Sinaxar 7 august

📑 Cuprins:

• Cuviosul Mucenic Dometie Persul și cei doi ucenici ai săi
• Sfinții Mucenici Marin ostașul și Asterie senatorul
• Cuviosul Or Monahul
• Cuviosul Pimen, cel cu multe dureri
• Cuviosul Teodosie cel nou
• Sfânta Teodora de la Sihla

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Cuviosul Mucenic Dometie Persul și cei doi ucenici ai săi

Acest cuvios a trăit pe vremea marelui împărat Constantin și era de neam pers. El s-a povățuit la credința creștinească de un oarecare creștin, Uar. Astfel și-a lăsat părinteasca păgânătate și rudeniile, a mers la hotarele grecești, în cetatea care se numea Nisibe și, intrând într-o mânăstire, a primit Sfântul Botez și, îmbrăcându-se în chipul monahicesc, a petrecut în toată nevoința pustniceștii vieți. Dar prin zavistia și asupririle diavolului viclean, urându-se de monahii ce erau acolo, a fugit și a mers în mânăstirea Sfinților Mucenici Serghie și Vah, în cetatea lui Teodosie, ce urma vieții arhimandritului Nurvel, despre care se spune că 60 de ani n-a gustat fiertură și dormea foarte puțin, stând rezemat în toiagul său.

De acel arhimandrit s-a hirotonit diacon, Cuviosul Dometie, iar când s-a înștiințat că arhiereul voiește să-l silească la preoție, s-a dus de acolo și s-a suit într-un munte pustiu, unde viețuia întru Dumnezeu, suferind arșița, frigul și toate schimbările văzduhului.

Apoi, intrând într-o peșteră, petrecea acolo săvârșind multe minuni în numele lui Hristos, pentru că dădea tămăduiri celor ce veneau la dânsul și îi aducea de la înșelăciunea idolească la credința în Hristos. Când a mers acolo Iulian, lepădatul de Dumnezeu, înștiințându-se de cele ce făcea sfântul, a poruncit să-l omoare cu pietre. Ducându-se trimișii, au aflat pe sfântul părinte cu cei doi ucenici ai lui făcându-și cântarea cuviincioasă a ceasului al treilea, și, năvălind asupra lor, i-au omorât cu pietre.

Astfel și-a săvârșit alergarea cea plăcută lui Dumnezeu Cuviosul Dometie, împreună cu cei doi ucenici ai lui.

Sfinții Mucenici Marin ostașul și Asterie senatorul

Pe vremea împărăției lui Valerian și a fiului său, Gal, era în Roma un bărbat oarecare, cinstit și bun, cu numele de Asterie, de neam bun și slăvit în bogăție. El era iubit de împărați și era de credință creștină. Cu toate că în vremea aceea erau cumplite prigoniri împotriva creștinilor, el își păzea buna sa credință fără prihană. Credința lui cea în Hristos a fost arătată astfel:

Pe când era în părțile Palestinei, i s-a întâmplat de a mers în cetatea ce se numea Cezareea lui Filip, pe care fenicienii o numesc Panead. În această cetate locuiau o mulțime de închinători păgâni, care aveau obiceiul de a săvârși necurate prăznuiri lângă izvorul ce curgea din muntele Paneas, de unde se zice că izvorăște râul Iordanului. În acea prăznuire, jertfa care se punea diavolului se făcea nevăzută, pentru că diavolul care petrecea acolo, răpea jertfa și o făcea nevăzută. Acele popoare orbite cu rătăcirea, considerau înșelăciunea diavolească ca o mare minune și o preamăreau.

Pe Asterie, robul lui Hristos, fiind acolo și văzând prăznuirea diavolească ce o făceau păgânii, l-a durut inima pentru rătăcirea și orbirea cea sufletească a poporului înșelat. Deci, ridicându-și ochii spre cer și înălțând mâinile, s-a rugat cu credință către Hristos Dumnezeu, ca să izgonească de acolo pe diavolul care înșela pe oameni. Îndată diavolul a fost izgonit cu puterea lui Dumnezeu și a încetat acea înșelătoare minune drăcească; pentru că se vedea de atunci acea jertfă la arătarea tuturor, iar nu precum se obișnuia mai întâi și se făcea nevăzută. Încetând acea minune, a încetat și prăznuirea, și de atunci popoarele au început a nu se mai aduna acolo.

Astfel, credința și rugăciunea Sfântului Asterie a curățat locul acela de spurcăciunile diavolești. El a fost rânduit a pătimi pentru Hristos în cealaltă Cezaree, care se numea Cezareea Palestinei. Acolo era un ostaș cu numele Marin, de neam bun, cinstit și bogat, iar mai cinstit cu credința în Hristos și mai bogat cu faptele cele bune. Acesta a fost chemat de ostașii săi la cinstita treaptă de sutaș, deoarece acel loc era liber, după sfârșitul sutașului ce fusese. Când Marin era să ia dregătoria aceea, altul dorea acea dregătorie, vrând s-o câștige pentru el. Deci, acela s-a apropiat de judecător, care se numea Axeos, și a pârât pe Marin că este creștin și nu voiește să aducă jertfă zeilor și chipurilor împărătești, zicând că nu se cuvine unuia ca acela, după legea romanilor, ca să fie ridicat la treapta de sutaș. Atunci judecătorul, chemând pe Marin, îndată l-a întrebat de credința lui. El i-a spus că este creștin, iar judecătorul i-a dat vreme de trei ceasuri, să se gândească și să-și aleagă, ori viața, ori moartea, pentru că aceste două îi punea înainte, sau să aducă jertfa cea necurată și să fie viu, sau să moară pentru Hristos.

În vremea aceea, episcopul Teotecn al acelei cetăți, apropiindu-se de mărturisitorul lui Hristos, l-a luat de mână și l-a dus în biserică, vorbind cu el cele folositoare. Ducându-l în altar, i-a arătat Sfânta Evanghelie. Arătând cu mâna spre acea carte și spre sabia cea ostășească, cu care Marin era încins, i-a zis: „O, bunule bărbat, alege-ți unul din aceste două lucruri, sau să porți această sabie și să te lupți pentru împăratul cel pământesc și vremelnic, iar după moarte să pieri pentru vecie, sau să te lupți pentru Împăratul cel ceresc și pentru preasfânt numele Lui cel scris în această carte, să-ți pui sufletul și să împărățești cu Dânsul în viața cea fără de moarte, în vecii cei fără de sfârșit”.

Sfântul Marin, îndată întinzându-și dreapta spre Sfânta Evanghelie și sărutând-o cu dragoste, i-a zis că este gata să moară pentru Hristos. Episcopul i-a zis: „Lipește-te de Dumnezeu, lipește-te cu tot sufletul și, întărindu-te cu puterea Lui, pătimește pentru Hristos pe Care L-ai ales”. Apoi l-a liberat, zicându-i: „Mergi cu pace!” Ducându-se Sfântul Marin din biserică, propovăduitorul care stătea lângă ușile curților, a început a chema pe Marin, căci trecuseră trei ceasuri. Mergând Sfântul Marin, a stat înaintea judecătorului mai cu îndrăzneală ca întâi și s-a mărturisit că este creștin. Înaintea judecătorului, el preamărea cu glas mare numele lui Iisus Hristos și ocăra păgânătatea idolească, iar judecătorul l-a osândit la moarte. Deci, scoțându-l afară din cetate, i-a tăiat capul.

În vremea tăierii lui, stătea acolo înainte Sfântul Asterie, care, din rânduiala lui Dumnezeu, venise la vreme în cetatea aceea. Văzând sfârșitul cel mucenicesc al Sfântului Marin, a dezbrăcat haina lui cea de mult preț și, întinzând-o pe pământ, a luat cinstitul trup și cap al mucenicului, le-a învelit cu acea haină și le-a ridicat pe umerii săi și, ducându-le, le-a îngropat cu cinste. Pentru aceea, singur s-a învrednicit cununii mucenicești, căci păgânii, prinzându-l, i-au tăiat cu sabia cinstitul lui cap, și a stat înaintea lui Hristos, Împăratul ceresc, în cetele sfinților mucenici împreună cu Sfântul Marin. Acestea au fost pe vremea împărăției lui Galien, care, după pierderea tatălui său, Valerian, împărățea singur. Căci tatăl lui, pentru vărsarea sângelui creștinesc, a fost pedepsit de mânia lui Dumnezeu, adică a fost dat în robia lui Savorie, împăratul Persiei, care biruise pe romani; și Valerian, fiind prins viu, a fost dus în Persia, unde slujea ca scară, sub picioarele lui Savorie, când încăleca pe cal. El nu putea deloc să se răscumpere din robia și din batjocorirea aceluia, pentru că Savorie nu voia pentru el nici vistieriile cele mari, îndestulându-se cu slava aceea, căci călca pe spatele și pe grumajii împăratului Romei. Astfel, împăratul Persiei, batjocorind multă vreme pe Valerian, a poruncit, spre mai mare ocară, ca înaintea poporului să jupoaie de pe el pielea, și apoi să-i presare sare pe corp. Deci, rău a pierit acel om rău, începându-și veșnicile sale munci încă din această viață.

De această pierzare a tatălui său înfricoșându-se Galien și cunoscând că aceea este o dumnezeiască răsplătire pentru vărsarea sângelui creștinesc, ce s-a făcut fără cruțare, a dat poruncă prin toate părțile stăpânirii Romei să înceteze prigonirea împotriva creștinilor, iar episcopii să-și îndrepteze bisericile cu libertate. Dar acești Sfinți Mucenici, Marin și Asterie, au fost munciți pentru Hristos mai-nainte de a veni acea poruncă în Cezareea Palestinei și astfel au intrat în bucuria Domnului lor și a Stăpânului nostru Iisus Hristos, Care împărățește împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.

Cuviosul Or Monahul

În Tebaida Egiptului, care este în hotar cu Etiopia, era între monahi un bărbat cu numele Or, părinte al multor mânăstiri. Acest cuvios avea sub stăpânirea lui ca la o mie de frați, care purtau rânduiala marelui chip monahicesc. El era de nouăzeci de ani, avea barba lungă, împodobit cu căruntețe, luminos la față și la căutătură, cinstit și prea cuviincios chiar din vedere, ca și cum avea ceva mai presus de firea omenească. El a viețuit mai întâi multă vreme singur în pustia cea mai depărtată, ostenindu-se în nevoințele pustnicești.

Apoi, cu porunca lui Dumnezeu, mutându-se aproape de cetate, a făcut o mânăstire și o dumbravă cu tot felul de copaci sădiți cu mâinile sale, unde, mai înainte de venirea lui, nu era nici un fel de copac. El a sădit dumbrava aceea, pentru ca frații, pe care începuse ai aduna acolo, să nu aibă nevoie să umble departe pentru lemne; căci se îngrijeau nu numai pentru mântuirea lor sufletească, dar și pentru cele ce sunt de trebuință vieții, ca să nu fie lipsiți întru nimic.

Mai înainte, când viețuia singur în pustia cea mai depărtată, mânca buruieni și rădăcini din pustie, și i se părea că acelea sunt foarte dulci. Apă bea când găsea și astfel petrecea în neîncetate rugăciuni, în toate zilele și nopțile. Ajungând el la adânci bătrâneți, i s-a arătat îngerul Domnului în vis, zicându-i: „Vei fi mare între străini, de vreme ce mult popor ți se va încredința, și multe mii de oameni vei povățui la calea mântuirii. Deci, pe cât de mulți vei câștiga în această viață spre mântuire, pe atât în ceea ce va să fie vei lua răsplătire mare. Nu te îndoi, gândind la nevoia trupului, pentru că nimic nu-ți va lipsi din cele ce sunt de trebuință vieții omenești, căci toate le vei avea, câte vei cere de la Dumnezeu!”

Starețul, auzind acestea de la înger, s-a apropiat de locuințele omenești. Deci, făcându-și mai întâi o chilie mică și sădind verdețuri, a început a viețui, hrănindu-se numai cu verdețurile, dar și din ele mânca puțin; pentru că de multe ori mânca numai o dată pe săptămână. Mai înainte nu știa a citi cărți, dar, când a venit din pustia cea depărtată la locurile cele mai apropiate, i s-a dat lui acel dar de la Dumnezeu, ca să înțeleagă Scripturile. Când frații îi aduceau vreo carte, el, deschizând-o, începea a citi, ca și cum ar fi învățat-o de demult. El a luat stăpânire asupra diavolilor, căci mulți din cei îndrăciți erau aduși la dânsul. Aceia cu strigare mare spuneau acele lucruri plăcute lui Dumnezeu, pe care cuviosul le făcea în taină. Multe tămăduiri făcea el cu darul lui Hristos cel dat lui de sus.

Deci, mulți au început a veni la dânsul, și în puțină vreme s-a făcut mare adunare de monahi, cărora el le era povățuitor și învățător. Obiceiul lui era ca să nu guste mai înainte hrană trupească, ci mai întâi se împărtășea cu cea duhovnicească; căci se împărtășea cu dumnezeieștile Taine ale Preacuratului Trup și Sânge al lui Hristos, apoi mergea la masă. El totdeauna învăța pe frați cu cuvinte insuflate de Dumnezeu și cu povestiri folositoare de suflet.

Odată a povestit aceasta spre folosul fraților: „Am văzut în pustie un bărbat, care trei ani n-a gustat nimic din cele pământești, pentru că îngerul Domnului îi dădea lui, a treia zi hrană cerească; nu numai mâncare, dar și băutură”. Și iarăși: „Știu pe un om ca acela între monahi, la care au venit diavolii în asemănare de ostași îngerești, arătându-i o caretă de foc, ca și cum venea un împărat cu slavă. Deci împăratul acela pe care îl vedea acest monah, zicea: „O, omule, toate bunătățile le-ai împlinit. De acum ți se cade ție să te închini mie și eu, ca pe Ilie, te voi lua cu căruța de foc și te voi înălța din cele de aici”. Monahul acela, auzind niște cuvinte ca acestea, a socotit în mintea sa: „Ce este aceasta? Eu în toate zilele mă închin Mântuitorului meu, care este Împăratul meu, și el, de ar fi fost Împăratul, nu iar fi trebuit de la mine această închinăciune ce-mi cere, știindu-mă pe mine că totdeauna mă închin Lui”. Apoi a răspuns către cel ce se vedea: „Eu am pe Împăratul meu, Căruia mă închin neîncetat în toate zilele. Dar tu nu ești Împăratul meu!” „Și îndată s-au stins toți diavolii cu împăratul lor și cu căruța cea de foc.

Cuviosul Or le spunea acestea la frați, ca și cum povestea de un altul, însă mulți dintre ei știau bine că însuși el a fost acela căruia i s-au întâmplat acestea. Acest cuvios părinte era foarte iubitor și milostiv către toți. Când venea vreun frate la el, ca să viețuiască împreună, aceluia îi zidea chilie într-o zi. Căci, chemând pe frați, se apuca de lucru și toți îi ajutau cu osârdie: unii îi aduceau pietre, alții, pământ și apă, iar alții, lemne. Astfel, spre seară săvârșea chilia, pe care dând-o fratelui cel venit, îndată de toate trebuințele vieții îi făcea lui îndestulare; pentru că Dumnezeu trimitea plăcutului Său din toate câte îi trebuiau.

Despre acest cuvios părinte se mai povestește și aceasta. Fiind el odată numai cu un ucenic și sosind prealuminatul praznic al Învierii celei de a treia zi a lui Hristos, i-a zis ucenicul său: „Părinte, știi că astăzi sunt Paștile și ni se cade și nouă să-l prăznuim, precum îl prăznuiesc toți?” Grăit-a starețul: „Așa este, fiule. Eu am uitat că astăzi sunt Paștile!” Apoi, ieșind din chilie, a stat afară, întinzându-și mâinile în sus, stând așa trei zile nemișcat, avându-și toată mintea ridicată spre Dumnezeu. Iar după a treia zi, venind la ucenic, i-a zis: „Iată, fiule, după puterea mea am prăznuit și eu Paștile!” Ucenicul i-a zis: „De ce ai făcut aceasta, părinte?” Starețul a zis: „Fiule, acesta este praznicul și Paștile monahului, ca mintea lui să umble pe lângă gâlcevile lumii acesteia, ca și Israel prin mare cu picioare neudate și să se unească cu Dumnezeu”. Apoi a mai grăit și aceasta către ucenicul său: „Monahul care fuge de lucrurile cele văzute, se apropie de Dumnezeul cel nematerialnic; iar cel ce își adună lucruri, se deosebește de cel nematerialnic”.

Când Cuviosul Or s-a făcut părinte al multor frați, vedea cu mai înainte-vedere viața fiecăruia și chiar lucrarea cea în taină făcută. Într-o vreme, un oarecare frate străin și mincinos, venind la cuviosul, și-a ascuns hainele sale și, fiind jumătate gol, cerea de la dânsul îmbrăcăminte. Însă părintele îndată înaintea tuturor i-a vădit minciuna lui, iar hainele cele ascunse le-a pus de față; deci, li s-a făcut frică tuturor fraților pentru aceea, căci cele nevăzute și tăinuite le știa părintele cel mai înainte-văzător, și nimeni nu îndrăznea să mintă cu ceva înaintea lui sau să facă ceva necuvios undeva, că toate îi erau descoperite lui de Dumnezeu. Dar nu numai din monahi, ci și din oamenii cei mirenești, pe mulți i-a povățuit la calea cea adevărată a mântuirii.

El s-a mutat către Domnul în cereștile locașuri, și s-a rânduit în ceata cuvioșilor celor mari, care stau înaintea scaunului Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, al unui Dumnezeu în Treime, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Cuviosul Pimen, cel cu multe dureri

Despre fericitul Pimen, luând cuvânt, să ne pogorâm la mărturisirea pătimirii lui, ca să știm cu mulțumire să răbdăm cu vitejie durerile, și cum puterea lui Dumnezeu se săvârșește întru neputință.

Acest fericit Pimen s-a născut bolnav în lume, și bolnav a și crescut. Această boală trupească nu a dat loc celei sufletești întru dânsul, căci era curat de toată mâhnirea și nu a cunoscut întinăciunea păcatului. El de multe ori se ruga de părinții săi să-l dea la mânăstire, să se tundă în chipul monahicesc; dar ei, ca niște iubitori de fiu, vrând să-l aibă moștenitor după moartea lor, l-au oprit.

Altă dată – Dumnezeu văzând-o mai înainte -, fericitul a slăbit peste măsură, și acum era întru deznădăjduire de viață. Atunci părinții lui au fost siliți să-l ducă în Mânăstirea Pecersca, rugând pe cuvioșii părinți care locuiau în mânăstire, să se roage lui Dumnezeu pentru fiul lor, ca să se tămăduiască de boală. Deci, cuvioșii părinți, ostenindu-se mult întru rugăciuni, nimic nu au folosit bolnavului, căci rugăciunea lui biruia pe toți, fiindcă el singur nu-și cerea sănătate de la Domnul, ci mai ales cerea adăugire de boală, ca nu cumva, însănătoșindu-se, să-l ia părinții săi de la mânăstire, și atunci nu-și va mai câștiga dorința. Însă tatăl său și maica sa șezând lângă el și nevoind să-l călugărească, fericitul era foarte mâhnit.

El a început a se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să-i împlinească dorința lui, cu judecățile care le știe singur. Dar, iată, într-o noapte, pe când părinții lui și slugile dormeau, au intrat la dânsul îngeri luminați, unii în chip de tineri frumoși, iar alții în chip de egumeni și frați, purtând în mâini lumânări, Evanghelie, cămăși de păr, mantie, culion, și toate cele ce sunt de trebuință călugăriei, și-i ziceau lui: „Voiești ca să te tundem?” Iar fericitul cu bucurie le-a răspuns: „Cu adevărat voiesc! Domnul v-a trimis pe voi, domnii mei! Împliniți-mi dorința inimii mele!” Atunci, ei îndată au început întrebările și toate cele scrise în rânduiala tunderii monahicești; și astfel l-au călugărit în chipul cel mare al monahilor, îmbrăcându-l în mantie și culion și numindu-l pe el Pimen. Apoi, dându-i după obicei lumânare aprinsă, i-au zis: „Până la 40 de zile și 40 de nopți lumânarea aceasta să nu se stingă”. Ei i-au mai poruncit să ducă și chinuirea bolii, iar câștigarea sănătății să-i fie semn de moarte. Apoi, săvârșind toate, l-au sărutat pe el și s-au dus în biserică, luând perii lui într-o năframă, pe care au pus-o pe mormântul Cuviosului Teodosie.

Frații care erau aproape în chiliile lor, auzind glasul cântării, au deșteptat pe ceilalți de primprejurul lor, părându-le că egumenul cu oarecare frați călugărește pe cel bolnav, ori că a murit; deci, toți împreună au mers în chilia aceea unde zăcea fericitul. Ei au găsit acolo pe toți dormind – pe tatăl, pe maica și slugile lui -, și i-au deșteptat; deci, toți s-au umplut de bună mireasmă, iar pe bolnav l-au văzut plin de bucurie și veselie, și îmbrăcat în haine monahicești. Atunci frații l-au întrebat: „Cine te-a tuns pe tine monah și ce cântare am auzit noi aici, pe care părinții tăi, la tine fiind, n-au auzit-o?” Bolnavul a răspuns: „Mi se pare că a venit egumenul cu frații de m-au tuns și m-au numit Pimen; deci, aceia cântau cântarea pe care ați auzit-o, iar lumânarea aceasta pe care o vedeți, mi-a dat-o, zicându-mi să ardă neîncetat, până la 40 de zile și 40 de nopți, iar perii capului luându-i în năframă, i-au luat cu ei la biserică”.

Acestea auzindu-le frații, au mers îndată la biserică, dar au găsit-o încuiată; drept aceea au deșteptat pe cântăreți și i-au întrebat: „A intrat cineva în biserică după rugăciunea Pavecerniței?” Ei au răspuns: „Nu a intrat nimeni, pentru că și cheile sunt luate de eclesiarh”. După aceasta au deșteptat pe eclesiarh, și, luând cheile, au intrat în biserică, și, iată, au aflat pe mormântul Cuviosului Teodosie, perii capului lui, fiind puși în năframă; atunci au spus egumenului de toate. Egumenul, mirându-se foarte mult, a început a cerceta cu dinadinsul, cine ar fi tuns pe fericitul Pimen. Dar nu au aflat, decât numai s-a cunoscut de toți, că această purtare de grijă era de sus, de la Dumnezeu, prin sfinții Lui îngeri.

Deci, egumenul și frații socoteau de bine minunea ce se făcuse prin tunderea fericitului după rânduiala Bisericii. Despre aceasta aveau mărturie încredințată, căci, după cuvântul lui, au găsit biserica încuiată și totuși s-au aflat în ea perii capului lui pe mormântul Cuviosului Teodosie, asemenea și lumânarea ce era destulă să ardă într-o zi, a ars nestinsă 40 de zile și 40 de nopți. Drept aceea, altă tundere nu i-au mai făcut lui, ci i-au zis: „Destul îți este ție, frate Pimene, chipul cel dăruit de Dumnezeu și numele cu care te-a numit. Însă, spune-ne și nouă – la întrebat egumenul, venind cu părul cel tuns -, ce fel erau cei ce te-au tuns pe tine? Oare nu au lăsat ceva de cele scrise în cărțile acestea?” Fericitul Pimen a zis către egumen: „Ce mă ispitești, părinte? Tu singur, cu toți frații venind aici, mi-ai făcut toate acestea, care sunt scrise în cărțile acestea. Și încă mi-ai mai zis și aceasta, că mi se cade a pătimi în boală toată viața mea și, când mi-o fi sfârșitul meu, atunci mi se va da sănătate, încât să pot duce cu mâinile mele, patul meu cel de moarte. Deci, sfinte părinte, roagă-te pentru mine, ca Domnul să-mi dea răbdare”. Auzind acestea l-au lăsat.

Fericitul Pimen, după proorocia celor ce l-au călugărit pe el, a zăcut mulți ani în boala cea grea și urâtă, încât se îngrețoșau de el și slujitorii, care de multe ori îl lăsau flămând și însetat câte două sau trei zile, iar el răbda toate cu bucurie, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate. Odată s-a întâmplat de au adus pe un alt bolnav și l-au tuns monah în Mânăstirea Pecersca. Iar frații cei rânduiți la slujirea bolnavilor, luându-l pe acela, l-au dus la fericitul Pimen, ca să le slujească amândurora împreună; însă, neavând de grijă pentru o slujbă ca aceasta, pe amândoi i-au lăsat în uitare, încât bolnavii sufereau de sete. Atunci fericitul Pimen a zis celuilalt bolnav: „Frate, de vreme ce cei ce ne slujesc se îngrețoșează de mirosul ce iese de la noi, tu, dacă te-ar scula pe tine Domnul, ai fi voit să petreci în slujba aceasta?” Iar bolnavul s-a făgăduit fericitului, zicând: „Dacă Domnul mă va tămădui, eu aș sluji cu osârdie bolnavilor până la moartea mea”. Atunci fericitul Pimen i-a zis aceluia: „Iată, Domnul ridică boala de la tine și de acum înainte, fiind sănătos, îndeplinește făgăduința ta, slujindu-mi mie și celor asemenea mie; iar peste cei ce nu au îngrijit de această slujbă, Domnul va aduce boală cumplită, ca, pedepsindu-i astfel, să se mântuiască!” Bolnavul îndată s-a sculat și a început a-i sluji, iar pe leneșii care n-au voit să slujească bolnavilor, i-a cuprins pe toți boala, după cuvântul fericitului.

Dar fratele cel tămăduit de boală, a slujit mai puțin. Deci, el, peste puțină vreme, nesuferind mirosul, s-a depărtat de Pimen și l-a lăsat flămând și însetat; și, ducându-se, zăcea în altă casă. Atunci deodată l-a cuprins o boală înfricoșătoare, încât n-a putut să se scoale trei zile și nemaiputând suferi setea de apă, a început a striga: „Miluiți-mă pentru Domnul, căci mor de sete”. Frații care erau în altă chilie, auzindu-l, au mers la dânsul și, văzându-l cuprins de boală cumplită, i-au spus despre el fericitului Pimen: „Fratele ce-ți slujește, moare”. Iar fericitul Pimen a zis: „Ceea ce va semăna omul, aceea va secera, de vreme ce m-a lăsat flămând și însetat, însuși a luat această sarcină, mințind lui Dumnezeu și defăimând prostimea mea. Însă să nu răsplătim rău pentru rău, duceți-vă și spuneți lui: „Te cheamă Pimen, scoală-te și vino la dânsul”.

Când cei ce veniseră i-au zis aceasta, bolnavul îndată s-a însănătoșit și, sculându-se singur, a mers la fericitul neținut de nimeni. Fericitul l-a sfătuit destul, zicându-i așa: „Puțin credinciosule, iată, te-ai însănătoșit, de acum să nu mai greșești! Au nu știi că aceeași plată vor avea, bolnavul și slujitorul lui? Căci răbdarea săracilor nu va pieri până la sfârșit, ci celor de aici le este necaz și întristare. Unde este boală de puțină vreme, acelora le va fi acolo veselie și bucurie, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit. De aceea, frate, eu rabd acestea, iar Dumnezeu Care te-a tămăduit de boală prin mine, Acela poate și pe mine să mă scoale de pe patul acesta și să-mi tămăduiască boala; dar eu nu voiesc, pentru că cel ce va răbda până la sfârșit – a zis Domnul -, acela se va mântui.

Mai de folos îmi este să putrezesc în această viață, pentru ca în cealaltă, trupul meu să fie fără de stricăciune. Aici să sufăr urâta putoare, ca acolo să mă umplu de buna mireasmă cea negrăită. Bună este, frate, bisericeasca stare înainte, în luminatul, curatul și preasfântul loc, unde poți, cu îngereștile puteri nevăzut, a înălța cântare lui Dumnezeu. Aceea este foarte bineplăcută și bineprimită, căci Biserica se cheamă „cer pământesc” și cei ce stau întru dânsa, li se pare că stau în cer. Dar această întunecoasă și puturoasă casă ce este? Au nu judecată mai înainte de judecată și o muncă mai înainte de munca cea fără de sfârșit? Însă, cel ce rabdă aici cu mulțumire, zice cu vrednicie: Așteptând, am așteptat pe Domnul și a căutat spre mine. Pe unii ca aceștia mângâindu-i, și apostolul, a zis: De veți suferi certarea, ca niște fii, se va afla vouă Dumnezeu, iar de sunteți fără de certare, atunci sunteți fii din desfrânare. Însuși Domnul ne sfătuiește, zicându-ne: În răbdarea voastră, veți dobândi sufletele voastre„.

Cu niște sfaturi ca acestea bine învățându-se fericitul frate, de atunci nu se mai îndepărta de a-i sluji lui. Iar Sfântul Pimen, viteazul pătimitor și următor al dreptului Iov, mulțumind neîncetat lui Dumnezeu, a zăcut în chinuirea sa douăzeci de ani. Apoi a sosit vremea morții lui și s-a făcut semn în Mânăstirea Pecersca. Noaptea i s-au arătat trei stâlpi de foc deasupra trapezei, și de acolo a trecut spre vârful bisericii. Domnul însă știe ce lucru arăta prin acel semn; însă aceasta era adevărată, că Cel ce face pe îngerii Săi duhuri și pe slugile Sale pară de foc, Dumnezeu cel în Treime, Acela a trimis pe îngerii Săi la sufletul bolnăviciosului Pimen, ca la al lui Lazăr, căci în acea zi îndată s-a făcut sănătos. El spunea că a sosit vremea plecării sale, precum îi proorociseră cei ce l-au tuns.

Sculându-se el, umbla pe la toate chiliile, închinându-se tuturor și cerându-și iertare, iar fraților bolnavi le zicea: „Fraților și prietenii mei, sculați-vă și petreceți-mă!” Și îndată cu cuvântul lui s-a îndepărtat boala de la ei și, însănătoșindu-se, mergeau cu dânsul. După aceea, intrând el în biserică, s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine și, luând năsălia nepovățuit de nimeni, a dus-o pe cale la peștera în care niciodată nu fusese și pe care nu a văzut-o de la nașterea sa. Intrând în peșteră, s-a închinat la mormântul Cuviosului Antonie și a arătat locul la care voia sa fie pus.

Apoi a descoperit o taină minunată, arătând mormântul fraților care zăceau acolo aproape, zicând: „Aici ați pus anul acesta doi frați, unul cu schimă, iar altul fără schimă; deci, pe care l-ați pus fără schimă îl veți afla în schimă, pentru că de multe ori voia să se tundă într-însa, dar era nebăgat în seamă; însă lucrurile l-au arătat vrednic de chipul acela și, pentru aceasta, Domnul i-a dăruit schima după moarte. Pe celălalt frate, pe care l-ați pus în schimă, îl veți afla fără de ea, pentru că în viață nu o voia, nici nu a arătat lucruri vrednice, ci zicea astfel: „De mă veți vedea ieșind din această viață și murind, atunci să mă tundeți în schimă”. Și nu-și aducea aminte de cel ce a zis: Nu morții Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici cei ce se pogoară în iad, ci noi, cei vii, vom binecuvânta pe Domnul!

Pentru aceasta s-a luat de la el acest dar monahicesc și s-a dat aceluia, că a arătat lucruri vrednice; pentru că cel ce are lucruri bune, pretutindeni i se va da și-i va prisosi, iar cel ce nu are lucruri bune, i se va lua și ceea ce are. Al treilea frate este pus aici de mulți ani și a putrezit, iar schima lui petrece nestricată, pentru că se păzește spre mustrare și osândă; căci el a câștigat lucruri nevrednice chipului schimnicesc, fiindcă și-a petrecut toată viața în lenevire și în lucruri de ocară, neaducându-și aminte de Cel ce a zis: Căruia i s-a dat mult, mult i se va cere. Tunderea monahicească nimic nu folosește celor ce n-au lucruri bune și se pedepsesc cu munci”.

Descoperind această taină, Cuviosul părintele nostru Pimen a zis către frați: „Iată, au venit cei ce m-au tuns pe mine și vor să mă ia”. După aceste cuvinte, culcându-se, a adormit întru Domnul, iar frații l-au pus cu cinste în peșteră la locul arătat de el. Săpând mormintele de care se vorbise, ei au aflat pe cei trei monahi după cuvântul sfântului; pe cei doi care muriseră de curând și pe cel ce era pus în schimă, însă schima monahală era luată de pe acela și pusă pe celălalt fără schimă; iar pe al treilea, ce murise de mult, l-au aflat putred și schima lui era întreagă. Mulți s-au minunat de negrăita judecată a lui Dumnezeu, că Acela va răsplăti fiecăruia după lucrurile lui, Căruia I se cuvine slava, cinstea și stăpânirea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Teodosie cel nou

Acest fericit părinte, Teodosie, a avut ca patrie Atena cea vestită, fiind născut din părinți de neam bun și cinstitor de Dumnezeu. El a fost crescut în învățătura și frica Domnului, și a fost dat la școală ca să învețe Sfânta Scriptură, pe care în puțină vreme a învățat-o, fiind isteț la minte. Fericitul avea și multă evlavie către cele dumnezeiești. Căci alerga cu osârdie la sfintele slujbe ale bisericii și, ascultând nevoințele sfinților, se minuna de sârguința și de răbdarea lor sufletească. Unde găsea Viețile Sfinților, le citea cu multă luare aminte și dorea să urmeze acelora în nevoințe și să împlinească faptele lor cele bune, după cum a și făcut.

Trecând puțină vreme, părinții au plătit datoria cea de obște, iar fericitul Teodosie, aflând vreme bună ca să-și împlinească dorința, fără întârziere a împărțit săracilor toate averile sale rămase de la părinții săi și, lepădându-se de lume și de cele din lume, a fugit din patria sa. El s-a dus la un bărbat îmbunătățit și duhovnic, iscusindu-se de la el în nevoințele sihăstrești. Deci, a luat chipul îngeresc al monahilor și s-a dat cu totul la nevoințele pustnicești. Atât a sporit el în petrecerea cea după Hristos, încât în puțină vreme s-a aprins de dumnezeiescul dor în inima sa și a dorit să se liniștească în singurătate, ca să vorbească singur, prin rugăciunea minții, cu Dumnezeu. Pentru aceasta, înconjurând și schimbându-se din loc în loc și căutându-și loc liniștit, a ajuns la Morea și a rămas acolo.

Îndată acel bun lucrător a adăugat osteneli peste osteneli și nevoințe peste nevoințe, petrecând viața mai nematerialnică și fără de trup. El petrecea în înfrânare, în postire, în priveghere toată noaptea, plecări de genunchi, culcări pe pământul gol, neslăbirea în rugăciuni, la care stătea neclintit ca un stâlp; apoi, plânsul cel duhovnicesc și necurmat, neagoniseala cea mai presus de om, smerenia cea făcătoare de înălțare, blândețea, curăția sufletului și a trupului, credința cea neabătută, nădejdea cea tare și dragostea, care este coroana faptelor bune. El era străin de această lume, fiind cu totul om ceresc și înger pământesc.

Pentru aceasta s-a învrednicit a avea și o dumnezeiască vedenie. Într-o noapte i s-a arătat dumnezeiescul Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan și, sărutându-l pe dânsul, l-a întrebat despre nevoințele cele duhovnicești și i-a zis să zidească o biserică în numele lui, făgăduind că îi va fi ajutor în toate și împreună călător în toată viața. Cuviosul, simțindu-se cu totul cuprins de bucurie duhovnicească, a preamărit pe Dumnezeu din tot sufletul și a mulțumit Sfântului Ioan Botezătorul. Deci a luat mare îndrăzneală către nevoința pustniciei, care îi stătea înainte. El a început lucrul, și, cu ajutorul dumnezeiesc, a zidit sfânta mânăstire în numele cinstitului Mergător Înainte, care se păzește cu darul lui Dumnezeu în locul acela până în ziua de astăzi, făcându-se la aceasta pricinuitor de umilință acelora care se duc la dânsul cu credință.

După ce a făcut și a alcătuit loc de nevoință pustnicească, a ridicat război, nu împotriva sângelui și a trupului, adică împotriva oamenilor asemenea pătimași, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva țiitorilor de lume ai veacului acesta, după cum zice dumnezeiescul Pavel, adică împotriva răilor și viclenilor diavoli. Pentru aceea eu nu voiesc să lungesc cuvântul, căci este cu înlesnire fiecăruia să cunoască ce fel de nevoințe și războaie a avut preaviteazul Teodosie, cu niște vrăjmași ca aceia, răi și înfricoșați. Deci el a dus o pătimire rea și aspră, chinuindu-se pe sine în toată viața, numai și numai ca să supună pe cel mai rău celui mai bun, adică pe trup sufletului și ca să robească trupul duhului; deci, într-adevăr nu s-a lăsat de scopul său, ci, cu dumnezeiescul dar, a biruit pe diavoli și pe trup l-a supus duhului. Făcându-se el cu totul duhovnicesc și cu totul dumnezeiesc, s-a învrednicit a lua cu prisosință darul de la Dumnezeu, marele dăruitor și arvuna bunătăților celor ce vor să fie; adică darul de a face minuni și tămăduiri, de unde luase și numirea de făcător de minuni și tămăduitor.

Petrecerea lui cea îmbunătățită se auzise în toate părțile acelea și vestea minunilor străbătuse pretutindenea, fiindcă și Dumnezeu voia să arate pe robul Său tuturor și să-l preamărească, precum zice Însuși: Eu sunt viu și pe cei ce Mă slăvesc, îi voi preamări.

Cu cât sfântul fugea de lume și de slava ei, cu atât mai mult îl arăta Dumnezeu minunat, cinstit și vrednic de evlavie; pentru că din toate părțile acelea alergau la dânsul, cei ce se chinuiau de diferite boli, și degrabă primeau tămăduire. Unii din cei ce se vindecau, auzind de la cuviosul sfătuirea duhovnicească cu care le tămăduia bolile sufletelor lor, adică păcatele, din care se întâmplă de multe ori și cele ale trupului, se îngrijeau să-și tămăduiască și bolile sufletelor lor. Deci, luându-și îndoită vindecare, a sufletului și a trupului, mulțumeau lui Dumnezeu foarte mult; iar când se întorceau la casele lor, propovăduiau luminat dumnezeiescul dar și îndrăzneala ce o avea sfântul către Dumnezeu. Alții dintre ei, îndemnându-se de sfătuirile sfântului, împreună cu boala cea trupească, își lepădau și pătimirea cea dulce a trupului. Deci, lepădându-se de lume și de cele din lume, se făceau monahi și, uitându-se la petrecerea cuviosului ca un început de chip și de pildă, umblau cu sârguință pe calea cea îngustă și necăjită, ascultând și supunându-se sfaturilor lui celor folositoare de suflet și urmând faptelor lui celor bune și dumnezeiești. Deci, cu acest fel de chip, prin povățuirea sfântului, s-a alcătuit acolo, cu darul lui Hristos, staul de oi cuvântătoare.

Dar începătorul răutății și pizmașul diavol, vrăjmașul mântuirii noastre, nesuferind să vadă niște fapte bune ca acestea, a meșteșugit pe lângă oarecare oameni fățarnici, unelte ale răutății lui, care se arătau pe față că sunt cucernici și cu bună socoteală, însă cu fapta erau pizmuitori și cu obiceiuri rele. Deci, i-au plecat pe aceia și s-au dus la arhiereul argilor, care era Preasfințitul Petru purtă-torul de semne și care se prăznuiește la 3 mai. Ei au pârât înaintea lui pe Cuviosul Teodosie, că este vrăjitor și amăgitor, care cu vrăjitoriile lui amăgește pe oameni, ca să-l aibă în evlavie, și astfel se face multora pricinuitor de pierzare.

Arhiereul, auzind acestea și altele asemenea despre Cuviosul Teodosie și răpindu-se ca un om de cuvintele cele amăgitoare ale pizmașilor acelora, a hotărât să-l izgonească din eparhia sa. Dar în vremea aceea, primind scrisoare de la patriarhul Constantinopolului, prin care îl chema să se ducă acolo degrab, că avea să facă sinod, pentru o pricină bisericească, l-a împiedicat de a izgoni pe cuviosul, după dumnezeiasca așezare, fiindcă Sfântul Petru a plecat îndată la Constantinopol; însă era hotărât, ca îndată ce se va întoarce la eparhia sa, să-l izgonească pe Cuviosul Teodosie. Dar Dumnezeu, precum l-a împiedicat atunci prin scrisoarea patriarhului, tot astfel și mai pe urmă, printr-o dumnezeiască vedenie, nu numai că a împiedicat pe Sfântul Petru de la izgonirea cuviosului, dar a făcut a se arăta mai bine și mai luminat fapta bună și îndrăzneala lui către Dânsul, a robului Său, Teodosie, ca astfel să se slăvească mai mult.

Deci, fericitul Petru, ducându-se la Constantinopol și judecând acea pricină bisericească împreună cu patriarhul și cu sfințitul sinod, când se gătea să se întoarcă la eparhia sa, i s-a arătat în vedenie Cuviosul Teodosie și i-a zis: „Stăpâne, pentru ce te-ai pornit contra mea cu nedreptate și voiești să mă surghiunești din eparhia ta pe mine, care nu ți-am făcut nici un rău, nici prea sfinției tale, nici altcuiva? Dar să știi, că dacă mă vei surghiuni din eparhia ta, nu-mi vei face nici un rău; ci prea sfinția ta vei cădea în prihănirea păcatului și te vei face pricinuitor unei vrăjmășii ca aceasta, vei pricinui pierzare; iar celor ce se mântuiesc cu darul lui Dumnezeu, mare vătămare. Pentru aceea, încetează de la o fărădelege ca aceasta, fiindcă acei cumpliți clevetitori, pornindu-se cu zavistie, ți-au spus despre mine pâra aceea mincinoasă. Tu însă să nu te pornești cu nedreptate asupra mea, căci și eu sunt rob al Domnului nostru Iisus Hristos și Lui Însuși îi slujesc. Eu am toată nădejdea mântuirii mele spre Dânsul din copilărie. Deci, dacă vei înceta de aici înainte cu această pornire fără rânduială, va fi bine, iar dacă nu vei înceta, Domnul mă va răzbuna”. Arhiereul, auzind acestea, l-a întrebat: „Cine ești tu care te sfătuiești în acest chip cu mine?” Acela i-a răspuns: „Eu sunt Teodosie, robul lui Hristos, care nemernicesc în hotarele eparhiei tale”.

Fericitul Petru, deșteptându-se înfricoșat și socotind cele ce văzuse în vedenia sa, s-a căit de hotărârea ce luase, ca să izgonească pe cuviosul. Deci, în vremea când socotea acestea, a venit la dânsul o slugă a patriarhului și l-a chemat să meargă cu el, pentru că în ceasul când dumnezeiescul Petru a văzut în vedenia sa acestea, Cuviosul Teodosie s-a arătat și patriarhului, tot în vedenie, și i-a descoperit toată pricina, zicându-i: „Să spui lui Petru să nu se pornească cu nedreptate contra mea, ca să nu supere pe Dumnezeu, și astfel să se facă pricinuitor de vătămare la mulți creștini”. Patriarhul l-a întrebat cine este, iar el a răspuns că este Teodosie, robul lui Hristos, care se află în hotarele eparhiei argilor. Patriarhul, deșteptându-se, a chemat îndată pe Petru. Acela venind, patriarhul l-a întrebat dacă se află în eparhia lui cineva cu numele Teodosie, și dacă i-a făcut vreo supărare. Petru i-a răspuns: „Prea sfințite stăpâne, în eparhia mea este robul lui Dumnezeu Teodosie”. După aceea i-a povestit cu de-amănuntul toată pricina, spunându-i încă și cele ce văzuse în vedenia sa cu puțin mai înainte. Astfel s-au încredințat amândoi pe deplin, că Sfântul Teodosie are mare îndrăzneală către Dumnezeu. Pentru aceasta ei au slăvit pe Dumnezeu, Care slăvește după vrednicie pe cei care Îl slăvesc. Deci, patriarhul a zis către Sfântul Petru, ca la întoarcerea în eparhia lui să ducă din partea sa cu evlavie binecuvântare sfântului și să-i spună să se roage la Dumnezeu pentru dânsul. În ziua în care fericitul Petru voia să se ducă din Constantinopol, patriarhul i-a zis iarăși aceleași cuvinte.

Drept aceea, Sfântul Petru, ajungând în Moreia, n-a voit să se ducă în altă parte, mai înainte de a se duce la Cuviosul Teodosie, ca să împlinească porunca patriarhului și să ceară iertare de la sfântul, pentru surghiunia pe care o cugetase. Sfântul, cunoscând mai înainte venirea arhiereului – pentru că se învrednicise să ia de la Dumnezeu, pe lângă celelalte, și darul mai înainte-vederii – a pus în culionul său cărbuni aprinși, a luat tăciune în mâini și a ieșit spre întâmpinarea arhiereului. Apoi, apropiindu-se de dânsul, a pus tămâia pe cărbuni și a ieșit bună mireasmă negrăită. Dar, o, minune! Culionul nu ardea nicidecum, ci, astfel tămâia cu dânsul pe arhiereu. El, văzând acea preaslăvită minune, și, minunându-se, a priceput că este cuviosul; deci, dându-se jos de pe cal, a alergat spre sărutarea cuviosului, care, lăsând culionul din mâini, a căzut la arhiereul lui Dumnezeu și l-a primit cu evlavie. Atunci Sfântul Petru, slăvind pe Dumnezeu, cerea iertare de la cuvios pentru cele plănuite mai înainte și, aducându-i binecuvântare din partea patriarhului, i-a spus cele ce-i poruncise. Cuviosul, răspunzându-i cu smerită cugetare, prin cuvânt, prin chip și prin faptă, a aprins mai mult dragostea arhiereului cea după Dumnezeu către dânsul. Pentru aceea, fără întârziere l-a hirotonit diacon și apoi preot, deși cuviosul, pentru smerita sa cugetare, se lepăda de hirotonie desăvârșit și cu cucernicie. De atunci înainte acel desăvârșit arhiereu avea pe Cuviosul Teodosie îndreptător și chip de faptă bună, lui și urmașilor lui, căci a cunoscut fapta că ochii sunt mai credincioși decât auzul.

Dar, fiindcă la vestea sfântului a alergat la el mai multă lume și pentru că cei care se tămăduiau de multe feluri de neputințe propovăduiau pretutindeni tămăduirile, însuși Sfântul Petru și chiar patriarhul a toată lumea binevesteau sfințenia cuviosului și îndrăzneala lui către Dumnezeu. De aceea nu era vreun bolnav care să nu-l cheme spre ajutor cu credință, și să nu ia grabnică tămăduire, încât cuviosul s-a făcut și arătat și dorit tuturor. Pentru aceea, arătându-se tuturor gata ajutător la bolile și nevoile lor, le-a adus și mântuire sufletească.

Sfântul Teodosie, ajungând la adânci bătrâneți, se cădea și lui ca oricărui om să plătească datoria cea de obște și să dobândească răsplătirea pentru sudorile și nevoințele lui cele multe. Deci, mai înainte de sfârșitul său cu trei zile, Dumnezeu i-a descoperit mutarea lui. Pentru aceea, chemând pe ucenicii lui, le-a dat multe sfaturi pentru petrecerea cea după Dumnezeu și, spunându-le despre moartea sa, i-a mângâiat mult pentru despărțirea sa, zicându-le că va fi totdeauna unit duhovnicește cu dânșii. Aceia plângeau și se tânguiau foarte mult de lipsirea petrecerii lui îngerești împreună cu ei. Deci, sosind a treia zi, i-a sărutat pe toți și, mulțumind și slăvind pe Dumnezeu, și-a înălțat mâinile către cer și a zis: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu!” Astfel și-a dat fericitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, în a șaptea zi a lunii lui August.

Sfântul Petru, aflând de moartea Cuviosului Teodosie, a alergat împreună cu toți clericii și cu mulțime multă de popor, și, gătind toate cele trebuincioase pentru îngropare, a îngropat cu evlavie moaștele lui, cele de trei ori cuvioase, puțin mai la o parte de biserica cinstitului Mergător Înainte. Mulți bolnavi alergau cu evlavie la mormântul sfântului și îl chemau cu credință spre ajutor. Aceia, plecându-se peste mormântul lui, se sculau sănătoși, slăvind pe Dumnezeu și mulțumind sfântului. Pentru aceea au și zidit acolo o dumnezeiască biserică în numele lui. De atunci până astăzi, acea dumnezeiască biserică este totdeauna râu de minuni și de tămăduiri, din care vom povesti una sau două din cele multe, spre duhovnicească veselie a iubitorilor de fapte bune.

În părțile de primprejurul Argului, era un agarean, numindu-se voievod după limba lor. În vremea verii înconjura împreună cu gramaticii lui toate țarinile cele semănate, le zeciuia și le scria. Deci, venind într-un loc care se numea Zalevi și făcând și acolo rânduiala, sosise ceasul prânzului. Dar fiindcă acolo nu era loc potrivit să mănânce și să se odihnească cu oamenii lui și văzând de departe biserica Cuviosului Teodosie, a zis către gramaticii lui, care erau creștini: „Să mergem la biserica voastră să mâncăm acolo și să ne odihnim până va trece arșița; iar după prânz vom veni la lucrul nostru”. Ducându-se ei acolo și intrând în biserică, au pus masa și au început să mănânce. Văzând o candelă frumoasă, care era atârnată înaintea icoanei sfântului, agareanului i-a plăcut foarte mult și a zis către sluga lui: „Ia sticla aceea, spal-o bine și dă-mi-o să beau vin cu dânsa”.

Dar unul din gramaticii lui, anume Gavras, fiind iubitor de Dumnezeu și având mare evlavie către sfântul, pornindu-se din râvnă dumnezeiască, a zis către el: „Să nu iei nimic din lucrurile sfântului, ca să nu ne facă vreun rău”. Agareanul a zis: „Dar ce poate să-mi facă un călugăr mort, mie care sunt viu și stăpânitor?” Gavras i se împotrivea mai mult, ca să n-o ia. Agareanul îndreptându-se s-o ia, Gavras s-a sculat de la masă și i-a zis: „Dacă ai gândul să o iei, dă-mi voie să mă duc acasă și atunci fă ce voiești; pentru că sunt încredințat că sfântul nu ne va lăsa să ne ducem acasă cu pace”. După ce agareanul a văzut că Gavras ține cu atâta fierbințeală la candela sfântului, a zis slugii sale cam în batjocură: „Las-o dar, ca să nu smintim pe gramaticul nostru”. Însă, când a vrut să plece de acolo, a zis într-ascuns slugii sale: „Ia sticla aceea, fără a te vedea cineva și s-o duci în casa mea”.

Deci, sluga lui a făcut după cum i s-a poruncit. Spre seară, agareanul, ducându-se la casa lui, a cinat, iar după aceea, culcându-se să doarmă, a văzut viu pe acela care îi zicea călugăr mort, adică pe Cuviosul Teodosie, și că stătea strălucit și înfricoșat asupra lui. El ținea în mâna lui toiag, și, punându-l în pieptul lui, îi zicea: „Cum ți se pare ție? Iată, am venit ca să-ți arăt cine ești tu și puterea ta și care sunt robii Hristosului meu, care, după ce mor, sunt vii cu darul lui Iisus Hristos. Deci, ei pot să te omoare pe tine, care socotești că ești viu, însă ești mort cu sufletul”. Acestea zicându-le către bărbatul acela, l-a strâns de gât, și îndată i s-au umflat ochii, fața i s-a înnegrit, limba i-a atârnat în jos, și a scos glasuri sălbatice și neobișnuite, ca un animal ce se înjunghie.

Oamenii casei lui, auzind zgomotul, au alergat îndată acolo unde dormea, și, văzându-l pe el că zăcea în așa stare, l-au întrebat: „Ce ai? Și ce ai pătimit?” Atunci acela, abia venindu-și în fire, a răspuns: „Am luat candela monahului, și a venit cu toiagul său să mă omoare; deci, ia un vas plin cu untdelemn, lumânări și sticla aceea, du-te mai degrabă la el și roagă-l să nu mai vină aici, nici să se mânie pe mine, că de aici înainte voi ajuta totdeauna biserica lui”. Iar Gavras a zis: „Nu ți-am spus eu să nu o iei, ca să nu ni se întâmple vreun rău? Iată, acum te primejduiești din acea pricină”.

Acela i-a zis: „Rău am făcut! M-am învățat din ceea ce am pătimit, iar acum te rog, ia ceea ce ți-am zis și du-te degrabă”. Gavras a zis: „Cum să mă duc acum, că este noapte? Numai la ziuă mă voi duce”. Atunci agareanul s-a tulburat cu totul, și a strigat: „Vai mie! Într-această noapte are să vină să mă omoare; numaidecât să te duci, pentru că eu știu ce am pătimit”. Acela, văzând frica peste măsură care îl prinsese, a luat untdelemn, lumânări și candela, și, plecând în ceasul acela, le-a pus în biserica cuviosului. Astfel s-a izbăvit și de frică și de primejdie păgânul acela, și de atunci de departe văzând acea biserică, făcea spre dânsa chipul închinăciunii și fugea.

Unui oarecare bărbat, arnăut cu neamul, pătimind rău de boala udului și, neputând să urineze multe zile, i s-a umflat mădularul și avea dureri grele. Căutându-se el cu fel de fel de doctorii, n-a primit nici un folos; ci pe cât trecea vremea, pe atât simțea dureri mai cumplite; de aceea a alergat și el la biserica sfântului, și, petrecând acolo trei zile și trei nopți, se ruga cuviosului cu lacrimi fierbinți ca să-l tămăduiască. Deci într-acea noapte i s-a arătat lui în vedenie, Teodosie, făcătorul de minuni, și, punând toiagul său pe rană, a zis către dânsul: „Ieși degrabă afară din biserica mea ca să-ți verși udul tău”. Apoi bolnavul, deșteptându-se cutremurat și alergând, a ieșit afară din biserică; deci, a stat mult timp, vărsându-și udul său. Astfel s-a dezumflat, iar durerile au încetat și s-a dus la casa sa sănătos și mulțumind sfântului.

Altădată, unul din cei mari, care se trăgea din părțile Apusului, s-a îmbolnăvit la picioare de o boală fără de leac. Petrecând el nemișcat multă vreme, s-a dus la biserica sfântului și, chemându-l pe el cu credință, a luat degrabă tămăduire. Apoi, întorcându-se pe picioarele sale la casa sa, a făcut două picioare de argint tot atât de lungi ca ale sale, și le-a dăruit bisericii cuviosului spre mulțumire și spre de-a pururea aducerea aminte de minunea aceea.

Acestea și altele nenumărate și preaslăvite minuni a lucrat și lucrează cu dumnezeiescul dar, minunatul și marele Teodosie, pentru care după cuviință s-a numit de către toți credincioșii tămăduitor și făcător de minuni, întru slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Unuia Dumnezeu al tuturor, Căruia I se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Sfânta Teodora de la Sihla

Această floare duhovnicească de mare preț și mireasă a lui Hristos, pe care a odrăslit-o pământul binecuvântat al Moldovei, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători-Neamț, din părinți binecredincioși și iubitori de Dumnezeu. Tatăl ei, Ștefan Joldea Armașul, avea dregătorie ostășească, așa cum și numele îl arată, fiind paznic al Cetății Neamțului și „armaș”, adică făcător de arme pentru cei ce apărau vestita Cetate a Moldovei. Iar mama sa, al cărei nume nu ne este cunoscut, se îngrijea de cele pentru casă și de buna creștere, în frică de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora și Maghița (Marghiolița).

Fiica mai tânără s-a mutat curând la Dumnezeu, iar fericita Teodora, ajungând la vârsta rânduită, a fost căsătorită de către părinți, împotriva voinței ei, cu un tânăr evlavios din Ismail. Dar, neavând ei copii, iar sufletul Teodorei fiind rănit de dragoste pentru Mirele ei Iisus Hristos încă din copilărie, ardea de dorința unei vieți cu totul curate, închinate numai lui Dumnezeu. La aceasta o îndemna atât duhovnicul și firea ei singuratică, cât și râvna pentru rugăciunea de taină și amintirea marilor sihaștri ce se nevoiau în acea vreme prin pădurile și munții din ținutul Neamț – vechii ei sfătuitori. Astfel, fericita Teodora a îmbrățișat cinul monahal la Schitul Vărzărești-Vrancea, iar după doi ani și soțul ei s-a călugărit în Schitul Poiana Mărului, sub numele de Eleodor. Așa a binevoit Dumnezeu să-i povățuiască pe amândoi pe calea sfințeniei și a mântuirii. Fiecare călugăriță din schit se nevoia cu mare râvnă pentru Hristos, însă Cuvioasa Teodora, fiind aleasă și întărită de harul Duhului Sfânt, întrecea pe toate celelalte surori cu rugăciunea, cu smerenia și cu nevoința duhovnicească.

După câțiva ani, năvălind turcii în părțile Buzăului, au dat foc Schitului Vărzărești. Atunci toate surorile din obște s-au risipit în pădurile seculare din partea locului, așteptând să treacă primejdia și mânia lui Dumnezeu. La fel a făcut și Cuvioasa Teodora. S-a retras în munții Vrancei împreună cu stareța ei, schimonahia Paisia, a cărei ucenică era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mâna lui Dumnezeu, în post și rugăciune, răbdând multe ispite de la diavoli, foame, frig și tot felul de încercări.

Răposând stareța ei, fericita Teodora, în urma unei descoperiri dumnezeiești, a părăsit munții Vrancei și s-a retras în patria ei mult iubită din părțile Neamțului, pentru a se nevoi în pădurile neumblate din jurul schiturilor Sihăstria și Sihla. După ce mai întâi s-a închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mânăstirea Neamț, egumenul lavrei a trimis-o la Sihăstria să urmeze sfatul egumenului de acolo. Cu binecuvântarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihăstriei, fericita Teodora a fost încredințată duhovnicului Pavel, care a dus-o în pustie, în apropierea Schitului Sihla, sfătuind-o că de va răbda asprimea vieții pustnicești, să rămână acolo până la moarte; iar de nu va putea suferi ispitele și frigul iernii, să se așeze la o sihăstrie de călugărițe.

Așa a ajuns fericita Teodora în munții Sihlei. Apoi un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, nu departe de schit și de peștera care îi poartă numele până astăzi. Acolo s-a nevoit Cuvioasa cu bărbăție mulți ani, ostenindu-se singură în post și rugăciuni de toată noaptea, în lacrimi și mii de metanii, uitată de lume, îndurând multe ispite și năluciri de la diavoli, foame, lipsă, gânduri și, mai ales, frigul aspru al iernii. Numai Cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o îmbărbăta, o împărtășea cu Sfintele Taine și îi ducea cele de trebuință.

După un timp a răposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, într-o mică colibă pustnicească, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, căci nimeni nu știa locul și aspra ei nevoință. Cu timpul i s-au rupt și hainele, iar ca hrană avea doar măcriș, fructe de pădure și alune. În această școală a liniștii și nevoinței a dobândit Cuvioasa darul rugăciunii de foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării și al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu mai suferea nici de frig, nici de foame; nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni și era ca un diamant strălucitor în munții Sihlei, fiind uitată de oameni, însă umbrită de darul Duhului Sfânt.

Odată, năvălind turcii să prade mânăstirile și satele, au ajuns până la Sihla, iar Sfânta Teodora s-a adăpostit în peștera ei din apropiere. Descoperind-o, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mâinile lor, zicând: „Doamne, scapă-mă din mâinile păgânilor!” În clipa aceea, prin minune, s-a crăpat stânca din fundul peșterii, așa cum se vede până astăzi, iar mireasa lui Hristos, ascunzându-se în pădure, s-a izbăvit de moarte. În această peșteră s-a nevoit Sfânta Teodora în ultimii ani ai vieții sale, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu cu rugăciunea cea de taină a inimii, încât i se lumina fața, iar trupul ei se ridica de la pământ, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp în timp păsările cerului îi aduceau în ciocurile lor, prin voia Domnului, fărâmituri de pâine de la trapeza schitului Sihăstriei, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, numită până astăzi „Fântâna Sfintei Teodora”.

Ajungând Sfânta Teodora aproape de sfârșitul vieții și cunoscând că o cheamă Hristos la cereștile locașuri, unde este odihna și desfătarea tuturor sfinților, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot ca s-o împărtășească cu Preacuratele Taine, înainte de obștescul sfârșit. Astfel, cu rânduială de sus, egumenul Sihăstriei a observat că păsările duceau fărâmituri spre Sihla și a trimis doi frați să vadă unde anume se duc, căci gândea că trăiește în munții Sihlei un sihastru sfânt.

Astfel mergând ei, i-a cuprins noaptea și, rătăcind în pădure, se rugau și așteptau să se facă ziuă. Apoi, observând înaintea lor o rază de lumină, ce se ridica ca un stâlp la cer, s-au apropiat și au văzut o femeie luminată la chip înălțată de la pământ și rugându-se cu mâinile în sus. Era Sfânta Teodora. Atunci cuvioasa, cunoscând venirea lor, a mulțumit lui Dumnezeu, zicând: „Mulțumesc, Ție Doamne, că m-ai ascultat!” Apoi a zis celor doi frați: „Nu vă temeți, fraților, căci sunt o smerită roabă a lui Hristos! Dar mai întâi aruncați-mi o haină să mă îmbrac, că sunt goală!”

Apoi, chemându-i, le-a spus viața și sfârșitul ei apropiat și le-a poruncit, zicând: „Coborâți la Sihăstria și spuneți egumenului să trimită pe duhovnicul Antonie și pe ierodiaconul Lavrentie cu Trupul și Sângele lui Hristos!” Iar ei i-au spus: „Cum să ajungem la schit noaptea, căci nu cunoaștem drumul?” Atunci Sfânta Teodora le-a răspuns: „Mergeți după lumina care se vede înaintea voastră și numaidecât veți ajunge!”

Călăuziți de această lumină cerească, frații au ajuns repede la schit la miezul nopții, pe când toca de Utrenie. Iar dimineață s-au întors la peșteră cu ieromonahul Antonie și ierodiaconul Lavrentie, aducând Preacuratele Taine. După ce Sfânta Teodora și-a făcut cuvenita spovedanie și și-a destăinuit viața, ostenelile și ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieștile Taine și a rostit ultimele sale cuvinte, zicând: „Slavă Ție, Doamne, pentru toate!” În clipa aceea Cuvioasa Teodora și-a dat fericitul ei suflet în brațele lui Hristos. Iar trupul ei, purtător de bună mireasmă a fost prohodit și a fost așezat cu cinste de cei doi părinți în peștera în care s-a nevoit.

Vestea despre viața, nevoința și mutarea la cele cerești a Sfintei Teodora s-a răspândit repede în toate mânăstirile și satele din Moldova și chiar dincolo de hotarele ei. De aceea alergau la sfintele ei moaște din peșteră călugări și credincioși de prin sate, și mai ales cei bolnavi și se vindecau de suferințele lor, căci trupul ei preamărit cu neputrezirea, era izvorâtor de bună mireasmă și făcea minuni. Unii sărutau sfintele ei moaște; alții își așezau bolnavii de racla ei, iar alții se spălau cu apă din „Fântâna Sfintei Teodora” și primeau ajutor și mângâiere.

Moaștele Cuvioasei Teodora, numită și „pământeana”, a stat în peștera ei de la Sihla ca la 100 de ani, bucurându-se de o profundă venerare, mai mult decât alți sfinți români. Apoi ctitorii schitului Sihla din familia Cantacuzino, înnoind schitul, au așezat moaștele Sfintei Teodora, din peșteră în biserica de lemn, unde se închinau credincioșii.

După anul 1830, moaștele Sfintei Teodora au intrat în posesia familiei Sturza, care le-a așezat în raclă de argint și le-a dus în biserica satului Miclăușeni-Iași, zidită de ei. Iar în anul 1856, moaștele Sfintei Teodora au fost date Mânăstirii Pecersca din Kiev în schimbul unor veșminte arhierești și preoțești din fir, fiind depuse în catacombele ei, unde se află și astăzi. La racla Sfintei Teodora este scris în limbile slavonă și română: Sfeti Teodora Carpatina și Sfânta Teodora din Carpați.

Așa s-au înstrăinat moaștele Sfintei Teodora din patria ei, spre întristarea noastră a tuturor.

Aceasta este pe scurt viața Sfintei Teodora de la Sihla și acestea sunt faptele ei, prin care a bineplăcut lui Dumnezeu, numărându-se în cetele sfinților din cer, fiind socotită cea mai aleasă nevoitoare pe care a odrăslit-o vreodată țara noastră. Credincioșii din Moldova o cinstesc ca sfântă de la început și merg adeseori în pelerinaj la peștera și chilia ei de la Schitul Sihla.

La 20 iunie, 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe Sfânta Tordora de la Sihla, trecând-o în rândul sfinților, cu zi de prăznuire în calendar la 7 august.

Cu ale ei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi toți, împreună cu țara și poporul cel binecredincios. Amin.

 

Notă – În tradiția locului și în unele însemnări se spune că fericitul ieromonah Eleodor, de la Poiana Mărului – Vrancea, fostul ei soț din tinerețe, auzind că Sfânta Teodora s-a nevoit în munții Sihlei, a venit să o vadă. Dar, auzind că a răposat, s-a închinat la peștera unde se aflau moaștele ei și a rămas la Schitul Sihla până la obștescul său sfârșit, săvârșind adeseori Sfânta Liturghie, fie în peșteră, fie în biserica mică de lemn de sub stânci.