Sinaxar 1 septembrie

  2. /
  3. Sinaxar
  4. /
  5. Septembrie
  6. /
  7. Sinaxar 1 septembrie

📑 Cuprins:


🔊 Sinaxar audio:

*Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa, sursa: sinaxar.ro

🎬 Sinaxar video:


Cuvânt la începutul Indictionului

Dumnezeu, Împăratul veacurilor, Cel ce a pus vremile și anii întru a Sa putere, a așezat spre slava Sa și spre folosul oamenilor felurite praznice. În Vechiul Așezământ a dat poruncă să se prăznuiască în chip deosebit luna lui septembrie, la începutul anului bisericesc, ca poporul ales să se îndulcească de roadele câmpului, slujind bunului Dumnezeu cu mai multă dragoste.

A grăit Domnul cu Moise și a zis: „Spune fiilor lui Israel: În luna a șaptea, ziua întâi a lunii să vă fie zi de odihnă, sărbătoarea trâmbițelor și adunare sfântă să aveți; nici o muncă să nu faceți, ci să aduceți ardere de tot Domnului” (Leviticul 23, 24-25). Că precum Atotcreatorul, după zidirea lumii și a tuturor făpturilor Sale, a binecuvântat și a sfințit ziua a șaptea, odihnindu-Se întru dânsa, așa i-a poruncit și omului, zicând: „Șase zile să lucrezi, iar în ziua a șaptea, care este sâmbăta (sabatul) Domnului Dumnezeului tău, să nu faci nici un fel de lucru în această zi”. La fel și ziua întâi din luna a șaptea a binecuvântat-o și sfințind-o, a poruncit poporului Său să se odihnească de lucrurile lui. În cartea Leviților zice către Moise: „În ziua a cincisprezecea a lunii a șaptea, când vă strângeți roadele pământului, să sărbătoriți sărbătoarea Domnului șapte zile…” (Leviticul 23, 39).

Iată care era pricina prăznuirii acestei luni. În această lună, scăzând apele potopului, corabia lui Noe a stat pe Muntele Ararat. În această lună, Sfântul prooroc Moise s-a coborât a doua oară din munte, avându-și fața prealuminată și aducând Tablele cele noi, care aveau în ele scrisă Legea Domnului. În această lună a început a se zidi cortul Domnului în cetele israeliților. În această lună arhiereul cel mare intra singur, o dată pe an, în cortul ce se numea Sfânta Sfintelor, care era după a doua catapeteasmă, ca să aducă jertfă sângeroasă pentru sine și pentru neștiințele poporului. În această lună, poporul lui Dumnezeu se curăța de păcatele făcute în anul întreg, smerindu-și cu post sufletele înaintea lui Dumnezeu și aducând ardere de tot Domnului.

În această lună a fost sfințită prea minunata și prea slăvita biserică a Domnului zidită de Solomon și s-a pus în ea chivotul Legii. În această lună se adunau toate semințiile lui Israel în Ierusalim la praznic, pentru că le poruncise Domnul, zicând: „Aceasta este cea mai mare zi de odihnă pentru voi și să smeriți sufletele voastre prin post” (Leviticul 16, 31). Din această lună începeau a se număra anii poruncilor Legii Vechi, care se întindeau până la 50 de ani, precum a poruncit Domnul celor ce intraseră în pământul făgăduinței. Numărând 49 de ani, al 50-lea cu dinadinsul să-l prăznuiască, nu numai ei singuri și robii lor, boii și catârii lor, ci și pământul pe care locuiau să fie nearat și nesemănat; nici chiar spicele ce creșteau pe el să nu le strângă, nici strugurii din vii, nici roadele din grădini să nu se culeagă și să fie lăsate spre hrana oamenilor săraci, a animalelor și a păsărilor.

În cartea Leviticul se scrie: „În ziua curățirii să trâmbițezi cu trâmbița în toată țara voastră. Să sfințiți anul al cincizecilea și să se vestească slobozenie pe pământul vostru pentru toți locuitorii lui… să nu semănați, nici să secerați ceea ce va crește de la sine din pământ… Să nu culegeți cele sfințite ale lui Dumnezeu și se vor hrăni săracii poporului tău, iar rămășițele le vor mânca fiarele câmpului. Așa să faci și cu via ta și cu măslinii tăi” (Levitic 25, 9, 10, 11; Ieșirea 23, 11). În al 50-lea an se iertau datoriile datornicilor, se dădea libertate robilor și cu mare grijă se păzea pe sine tot omul, să nu mânie pe Dumnezeu cu vreun păcat, nici să mâhnească pe aproapele, pentru că era anul iertării și al curățirii de păcate. Această poruncă a Domnului se întindea până la al 50-lea an, și se împărțea în șapte șeptimi de ani, adică de 7 ori câte 7 ani, și fiecare al 7-lea an se numea „sâmbătă” (sabat), adică odihnă.

Așa a grăit Domnul, prin Moise, fiilor lui Israel: „Șase ani să semeni ogorul tău, și șase ani să lucrezi via ta și să aduni roadele lor; iar anul al șaptelea să fie an de odihnă a pământului, ogorul tău să nu-l semeni și via ta să n-o tai în anul acela. …Iar de veți zice: Dar ce să mâncăm în anul al șaptelea, când nici nu vom semăna, nici nu vom aduna roadele noastre? Vă voi trimite binecuvântarea Mea în anul al șaselea și va aduce roadele sale pentru trei ani” (Leviticul 25, 3-4, 20-21). Toți anii aceștia în care Domnul rânduise odihnă oamenilor și pământului să înceapă din luna septembrie, după porunca Domnului: „Să vestiți anul odihnei în luna a 7-a (adică în luna septembrie), pentru că aceasta este a 7-a lună de la martie, care este întâia lună de la facerea lumii.”

Însă nu numai porunca Legii Vechi, ci și Indictionul păgânilor tot din luna septembrie a fost rânduit să înceapă. Pentru Indictionul păgânilor romani se povestesc următoarele: August, împăratul Romei, după ce a biruit pe Antonie și Cleopatra care stăpâneau Egiptul, a început să stăpânească singur toată lumea. Atunci, pentru adunarea impozitelor din toate părțile imperiului, a rânduit Indictionul care amintește porunca aceea dată la 15 ani o dată. Și au despărțit Indictionul în trei părți a câte 5 ani, pentru ca dările de pe toți cei 15 ani să se strângă în anul al 5-lea. Indictionul îl așezase însă pentru țările cele mai îndepărtate, de la marginea imperiului, de la care cu greutate se adunau dările în toți anii și abia în anul al 5-lea putea să se aducă la Roma. Pentru aceasta fiecare al 5-lea an din Indiction se numea Lustrum, adică strălucit, întrucât în acel an oamenii se veseleau cu lumânări aprinse în mâini, pentru că impozitele strânse fuseseră predate Cezarului de bună voie, și nu cu sila.

Indictionul s-a întins până la 15 ani, deoarece în primii 5 ani se dădeau fier și aramă pentru facerea săbiilor, a sulițelor, a coifurilor, a scuturilor, a zalelor și a altor arme ostășești. În a doua perioadă de 5 ani, se lua argint pentru plata soldei ostașilor, iar în a treia perioadă de 5 ani se aducea la Roma aur spre împodobirea zeilor lor mincinoși. Astfel, ținând rotunjimea Indictionului de 15 ani, începea iarăși întâiul an, numindu-l pe acela An Nou. Iar începutul acesta se așeza la întâia zi a lunii septembrie, căci în acea vreme August, împăratul Romei, biruind pe Antonie și Cleopatra, se cinstea singur stăpânitor a toată lumea. Așa a fost așezat Indictionul la romani.

Astfel a primit și Sfânta Biserică să prăznuiască începutul Indictionului în ziua dintâi a lunii septembrie, pentru următoarele pricini: în această lună se prăznuia la evrei și în toată lumea Anul Nou; acum a mers Domnul nostru Iisus Hristos în Nazaret, unde crescuse, și în zi de sâmbătă a intrat în adunarea evreilor, cum era obiceiul la ei, să se adune mai ales sâmbăta în sinagogă și să învețe poporul din cărțile proorocilor. Atunci, intrând Iisus în mijlocul dascălilor și sculându-Se să citească, I-au dat cartea proorocului Isaia pe care, deschizând-o, a aflat locul unde era scris: „Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, M-a trimis a vindeca pe cei zdrobiți la inimă, a propovădui celor robiți iertare și orbilor vedere; a slobozi pe cei sfărâmați, ușurându-i; a mărturisi anul Domnului bine primit”. Apoi, închizând și dând cartea, a început să învețe, arătându-Se pe Sine că este adevăratul Mesia trimis oamenilor de Dumnezeu-Tatăl, spre mântuirea și înnoirea vieții, împlinindu-se astfel scriptura citită, și toți „Îl mărturiseau și se mirau de cuvintele harului care ieșeau din gura Lui” (Luca 4, 17, 19).

Praznicul Anului Nou bisericesc s-a așezat de către Sfinții Părinți la Sinodul I de la Niceea, când marele împărat Constantin, biruind pe Maxențiu prigonitorul, a înnoit și a luminat toată lumea cu dreapta credință, dezrădăcinând praznicele păgânești. Astfel a izbăvit pe creștini de jugul greu al persecuțiilor, schimbând înțelesul Indictionului. Sfinții Părinți au rânduit să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al mântuirii creștinilor, aducându-ne aminte de intrarea lui Hristos în mijlocul adunării evreilor și de vestirea din cartea lui Isaia a „anului Domnului bine primit”. Așadar, nu prăznuim praznicul Legii Vechi în prima zi a lunii septembrie, ci prăznuim intrarea Domnului, când singur dătătorul Legii S-a arătat pe Sine lumii, pogorându-Se din cele de sus și purtând în Sine pe Duhul Tatălui; când a scris Legea lui Dumnezeu, nu cu degetul, ci cu dumnezeiasca Sa limbă și cu prea dulcea Sa gură; nu pe lespezi de piatră, ci pe lespezile inimii noastre cele trupești. Mântuitorul, zidind cortul cel gândit al Bisericii Sale, S-a adus lui Dumnezeu-Tatăl jertfă sângeroasă pe Sine pentru păcatele noastre, singur fiind Arhiereul cel mare Care a străbătut cerurile, curățindu-ne pe noi de păcate prin sângele Său vărsat pe Cruce pentru noi, făcându-ne pentru El biserici sfinte, după cuvântul apostolului care zice: „Biserica lui Dumnezeu care sunteți voi este sfântă”.

Pentru toate acestea, dând mulțumire lui Dumnezeu, prăznuim anul Domnului cel bineprimit, căci am luat din mâinile Sale multe și negrăite bunătăți, pentru care ne sârguim să fim Lui bine primiți. Deci noi prăznuim Indictionul, nu pe cel al împăratului Romei, ci pe cel așezat de Hristos, cerescul împărat al slavei. Iar Indictionul lui Hristos sunt poruncile Sale sfinte pe care suntem datori să le păzim și să le împlinim; pentru că El nu cere de la noi daruri, fier și aramă, nici nu-i trebuie argint și aur, precum arată David, zicând către dânsul: „Domnul meu ești Tu, pentru că nu-Ți trebuiesc bunătățile (darurile) mele”. El, în loc de fier și aramă, cere de la noi bunătățile credinței celei întemeiate pe dreapta cinstire de Dumnezeu. Pentru că aceasta este așezată pe temelia pusă de Hristos prin vărsarea sângelui Sfinților Mucenici care au fost chinuiți pentru credința creștină, încât pentru fiecare dintre ei se poate zice: „Prin foc și prin sabie a trecut sufletul lui” .

De aceea ne poruncește Dumnezeu, Împăratul nostru cel ceresc, să credem în El cu dreaptă credință și inimă curată, pentru că „cu inima se crede spre dreptate” și prin această credință curată, ca și cu o armă de fier și cu un scut de aramă, să biruim pe cei împotrivă, adică pe diavoli. Astfel urmăm sfinților noștri strămoși, care „prin credință au biruit împărății, au lucrat dreptate, au dobândit făgăduințele, au închis gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au întărit din slăbiciune, s-au făcut tari în războaie și au întors oștirile vrăjmașilor în fugă…” (Evrei 11, 33-34).

În loc de argint, Împăratul nostru Hristos cere bunătatea nădejdii în Dumnezeu, care mai mult decât argintul se face pricinuitoare omului de viața cea cu bună sporire. Pentru că dacă cel ce se îmbogățește cu mult argint nădăjduiește ca toate bunătățile din lume să le câștige, cu atât mai mult cel ce s-a îmbogățit cu neîndoita nădejde în Dumnezeu va câștiga cele dorite. De acum el va viețui cu bucurie, nebăgând seamă toate primejdiile și necazurile care năvălesc asupra lui de la lume, de la trup și de la diavolul; ci pe toate acelea cu dulceață le va răbda, cu nădejde în răsplătirea ce va să fie. Argintul pe stăpânul său îl înșeală de multe ori, pentru că, pierzându-l cu orice întâmplare, sărac pe el îl face și cel ce nădăjduia să viețuiască cu îndestulare până la sfârșit, acela degrabă sărăcind, se lipsește de pâine; iar cel ce nădăjduiește spre Domnul, ca Muntele Sionului, nu se va clătina în veac, pentru că nădejdea nu rușinează.

Niște argint ca acesta cere Domnul de la noi și ne poruncește să nădăjduim nu spre bogăția care degrabă piere, ci spre Dumnezeul cel viu, ale Cărui cuvinte sunt cuvinte curate, argint lămurit în foc, prin care fără de minciună ne-a făgăduit nouă cele veșnice și negrăite bunătăți întru a Sa împărăție. Pentru nădejdea răsplătirii noastre să ne îndemnăm spre mai multă nevoință, ca niște buni ostași ai lui Iisus Hristos; pentru că nădejdea luării de plată îndeamnă pe ostaș spre luptă, după cum zice Sfântul Ioan Damaschin pentru răbdătorii de chinuri: „Mucenicii Tăi, Doamne, cu credința întărindu-se și cu nădejdea împuternicindu-se, au stricat tirania vrăjmașului și au dobândit cununile”.

În loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi bunătatea cea prea scumpă, adică nefățarnică dragoste către Dumnezeu și către aproapele. Pentru că dragostea prin aur se închipuiește de dascăli pentru marea sa cinste. Că precum aurul este mai cinstit decât argintul, arama și fierul, tot așa și dragostea este mai cinstită decât nădejdea și credința. „Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea; iar mai mare decât acestea este dragostea” (I Cor. 13,13). Un aur ca acesta cere de la noi Dumnezeu, poruncindu-ne să-L iubim cu nefățărnicie, nu numai cu inima crezând și cu gura mărturisind, ci și în fapte arătându-I dragostea. Adică să ne punem pentru Dânsul sufletele noastre și să fim gata de moarte pentru dumnezeiasca lui dragoste. Pentru aceasta și pe cei de aproape ai noștri să-i iubim așa, precum ne învață iubitul lui Hristos Apostol Ioan Teologul, zicând: „Fiii mei, să nu iubim cu cuvântul, nici cu inima, ci cu lucrul și cu adevărul”. Acest fel de dragoste se primește spre înfrumusețare de la Cel mai frumos cu podoaba decât fiii oamenilor, de la Hristos Dumnezeul nostru.

Așadar, Biserica dreptmăritoare prăznuiește acest Indiction creștin în locul celui vechi al păgânilor, dezbrăcându-se de omul cel vechi cu faptele lui și îmbrăcându-se în cel nou, după chipul Celui ce l-a zidit. De aceea prăznuim anul nou așa cum ne sfătuiește Apostolul, zicând: „Întru înnoirea vieții să umblăm”, adică să slujim lui Dumnezeu întru înnoirea Duhului, iar nu întru vechimea literei. Să prăznuim Indictionul, ascultând poruncile: „De veți umbla întru poruncile Mele și de veți păzi învățăturile Mele și de le veți face, vă voi da vouă ploaie la vremea sa și pământul își va da roadele sale. Și voi da pace în pământul vostru și veți izgoni pe vrăjmașii voștri și voi căuta spre voi și vă voi binecuvânta și nu se va îngrețoșa sufletul meu de voi. Și voi umbla întru voi, și voi fi vouă Dumnezeu și voi Îmi veți fi Mie popor, zice Domnul Dumnezeu Sfântul lui Israel…”*

* Sunt unii care socotesc indictioanele rânduite de la începutul lumii și le numără de la întâiul an al zidirii lumii, dar aceasta o fac din neștiință. Acum însă se știe că nu de la facerea lumii, ci de la așezarea lui August s-au început indictioanele, precum am arătat mai sus. Înainte de August, împăratul romanilor, nu erau indictioane de la începutul lumii.

Cuviosul părintele nostru Simeon Stâlpnicul

În părțile Ciliciei a fost un sat care se numea Sisan. În el viețuiau părinții cuviosului, creștini fiind, Susotion și Marta, cărora le-a dat Dumnezeu acest binecuvântat rod, pe care l-au numit Simeon și, după obiceiul creștinesc, l-au spălat prin baia botezului. Deci creștea pruncul, nu atât întru învățătura cărții, ci mai ales în simplitatea și în nerăutatea inimii. Însă înțelepciunea Duhului lui Dumnezeu și în cei simpli se sălășluiește și pe cei neștiutori îi alege, ca să se rușineze înțelepciunea veacului acestuia.

Când era de treisprezece ani, urmând să fie păstor al oilor cuvântătoare, păzea oile necuvântătoare ale tatălui său. Prin aceasta el s-a asemănat lui Iacob, lui Moise și lui David, care de la păstoria oilor au venit la dumnezeieștile descoperiri. În vreme de iarnă, când oile nu se scoteau la pășune, fericitul copil mergea la biserică. Intrând cu părinții săi într-o zi de duminică, lua aminte la cântare și la citire, precum singur a spus mai pe urmă episcopului Teodorit. Auzind Sfânta Evanghelie fericind pe cei săraci, pe cei blânzi și pe cei curați cu inima, a întrebat pe un cinstit bătrân care stătea aproape: „Ce înseamnă cuvintele ce se citesc ?”. Iar acesta, fiind povățuit de Duhul lui Dumnezeu, și-a deschis gura și multe ceasuri l-a învățat, arătându-i calea duhovnicească a curăției și dragostei de Dumnezeu, care duce spre desăvârșirea vieții celei îmbunătățite. Deci a căzut sămânța cea bună în pământ bun, căci îndată a răsărit în el dorința cea râvnitoare spre Dumnezeu și a crescut voința sa neschimbată spre calea cea strâmtă care duce la Dumnezeu. Astfel, și-a pus în minte ca îndată să lase toate și să caute pe Cel pe care l-a dorit.

Închinându-se acelui cinstit bătrân și mulțumindu-i pentru folositoarea lui învățătură, i-a zis: „Tu îmi ești tată și mamă, învățător de lucruri bune și povățuitorul mântuirii mele !”. Apoi a ieșit repede și nu s-a mai întors acasă, ci s-a dus la un loc deosebit, potrivit pentru rugăciune. Acolo, fiind singur, a căzut cu fața la pământ în chipul crucii, făcând rugăciune cu plângere către Dumnezeu, ca să-i arate calea spre mântuire. Astfel, zăcând mult la rugăciune, a adormit și a văzut o vedenie ca aceasta: I se părea că sapă o temelie și a auzit un glas, zicându-i: „Sapă mai adânc”. Și a săpat mai adânc. Iar când a încetat din cauza ostenelii, socotind că este destul, iar a auzit glas poruncindu-i să sape tot mai adânc, și așa se ostenea săpând. Dar și a treia oară, când încetă din lucru, același glas îl trezi din nou la osteneală. Apoi i-a zis: „Încetează, este destul. Iată: acum de voiești să zidești, zidește, ostenindu-te cu stăruință, că fără osteneală nimic nu vei putea spori”! Această vedenie s-a săvârșit cu dânsul când a pus o asemenea temelie întru smerenie, spre zidirea sa și a altora. Căci se vedea că faptele lui cele bune întrec firea omenească.

După vedeniile acestea, sculându-se, s-a dus la o mânăstire ce era în țara aceea unde era egumen fericitul Timotei și, căzând la pământ, zăcea înaintea porții fără hrană și fără băutură, răbdând 7 zile. În ziua a 8-a, ieșind egumenul, l-a întrebat de unde este, unde merge, cum se numește, dacă n-a făcut ceva rău și dacă nu fuge de mânia stăpânilor săi. Iar el a căzut la picioarele egumenului și i-a zis cu lacrimi: „Părinte, nu sunt din cei ce au făcut ceva rău înaintea oamenilor, ci caut să slujesc lui Dumnezeu cu toată osârdia. Deci, miluiește-mă pe mine, păcătosul, și-mi poruncește să intru în mânăstire și să slujesc la toți!”.

Atunci egumenul, mai înainte văzând în el dumnezeiasca chemare, l-a luat de mână și l-a dus în mânăstire, zicând fraților: „Învățați-l pe el obiceiul, pravila călugărească și rânduielile noastre”. Astfel, fiind primit în mânăstire, se supunea tuturor și le slujea. A învățat și Psaltirea toată pe de rost în puțină vreme. Apoi s-a călugărit, având 18 ani de la naștere, și s-a făcut călugăr iscusit. Căci îndată, fiind strâmtorare în viața călugărească, a ajuns la atâta înălțime duhovnicească, încât pe toți călugării de acolo i-a întrecut; căci frații mâncau, unii o dată pe zi spre seară, alții a treia zi, iar el toată săptămâna o trecea nemâncând. Părinții lui l-au căutat pretutindeni timp de doi ani. Dar Dumnezeu, acoperindu-l, nu l-au aflat și mult plângând pentru dânsul atât se mâhneau, încât tatăl său a murit din acea întristare. Însă el, aflând tată pe Dumnezeu, înaintea Lui s-a aruncat din tinerețe.

Petrecând fericitul în acea lavră, a mers odată la fântână să scoată apă și, luând de la găleată funia foarte aspră, împletită din crengi de finic, și-a înfășurat cu dânsa tot trupul său gol de la coapse până la grumaz, încât îi făcea răni pe trup. După zece zile a putrezit trupul său din cauza rănilor, căci se rosese carnea până la oase, și era cuprins de viermi și mirosea greu. Deci ziseră frații către egumen: „De unde ne-ai adus pe omul acesta, că nu putem să-l suferim pentru mirosul greu ce iese dintr-însul? Nimeni nu poate să stea aproape de el, iar când umblă, viermii cad din trupul lui și așternutul îi este plin de viermi”.

Auzind acestea egumenul s-a mâhnit și, înțelegând că sunt adevărate cele spuse, l-a întrebat pe fericitul Simeon: „Spune-mi, fiule, de unde iese mirosul acesta greu?” Iar el tăcea și căuta în jos. Întristându-se egumenul, a poruncit să i se dezbrace cu sila haina de pe el. Și era haina lui de păr însângerată, iar funia de finic se îngropase adânc în carnea trupului său.

Văzând egumenul acestea, s-a spăimântat și toți care erau acolo cu mare osteneală au putut să scoată de pe dânsul aceea. Iar el, răbdând vitejește, zicea: „Lăsați-mă pe mine ca pe un câine împuțit, că sunt vrednic de aceasta, pentru păcatele mele.” Iar egumenul i-a zis: „Ai optsprezece ani, deci care sunt păcatele tale?” Simeon răspunse: „Părinte, Proorocul grăiește: întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea (Psalm 50,6).” Auzind egumenul acestea, s-a minunat de socoteala lui, că fiind tânărul neînvățat, avea o astfel de frică de Dumnezeu. Însă îl învăța ca să nu-și facă o chinuire ca aceasta. Nu este de folos, zicea el, să începi ceva mai presus de putere. Destul este ucenicului să fie ca dascălul său.” Și abia în multe zile a putut să se tămăduiască de acele răni.

După tămăduire, văzând egumenul și frații că Simeon trăiește ca mai înainte, obosindu-și trupul, i-a poruncit să iasă din mânăstire, ca nu cumva alți frați mai neputincioși, vrând să-i urmeze pilda, să-și fie singuri pricinuitori de moarte. Deci, ieșind el, umbla prin pustie și prin munți. Apoi, aflând o fântână fără apă în care petreceau jivine și fiare necurate, s-a așezat acolo și se ruga lui Dumnezeu. După o vreme, a văzut egumenul într-o noapte în vis popor mult cu arme și cu lumânări înconjurând mânăstirea și întrebând: „Unde este robul lui Dumnezeu, Simeon? Arătați-l pe el că este iubit lui Dumnezeu. Iar de nu, vă vom arde pe voi cu întreaga mânăstire, pentru că acela este mai mare decât voi și multe minuni va face Dumnezeu printr-însul pe pământ!”

Deșteptându-se egumenul din somn, a povestit fraților acea vedenie înfricoșată, cum a fost într-o cercetare plină de spaimă pentru Simeon. Apoi a trimis să-l caute pretutindeni și aflând pe niște păstori păscând oile, i-a întrebat despre el. Și, înștiințându-se de la dânșii că este în acea fântână pustie, a mers cu sârguință acolo și a strigat: „Aici ești, robule al lui Dumnezeu?” Iar el a răspuns: „Lăsați-mă pe mine, sfinților părinți, să-mi dau duhul, căci a slăbit sufletul meu, pentru că am mâniat pe Dumnezeu!” Iar ei, nevrând, l-au tras afară din fântână și l-au adus în mânăstire, unde s-a nevoit fericitul câtăva vreme. După aceea, ieșind în taină din mânăstire, umbla prin munți și prin pustie. Apoi, povățuindu-se de duhul lui Dumnezeu, a mers la un munte care era aproape de satul ce se numea Talanissa. Acolo a aflat o chilie mică săpată în piatră, în care, închizându-se, s-a nevoit trei ani. După aceasta, aducându-și aminte de Moise și de Ilie, care au postit patruzeci de zile, a gândit să se ispitească pe sine cu un post ca acela.

Atunci, un duhovnic mai mare al părinților acelora, anume Vassos, având putere peste preoți, umbla prin cetăți, prin sate și pe la biserici, ajungând și la dânsul în satul Talanissa. Pe acela l-a rugat Simeon să-i astupe ușa chiliei timp de patruzeci de zile, nelăsându-i înăuntru nimic de mâncare. Ci acela n-a voit să facă aceasta, zicându-i: „Nu se cade omului să se ucidă pe sine cu post fără de măsură, pentru că aceasta nu este faptă bună, ci mai ales păcat.” Atunci i-a zis cuviosul: „Pune-mi dar, părinte, pâine și apă, ca, de îmi va fi nevoie, să gust și să-mi întăresc puțin trupul cu hrană.” Deci a făcut Vassos așa, punându-i pâine și apă înăuntru, și, astupând ușa cu pietre, s-a dus în calea sa. Apoi trecând acele patruzeci de zile, s-a întors la cuviosul și, dând la o parte pietrele, a deschis ușa chiliei și l-a găsit pe Simeon la pământ, zăcând ca un mort, iar pâinea era întreagă, asemenea și apa, precum le pusese, nici măcar atingându-se de dânsele acest postitor. Deci, luând Vassos un burete, i-a spălat și i-a răcorit gura, împărtășindu-l cu dumnezeieștile Taine. După aceasta, primind Simeon hrană ușoară, s-a întărit. Despre astfel de înfrânare spunea Vassos multora, spre folosul lor.

În acea strâmtă chilie de piatră petrecând Simeon trei ani, s-a suit într-un deal mai înalt al muntelui. Apoi ca să nu iasă de acolo, a luat un lanț de fier lung de douăzeci de coți și cu un capăt și-a ferecat piciorul, iar pe celălalt capăt l-a ferecat de o piatră. Așa totdeauna căutând cu ochii spre cer, cu mintea privea spre cele mai presus de ceruri. Auzind despre dânsul fericitul Meletie, păstorul Bisericii Antiohiei, a mers și, văzându-l așa ferecat, a zis: „Poate omul și fără de obezi să se stăpânească pe sine și nu cu fierul, ci cu voia și cu înțelegerea să se lege pe sine la un loc.” Auzind aceasta, cuviosul Simeon s-a folosit și, scoțându-și obezile, s-a legat pe sine cu voia liberă, surpând gândurile și toată înălțarea care se ridică deasupra înțelegerii lui Dumnezeu, ca să fie singur de voie legat al lui Iisus Hristos.

Ieșind prin toate părțile vestea despre el, se adunară la Simeon toți, nu numai cei ce viețuiau aproape, ci și din părțile cele mai îndepărtate, cărora le trebuiau multe zile de cale. Unii își duceau la dânsul pe bolnavii lor, iar alții cereau sănătate bolnavilor care zăceau acasă; alții de ispite și de necazuri erau cuprinși și alții de diavoli munciți, dar fiecare dintre ei nu se întorcea în deșert, ci primeau, unul tămăduire, altul mângâiere, altul folos, întorcându-se cu bucurie la locurile lor și preamărind pe Dumnezeu. Căci fericitul așa învăța, când tămăduia pe cineva: „Preamărește pe Dumnezeu care te-a tămăduit și nicidecum să nu îndrăznești a zice că Simeon te-a tămăduit, ca să nu-ți fie ție ceva mai rău.” Și puteai să vezi la dânsul, adunându-se ca râurile de pretutindeni felurite popoare, seminții și limbi: ismailiteni și perși, armeni și iberici, ispani, britani și italieni. Așa preamărea Dumnezeu pe acela care Îl preamărea pe El, căci atâta mulțime de popoare se aduna și toți căutau să se atingă de el, cerând binecuvântare.

Supărându-se fericitul de o cinstire ca aceea și de neodihnă, a aflat un alt chip de scăpare din gâlcevile omenești. A socotit să-și zidească un stâlp și să stea pe el, ca cei ce voiau a se atinge de dânsul să nu poată; deci a zidit stâlpul și pe el o chiliuță strâmtă de doi coți, unde, suindu-se, petrecea în post și în rugăciuni. El a devenit, astfel, întâiul stâlpnic. Și era acel stâlp de șase coți înălțime. Stând pe dânsul câțiva ani, i-au făcut lui oamenii altul, având înălțimea de 12 coți. Apoi, după multă vreme, la 22 de coți i-au ridicat înălțimea stâlpului; după aceea la 36. Așa se suia Cuviosul spre cele cerești, ca pe niște trepte prin feluriți stâlpi, multe suferind pe ei, udându-se de ploaie, arzându-se de zăduf și înghețând de frig. Mâncarea lui era linte muiată și apă drept băutură. Încă i-au făcut lui oamenii și două îngrădiri de piatră lângă stâlp.

Așa viețuind sfântul, auziră de el părinții din pustie și s-au minunat de străina lui nevoință, că până atunci nimeni nu-și aflase o viață ca aceea, adică să stea pe stâlp. Deci, vrând ei să ispitească duhul ce era într-însul, au trimis un sol, zicând: „Pentru ce nu mergi pe calea Părinților, ci altă cale nouă ai aflat? Pogoară-te de pe stâlp și urmează viața Părinților pustnici de demult!” Au mai învățat Părinții pustnici pe trimiși că, de s-ar arăta nesupus, și de nu ar voi să se pogoare, apoi cu sila să-l tragă jos de pe stâlp. Iar de ar asculta și de ar voi să se pogoare, să-l lase să stea așa precum a început. Pentru că din aceasta, ziceau ei, se va cunoaște că viața cea nouă începută de el este de la Dumnezeu, dacă se va arăta ascultător, precum s-a și făcut.

Deci, ajungând trimișii și spunându-i cele hotărâte de soborul sfinților părinți pustnici, cuviosul îndată a pășit cu piciorul pe scară, vrând să se pogoare. Atunci trimișii îi strigară: „Nu te pogorî, sfinte părinte, ci te nevoiește precum ai început. Acum știm că lucrul tău cel început este de la Dumnezeu, Care să-ți fie ajutător până la sfârșit”. A mers la dânsul și Domnin, patriarhul Antiohiei, care a fost după Sfântul Meletie, și văzând o viață ca aceea s-a minunat și, multe vorbind cu dânsul pentru folosul sufletului, a făcut acolo liturghie și s-au împărtășit amândoi cu dumnezeieștile Taine. Apoi s-a întors patriarhul la Antiohia, iar cuviosul mai mult se nevoia, întrarmându-se împotriva nevăzutului vrăjmaș.

Atunci diavolul, cel ce urăște binele, s-a prefăcut în înger luminos și s-a arătat sfântului aproape de stâlp cu caretă și cu cai de foc, ca și cum s-ar fi pogorât din cer, și îi zicea: „Ascultă, Simeoane, Dumnezeul cerului și al pământului m-a trimis la tine, pre-cum mă vezi cu careta și cu caii, să te iau la cer precum pe Ilie, că vrednic ești de o cinste ca aceasta pentru sfințenia vieții tale. Iată a venit ceasul tău, ca să-ți mănânci roadele ostenelilor tale și să primești cununa podoabei din mâna Domnului. Deci, vino, robule al Domnului, fără zăbavă să vezi pe Făcătorul tău și să te închini Lui; să te vadă pe tine îngerii și arhanghelii, cu proorocii, cu apostolii și mucenicii care doresc să te vadă”.

Acestea și altele asemenea lor zicând diavolul, n-a cunoscut sfântul înșelăciunea vrăjmașului. Deci, zicând: „Doamne, pe mine, păcătosul, voiești să mă iei la cer?”, a mișcat piciorul drept să pășească în careta de foc. Apoi, întinzând și mâna dreaptă, s-a însemnat cu Sfânta Cruce, și, îndată, diavolul cu careta și cu caii s-a stins, spulberându-se ca praful de vânt. Cunoscând Simeon diavoleasca înșelăciune, se căia, iar pe piciorul cu care voia să pășească în careta lui greu l-a pedepsit, stând numai în piciorul acela un an întreg. Diavolul, nesuferind o nevoință ca aceea, a lovit piciorul cuviosului cu o rană cumplită și a putrezit de pe el carnea și curgea din rană puroi cu viermi pe stâlp spre pământ. Iar el, ca un alt Iov răbdând, punea viermii pe rană, zicând: „Mâncați, ceea ce Dumnezeu v-a dat vouă!”

În vremea aceea, un boier dintre saracini, pe nume Vasilic, auzind multe despre Sfântul Simeon, a venit la dânsul și vorbind împreună, mult s-au folosit și a crezut în Hristos. Apoi văzând un vierme căzând pe pământ, l-a luat în mâna sa și a ieșit. Deci a trimis în urma lui cuviosul, zicând: „Pentru ce au luat cinstitele tale mâini puturosul vierme ce a căzut din putredul meu trup?” Iar Vasilic, deschizându-și mâna, a aflat un mărgăritar de mult preț și a zis: „Nu este acesta vierme, ci mărgăritar”. Și i-a grăit cuviosul: „După credința ta s-a făcut ție”… Și așa saracinul, luând binecuvântare, s-a dus la locul său.

După mulți ani maica lui, Marta, aflând despre dânsul, a venit să-l vadă și plângea mult lângă ușă. Simeon, însă, n-a voit să se vadă cu dânsa, ci i-a trimis răspuns, zicând: „Să nu mă superi, maica mea, acum că de vom fi vrednici, în acel veac ne vom vedea!” Iar ea avea mai mult dor să-l vadă. Fericitul a trimis la dânsa iarăși, rugând-o să aștepte puțin în tăcere. Ea, culcându-se acolo înaintea ușii ogrăzii, și-a dat Domnului duhul ei. Și îndată, cunoscând sfântul sfârșitul ei, a poruncit să o aducă înaintea stâlpului și, văzând-o, s-a rugat pentru dânsa cu lacrimi. Rugându-se el, sfântul ei trup se lumina și-i strălucea fața, și toți cei ce vedeau se minunau, lăudând pe Dumnezeu, și o îngropară înaintea stâlpului său. Și când făcea rugăciune, o pomenea pe ea de două ori în toată ziua. După aceasta, iarăși au schimbat credincioșii stâlpul sfântului și i-au făcut altul de patruzeci de coți înălțime, pe care a stat cuviosul până la fericitul său sfârșit.

Locul acela unde Cuviosul Simeon și-a rânduit minunata sa viață nu avea apă aproape, ci se aducea de departe. Pentru aceasta multă mâhnire aveau oamenii ce veneau și dobitoacele lor. Văzând cuviosul strâmtorarea ce li se făcea din neajungerea apei, s-a rugat lui Dumnezeu cu stăruință să le dea apă, precum oarecând lui Israil celui însetat în pustie. Pe la al zecelea ceas din zi, deodată s-a cutremurat pământul și a crăpat în partea de răsărit a ogrăzii lui. Acolo s-a descoperit ca o peșteră mai presus de nădejde, având multă apă. Poruncind sfântul să sape mai mult în locul acela ca de șapte coți, îndată a început a ieși apă îndestulătoare.

Oarecând, a fost adusă la sfântul o femeie care, însetând noaptea, a băut împreună cu apa un șarpe mic și acela a crescut în pântecele ei și s-a făcut mare. Și era chipul acelei femei ca iarba de verde și mulți ani doftorii au purtat grijă de dânsa, dar n-au putut s-o tămăduiască. Iar fericitul a zis: „Dați-i să bea din apa locului acesta”. Deci, bând ea, a ieșit dintr-însa un șarpe mare și, târându-se pe dinaintea stâlpului, îndată a crăpat.

În acea vreme, venind unii creștini de departe la cuviosul pentru rugăciune și fiind arșiță, s-au abătut din cale la umbra unui copac să se odihnească puțin. Șezând acolo cu alinare a căzut alăturea din mers o cerboaică îngreuiată și strigară spre dânsa, zicând: „Cu rugăciunile Sfântului Simeon, te jurăm pe tine să stai puțin”. Și a stat cerboaica în loc. O, ce minune! că și fiarele la numele sfântului se făceau blânde și ascultătoare. Iar ei, prinzând-o, au ucis-o și, luându-i pielea, și-au făcut lor bucate din carnea ei și, după ce au mâncat, îndată, pedepsindu-se de mânia lui Dumnezeu, și-au pierdut glasul omenesc și ca niște cerbi au început a răcni. Deci, alergând, au mers la Sfântul Simeon, ducând cu dânșii pielea aceea, ca o vădire a păcatului lor. Și au petrecut acolo doi ani și abia a putut să-i tămăduiască și să vorbească omenește. Iar pielea cerboaicei aceleia au spânzurat-o lângă stâlp, spre mărturie multora a faptei rele ce s-a făcut.

În muntele acela, în care sfântul își ducea viața, se încuibase un balaur înfricoșat, nu prea departe de stâlp, pentru care nici iarba nu creștea în locul acela. Acelui balaur i s-a înfipt odată în ochiul drept un lemn ca de un cot și i-a pricinuit lui durere multă. Iar în una din zile s-a târât la stâlpul cuviosului și, zăcând înaintea ușii ogrăzii, cu totul se gârbovea, plecându-și capul ca și cum s-ar smeri și milă cerând de la Sfântul Simeon. Deci, căutând sfântul spre dânsul, îndată a căzut din ochiul lui lemnul și a rămas balaurul acela acolo trei zile, zăcând înaintea ușii ca o oaie, și toți fără de frică intrau și ieșeau, nevătămând pe nimeni. Apoi vindecându-i-se ochiul, s-a dus la culcușul său, în văzul tuturor, mirându-se de minunea aceea prea mare.

În părțile acelea era un pardos, fiară mare și cumplită, ucigând pe oameni și pe dobitoace; și nu îndrăznea nimeni să treacă prin locul acela unde locuia fiara, pentru că multe supărări făcea celor dimprejur. Mergând lumea, a spus cuviosului de aceasta. Iar el le-a poruncit să ia pământ din ograda sa și apă de la locul acela și, ducându-se împrejurul locului unde era fiara, să presare de departe și să stropească. Ascultând mulțimea pe sfântul, a făcut așa și nu după multe zile, văzând că nu se arăta fiara nicăieri, s-a dus s-o caute și au aflat-o moartă, zăcând pe pământul acela presărat cu țărână din ograda cuviosului, și toți au preamărit pe Dumnezeu.

Încă o altă fiară cuvântătoare, mai cumplită decât cea dintâi, s-a arătat în acele părți. Un oarecare tâlhar din Antiohia, Ionatan cu numele, care ucidea mulți oameni pe drumuri și prin case, năvălind tâlhărește și fără veste, nimeni nu putea să-l prindă, deși mulți îi pândeau calea, pentru că era puternic. Iar când s-a pornit toată Antiohia și a trimis ostași să-l prindă, el, neputând să se ascundă de dânșii, ca un leu de la fața mulțimii ce-l urmărea, a alergat în ograda Cuviosului Simeon, și apucându-se de stâlp ca desfrânata de picioarele lui Hristos, plângea cu amar. Deci a strigat sfântul către dânsul de sus: „Cine ești, de unde și de ce ai venit aici?” El a zis: „Eu sunt Ionatan tâlharul care am făcut toate răutățile. Am venit să mă căiesc de păcatele mele!” Grăind acestea, au năpădit de la Antiohia ostașii ce-l izgoneau, strigând către Cuviosul: „Dă-ne, părinte, pe acest tâlhar, că iată și fiarele din cetate sunt gata să-l mănânce!” Le-a răspuns fericitul Simeon: „Fiii mei, nu eu l-am adus aici, ci Dumnezeu Care voiește pocăința lui l-a povățuit. De veți putea intra înăuntru, apucați-l, căci eu nu pot să-l scot de la voi, că mă tem de Acela ce l-a trimis la mine”.

Auzind ostașii acestea și neîndrăznind să intre în ogradă, nici să zică cuvânt împotrivă, s-au întors cu frica și au spus toate acestea în Antiohia. Iar tâlharul a stat șapte zile lângă stâlp, căzând cu rugăciune către Dumnezeu, mărturisindu-și păcatele și plângând cu amar, încât și cei ce erau acolo se umileau văzând pocăința lui. După șapte zile a strigat către sfânt: „Părinte, îmi poruncești să mă duc?” Iar părintele i-a zis: „Oare vrei să te întorci din nou la lucrurile tale cele rele?” Iar el a răspuns: „Ba nu, părinte, că a sosit vremea mea”. Vorbind așa cu dânsul, și-a dat duhul lui Dumnezeu. Iar ucenicii Sfântului Simeon, vrând să îngroape pe tâlhar lângă ogradă, mai marii oștilor veniră de la Antiohia după el și începură a striga: „Dă-ne nouă, părinte, pe vrăjmașul nostru, pentru care toată cetatea s-a cutremurat!” A răspuns Cuviosul: „Cel ce l-a adus pe el la mine, Acela cu mulțime de oaste cerească a venit și l-a luat la Sine curățit prin pocăință, deci nu mă mai supărați pe mi-ne!” Auzind acestea acei dregători și văzând pe tâlhar adormit, s-au înspăimântat și au lăudat pe Dumnezeu care nu voiește moartea păcătosului. Și întorcându-se, au spus în cetate cele ce au auzit și au văzut de la Cuviosul.

Nu se cuvine a tăcea și aceasta, că preacuviosul părintele nostru Simeon, stând pe stâlp ca o făclie în sfeșnic, lumină lumii s-a arătat, luminând neamurile păgâne întunecate cu idoleasca închinare și povățuindu-le la cunoștința adevăratului Dumnezeu. Slava minunatului dar al lui Dumnezeu așa lucrând întru dânsul, deși stătea la un loc, pe mulți la credință i-a adus, ca și cum cineva ar străbate lumea învățând și propovăduind. Căci razele îmbunătățitei sale vieți și ale învățăturii celei dulci ca un soare le revărsa. Că puteai să vezi acolo iviriți, perși și armeni primind dumnezeiescul Botez. Apoi arabi venind pâlcuri, câte două și trei sute; ba uneori și câte o mie, care se lepădau cu lacrimi de rătăcirea părinților lor, iar pe idolii pe care de mulți ani îi cinsteau și se închinau lor, îi aduceau lângă stâlp, îi sfărâmau și cu picioarele îi călcau, primind Legea creștină. Apoi, învrednicindu-se de dumnezeieștile Taine, se întorceau cu bucurie mare, luminați cu lumina înțelegerii Sfintei Evanghelii.

Un oarecare Filarh, mai mare peste ostași, având o rudă bolnavă, a rugat pe Sfântul Simeon să-i dea tămăduire. Iar Sfântul, poruncind să-l aducă înaintea stâlpului, l-a întrebat dacă se leapădă de credința cea rea a părinților săi. Iar acela a zis: „Mă lepăd”. Iarăși l-a întrebat Sfântul: „Crezi în Tatăl și în Fiul și în Sfântul Duh?” Iar el a mărturisit că acest adevăr îl crede fără îndoială. Atunci i-a zis Sfântul: „Scoală-te”. Și îndată tânărul s-a sculat sănătos, ca și cum niciodată n-ar fi avut vreo durere. Spre încredințarea sănătății lui, a poruncit fericitul tânărului aceluia să ia pe umerii săi pe Filarh, fiind mare cu trupul, și să-l ducă în tabăra lui, lucru pe care l-a și făcut, luându-l în spate ca pe un snop. Văzând această minune toți, au dat laudă lui Dumnezeu, Care a făcut lucruri minunate prin Simeon.

Cuviosul avea și darul proorociei, pentru că a proorocit seceta, foametea și moartea cea năpraznică mai înainte cu doi ani. De asemenea, a spus că aveau să vină lăcustele după treizeci de zile, și toate proorocirile lui s-au împlinit. Oarecând a văzut în vedenie două toiege pogorându-se din cer. Unul a căzut spre răsărit, iar altul spre apus. Această vedenie a spus-o celor care erau lângă dânsul, proorocind că perșii și sciții se vor scula cu război împotriva stăpânirii grecești și romane. Pentru aceasta cu multe lacrimi și cu neîncetată rugăciune făcea milostiv pe Dumnezeu, ca să-Și întoarcă mânia cea dreaptă și să nu trimită pedeapsa aceea asupra creștinilor. Rugându-se lui Dumnezeu, toată puterea persană ce stătea gata de război, cu voia Lui a contenit. Căci începând a se certa perșii între ei, singuri de voia lor au încetat luptele.

S-a spus oarecând Cuviosului Simeon că împăratul Teodosie cel Tânăr a dat evreilor biserica pe care o luaseră creștinii. Atunci Sfântul a trimis îndată o scrisoare împăratului, învățându-l și înfricoșându-l cu mânia lui Dumnezeu, netemându-se de puterea împărătească. Citind-o împăratul, s-a temut și iarăși a poruncit creștinilor să-și ia biserica înapoi, iar pe eparhul acela care l-a sfătuit să dea evreilor biserica l-a alungat din dregătorie, trimițând rugăminte Cuviosului să facă pentru dânsul rugăciune către Dumnezeu. Soția aceluiași împărat, Evdochia, după moartea soțului ei căzând în eresul lui Eutihie, Cuviosul a sfătuit-o prin scrisori și, după patru ani, a întors-o la credința ortodoxă. După întoarcerea ei, alți patru ani trăind în pocăință, s-a învrednicit de fericitul sfârșit în Ierusalim și a fost îngropată în biserica Sfântului întâiului mucenic Ștefan, zidită de dânsa. După Teodosie cel Tânăr, luând împărăția Marchian, adeseori cerceta pe Cuviosul Simeon în taină și mult se folosea de dânsul.

Împărăteasa perșilor, auzind de minunata sfințenie a Cuviosului Simeon, a trimis la dânsul, cerând binecuvântare, și a luat untdelemn binecuvântat de dânsul, pe care îl avea ca un mare dar și-l păzea cu cinste. O împărăteasă a ismailitenilor, fiind stearpă, a trimis la dânsul, cerând rugăciune, ca prin sfintele lui rugăciuni să poată a se numi mamă de copii. Și s-a făcut așa că degrabă i s-a dezlegat nerodirea ei și a născut un fiu, pe care, luându-l, a pornit pe cale la Cuviosul. Dar auzind că nu este cu putință femeilor să meargă la Cuviosul, căci nici pre mama sa nu a lăsat-o să vină la dânsul, a trimis pe fiul ei prin mâinile slugilor sale pentru binecuvântare, zicând: „Acesta este, părinte, rodul sfintelor tale rugăciuni, deci binecuvântează rodul acesta!”

Ce să zicem pentru nevoințele lui cele nespuse ? Că precum întrec puterea omenească, așa și a le spune nu se poate. Eu mai înainte de toate – zice Teodorit – mă minunez de răbdarea lui, că noaptea și ziua stătea neacoperit și toți îl vedeau. S-a întâmplat oarecând că erau luate ușile și o mare parte din zidul de deasupra risipit de vechime și până ce zidul și ușile s-au înnoit, Sfântul era văzut de toți multă vreme. Atunci puteai să vezi o priveliște nouă și minunată, pentru că uneori stătea nemișcat multă vreme, iar alteori făcea dese închinăciuni, aducând rugăciuni lui Dumnezeu. Oarecare din cei care stăteau înainte, a spus: „Am vrut, zice, să-i număr închinăciunile pe care le făcea neîncetat, și am numărat o mie două sute patruzeci și patru, apoi am slăbit, neputând mai mult să privesc la înălțimea stâlpului, și am încetat a număra. Însă Sfântul nu a slăbit de la închinăciuni. Deoarece primea hrană o dată pe săptămână și aceea foarte puțină și ușoară, se făcuse ușor și lesnicios spre acele dese închinăciuni.

Din multa stare în picioare i se făcuse la un picior o rană netămăduită și mult sânge curgea dintr-însa. Însă rana nu a putut să-l rupă pe el de la gândirea la Dumnezeu și pe toate le răbda cu vitejie mucenicul cel de bunăvoie. Rana aceea a fost silit oarecând s-o arate pentru niște pricini ca acestea : Un preot din Arabia, om bun și însuflat de Dumnezeu, a venit la dânsul, zicând: „Te întreb pe tine, prin singur adevărul care trage la sine neamul omenesc, să-mi spui mie: ești om, sau o fire fără de trup ?” I-a răspuns Cuviosul: „Pentru ce mă întrebi pe mine de acestea ?” Iar el a zis: „Am auzit despre tine că nici nu mănânci, nici nu bei, nici nu dormi, că acestea sunt firești omului și nu poate să fie viu fără hrană, fără băutură și fără somn.” Deci a poruncit Cuviosul să se urce preotul la dânsul pe stâlp, și l-a lăsat să pipăie și să vadă acea rană putrezită, plină de viermi, pe care văzând-o preotul și auzind de hrana lui foarte puțină, căci mânca o dată pe săptămână, s-a minunat de răbdarea și de nevoința Sfântului. După atâta nevoință, după atâtea faceri de minuni și viață îmbunătățită, era așa de blând și de smerit, ca și cum ar fi fost mai mic și mai netrebnic decât toți oamenii. Către toți arăta față luminoasă și cuvânt de dragoste, precum la boier, așa și la slugă; precum la bogat, așa și la sărac și la cel mai de pe urmă. Căci nu era la dânsul căutare în față și toți nu se puteau sătura de vederea cea cu sfântă podoabă a feței lui și de cuvintele cele dulci ale vorbirii lui, pentru că rugăciunea lui era plină de darul Sfântului Duh. Având darul înțelepciunii, în toate zilele adăpa inimile celor ce-l ascultau prin râul învățăturilor și mulți povățuindu-se de învățătura lui, părăseau toate cele pământești și ca niște întraripați se înălțau în sus; unii se duceau în mânăstiri, alții în pustiu, iar alții voiau să viețuiască lângă dânsul. Rânduiala cea de toate zilele a vieții cuviosului acestuia era în acest fel: noaptea toată și ziua, până la ceasul al nouălea, stătea la rugăciune; după al nouălea ceas dădea învățătură celor ce se întâmplau acolo; apoi asculta nevoile și cererile tuturor celor ce veneau la dânsul și pe bolnavi îi tămăduia cu rugăciunea. După aceea îmblânzea certurile și pricinile omenești și făcea pace. Apoi apunând soarele, iar se întorcea la rugăciune. Având atâtea osteneli, nu înceta a purta grijă de partea bisericească, risipind necredința păgânilor, biruind hulele evreilor și pierzând învățăturile ereticilor. Iar pe împărați și pe boieri și pe toate stăpânirile îi învăța prin scrisorile sale înțelepte și folositoare, spre frica de Dumnezeu, spre milostivire și dragoste și îi îndemna spre apărarea Bisericii lui Dumnezeu, învățând mult pe toți pentru folosul sufletesc.

Așa ducându-și minunata viață, care era cu greutate de purtat firii omenești, s-a apropiat de sfârșitul său, având de la naștere mai mult de o sută de ani – precum scriu cei vrednici de credință despre Sfântul Simeon Stâlpnicul cel desăvârșit întru bunătăți, înger pământesc și om ceresc. Pentru fericitul său sfârșit așa scrie Antonie, ucenicul lui: „A fost – zicea el – într-o zi de Vineri, după ceasul al nouălea, când așteptam de la dânsul obișnuită învățătură și binecuvântare, dar n-a mai privit de pe stâlp spre noi. Asemenea și sâmbătă și Duminică a încetat a ne da, după obicei, părintescul său cuvânt. Deci eu m-am înfricoșat și m-am suit pe stâlp și iată stătea Cuviosul cu capul plecat în jos, ca la rugăciune, și mâinile strânse la piept. Părându-mi-se că face rugăciune, am stat tăcut. Apoi, mergând înaintea lui, am zis: „Părinte, binecuvântează-ne, că iată poporul de trei zile și trei nopți stă aproape, așteptând bine-cuvântare de la tine.” Iar el nu mi-a răspuns. Și iarăși am zis către dânsul: „Pentru ce, părinte, nu răspunzi fiului tău, care este în ascultare ? Oare te-am scârbit cu ceva ? Întinde-mi acum mâna ta să o sărut” și nu mi-a răspuns. Apoi, stând înaintea lui ca o jumătate de ceas, m-am îndoit și gândeam: „Oare nu cumva s-a dus la Domnul?” Am plecat și nu era suflare, fără numai mult miros ieșea din trupul lui ca din felurite aromate binemirositoare. Atunci, cunoscând că s-a odihnit întru Domnul, m-am temut și am plâns cu amar.

Deci, apropiindu-mă de dânsul, l-am așezat și i-am învelit moaștele și i-am sărutat ochii, barba, gura și mâinile lui, zicând: „Cui mă lași pe mine, părinte ? Unde voi auzi învățăturile tale cele dulci ? Unde mă voi sătura de îngereștile tale vorbe, sau ce răspuns voi da pentru tine popoarelor care așteaptă binecuvântarea ta ? Ce voi zice bolnavilor când vor veni aici să ceară tămăduiri ? Și cine nu va plânge văzând stâlpul tău gol, nevăzându-te pe tine, luminătorul nostru ? Și când mulți vor veni de departe, căutându-te pe tine, și nu te vor afla, oare nu se vor tângui ? Vai mie, acum te văd, iar dimineață de mă voi duce în dreapta sau în stânga, nu te voi afla.

Deci, plângând eu așa peste dânsul, din amărăciunea sufletu-lui am adormit și mi s-a arătat Cuviosul ca un soare, zicându-mi: „Nu voi lăsa stâlpul, nici locul, nici muntele acesta binecuvântat! Deci pogoară-te tu și dă binecuvântare poporului. Pentru că eu, iată, m-am odihnit precum Domnul a voit și să nu le spui lor, ca să nu fie gâlceavă, ci să trimiți degrab în Antiohia, spunându-le pentru mine. Iar ție ți se cade să slujești la acest loc și-ți va răsplăti ție Domnul după osteneala ta!”

Apoi m-am deșteptat din somn și, tremurând, am zis: „Nu mă uita pe mine, părinte, întru sfântă odihna ta!” Și am căzut la picioarele lui și am sărutat sfinții lui pași și, luând mâna lui, am pus-o pe ochii mei, zicând: „Binecuvântează-mă, părinte!” Și iarăși am plâns foarte. Apoi, sculându-mă, m-am șters de lacrimi ca să nu înțeleagă cineva lucrul, m-am coborât și am trimis în taină un frate credincios în Antiohia la patriarhul Martirie, spunându-i despre mutarea Cuviosului. Și a venit degrabă patriarhul cu trei episcopi, asemenea și Ardaborie eparhul, cu ostașii săi și mulțime de popor, nu numai din Antiohia, ci din toate cetățile și satele dimprejur și de prin mânăstiri, călugări cu lumânări și cu tămâieri; și din saracini s-au adunat multă mulțime degrabă ca râurile, pentru că a străbătut vestea într-un ceas pretutindeni, purtându-se ca de un duh.

Deci, s-au suit patriarhul cu episcopii pe stâlp și, luând cinstitele moaște le-au coborât jos și le-au pus lângă stâlp, plângând tot poporul. Încă și mulțimea păsărilor, precum se vedea de către toți, zburând împrejurul stâlpului, strigau, ca și cum ar plânge pentru sfârșitul unui luminător ca acesta al lumii; iar glasul plângerii a tot poporul se revărsa la șapte stadii și cele dimprejurul locului aceluia, munții, câmpiile și copacii, se vedea că se întristează și plâng. Pentru că pretutindenea văzduhul era întunecos și un nor întunecat se purta pe deasupra. Eu am văzut pe un înger arătându-se lângă sfintele lui moaște și era fața lui ca fulgerul, hainele ca zăpada iar el vorbea cu șapte bătrâni. Am auzit glasul lor, dar ce anume grăiau n-am înțeles, pentru că frica și spaima mă cuprinseră.”

În acea zi în care s-a mutat Cuviosul Simeon, ucenicul și următorul sfintei lui vieți, Cuviosul Daniil – care, cu puțin mai înainte de acea vreme, la gura Mării Negre, aproape de Constantinopol, avea să se suie pe stâlp – a văzut mulțime de oști cerești din acele părți lângă stâlpul Cuviosului Simeon mergând de la pământ spre cer, iar în mijlocul lor ridicând sufletul vesel al Sfântului Simeon. Dar nu numai Cuviosul Daniil, ci și fericitul Axentie, cel ce din pustie la soborul cel din Calcedon a fost chemat, a văzut aceeași vedenie, fiind atunci în Bitinia. Iar când s-au pus cinstitele moaște ale Sfântului Simeon pe patul gătit pentru moarte, patriarhul, vrând să ia de binecuvântare puțini peri din barba lui sfântă, și-a întins mâna și îndată i s-a uscat. După ce s-a făcut multă rugăciune pentru dânsul către Dumnezeu și către plăcutul lui, i s-a însănătoșit mâna. Apoi, luând sfintele moaște cu psalmi și cu cântări, le-au dus în Antiohia și a ieșit toată cetatea în întâmpinare. Și era acolo un om mut și surd de patruzeci de ani. Acesta, cum a văzut sfântul trup al Cuviosului, îndată i s-a dezlegat legătura auzului și a limbii, și, căzând înaintea sfintelor moaște, a strigat: „Bine ai venit, robule al lui Dumnezeu, că, iată, venirea ta m-a vindecat pe mine !”

Primind antiohienii trupul sfântului mai de preț decât aurul și argintul l-au dus în biserica cea mare, făcându-se multe minuni și tămăduiri la mormântul lui.

După câțiva ani au zidit o biserică în numele Cuviosului Simeon Stâlpnicul și au mutat acolo sfintele lui moaște.

Cuviosul s-a săvârșit în timpul împărăției lui Leon cel Mare, după mărturia lui Gheorghe Kedrinos și a celorlalți, în al patrulea an al împărăției lui, adică anul 460 de la Nașterea lui Hristos. Împăratul Leon trimitea la antiohieni dorind să-i dea moaștele Cuviosului să le aducă la Constantinopol. Dar ei, nevrând să se lipsească de un ajutător ca acesta, au zis trimișilor împărătești: „De vreme ce cetatea noastră nu are ziduri de piatră căci au căzut, risipindu-se, atât de mânia împărătească, cât și de cutremurul cel mare al pământului sfărâmându-se, pentru aceasta sfântul trup al lui Simeon aici l-am adus, să ne fie nouă zid și apărare”. Mai târziu o parte din moaștele Sfântului Simeon s-au adus la Cuviosul Daniil Stâlpnicul, după a lui rugăminte, precum scrie de aceasta în viața acelui sfânt.

Pe locul unde era stâlpul Cuviosului Simeon au zidit credincioșii biserică în numele lui, foarte frumoasă, în chipul crucii, și au așezat mânăstire mare. Deci s-a împlinit făgăduința Cuviosului Simeon pe care a spus-o lui Antonie ucenicul său, în vedenie, că nu va părăsi locul său. Căci minunile acolo nu se împuținau și tămăduirile bolnavilor izvorau. În toți anii la ziua pomenirii lui se arăta o stea mare deasupra stâlpului și toată partea aceea o strălucea. Pentru arătarea stelei aceleia, mulți scriitori de istorii mărturisesc, iar mai ales Evagrie Scolasticul care a văzut acea stea cu ochii săi.

Să nu tăcem și aceasta de care același Evagrie scrie, că locul acela sfânt nicidecum nu era umblat de femei, și nu puțină pază se făcea pentru aceasta, ca să nu îndrăznească a se atinge de prag picior femeiesc, unde nici maicii Cuviosului Simeon nu i-a fost slobod să intre. Se spune că o femeie s-a îmbrăcat bărbătește, ca fiind necunoscută să intre în biserica Sfântului. Și când s-a atins de pragul bisericii, îndată a căzut moartă înapoi. Că deși mergeau acolo femeile, precum scrie Nichifor, însă nu îndrăzneau să se apropie de ogradă, ci stăteau departe și își făceau rugăciunile lor privind la stâlp, și nu se lipseau de darul Cuviosului. Cele ce mergeau cu credință și primeau ajutor și felurite tămăduiri se întorceau cu bucurie, mulțumind Unuia în Treime Dumnezeu, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh, Căruia I se cuvine cinstea, slava și închinăciunea acum și pururea și în vecii vecilor, Amin.

 

Deci de voiești, cititorule, să știi ceva mai mult despre minunile Sfântului, citește în Prolog, la septembrie, ziua întâi; în Limonar, pentru Mina diaconul din Rait, căruia i-a curs ochiul în vremea slujbei, după proorocia Sfântului; și pentru preotul cel lovit de duh necurat și care, după nouă ani, a primit tămăduire de la Cuviosul; și pentru alt preot care a legat dobitoacele cele necuvântătoare cu numele Sfântului Simeon.

Iar pentru anii lui, câți a stat pe stâlp, unii scriitori nu se potrivesc. Unii au scris că 47 de ani, iar alții numai 40. Unii, precum Teodorit, a scris viața Sfântului mai înainte de sfârșitul lui, și singur s-a sfârșit ca mai înainte. Noi însă aflăm nu numai de la vechii scriitori de ani, ci și din singură numărarea anilor, că a stat pe feluriți stâlpi 50 de ani. Despre aceasta și în cartea care se numește „Ospăț sufletesc”, în cuvântul dintâi, care este în Duminica a doua după Rusalii, se mărturisește. Pentru că toți anii Cuviosului au fost 103, precum în trifoloul Lvovului s-a scris. Căci s-a tuns în rânduiala călugărească la 10 ani de la naștere, trei ani a viețuit închizându-se în chilie de piatră aproape de satul Talanissa, apoi s-a suit la înălțimea muntelui și pe stâlp, având puțin mai mult de 20 de ani. Deci unde i-a trecut pe ceilalți ani care în numărul cel de o sută merg, dacă nu pe stâlp?

Pomenirea Soborului Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu

În vremea eresului iconomahilor (iconomah – luptător împotriva sfintelor icoane), care se întărise în Răsărit cu ajutorul împăratului Leon Isaurul, cel împotriva sfintelor icoane, o icoană a Prea Curatei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, făcătoare de minuni, de la locașul Miasinilor, a fost aruncată în iezerul Azurului. Despre locașul Miasinilor se povestește în viața Cuviosului Acachie, episcopul Melitinei, luna aprilie, ziua a 17-a, unde se scrie: Era un loc elinesc de la cetatea Melitina cea armenească, ca de optsprezece stadii, numindu-se Miasina, loc șes foarte frumos și desfătător, costișă între două dealuri, care despărțea amândouă părțile în larg. Prin mijloc, un pârâu repede și curat curgea spre răsărit, care se numește Azor sau Azur, și de iezere împrejur se umple șesul acela. Deci era acolo, la loc deosebit și frumos, o capiște idolească și o livadă de pomi bine roditori, care se adăpa de la apele iezerului Azurului, dar se spurca cu diavolești jertfe. Pe acel loc, curățindu-l Sfântul episcop Acachie în zilele sale de spurcăciunile idolești, a zidit acolo o biserică, dăruind-o Prea Curatei Fecioare Născătoare de Dumnezeu. Apoi, sfințindu-o pe ea, a făcut locuință sfinților îngeri locul acela care, mai înainte, era lăcaș diavolilor și unde se făceau jertfirile cele sângeroase și spurcate ale diavolului. Acolo a început a se aduce lui Dumnezeu Jertfa cea fără de Sânge și se săvârșeau minuni cu darul Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu. Până aici din viața lui Acachie.

Deci, este arătat că lângă acea biserică a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, a fost alcătuit locașul care se numea Miasina, după locul cu același nume, unde a fost aruncată icoana Maicii lui Dumnezeu în iezer de luptătorii de icoane. După mulți ani a ieșit icoana din iezer deasupra apei, în timpul împărăției binecredinciosului împărat Mihail și a Teodorei, maicii lui. A fost aflată icoana de credincioși în luna lui septembrie, ziua întâi, nesuferind nici un fel de vătămare din cauza apei, după atâta vreme. Pentru o minune ca aceasta, se săvârșea sobor în locașul acela în toți anii, în cinstea și slava Prea Nevinovatei Stăpânei noastre Prea Curatei Fecioare Născătoare de Dumnezeu.

 

În această zi facem și pomenirea lui Isus al lui Navi, dreptul rege al israeliților, care a fost după Moise și a trecut râul Iordanului pe uscat cu tot poporul, ca și Marea Roșie. Acest rege, pe sfântul Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cerești, în vederea ochilor l-a văzut. Zidurile Ierihonului prin glasul trâmbițelor le-a surpat la pământ. Iar, bătându-se cu vrăjmașii, soarele din mers l-a oprit până ce desăvârșit a călcat pe potrivnicii săi. Apoi, pe popor ducându-l în țara făgăduinței, a împărțit-o cu sorți și s-a sfârșit în pace.

Tot în această zi mai pomenim pe Sfânta Marta, mama Cuviosului Simeon Stâlpnicul.

Tot în această zi facem pomenirea sfintelor 40 de fecioare pustnice care cu dascălul lor, Ammum Diaconul, pe timpul împărăției lui Lichinie s-au prins de ighemonul Vacd, în țara Macedoniei, iar de Ieraclie s-au adus la chinuri. Dintre acestea, zece au fost aruncate în foc, opt cu sfântul Ammum au fost tăiate, șase cu cuțitele străpunse, alte șase, primind fiare înfocate prin gură, s-au sfârșit. Celelalte zece, cu săbiile în inimă străpungându-se, mucenicește și-au săvârșit nevoința și toate au mers la Domnul ca să-și ia cununa răsplătirii.

Tot în această zi se mai face pomenirea Sfintei Mucenițe Calista și a celor de o naștere cu ea, frați după trup, Eliod și Ermoghen, care în Nicomidia, prin tăiere de sabie pentru Hristos, și-au pus capetele lor.

Sfântul Mucenic Mamant; Sfântul Ioan Pustnicul, Arhiepiscopul Constantinopolului »»