmbărbătat îl vedea, a poruncit ca să înceteze a-l mai bate. Apoi a zis către dânsul: „Iată, poți să cunoști din bătăile ce le-ai suferit, că nici o mângâiere, nici o fericire îți aduce ție Hristosul tău”. Iar mucenicul i-a răspuns: „De n-ar fi ochii tăi sufletești întunecați cu întunericul ne-dumnezeirii, ți-aș arăta ție cât de multe bunătăți îmi mijlocesc mie, de la Hristosul meu, pătimirile mele. Iar acum ce să mai fac, aprinzând celui orb lumina sau cântare cântând surdului? De n-ai fi fost orb și surd, o, judecătorule, ai fi cunoscut darul lui Hristos și puterea care mă întărește pe mine”.

Acestea și mai multe altele grăind sfântul, spre mai mare mânie s-a pornit prigonitorul și, spânzurând pe mucenic de un lemn, a poruncit ca să-i strujească trupul cu unghii de fier. Iar el, într-acea cumplită durere aflându-se, se ruga zicând: „Iisuse Hristoase, Cel ce ai fost răstignit pe cruce și ai surpat mândria vrăjmașului și până acum ești lăudat pentru toate lucrurile tale minunate, vino ca să-mi ajuți mie și sfărâmă brațul chinuitorului, iar mădularele mele cele rupte adună-le, și-mi dă mie ca bine să trec nevoința muceniciei”.

Deci, se schimbau slujitorii cei ce chinuiau pe sfântul și chinuindu-l mult, l-au dezlegat de pe lemn și l-au dus în temniță după porunca prigonitorului. Iar sfântul mucenic, mergând la temniță, prea dulce ritor s-a arătat; ca și cum nu simțea durerile, se lăuda cu rănile cele suferite pentru Hristos și, mergând prin mijlocul cetății, către mulțimea poporului ce privea la dânsul, cu față luminoasă și cu glas dulce, arătându-și rănile sale, grăia: „Priviți-mă, oamenilor, și în ce fel de bună norocire sunt acum, înțelegeți. Vouă, socotesc, vi se pare că sunt mai ticălos și mai mișel decât toți că nu numai de dregătoria mea cea vremelnică și de bogăție m-am lipsit, ci și de singură sănătatea mea. Dar eu sunt cu mult mai fericit decât voi toți, pentru că rănile mele acestea pentru Hristos Iisus, Domnul meu, îmi sunt mai dulci decât toate dulcețile cele pământești. Curgerea aceasta a sângelui și rușinea mai cinstită-mi este mie decât porfira cea împărătească. Chinul aceasta mai primit îmi este mie decât toate desfătările voastre pe care voi le iubiți; iar dregătoria mea cea dintâi și bogăția ce era, au nu este deșertăciune, praf și înșelăciune a lumii acesteia pe care eu ca o tină de la picioarele mele o scutur, suindu-mă la cea mai mare vrednicie mucenicească și luând bogăția cea neîmpuținată?

Pentru că numai a mă numi eu mucenic al lui Hristos mai slăvit îmi este decât împărăteștile titluri, și a mi se răpi bogățiile mele pentru Hristos, mai de mult preț și mai bogat lucru îmi este decât vistieriile tuturor împăraților celor pământești. Dar unde mai socotești sănătatea mea cea trupească, tăria alcătuirilor, frumusețea feții, ce era mai înainte? Au nu-i o durere, o slăbănogire și ceva de care nu-și poate cineva face idee că mădularele mele, acestea când nu erau rănite pentru Hristos și sângiurile nu se vărsaseră, mi-erau mie ca niște legături și temnițe sufletului meu și nu ca niște mădulare ale mele? Iar acum îmi sunt mie mădulare când pentru Hristos se taie. Acum trupul meu este sănătos și tare când pentru Hristos se bate, frumusețea mea este cu mine, când mă vedeți pe mine neavând chip omenesc, ci cu totul sunt ca o rană, precum și Domnul meu Iisus Hristos, de la picioare până la cap a fost rănit. Și cu atât mai mult mă bucur în pătimirile mele, cu cât împlinesc în trupul meu ceea ce a lipsit pătimirii lui Hristos. Voi cei ce vedeți rănile mele, să vă gândiți la răsplătirile care vin pentru dânsele. Nu este cu putință nici a ajunge cu mintea, nici a spune cu cuvintele bunătățile acelea pe care Împăratul cel fără de moarte le dă și a-cum celor ce pătimesc pentru dânsul, și la ceruri le păstrează pe ele în veci. Și numai a pătimi pentru dânsul este dulce, dar a muri pentru dânsul este și mai dulce. O, prietenilor, de este aici cineva de ai noștri, de se află cineva din cei credincioși, robi ai lui Hristos, în mijlocul acestui popor necredincios, văzându-mă pe mine așa răbdând pentru Domnul, întăriți-vă inimile voastre, îmbărbătați-vă și să nu fiți fricoși, ca nu cumva să vă rupă pe voi de la prea dulcele Iisus, Domnul nostru, nici un chin! Să nu vă înfricoșeze pe voi sabia cea spre voi ascuțită, cuptorul cel înfocat sau furia fiarelor. Să nu vă amăgească pe voi îmbunarea chinuitorului, făgăduința daruri-lor sau a boierilor. Pe acestea toate să le călcați cu picioarele voastre, ca pe niște gunoaie, ca să împărățiți cu Hristos”.

Acestea grăindu-le el, în urmă era lume multă ascultând cuvintele lui cele folositoare, până ce a fost dus la temniță și aruncat fiind într-însa, ca într-o cămară luminoasă dănțuia, sărutând locul acela pe care sfinții patruzeci de mucenici pentru Hristos au șezut, cei cu care vorbea mergând mai înainte adeseori. Iar închis fiind în temniță, a petrecut într-însa cinci zile și iar a fost scos la judecată; iar Lisie, ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, se arăta a-i fi milă de sfântul și cu vicleșug a început a grăi către dânsul: „Știu toți zeii, Severiane, că mi-e jale de tine și foarte mă minunez că tu, om bun fiind și frumos la chip și cinstit, de bună voie te lipsești de lumina aceasta dulce. Laud tăria ta și bărbăția dacă ai fi folosit-o pe aceasta împotriva vrăjmașilor; dar a te lupta cu fierul, cu focul, cu fiarele și cu pietrele și a-ți pierde puterea ta, este lucru fără de minte cu adevărat că, iată, virtutea ta este sfărâmată și trupul zdrobit”. Acestea le zicea nelegiuitul, vrând ca în vicleșug să amăgească pe adevăratul plăcut al lui Hristos, însă el cu bărbăție i-a răspuns: „Nu-ți fie milă de trupul meu cel rănit de bătăi, ci, de voiești, mai mari munci încă să-i adaogi. Nu numai să-l bați și să-l strujești, ci și cu pietre strivește-l și cu foc arde-l, și orice voiești și poți, fă; dar să știi, că nu mă vei întoarce pe mine de la Dumnezeu. Și, mai întâi, tu te vei osteni, muncindu-mă pe mine, decât eu răbdând pentru Hristosul meu”.

Iar prigonitorul, lepădând vicleșugul, s-a plecat iar la obișnuita sa mânie și a poruncit ca să bată pe sfântul cu pietre peste gură, zicându-i: „Nu purta pe Hristos pe limba ta, nici supăra urechile bo-ierului cu pomenirea numelui aceluia”. Iar sfântul, cu gura sfărâmată de bătaia pietrelor, a răspuns: „Ticălosule, cela ce cândva în sufletul tău ai făcut locaș al diavolilor, nici cu auzul nu poți suferi numele lui Hristos!”.

Apoi, iar a poruncit prigonitorul ca să-l spânzure pe el, și cu unghii de fier să-i strujească trupul. Deci, cumplit strujit fiind sfântul, a grăit: „Singura rană care o socotesc că este grea, este aceea de a mă desparte de Hristos; iar acestea toate îmi sunt mie mai mult dulceață decât durere, pentru că despărțindu-mă pe mine de la cele pământești, mă împreună cu Hristos”. Iar boierul a zis către dânsul: „Severian, jertfește zeilor și te voi scăpa de munci”. Iar el nu i-a răspuns nici un cuvânt, ci încetișor în sineși grăia: „Nu sunt vrednice pătimirile lumii de acum de slava ce va să se arate”. Iar dregătorul socotind-o lui aceea că este ocară, că, adică, nu-i răspundea lui, alt chin a scornit asupra lui. Luându-l pe el de pe lemn, l-a dus la zidul cetății și legându-i o piatră grea pe grumaji, iar alta de picioare, și pe dânsul încingându-l cu funia de pe zid, a poruncit să-l spânzure pe el. Și așa spânzurat fiind sfântul și-a dat sfântul său suflet în mâinile purtătorului de nevoință Hristos, Domnul său. Iar sfântul lui trup, oarecare din credincioși luându-l noaptea, l-au dus la moșia sa. Iar când s-au apropiat de satul în care era casa Sfântului Severian, cu psalmi și cu cântări ducându-l cu cinste, atunci a ieșit întru întâmpinarea lui tot poporul, bătrânii și tinerii cu sârguință, unii pe alții întrecând, care mai de care să ia binecuvântare de la mult pătimitorul lui trup. Rămăsese în casă numai femeia unei slugi a lui, plângând deasupra trupului bărbatului său, pentru că unul din robii sfântului mucenic murise atunci și zăcea neîngropat. Deci, se tânguia pentru dânsul femeia lui, zicând către cel mort de parcă ar fi fost viu: „Iată stăpânul nostru se apropie de casă și toți au ieșit în întâmpinarea lui, numai tu nu ieși și eu din pricina ta; scoală-te deci și mergi să întâmpini pe stăpânul tău!” Iar acestea grăindu-le ea cu plângere, îndată s-a sculat mortul ca din somn și a mers înaintea moaștelor sfântului mucenic Severian și, întâmpinându-l, a căzut la sfintele lui moaște, cu bucurie sărutând pe stăpânul său. Deci, tot poporul, văzând pe mortul înviat prin venirea mucenicului, s-a mirat și a proslăvit pe Dumnezeu și cu mai multă osârdie s-a lipit de sfântul.

Apoi, era între dânșii nedumerire pentru îngroparea trupului sfântului, neștiind unde să-l pună pe el. Pentru că unii ziceau că acolo, iar alții aiurea este cuviincios loc de îngroparea lui. Deci, era pe moaștele sfântului o cunună de flori frumos împletită și, iată, fără de veste a zburat un vultur și apucând cununa aceea zbură încet și nu departe a șezut. Iar poporul mergea după el și apropiindu-se de vultur, el iar zbură mai departe cu cununa aceea, iar ei îl urmau și așa i-au adus pe ei până la pustia din apropiere și a șezut pe un munte înalt la un loc foarte frumos și acolo punând acea cunună, a zburat de la ochii lor. Iar lumea, găsind cununa pe munte, cunoscu că acolo vrea Dumnezeu ca să pună trupul sfântului mucenic. Și, luându-l pe el cu cinstea cea cuviincioasă, l-au îngropat pe muntele acela, unde la mormântul lui mulți bolnavi s-au tămăduit.

Iar cel care, înviind, a ieșit în întâmpinarea sfântului, a trăit după învierea sa cincisprezece ani, șezând lângă mormântul stăpânului său, și după aceea, cu pace s-a sfârșit.

Deci pentru toate acestea se cuvine să dăm slavă lui Dumnezeu unuia în Treime: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Nichita ascunsul

Plăcutul lui Dumnezeu cel ascuns, fericitul Nichita, care se numea Hartularie, s-a născut în Constantinopol, din părinți de neam bun și trecând prin lume și în taină slujind lui Dumnezeu, I-a plăcut Lui atâta, încât și ușile bisericii i se deschideau singure când venea el în mijlocul nopții la rugăciune și sfeșnic aprins nu de mâini omenești îi lumina lui. Despre el se cuvine a ști următoarele:

Un preot dreptcredincios, cu un diacon cucernic, câștigaseră dragostea cea după Dumnezeu unul către altul, iar după câtva vreme, prin drăceasca bântuială, dragostea s-a schimbat în vrajbă. Și numele diaconului era Sozont, iar preotului nu i se știe numele.

Deci, multă vreme petrecând ei în vrajbă, s-a întâmplat de a murit preotul în mânia aceea. Atunci, diaconul a început a se tulbura cu gândul și a fi mustrat de conștiință că nu-și dezlegase mânia prin iertare. Deci, s-a dus să caute un părinte duhovnicesc căruia să poată a-i descoperi neliniștea sa; și străbătea locurile cele pustii, căutând doctor pentru rana inimii sale și, aflând pe un stareț sporit în fapte bune, mare și sfânt, aceluia i-a mărturisit păcatul mâniei și al vrajbei pe care l-a avut cu preotul și i-a cerut iertare. Iar starețul i-a grăit lui: „Tot cel ce cu credință cere, primește, și celui ce bate i se deschide”. Și bine faci, frate, grijindu-te de grabnica dezlegare a acelui mare păcat. Să-ți ajute ție Domnul! Însă nu stă în puterea mea, o, fiule! ca să te împac pe tine cu cel mort. Drept aceea, întoarce-te la Constantinopol de unde ai venit și la biserica cea mare a Sfintei Sofii mergând, noaptea să stai lângă frumoasele uși cele mari și pe care îl vei vedea mai întâi venind la uși, să te închini lui și să-i spui de noi, dând lui această scrisoare pecetluită. Și-ți va fi dânsul ocârmuitor în păcatul tău.

Iar diaconul, împlinind această poruncă a părintelui său celui duhovnicesc, a mers în cetate și noaptea, târziu, a ajuns la ușile bisericii Sfintei Sofia și a stat așteptând venirea feței celei neștiute. Și, iată, a văzut pe un bărbat apropiindu-se și acela era fericitul Nichita, despre care ne este nouă cuvântul – iar diaconul, închinându-i-se aceluia și sărutându-l pe el, i-a dat scrisoarea starețului și i-a spus lui mâhnirea sa, iar bărbatul acela ascultând cele spuse de diacon și citind scrisoarea de la stareț, zicând, se tânguia: „Cine sunt eu, mai micul, ca să îndrăznesc a face lucrul cel ce covârșește puterea mea? Însă, cu rugăciunile celui ce te-a trimis pe tine, nădăjduind, mă voi nevoi pe cât îmi va ajuta Dumnezeu, la lucrul ce mi se poruncește mie”. Aceasta zicând, a stat înaintea ușii și, mâinile spre cer ridicându-și, se ruga în șoaptă.

Apoi, plecându-și genunchii și lipindu-și capul de pământ, făcea rugăciunea încet și, după puțin sculându-se, a zis: „Deschide lor, Doamne, ușa milostivirii tale”. Și, îndată, ușa cea dintâi singură s-a deschis, iar el, luând pe diacon, au intrat în tindă și, de ușile bisericii apropiindu-se, a zis diaconului: „Aici să stai nemișcat”. Iar el singur a făcut închinăciune pe pragul bisericii și s-a deschis ușa și a intrat înăuntru. Și, când sta în mijlocul bisericii rugându-se, un sfeșnic luminos prins (atârnat) de bolta bisericii, ce se afla deasupra capului bărbatului acestuia, s-a pogorât și a luminat toată biserica. Apoi, a mers la jertfelnic, dar și acolo ușile singure i s-au deschis; plecându-și capul și rugându-se în tăcere, a ieșit la diacon, iar ușile toate s-au închis numai la vedere. Aceasta văzând-o diaconul s-a înspăimântat și nu îndrăznea să se apropie de bărbatul acela, pentru că o frică mare îl cuprinsese pe el și fața aceluia o vedea ca o față de înger preaslăvită de rugăciune.

Și gândea în sine diaconul: „Nu cumva înger, iar nu om este acesta ce văd?” Chiar și aceasta nu s-a tăinuit de bărbatul acela, pentru că a zis către diacon: „De ce cu cugetul te tulburi pentru mine, omule? Să crezi că și eu sunt om, zidit din țărână, născut din sânge și carne, crescut în casă luminoasă și în această cetate, dar darul lui Dumnezeu lucrează și în cei neputincioși. Ci, să mergem pe calea care ne este nouă înainte”. Și au mers la locul unde se făcea târgul, iar diaconul mergea după el. Apoi, ajungând acolo la biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu rugăciune s-au deschis ușile bisericii și în biserică fiind și rugându-se au ieșit, și ușile singure s-au închis. Iar diaconul privind la aceea, nefăcând nimic altceva, fără numai încetinel zicea cu spaimă în sineși: „Doamne miluiește”. După aceea, merseră la biserica Vlahernei; și adeveri mai în urmă diaconul că atât de iute era mergerea lor pe la biserici, precum ar fi zburat o pasăre. Sosind ei la ușile bisericii Vlaherniei, când bărbatul acela a făcut rugăciune cu lacrimi, îndată, ca și la celelalte biserici, s-au deschis ușile de la sine; și punând pe diacon în uși și poruncindu-i ca să privească cu dinadinsul înăuntru, singur a intrat în biserică și, plecându-și genunchii, se ruga cu osârdie. Iar diaconul, stând în ușă și privind, a văzut lumină înăuntrul bisericii, scăldând-o cu totul în strălucirea ei. Și un diacon luminos, ieșind din altar, cădelnița atunci toată biserica, iar după puțin timp, a văzut o ceată de preoți îmbrăcați cu haine albe, ieșind din altar în mijlocul bisericii. Apoi, a văzut altă ceată de preoți îmbrăcați în veșminte mohorâte și toți adunându-se împreună în mijlocul bisericii cântau cântări foarte frumoase și alese, din care nici una n-a putut diaconul să învețe, decât numai „Aliluia”.

Deci, bărbatul acela, sculându-se de la rugăciunea sa, a zis către diacon: „Frate, să intri înăuntrul bisericii fără de temere și, spre ceata cea de-a stânga privind, ia aminte la preoții cei ce stau, doar vei cunoaște pe preotul acela cu care ai avut vrajbă”. Iar diaconul, intrând cu cutremur și apropiindu-se de omul lui Dumnezeu, privea spre ceata cea din stânga și n-a aflat pe preotul cel căutat. Apoi, bărbatul cel în chip de înger a poruncit diaconului să ia seama la ceata preoților din dreapta și, cercetând diaconul, a văzut pe preotul acela cu care avea vrajbă și l-a arătat pe dânsul cu degetul omului lui Dumnezeu. Iar el a zis diaconului: „Mergi de spune preotului pe care l-ai cunoscut: Nichita Hartularie stă afară și te cheamă pe tine să vii la dânsul”. Iar diaconul, mergând după porunca lui, a luat pe preot de mâna dreaptă și l-a dus la omul lui Dumnezeu care ieșise afară din biserică. Iar el, căutând spre dânsul cu ochi blânzi, i-a zis cu glas lin: „Cucernice preot! Să vorbești cu fratele tău, diaconul, și să dezlegați vrajba pe care ați avut-o între voi”. Și îndată preotul și diaconul unul la altul și-au plecat genunchii și, cu deplină sărutare, își dezlegară vrajba. Deci, preotul dând iertare, a intrat în biserică și a stat în ceata sa. Iar omul lui Dumnezeu Nichita, pe pragul bisericii a făcut închinăciune și îndată ușile bisericii s-au închis. Și luând pe diacon, s-au dus înapoi de unde veniseră. Apoi, mergând o parte de cale, a zis către diacon: „Frate Sozont, mântuiește-ți sufletul tău și îl adaugă pe el spre al meu folos. Iar părintelui celui ce te-a trimis pe tine să-i spui: Curăția sfintelor tale rugăciuni și îndrăznirea cea către Dumnezeu poate și pe morți a-i învia”. Și, acestea zicând, s-a dus de la ochii diaconului. Iar diaconul, închinându-se la locul acela unde au stat picioarele minunatului bărbat, a mers la stareț, înspăimântat, dar bucuros, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit, prin acel uimitor și minunat chip, a se împăca cu pristăvitul preot, cu rugăciunile acelui rob ascuns al lui Dumnezeu, Nichita Hartularie, care, viețuind în mijlocul poporului și al gâlcevilor, atât de mult a plăcut lui Dumnezeu.

 

Apoi, se mai face pomenirea sfinților mucenici Hariton și Strator. Acesta din urmă, legat fiind la doi copaci de cedru, l-au rupt în două pentru Hristos. Mai pomenim și pe al treilea sfânt Sinod de două sute de Părinți care s-au adunat în Efes, și au surpat pe rău credinciosul Nestorie la anul 431.

În această zi, se mai face și pomenirea cuviosului părintelui nostru Teofan pusnicul și mărturisitorul, care a urmat lui Hristos de la o vârstă tânără. El a suferit bătăi de la împărații Caros, Carin și Numerian, pentru mărturisirea numelui lui Iisus Hristos și, fiind mântuit, s-a pristăvit în pustnicie.