Sinaxar 5 septembrie

📑 Cuprins:

• Sfântul Prooroc Zaharia
• Despre Hebron – Cetatea Iudeei
• Sfinții mucenici Urban, Teodor și Medimn

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Prooroc Zaharia

Sfântul prooroc Zaharia a fost fiul lui Varahie, preotul din Legea veche, având femeie din fiicele lui Aaron pe Elisabeta, sora Anei, maica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Mărturisește de dânșii Sfânta Evanghelie că se aflau întru toate faptele bune, petrecându-și calea vieții fără prihană. Au fost, zice, amândoi drepți înaintea lui Dumnezeu, umblând întru toate poruncile și dreptățile fără de prihană, iar dovadă a vieții celei cinstite este Sfântul Ioan cinstitul și slăvitul prooroc, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului. Scris este că „din roadele lor îi veți cunoaște”, că și rodul pomului celui bun nu este rău, ca să se împlinească ceea ce s-a zis: „Dacă rădăcina este sfântă, apoi sfinte sunt și ramurile”. Ramura cea sfântă, Ioan a crescut din rădăcină sfântă.

Acest sfânt Zaharia, tatăl Înainte-Mergătorului, a fost preot în Ierusalim pe vremea împărăției lui Irod, fiind din neamul lui Avia, care a avut rândul săptămânii a opta. Iar despre rânduri, se povestește că împăratul David, văzând că se înmulțise seminția lui Aaron într-așa de mare număr, încât nu era cu putință ca toți să slujească împreună în Biserică, a împărțit-o pe ea în douăzeci și patru de rânduri sau de cete, ca unii după alții să slujească toți ținându-și săptămâna în biserică.

Și au ales dintre dânșii în fiecare ceată să aibă preotul său mai mare. Deci fiecare ceată avea preoți mai mult de cinci mii. Iar ca să nu fie între dânșii ceartă, care preot cu ceata sa va ține întâia săptămână, care a doua, care a treia până la douăzeci și patru, aruncau sorți și după sorți primea rândul său. Și s-a ținut o rânduială ca aceasta până la venirea Mântuitorului care este legea cea nouă, pentru că preotul fiecărei seminții își avea rândul său, după soarta strămoșului său. Deci a ieșit al optulea sorțul părintelui Avia, din a cărui seminție a fost născut Sfântul Zaharia, și acesta ținea al optulea rând al slujbei în biserică, fiind mai mare peste preoții seminției sale.

Când slujea el în rândul săptămânii sale înaintea lui Dumnezeu, după datoria preoției a trebuit să tămâieze intrând în biserica Domnului, fiind adunată la rugăciune mulțime de popor. Și iată, i s-a arătat lui îngerul Domnului, stând în partea dreaptă a altarului tămâierii. Văzându-l Zaharia s-a temut, dar îngerul a alungat frica de la dânsul, zicându-i: „Nu te teme, Zaharie!” Și l-a mângâiat, spunându-i că rugăciunea lui este bineprimită înaintea lui Dumnezeu și a plecat pe Dumnezeu spre milă, și a cercetat pe Elisabeta, femeia lui, dezlegându-i ei legăturile nerodirii, fiind stearpă și dându-i să nască fiu pe Ioan, cel de un nume cu darul, care prin nașterea sa a făcut bucurie nu numai părinților, ci și la multe popoare. Mulți se vor bucura de nașterea lui.

Îngerul a vestit lui Zaharia că fiul său va fi mare înaintea Domnului, nu cu creșterea trupului, ci cu a duhului. Că atât de înfrânat și de postitor a fost, încât chiar cuvântul lui Dumnezeu a mărturisit spre dânsul: „A venit Ioan Botezătorul nici pâine mâncând, și nici vin bând. Și se va umple de Duhul Sfânt din pântecele maicii sale și pe mulți din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Acela va fi mergător înaintea lui Hristos, cu Duhul și cu puterea lui Ilie, aducând Domnului popor desăvârșit”.

Acestea toate auzindu-le Zaharia, se mira și nu credea cele ce se grăiau de vreme ce Elisabeta era neroditoare și amândoi erau bătrâni de ani. Și a zis către înger: „După ce voi cunoaște aceasta? Pentru că eu sunt bătrân și femeia mea trecută în zilele ei”. Și răspunzând îngerul, i-a zis lui: „Eu sunt Gavriil, cel ce stau înaintea lui Dumnezeu, și sunt trimis să grăiesc către tine și să-ți vestesc ție aceasta. Și, iată, vei fi mut și nu vei putea grăi până la ziua în care se vor plini acestea, fiindcă nu ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor”. Zăbovind Zaharia în altar, într-o vorbire ca aceasta cu îngerul, oamenii cei ce așteptau în biserică se minunau. Ieșind, Zaharia le făcu semn că era mut și poporul a cunoscut că preotul a văzut vedenie în biserică. Apoi, săvârșindu-și slujba, Zaharia s-a întors la casa sa, pe care o avea în partea muntelui, la Hebron, cetatea Iudeei. Pentru că acea cetate era una dintr-acelea care căzuse în partea sorțului Iudei. (Luca 1).

După aceasta, împlinindu-se vestirea îngerească și născându-se Ioan din cea neroditoare, când Zaharia i-a scris numele pe tăbliță, îndată i s-a deschis gura lui și i s-a dezlegat limba și grăia, binecuvântând pe Dumnezeu. Și umplându-se de Duhul Sfânt, a proorocit, zicând: „Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat și a făcut izbăvire poporului Său și a ridicat corn de mântuire nouă în casa lui David slugii sale, precum a grăit prin gura sfinților celor din veac prooroci ai lui. Și tu, pruncule, prooroc al Celui Prea Înalt te vei chema, că vei merge înaintea feței Domnului, să gătești calea lui”.

Iar când s-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleem, venind magii de la răsărit spuseră lui Irod de Împăratul cel de curând născut. Atunci Irod, trimițând ostași în Betleem, ca să ucidă acolo pe toți pruncii, și-a adus aminte și de Ioan, fiul Zahariei, de care știa bine. Căci auzise el de toate cele ce se întâmplase în vremea nașterii lui Ioan, pentru că a cuprins frica pe toți cei ce locuiau împrejur și în toată partea cea de la munte a Iudeei se spuneau acele lucruri de mirare și i s-au spus chiar și lui Irod. Și toți cei ce auzeau își ziceau în inimile lor: „Oare ce va să fie pruncul acesta?” Aducându-și aminte în acea vreme Irod de Ioan, a zis întru sine: „Nu cumva acela va fi împăratul Iudeei?” Gândind să-l ucidă pe el, a trimis într-adins ucigași la casa lui Zaharia, dar n-au aflat trimișii pe Sfântul Ioan, pentru că începându-se în Betleem acea fără de Dumnezeu ucidere de prunci, glasul și țipetul s-au auzit în Hebron, cetatea Iudeei, că nu era așa departe, și pricina țipetului aceluia s-a știut. Și, îndată, Sfânta Elisabeta, apucând pe pruncul Ioan care avea atunci un an și jumătate, a fugit în munte.

Iar Sfântul Zaharia era atunci în Ierusalim, slujind după obicei în biserică, în rândul săptămânii sale, care în acea vreme îi căzuse. Deci, ascunzându-se Elisabeta în munte, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu ca s-o apere pe ea și pruncul. Când a văzut de sus pe ostași cu dinadinsul căutând-o și apropiindu-se, a strigat către muntele cel de piatră care era acolo: „Munte al lui Dumnezeu, primește pe maica cu pruncul!” Și îndată s-a desfăcut muntele și a primit-o pe ea înăuntrul său și a ascuns-o de ucigașii cei ce o căutau.

Ostașii, neaflând pe cea căutată, s-au întors deșerți la cel ce i-a trimis pe ei. Atunci Irod a trimis la Zaharia în biserică, zicând: „Dă-mi mie pe fiul tău Ioan”. Iar Sfântul Zaharia a răspuns: „Eu acum slujesc Domnului Dumnezeului lui Israel, iar pe fiul meu nu-l știu unde este”. Iar Irod, mâniindu-se, a trimis la dânsul a doua oară și a poruncit, de nu-și va da Zaharia fiul, apoi să-l ucidă chiar pe el. Și s-au dus niște ucigași sălbatici ca fiarele, sârguindu-se să-și săvârșească porunca și ziceau cu mânie către preotul lui Dumnezeu: „Unde ai ascuns pe fiul tău? Dă-ni-l nouă, că poruncește împăratul. Iar de nu ne vei da fiul, apoi tu însuți vei muri”. A răspuns Sfântul Zaharia: „Voi veți ucide trupul, iar Domnul va primi sufletul meu”. Și îndată ucigașii repezindu-se, după porunca lui Irod, l-au ucis pe el între templu și altar. Iar sângele lui care s-a vărsat pe marmură s-a închegat și s-a făcut ca piatra spre mărturie lui Irod și spre veșnica lui osândire. Iar Elisabeta, acoperindu-se de Dumnezeu, petrecea în muntele cel ce se desfăcuse împreună cu Ioan, unde, după dumnezeiasca poruncă, li se făcuse peșteră și curgea izvor de apă. Și a crescut un finic deasupra peșterii, plin de roade. Când era vreme de mâncare, se pleca pomul acela jos, dându-și spre mâncare rodul său, apoi iar se ridica în sus.

După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, mama Înainte-Mergătorului, și-a dat sfârșitul în aceeași peșteră. Iar Sfântul Ioan a fost hrănit de un înger până la creșterea lui, și l-a păzit în pustie, până la ziua arătării sale către Israel.

Despre Hebron – Cetatea Iudeei

Pământul Palestinei fiind împărțit cu sorți semințiilor lui Israel, seminției lui Levi nu i-a dat Moise moștenirea, de vreme ce Însuși Domnul Dumnezeul lui Israel este moștenirea lui, precum a grăit Aaron, în cartea Numerilor, în capul 18, stih 20 și 21: „În pământul lor să nu moștenești moșie și parte să nu-ți fie ție între dânșii, că Eu sunt partea ta și moștenirea ta între fiii din Israel. Fiilor lui Levi, iată, le-am dat toată zeciuiala cea din Israel”.

Când fiecare seminție își lua partea sa, mergeau și leviții cei mai mari în Siloam la Eleazar preotul și la Iisus al lui Navi, împărțitorii pământului Palestinei, și ziceau: „Deși nu s-a poruncit seminției noastre să aibă osebită parte de pământ, Domnul a poruncit prin Moise ca celelalte seminții din partea lor să ne dea nouă cetăți de viețuire. Căci a zis Domnului Moise la Iordan, lângă Ierihon: „Să poruncești fiilor lui Israel ca să dea leviților din pământul stăpânit de ei cetăți de locuință și cetățui. Deci să ne dați nouă loc în moștenirea voastră”. Și le-au dat lor fiecare seminție din stăpânirea sa cetăți deosebite.

În acea vreme s-a dat seminției lui Aaron din pământul în care căzuse sorțul pentru Iuda, vestita cetate Hebron, care era de la Ierusalim, cale de opt ceasuri. Acea cetate era cea mai departe de Betleem, la loc mai înalt, și se numea cetate de munte, din cauza munților celor înalți, iar hotarele ei se numeau parte de munte, precum se scrie în Evanghelie pentru Preacurata Născătoare de Dumnezeu: „Sculându-se Maria, a mers la munte degrabă în cetatea Iudeei, adică în Hebron, unde era casa Zahariei”.

Unii, tâlcuind Evanghelia, socotesc că Ierusalimul, precum se arată în altă parte din Sfânta Scriptură, în cartea lui Iisus al lui Navi, capitolul 18, versetul 28, și în cartea Judecătorilor lui Israel, capitolul 1, nu făcea parte din pământul cuvenit lui Iuda prin sorți, ci dintr-al lui Veniamin, deși nu se afla departe de Iudeea. Cu toate că muntele acela se numea parte a Iudeii, având depărtare de la Ierusalim cale de un ceas și jumătate, Ierusalimul, cu toate acestea, nu se numea cetate a lui Iuda, ci a lui Veniamin, deși după aceea a împărățit neamul lui Iuda în Ierusalim. Iar Betleemul și Hebronul din început au fost cetăți ale lui Iuda, de unde Gheorghe Chedrinos zice pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: „Maria, ducându-se de la dânsa îngerul, a mers la munte”, adică la Betleem. Însă nu în Betleem, ci în Hebron era casa lui Zaharia. Și amândouă aceste cetăți erau în partea muntelui, singura cale de la ele la Nazaret fiind prin Betleem la Hebron. Alții zic astfel: Calea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu la munte era prin Ierusalim, iar de la Ierusalim a mers la Betleem și de aici la Hebron. Și era de la Nazaret la Ierusalim cale de trei zile, iar a patra zi a sosit în casa Zahariei, că nu era departe de la Ierusalim, și s-a închinat Elisabetei.

Sfinții mucenici Urban, Teodor și Medimn

În împărăția răucredinciosului Valent, arienii în Constantinopol aveau mare putere, având sprijinitor pe împăratul cel orbit de același eres. Ridicând prigonire asupra binecredincioșilor creștini, au izgonit pe Evagrie episcopul și făceau ortodocșilor multă greutate, pe unii bătându-i, pe alții închizându-i în temniță, iar altora jefuindu-le averile și chinuindu-i cu toate muncile. Pentru aceasta credincioșii erau în mare necaz și, adunându-se în taină, s-au sfătuit să trimită rugăminte la împărat, acesta fiind atunci în Nicomidia, că dacă nu îi va scoate nu cu totul de la arieni măcar să poruncească să-i mai ușureze, nepierzând poporul cu desăvârșire.

Au ales pentru această trimitere ca la șaptezeci de bărbați cinstiți din duhovniceasca rânduială, tari în credință, puternici în cuvânt și desăvârșiți întru înțelegere, între care mai de căpetenie erau Urban, Teodor și Medimn. Aceștia, apucând drumul, au ajuns la Nicomidia și, stând înaintea împăratului, au făcut rugăminte să-i chezășuiască pe dânșii și să-i apere de mâinile arienilor. Iar împăratul s-a mâniat asupra lor foarte tare, însă nu și-a arătat mânia, ci a trimis în taină la eparhul Modest ca, prinzând pe toți trimișii, să-i piardă cu moarte.

Deci, prinzându-i eparhul pe ei și temându-se să-i piardă la vedere înaintea tuturor, ca să nu fie gâlceavă în popor, a poruncit ca pe toți să-i pună într-o corabie, scoțând vorba că-i trimite în surghiun, iar pe corăbieri i-a învățat ca atunci când vor fi la mijlocul mării, ieșind singuri în caic, să aprindă corabia cu cei șaptezeci de bărbați. Acest lucru s-a și făcut. Pentru că, fiind în noianul mării Astachiei, au aprins corabia cu sfinții mucenici, iar corăbierii singuri, șezând în caicul cel pregătit, s-au întors la eparh, spunându-i de sfârșitul acelora. Iar corabia ardea ca o făclie, fugind iute pe apă, că o gonea vântul, și mergea arzând și plutind până la locul ce se numea Dachidis unde, oprindu-se desăvârșit, a ars, înălțându-se fumul din trupurile sfinților celor ce ardeau, asemenea unui fum de tămâie către Dumnezeu. Așa s-au sfârșit sfinții și s-a împlinit cu dânșii cuvântul Scripturii care zice: „Trecut-am prin foc și prin apă și ne-ai scos pe noi întru repaos”. Pentru că pe apă arzându-se cu foc, s-au aflat întru odihna cea cerească, unde, stând înaintea scaunului Stăpânului, se roagă pentru noi. Cu ale căror rugăciuni, Doamne, dă-ne și nouă ca să câștigăm viața veșnică. Amin.