Sinaxar 5 august

  2. /
  3. Sinaxar
  4. /
  5. August
  6. /
  7. Sinaxar 5 august

📑 Cuprins:


🔊 Sinaxar audio:

*Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa, sursa: sinaxar.ro

🎬 Sinaxar video:


Sfântul Mucenic Evsignie

Sfântul Evsignie era de neam antiohian și cu rânduiala ostaș. El a fost ca ostaș sub împărații Romei, Dioclețian și Maximian, la Constanțiu Chlor, la marele Constantin și la fiii lui. Acesta a fost împreună vorbitor cu Sfântul Mucenic Vasilisc și scriitor al pătimirii lui, pe vremea împărăției lui Maximian. Când i s-a tăiat capul Sfântului Vasilisc, Sfântul Evsignie și alți credincioși ce erau acolo s-au învrednicit de au văzut mulțimea sfinților îngeri, luând sufletul mucenicului și înălțându-l la cer. De asemenea, au văzut și pe Domnul nostru Iisus Hristos stând în cer și primind sufletul pătimitorului. Iar pe vremea împărăției lui Constantin, când era cu el în ceată, au văzut împreună crucea cea închipuită cu stele și bine se îmbărbăta nevoindu-se asupra potrivnicilor, fiind înarmat cu puterea Sfintei Cruci. Petrecând el în ostășie 60 de ani, a lăsat rânduiala ostășească, pe vremea împărăției lui Constanțiu, fiul lui Constantin, de vreme ce îmbătrânise.

Întorcându-se în patria sa, Antiohia, viețuia după Dumnezeu în rugăciune și în postiri, cercetând totdeauna bisericile lui Dumnezeu. El a ajuns până pe vremea împărăției celui urât de Dumnezeu, împăratul și călcătorul de lege Iulian. Când acel împărat păgân a mers în Antiohia, a prins pe Sfântul Evsignie și l-a dat la muncire în chipul acesta:

Într-una din zile, sfântul, mergând la biserică, s-a întâmplat de a văzut doi oameni închinători la idoli, certându-se între ei pentru un lucru oarecare. Trecând el pe lângă ei, aceștia l-au oprit, zicându-i: „Te știm pe tine om cinstit, care ai fost multă vreme în oaste și știi dreapta judecată; deci, ne rugăm ție, ascultă pricina noastră și ne judecă cu dreptate”. Sfântul a socotit pricina lor precum se cădea și din aceea s-a aflat unul drept, iar altul vinovat. Supărându-se cel vinovat, s-a dus la împărat și l-a pârât pe Evsignie că este creștin. Împăratul îndată a poruncit să-l prindă pe sfânt și să-l pună înaintea judecății sale. Sfântul, stând înaintea chinuitorului, l-a certat fără teamă, pentru călcarea lui de lege, că s-a lepădat de Hristos, s-a închinat idolilor și a schimbat cinstea lui Dumnezeu în idoli, neurmând marelui Constantin.

După aceea sfântul a început a lăuda credința lui Constantin, spunând de la început, cum a văzut crucea pe cer și cum, cu puterea ei, a biruit pe potrivnici și, lepădând închinăciunea idolilor, s-a dăruit lui Hristos. Nu numai el singur s-a luminat cu credința și cu Sfântul Botez, dar și pe toată lumea a luminat. Deci, Sfântul Evsignie, aducând multe laude marelui Constantin, ocăra pe Iulian, depărtatul de Dumnezeu, pentru păgânătatea lui, și-l batjocorea cu cuvinte defăimătoare. Iulian, nesuferind să audă aceste cuvinte, a poruncit să-i taie capul ostașului lui Hristos. Astfel s-a jertfit pentru Hristos, ca un mucenic, Sfântul Evsignie, având vârsta de 110 ani, și s-a sălășluit în viața cea neîmbătrânită, unde anii lui nu se vor lipsi în veci.

Sfântul Mucenic Favie, Episcopul Romei

Sfântul Favie (Favian) era de neam roman și cu rânduială de preot, pe vremea păgânilor împărați ai Romei, care erau prigonitorii Bisericii lui Hristos, fiind întunecați cu închinarea la idoli. Locuința sa o avea mai întâi într-un sat aproape de Roma, apoi s-a mutat chiar în Roma. El se silea la îngroparea trupurilor mucenicești, pentru că mulți creștini erau chinuiți și uciși de chinuitorii lui Hristos, și trupurile lor aruncate afară din cetate spre a le mânca câinii, fiarele și păsările. El le lua noaptea în taină și le îngropa cu cinste. Atunci, pe vremea împărăției lui Maximin, fiind ucis pentru Hristos preasfințitul episcop Anter, credincioșii care se ascundeau din pricina prigonirii și păzeau în taină sfânta credință, s-au adunat la un loc cu episcopii și cu preoții lor în biserica pe care o aveau și care era neștiută de prigonitori, pentru a alege alt episcop. Biserica lor era o casă ascunsă din pricina prigonirii, iar la acel sinod era și preotul Favie.

Făcându-se încercare pentru a alege pe cel mai vrednic pentru o slujbă ca aceasta, mulți pomeneau pe bărbați cinstiți și aleși care puteau să păstorească bine turma lui Hristos; dar pe preotul Favie, nici gând nu avea cineva să-l numească, de vreme ce el era din cei mai de pe urmă și nu era de multă vreme venit din sat în cetate. Fiind neînțelegere în sobor, deodată s-a arătat un porumbel alb ca zăpada, zburând de sus. Toți l-au văzut și l-au privit cum, coborându-se de sus, a șezut pe capul preotului Favie, apoi iarăși, ridicându-se, s-a făcut nevăzut. Atunci toți au cunoscut că Însuși Dumnezeu, cu Duhul Său cel Sfânt, l-a ales pe el să fie întâi șezător și păstor al Bisericii Sale. Deci, luându-l pe dânsul cu mare bucurie, l-au pus pe scaunul patriarhal, și astfel Sfântul Favie a fost ales episcop al Romei. Deci, îndată s-a făcut liniște Bisericii, căci, prigonitorul Maximin fiind ucis de ostașii săi, a urmat la împărăție Gordian și a încetat prigonirea împotriva creștinilor, deoarece acel împărat, cu toate că era păgân, era însă blând și bun la obicei și nu poruncea să se facă răutate creștinilor.

În zilele lui, creștinii aveau viață pașnică și zideau pretutindeni bisericile lor. Sfântul Favie a zidit multe biserici de rugăciune în Roma, la gropnițele cele deasupra mormintelor mucenicești. El le făcea largi ca să încapă credincioși mulți în ele. Asemenea a făcut și deasupra acelor peșteri în care se ascundeau creștinii pe vremea prigonirilor. Deci, Biserica lui Hristos creștea, întorcându-se în toate zilele mult popor de la păgânătatea idolească la Hristos. Dar mai ales după sfârșitul lui Gordian, când a luat împărăția Romei, Filip cu fiul său, cel de un nume și o împărăție cu el. Ei au primit credința în Hristos de la un bărbat dreptcredincios și unul din cei dintâi senatori, anume Pontie; iar Preasfințitul Favie i-a botezat. Atunci s-a înmulțit foarte mult numărul credincioșilor, căci împăratul și cu fiul său fiind botezați la arătare, mulți s-au botezat, căutând la dânșii, și într-acea vreme credința lui Hristos se bucura de mare libertate.

Preasfințitul episcop Favie, având de ajutor pe senatorul Pontie, adevăratul rob al lui Hristos, sfărâma idolii și le dărâma capiștile lor, iar bisericile lui Dumnezeu le ridica. Dar nu multă vreme a fost Biserica lui Hristos întru această odihnă și libertate – doar abia patru ani – căci Hristos, Capul Bisericii, pe Mireasa Sa, pentru care Și-a vărsat sângele, vrând să o aibă pe pământ, ca aurul în ulcea și precum crinii între spini, a slobozit asupra ei multe primejdii și pătimiri. Astfel s-a ridicat prigonire de la balaurul iadului, care, și altădată, precum i s-a arătat în vedenie Cuvântătorului de Dumnezeu Ioan, prigonea pe femeia cea împodobită cu podoabe cerești, a aruncat după dânsa apă din gura lui spurcată ca un râu, ca s-o înece apa. Acel urâtor de bine, de demult, nesuferind să vadă mărindu-se slava lui Hristos, a îndemnat pe oamenii robiți lui, pe păgânii închinători la idoli, să se răscoale împotriva împăraților celor luminați și care străluceau în dreapta credință.

Deci, adunându-se toți câți urau pe Hristos și pe creștini, și având ca povățuitor pe necuratul Deciu, au ucis pe împăratul Filip și pe cel de o împărăție cu el, pe Filip, fiul său, nu pentru vreo altă pricină, decât numai pentru că amândoi au crezut în Hristos și au dat libertate creștinilor. Ucigând ei pe amândoi împărații, s-au pornit și împotriva tuturor creștinilor; și a fost într-acea vreme în Roma mare vărsare de sânge creștinesc.

Întâi a fost prins preasfințitul Favie, pe care îl urau mai mult păgânii, deoarece era întâiul povățuitor și învățător creștinesc. După aceea a mai fost căutat și acel bărbat credincios, senatorul Pontie, care era prietenul împăraților Filip; dar nu a fost găsit, căci se ascunsese, precum făcuseră și cei mai mulți credincioși care fugiseră din Roma. Iar Preasfințitului episcop Favie, din porunca lui Deciu, ce împărățea atunci, i s-a tăiat capul cu sabia și a trecut de la Biserica care se ostește, la Biserica care se prăznuiește, cu oile păstoriei sale fără de număr, și care au fost înjunghiate într-o vreme cu dânsul. Sfântul Pontie, fiind prins mai pe urmă, și-a luat mucenicescul sfârșit pentru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine slavă în veci.

Notă – Pe acest sfânt episcop Favie, romanii l-au numit Favian, și îi săvârșesc pomenirea la 3 ianuarie. El a așezat ca în toți anii în Sfânta și Marea Joi a Cinei celei de Taină a Domnului nostru Iisus Hristos să se sfințească Sfântul Mir, iar pe cel vechi să-l ardă în biserică.

De vreme ce în pomenirea sfințitului Mucenic Favie s-a pomenit Sfântul Mucenic Pontie, am judecat să punem aici viața și pătimirea lui, ca să nu fie trecut cu vederea un plăcut ca acesta al lui Hristos. El a adus la Hristos pe doi împărați Filip și s-a ostenit împreună cu Sfântul Favie, întorcând pe mulți de la întunericul rătăcirii închinării la idoli, și povățuindu-i la luminoasa cale a sfintei credințe; iar mai pe urmă și-a pus sufletul pentru Domnul său.

Sfântul Mucenic Pontie Romanul

Cine poate să creadă, de nu-i va da har Dumnezeu? Cine poate să intre în nevoință, de nu-i va ajuta Domnul? Cine poate să ia cununa, dacă nu i-o va dărui Hristos? De aceea și eu, nevrednicul – zice Valerie, scriitorul vieții acesteia -, care am crescut împreună cu Sfântul Mucenic al lui Hristos, Pontie (n.n. Valerie a fost de o vârstă cu el și a fost martor ocular la pătimirea lui), și am învățat carte împreună cu el, eu nu m-am învrednicit de un dar ca acesta, să fi murit mucenicește împreună cu dânsul pentru Hristos. Însă, pentru ostenelile și mărturisirile lui, nădăjduiesc să câștig milă de la Domnul, deoarece voi spune toate cele despre dânsul, precum mărturisesc înaintea lui Hristos și a îngerilor lui – pe toate care le-am văzut cu ochii, le-am auzit cu urechile și parte din ele le-am răbdat cu dânsul. Pentru aceea, să credeți și voi fapta care se povestește, așa încât credința voastră să primească răsplătire de la Domnul întru învierea drepților cu sfântul mucenic.

În cetatea Romei era un senator cinstit cu numele Marcu. El avea o soție care se numea Iulia, cu care, petrecând mulți ani în însoțire, nu aveau fii; pentru aceea amândoi erau în mare mâhnire. După trecerea a douăzeci și doi de ani de când se luaseră în însoțire, Iulia a zămislit în pântece, și din această pricină au început a se bucura foarte mult. După cinci luni, Iulia împreună cu bărbatul său, cercetând capiștile zeilor lor – căci erau închinători de idoli -, cu aducere de daruri, s-au dus și la capiștea lui Jupiter, pe care îl numea mare. Iulia, uitându-se spre slujitorul cel cu cunună pe cap, care sta înaintea idolului și făcea jertfă, deodată acela s-a îndrăcit și, apucând cununa de pe cap, a început a o sfărâma în bucăți și a striga cu glas de plângere: „Femeia aceasta poartă în pântece pe acela care va strica până în temelie această mare capiște și va sfărâma pe zeii din ea!”

Aceste cuvinte le zicea mereu cu glas mare, slujitorul idolesc, încât toți care erau de față s-au înspăimântat; dar mai ales pe Iulia și pe Marcu i-au cuprins o frică mare și, tremurând, au fugit și au intrat într-o casă din apropiere. Iulia, luând o piatră, își bătea pântecele și coastele, zicând: „O, de n-aș fi zămislit pe unul ca acesta, prin care se va strica capiștea, iar zeii se vor sfărâma. Mai bine ar fi să mor și eu cu dânsul, decât să-l nasc!”

După aceasta, apropiindu-se vremea nașterii, toți așteptau să nască pruncul mort, deoarece își bătuse pântecele cu o piatră mare, dar Iulia a născut pruncul viu, întreg și nevătămat de nimic. Ea voia să ucidă pe cel născut, dar bărbatul său a oprit-o, zicându-i: „De va voi Jupiter, singur se va răzbuna pe vrăjmașul său, iar noi să nu fim ucigașii fiului nostru”. Astfel s-a păzit pruncul viu, punându-i-se numele Pontie. Pruncul hrănindu-se și crescând, părinții lui nu-l duceau niciodată în capiștile idolești. Ei l-au dat la învățătura cărții și el creștea nu numai cu anii, dar și cu înțelegerea, până ce s-a apropiat de anii cei tineri. Deci se făcuse filosof ales și foarte iscusit în toate învățăturile cele dinafară. El avea în mintea și în pomenirea lui multe cărți, ca într-o bibliotecă, și pe toți vârstnicii săi îi covârșise cu înțelepciunea.

Într-una din zile, sculându-se foarte de dimineață, a voit să se ducă la dascălul său. În cale i s-a întâmplat să treacă pe lângă o casă creștinească, în care era adunarea credincioșilor cu Prea-sfințitul Pontian episcopul și unde se făcea cântarea psalmilor cea de dimineață. Copilul Pontie, auzind-o, a socotit cu mintea la cuvintele ce se cântau și care erau acestea: Dumnezeul nostru în cer și pe pământ, toate câte a voit a făcut. Idolii păgânilor sunt argint și aur, lucruri de mâini omenești, gură au și nu grăiesc…; cei cari îi fac, să fie asemenea cu ei, asemenea și toți cei ce nădăjduiesc spre dânșii. El, auzind aceasta, a stat și, suspinând din adâncul inimii, se gândea în sine și zicea: „Ce tâlc au cuvintele acestei cântări?”

Apoi, umplându-se cu inima și strălucind în el darul Sfântului Duh, a început a plânge și, ridicându-și mâinile spre cer, a zis: „Dumnezeule, a Cărui laudă o aud cântându-se, arată-mi cunoștința Ta”. Apoi, apropiindu-se de ușile acelei case, a început a bate în ele. Unii, uitându-se în sus pe o ferestruică, au zis Sfântului Pontian: „Părinte, un copil bate la ușă”. Episcopul, știind prin descoperirea Sfântului Duh, le-a zis: „Duceți-vă și deschideți-i lui ca să vină la noi, pentru că a unora ca acestora este Împărăția cerului”.

Pontie, cinstitul copil, lăsând în ulițe pe slugile și străjerii săi, a luat numai pe unul care era de o vârstă cu el și cu care învăța împreună, pe un copil pe nume Valerie – scriitorul acestei istorii -, și a intrat cu dânsul în casa aceea. Suindu-se ei în foișor, au văzut săvârșindu-se dumnezeieștile Taine; apoi, trăgându-se la un colț, stătea copilul și aștepta sfârșitul, ascultând cu luare aminte la cele ce se săvârșeau. După săvârșire, apropiindu-se de Sfântul Pontian, a căzut la picioarele lui, plângând și zicând: „Preasfințite părinte, mă rog ție, învață-mă și pe mine să înțeleg puterea acelui stih, atunci când ați zis: Dumnezeul nostru în cer și pe pământ, toate câte a voit a făcut. Idolii păgânilor sunt orbi și surzi, nici nu au miros, nici nu pipăie cu mâinile… Dar mai ales acele cuvinte m-au înspăimântat pe mine: Asemenea să fie cei ce-i fac pe ei, și toți cei ce nădăjduiesc spre ei.

Pontian, primindu-l cu dragoste, i-a zis: „Fiule, văd că Dumnezeu ți-a luminat mintea ca să-L cauți; deci, socotește și vezi, oare idolii nu sunt toți făcuți din materii pământești, din aur, argint, aramă sau din altă materie oarecare? Cine nu știe că idolii de piatră, sunt tăiați din munte și puși în căruțe trase de dobitoace și aduși în târg spre vânzare? Cum pot aceia să fie dumnezei, fiind din pământ și care, după o vreme, se vor sfărâma și se vor întoarce iar în pământ? Dumnezeul nostru, în care credem, este în cer. El nu se vede cu ochii trupești, ci cu cei ai inimii și se cunoaște prin credință”. Grăit-a fericitul copil, Pontie: „Domnul meu părinte, adevărat este precum grăiești, căci cine nu vede că idolii sunt fără suflet și nemișcați, și de care sunt pline toate târgurile, ulițele, casele și capitolia? Ei sunt atât de mulți, încât nu se pot număra, și sunt făcuți în diferite chipuri și meșteșugiri, pe câți mintea omenească a putut să-i scornească. Cine nu-i vede, că sunt întărite locurile lor cu fier și plumb, ca să nu se răstoarne de vânt și să se sfărâme? Toți știm aceasta, că idolii cei de aur și de argint se fură de oameni și sunt răpiți de tâlhari. Deci, cum vor putea aceea să păzească pe oameni de răutăți, când ei singuri sunt păziți și se fură de oameni?”

Auzind acestea Sfântul Pontian, se mira de acea înțelegere a copilului. Ținându-l de mână, a voit să-l pună să stea cu el; dar fericitul copil a zis: „Dacă înaintea dascălilor care ne învață cuvinte deșarte, nu îndrăznim a ședea, cum voi ședea cu un părinte ca acesta, care îmi arată calea dreptății în loc de calea rătăcirii și lumina în locul întunericului?” Zis-a episcopul Pontian: „Domnul și învățătorul nostru Iisus Hristos ne-a dat învățătură ca aceasta, ca toți să fim una întru Dânsul, și unul pe altul să ne învățăm cele folositoare”. Și iarăși a zis: „Ai tată și mamă?” Răspuns-a Pontie: „Acum sunt doi ani de când maica mea a murit, iar tatăl meu este încă viu și foarte bătrân, mângâindu-se de mine, unicul său fiu”.

Episcopul l-a întrebat: „Creștin este tatăl tău sau păgân?” Răspuns-a copilul: „Tatăl meu se sârguiește foarte mult la slujbele idolești, ca toți oamenii”. Zis-a episcopul: „Dumnezeu care ți-a luminat ochii tăi, nepovățuindu-te nimeni din oameni, Acela este puternic, ca și pe tatăl tău, care te-a născut pe tine în viața asta muritoare, să-l lumineze, ca prin tine să cunoască viața cea fără de moarte”. Apoi, iarăși i-a zis: „Fiul meu, ascultă-mă pe mine, crede în Hristos și primește Sfântul Botez. Prin botez vei putea să stingi focul cel veșnic!” Cu aceste cuvinte și cu multe altele, episcopul Pontian a învățat pe copilul Pontie trei ceasuri, arătându-i cele pentru împărăția lui Dumnezeu, și l-a învățat spre botez. Asemenea a învățat și pe copilul Valerie, care venise cu el și după aceea i-a liberat cu pace. Ieșind ei, mergeau ca mielușeii cei hrăniți cu bună pășune, bucurându-se și veselindu-se, că și-au aflat mântuirea sufletelor lor. Astfel, veneau în toate zilele la arhiereul lui Dumnezeu și se învățau de la dânsul.

Într-o zi, senatorul Marcu a întrebat pe fiul său, Pontie, zicându-i: „Fiul meu, ai învățat oare ceva de la dascălii tăi?” Pontie a răspuns: „În vremea învățăturii mele, n-am auzit și n-am învățat mai bine de la ei, precum am învățat zilele acestea”. Tatăl se mângâia în sine socotind că fiul său a învățat oarecare înțelepciune nouă. Dar fericitul copil, Pontie, căuta vreme nimerită, când ar putea să-l aducă și pe tatăl său, ca să creadă în Hristos împreună cu el. Într-o zi i-a zis: „Tată, aud de la mulți oameni, că zeii la care ne închinăm sunt deșerți și nu au nimic dumnezeiesc în ei, precum am cunoscut și noi. Ei au mădulare omenești, dar cu totul nelucrătoare. Tot omul care voiește să aibă în casa sa zei, găsește un lucrător și-i face zei după cum voiește: unul de argint, altul de aur, altul de aramă, iar altul din alte materii oarecare. Deci, mă rog ție, tată, spune-mi, ai auzit sau ai văzut oare cândva, ca acei zei care se află în casa noastră, să fi făcut vreo putere sau lucrare oarecare, din vremea în care sunt făcuți și puși aici?”

Tatăl a răspuns: „Niciodată nu s-a făcut de ei vreo lucrare”. Zis-a Pontie: „Atunci pentru ce îi cinstiți pe ei cu jertfe și cu tămâie și vă închinați lor?” Tatăl, umplându-se de mânie și de răutate, voia să-l lovească cu sabia, zicându-i: „Oare tu hulești pe zeii mei?” Apoi, potolindu-se puțin de mânie, a zis: „O, fiul meu, noi singuri să fim în această cetate fără zei și fără jertfe?” Iar fericitul Pontie a zis: „Mulți sunt în această cetate, care aduc jertfa cea adevărată, adevăratului Dumnezeu”. Zis-a tatăl: „Unde îi vom afla pe ei?” Răspuns-a fiul: „De vei porunci, eu voi merge și-i voi aduce la tine pe omul, care îți va spune luminos toate”. Tatăl a poruncit, iar Pontie, întorcându-se către copilul Valerie, a zis: „Iată schimbarea, prin puterea Celui Preaînalt!” Și îndată s-a dus la Prea sfințitul Pontian episcopul, și l-a dus la tatăl său.

Sfântul Pontian a vorbit mult cu Marcu, învățându-l cunoștința adevăratului Dumnezeu și descoperindu-i tainele sfintei credințe. Marcu a crezut cu toată inima în Domnul nostru Iisus Hristos și, împreună cu episcopul și cu fiul său, a început a sfărâma idolii ce erau în casa lui. După ce i-a sfărâmat, a primit Sfântul Botez, împreună cu fiul și cu toată casa sa. După primirea Sfântului Botez, Marcu a mai petrecut puțină vreme între cei vii, apoi s-a mutat la Domnul întru adânci bătrâneți.

Fericitul Pontie era în vremea aceea de 20 de ani. După șase luni de la moartea tatălui său, Pontie a fost luat de împărat în palatul împărătesc și pus între senatori în locul tatălui său, măcar că el nu voia. Pe vremea aceea împărățea Alexandru Sever. Deci, acestea s-au făcut prin voia lui Dumnezeu, ca în vremea aceea, nu numai poporul, dar chiar și împăratul să cunoască pe Hristos prin Pontie. Atât dar a dat Dumnezeu Sfântului Pontie, încât toți din palatul împărătesc îl iubeau și îl cinsteau.

În zilele acelea, Preasfințitul Pontian a trecut la Domnul cu slăvit sfârșit, fiind ucis de împăratul Maximin, care luase împărăția după Alexandru, iar scaunul patriarhiei Romei l-a luat Sfântul Anter. Dar acesta, abia o lună a stat pe scaun și s-a sfârșit mucenicește, fiind ucis pentru Hristos din porunca aceluiași împărat, Maximin. Apoi s-a înălțat la scaun Sfântul Favie (Favian). El iubea pe Sfântul Pontie ca un adevărat părinte, iar Sfântul Pontie a dat acestui episcop toate averile sale să le împartă la săraci, mai ales la cei cu o credință cu el. Dar acum este vremea ca să spunem cum Pontie, adevăratul rob al lui Hristos, a făcut creștini pe împărați și cum, luptându-se cu diavolul, s-a arătat biruitor, încununându-se cu cunună mucenicească.

Pierind asupritorul Maximin, a urmat ca împărat Gordian, după el a venit la împărăție Filip cu fiul său, Filip, pe care l-a pus să împărățească împreună cu dânsul. Amândoi acești împărați iubeau foarte mult pe Sfântul Pontie, ca pe un înțelept, îmbunătățit și folositor în sfătuiri. În anul al treilea al împărăției lor, cu care an se împlineau o mie de la întemeierea Romei, împărații, vrând să meargă la zeii lor cu jertfe de mulțumire, au zis către Pontie, iubitul lor senator: „Să mergem să dăm mulțumire marilor zei, căci ne-au ajutat să prăznuim ziua întemeierii Romei, cea de o mie de ani”. Dar Sfântul Pontie se silea în tot felul să se abată de la ei, ca să nu meargă cu dânșii la idoli; iar împărații îl chemau cu ei ca pe un prieten al lor.

Deci, Pontie, văzând atunci vreme cuviincioasă spre a le aduce aminte de Unul adevăratul Dumnezeu, de Domnul nostru Iisus Hristos, a zis către împărați: „O, bunilor împărați, care sunteți puși de Dumnezeu peste oameni, pentru ce nu vă aplecați grumajii voștri Aceluia, Care v-a dat vouă această cinste și stăpânire împărătească și de ce nu-i aduceți Lui jertfe de laudă?” Zis-a Filip, cel mai bătrân împărat: „Aceasta doresc și eu, ca să aduc jertfă marelui Jupiter, căci mi-a dat această stăpânire”. Sfântul Pontie, zâmbind, i-a zis: „O, împărate, nu te înșela cu Jupiter, căci Dumnezeu este în cer! Acela toate le-a făcut cu cuvântul Său și cu darul Sfântului Duh le-a făcut vii”. Iar celălalt împărat Filip, fiul împăratului, a zis împreună cu tatăl său: „Noi nu știm cu ce scop zici acestea”.

Sfântul a zis: „Oare de la început a fost Jupiter?” Împărații au răspuns: „Ba nu, ci mai înainte de el a fost Cronos, tatăl lui, care a împărățit în Italia și rânduia bine popoarele Italiei”. Pontie a zis: „Când împărățea Cronos în Creta, mai înainte de a fi fost izgonit de fiul său, și mai înainte de a merge în Italia, au doar Italia în aceea vreme nu avea popoarele și rânduielile sale? Cronos a zidit și a înmulțit popoarele în Italia? O, bunilor împărați, nu vă înșelați cu basmele cele deșarte ale făcătorilor de stihuri! Unul este în cer Dumnezeul tuturor, Dumnezeu Tatăl, Care, cu Fiul Său și cu Sfântul Duh, pe toate cele ce le-a zidit, le ține și le rânduiește cu puterea Sa. Acela a zidit cerul, pământul, marea și toate cele dintr-însele; iar în urmă a făcut pe om fără moarte, după chipul și asemănarea Sa, și pe toate cele de pe pământ, din mare și din văzduh, le-a supus stăpânirii Lui.

Iar diavolul cel căzut din cer, văzând pe om într-o cinste ca aceea, l-a zavistuit și l-a sfătuit cu înșelăciune, să se facă nemulțumitor și neascultător Ziditorului și Făcătorului său de bine. Lucrul acesta făcându-se, omul s-a dezbrăcat de nemurire și, prin neascultare, a adus moartea asupra sa și asupra a toată seminția sa. Dar, diavolul nu s-a îndestulat ca numai cu atât să înșele pe om, ci a scornit idoli, pe care acum voi îi numiți zei, ca printr-înșii tot neamul omenesc să se depărteze de adevăratul Ziditor. Atunci Domnul cel milostiv, nevrând să piardă până în sfârșit chipul Său cel zidit, a binevoit să trimită pe pământ de pe scaunul ceresc pe unul născut Fiul și Cuvântul Său. Acela, sălășluindu-Se în preacuratul pântece fecioresc, prin lucrarea Sfântului Duh, S-a întrupat mai presus de fire și S-a născut negrăit, făcându-se om, ca pe omul cel căzut să-l înnoiască, iar pe diavolul și pe slujitorii lui, să-i dea focului celui veșnic.

El a făcut minuni multe printre oameni: pe cei orbi din naștere i-a luminat, pe cei slăbănogi și pe cei ce zăceau de mulți ani pe paturi, i-a tămăduit cu cuvântul; pe cei leproși i-a curățit, pe cei morți i-a înviat, pe Lazăr cel mort de patru zile, strigându-l din mormânt, l-a scos viu; și alte minuni multe și nenumărate a făcut ca un Dumnezeu Atotputernic. Dar evreii, necrezând Lui, ci mai vârtos zavistuindu-L, L-au dat pe El lui Pilat, ighemonul din Pont, și L-au pironit pe Cruce pe Hristos, Care a venit să mântuiască lumea. Însă El, fiind Dumnezeu, S-a sculat din morți a treia zi și S-a arătat ucenicilor Săi după învierea Sa. Moartea, care a fost adusă de diavolul asupra oamenilor, a omorât-o cu moartea Sa și prin învierea Sa ne-a dăruit nouă viață, adică, precum El S-a sculat din morți și nu va mai muri, tot așa și noi, după această viață de puțină vreme și cu multe primejdii, înviind din mormintele noastre, să fim vii cu El în veci. Apoi, înălțându-Se la cer, a arătat credincioșilor calea mântuirii; și de nu se va îngriji cineva de acea mântuire, se va osândi cu diavolul în veci. Cel ce va crede și va călători pe calea mântuirii, va petrece cu Hristos în Împărăția cerească”.

Cu aceste cuvinte și cu mai multe altele, Sfântul Pontie luminând pe amândoi împărații și arătându-le toate cu de-amănuntul despre Hristos, despre credință și despre viața ce o să fie, darul Sfântului Duh, care ajută la mântuirea oamenilor, a lucrat și în cuvintele lui, și a luminat mințile împăraților, ca să înțeleagă cele grăite. Deci, ei s-au smerit cu inimile lor și au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos și l-au rugat, ca în ziua următoare să le tâlcu-iască mai lămurit cu mai multe cuvinte taina mântuirii, adică cum ar putea ei să scape de focul cel veșnic și să câștige viața cea fără de moarte.

În ziua aceea și în cele următoare, împărații n-au mai mers la jertfele idolești, decât numai au poruncit să se prăznuiască în priveliștea popoarelor, împlinirea a o mie de ani de la întemeierea Romei. Într-acea vreme, Sfântul Pontie a mers la Preasfințitul episcop Favie și i-a spus lui toate. Episcopul, auzind acestea, s-a umplut de bucurie mare și a căzut cu fața la pământ înaintea lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, mulțumesc Preasfântului Tău nume, căci ai binevoit, prin robul Tău Pontie, a aduce la cunoștința Ta pe împărații Romei”. A doua zi, Pontie cu episcopul Favie au mers împreună la împărați și au vorbit cu dânșii mult, despre Unul adevăratul Dumnezeu și despre calea mântuirii. Episcopul a învățat multe pe împărații care au crezut în Botez și, nu după multe zile, i-a botezat și cu dânșii pe mulți alții; pentru că prin exemplul împăraților, au crezut în Hristos un număr mare de oameni. Cine poate să spună bucuria credincioșilor care s-a făcut într-acea vreme în Roma?

Atunci s-a împlinit ceea ce s-a zis de puterea lui Dumnezeu prin gura slujitorului idolesc, despre Sfântul Pontie, când era încă purtat în pântecele maicii sale. Acela a zis că va risipi capiștea lui Jupiter. Și într-adevăr așa a fost; pentru că Sfântul Pontie împreună cu Preasfințitul Favie, luând poruncă de la împărați, au mers în capiștea necuratului Jupiter – în care, precum s-a spus mai sus, se făcuse proorocie pentru dânsul -, și a sfărâmat mai întâi idolii, apoi și capiștea toată a risipit-o până în temelie. Încă a mai risipit și alte câteva capiști idolești, iar în locul lor a ridicat lui Dumnezeu biserici sfinte. Astfel, în toate zilele mulțime de popor se adăuga spre Hristos și se boteza.

Dar în vremea aceea, nu toată Roma s-a luminat, ci numai o parte; și nici toate capiștile cu idoli s-au risipit. Căci cu judecățile lui Dumnezeu vremea s-a scurtat, și astfel Biserica lui Hristos numai patru ani a avut o libertate ca aceea. Domnul Hristos, vrând să o lămurească ca aurul scos din topitoare, a trimis iarăși prigonire asupra ei. Căci Deciu s-a sculat împreună cu toți închinătorii de idoli și au ucis pe sfinții împărați pentru credința lor în Hristos; și au început a ucide fără cruțare pe toți credincioșii, printre care a fost ucis și Sfântul Favie. Atunci mulți din cei nou botezați, fiind mici la suflet și temându-se de prigonire, s-au întors iarăși la păgânătatea idolească; alții, fugind, se ascundeau pe unde puteau, iar cei mai bătrâni își puneau sufletele lor pentru Hristos.

În acea prigonire cumplită, care ca o furtună se ridicase asupra Bisericii, Sfântul Pontie s-a ascuns în cetate la un loc oarecare; dar, deoarece pretutindeni și cu dinadinsul se cerceta de slujitorii idolești care mai mult se mâniaseră asupra lui de sfărâmarea zeilor și a capiștelor lui, îl căutau pe el spre mai mare muncire. Drept aceea, Sfântul Pontie, ascultând pe Domnul său, Care a zis în Evanghelie: Când vă vor alunga pe voi dintr-o cetate, fugiți în cealaltă, a fugit noaptea din Roma și s-a dus în cetatea Chimeliei, care este în hotarele Galiei de lângă Munții Alpi, și acolo petrecea ca un străin și nemernic.

Deci, muncitorul Deciu, murind degrabă și după dânsul împărățind puțină vreme Galus cu Volusian, împărăția Romei a luat-o Valerian cu fiul său, Galien. Aceia, nu numai în Roma, ci și în toate țările stăpânirii Romei, trimițând pretutindeni ighemoni spre muncirea creștinilor, au trimis și în părțile Galiei pe doi ighemoni, Claudie și Anavie. Deci, mergând ei întâi în cetatea Chimeliei, au adus jertfe zeilor. Apoi, șezând la judecată în mijlocul cetății, au poruncit să prindă pe creștini și să-i aducă înaintea feței lor spre întrebare.

Sfântul Pontie, bărbatul cel vestit și cinstit, a fost prins și a fost pus înaintea păgâneștii judecăți înaintea tuturor celorlalți. Căutând spre el, Claudie ighemonul a zis cu mânie: „Tu ești Pontie, care ai făcut tulburare în cetatea Romei? Nu știu cu ce meșteșug, chiar și pe împărații Filip i-ai întors de la zei?” Sfântul a răspuns: „Eu pe nimeni nu am tulburat, nici nu am răzvrătit pe cineva; ci i-am întors de la rătăcirea slujirii diavolilor la încredințarea adevăratului Dumnezeu, pe cât am putut!” Ighemonul a zis: „Împărații noștri, auzind despre tine că ești de neam mare, îți poruncesc să aduci jertfă zeilor. Iar de nu, te vei osândi la felurite munci, ca cei de neam prost și săraci!” Sfântul a răspuns: „Împăratul și mângâietorul meu este Hristos, pentru Care, de mă voi lipsi de această patrie pământească, o voi câștiga pe cea veșnică; și, în locul bogățiilor celor pieritoare, mă voi învrednici de slava cea cerească, în partea de-a dreapta împreună cu îngerii!” Claudie ighemonul a zis: „Pentru ce voiești să te izbăvești prin cuvinte greu de înțeles? Una îți stă ție înainte: sau aduci jertfă zeilor, sau, de nu vei face aceasta, trupul tău îl voi rupe cu muncire!” Sfântul a răspuns: „Acum ți-am spus ție că sunt creștin, și niciodată nu voi aduce jertfă demonilor!”

Atunci ighemonul a poruncit ca să lege cu lanțuri de fier pe Pontie și să-l arunce în temniță, până ce va înștiința de dânsul pe împărați. Apoi a scris către dânșii astfel: „Stăpânilor a toată lumea și nebiruiților biruitori, Valerian și Galien, împărați ai Romei. Robii voștri, Claudie și Anavie, intrând în hotarele Galiei, au aflat pe Pontie, care pe mulți zei a sfărâmat și capiștele lor le-a risipit, iar acum se ascunde de stăpânirea voastră și nu se supune poruncii voastre. Dar, de vreme ce este unul dintre cei dintâi senatori, nu am îndrăznit să-l chinuim, ci, legându-l cu lanțuri, l-am pus în temniță, până ce stăpânirea voastră va chibzui pentru dânsul în vreun fel și va porunci ce să-i facem lui”. Atunci împărații au scris către dânșii astfel: „Aceasta poruncește vouă stăpânirea noastră: Pontie de nu va voi să aducă jertfă zeilor, să aveți putere spre dânsul, ca prin orice munci veți voi, să-l pierdeți pe el!”

O poruncă împărătească ca aceasta luând ighemonul Claudie și cu prietenul său, Anavie, au stat la judecată și l-au pus de față pe legatul lui Hristos. Deci, Claudie a zis către sfânt: „Ascultă poruncile cele de folos ale stăpânilor tăi, prin care îți poruncesc să jertfești zeilor, iar de nu, vei fi muncit cu cei osândiți”. Dar Sfântul Pontie a răspuns: „Eu nu am stăpân, decât numai pe Domnul meu, Iisus Hristos, Care este puternic să mă scape de acele munci cu care voi mă îngroziți!” Claudie ighemonul a zis: „Mă minunez de tine că de bună voie ai venit întru atâta sărăcie și necinste, slujind unui Domn ca Acela, de Care voi singuri ziceți că a fost om sărac și necinstit și pe Care Pilat, cel din rânduiala ighemoniei noastre, nu știu pentru ce pricină, L-a omorât. Oare nu-ți este ție mai bine să te supui împăraților, care ocârmuiesc împărăția Romei cu blândețe?”

Sfântul Pontie a răspuns: „Și eu mă minunez de tine, om care ai înțelegere, că ai venit întru atâta nebunie, încât nu vrei să cunoști pe Făcătorul cerului și al pământului, Care a sărăcit pentru a ta mântuire! Acum îndrăznești a numi necinstit, pe Cel ce este cinstit de îngeri în ceruri și Care, pentru a noastră mântuire, a voit a răbda răstignire de voie de la evrei și de la Pilat, iar nu de silă? O, de ai fi voit să te smerești unui Dumnezeu ca Acesta, îndată ți-ai fi înălțat mintea ta spre cer și ți-ai fi cunoscut rătăcirea ta, adică prăpastia cea întunecată în care zaci împreună cu zeii tăi, care sunt diavoli arătați. Iar stăpânii tăi, pe care tu îi numești îndreptători ai împărăției Romei, nu numai singuri vor merge în pierzare, închinându-se lemnelor și pietrelor, dar și pe poporul cel supus lor îl vor trage cu dânșii. Deci, să știți că, de veți petrece într-o necredință ca aceasta, vă veți duce din această viață cu moarte cumplită și în ziua înfricoșatei judecăți vă veți osândi la veșnicile munci împreună cu zeii voștri”.

Ighemonul, auzind acestea, s-a umplut de mânie și a strigat către slujitori, zicând: „Gătiți toate cele de muncire, pieptenii, țepușele de fier, focul și toate celelalte câte sunt, ca toți să vadă nebunia lui”. Slujitorii au zis: „Toate sunt gata!” Ighemonul le-a grăit: „Atunci, întindeți-l dezbrăcat la chinuri, treceți-i trupul lui prin toate muncile și vom vedea dacă Dumnezeul lui îl va scoate pe el din mâinile noastre!” Sfântul Pontie, fiind întins la muncire, a zis către ighemon: „Deși necredința ta a numit pe Dumnezeul meu neputincios, însă cred Stăpânului meu Iisus Hristos, că, prin puterea Lui, nimic nu va rămâne din muncile pe care tu vrei să le pui asupra mea, astfel că nici o durere nu va simți trupul meu”. Atunci îndată, uneltele de muncire au căzut cu zgomot mare și s-au făcut bucăți și au căzut încă și slujitorii de frică, ca niște neînsuflețiți. Sfântul a zis cu bucurie către ighemon: „O, necredinciosule, cunoaște acum cel puțin, că Domnul meu poate să mântuiască pe cei dreptcredincioși din ispite, iar pe voi cei păgâni, să vă dea focului cel veșnic în ziua judecății!”

Claudie ighemonul, mâniindu-se peste măsură, a zis către Anavie, prietenul său: „Preaînțeleptule bărbat, când am venit noi aici, s-au adus din munții Dalmatului doi urși foarte mari. Deci, poruncește să se gătească un loc și să-l dai pe acesta spre mâncarea acelor fiare. Gătindu-se locul după porunca ighemonului, au pus pe mucenic în mijloc, iar doi slujitori au dat pe acei urși asupra sfântului ca să-l mănânce. Urșii, repezindu-se asupra hrănitorilor lor, i-au mâncat, iar de sfânt nici nu au îndrăznit să se apropie. Atunci s-a ridicat din popor un glas mare, strigând: „Unul este Dumnezeul creștinilor, în care crede Pontie!”

Ighemonul, tulburându-se mai mult de mânie și de mândrie, a început a striga la slujitori să aducă lemne și vreascuri ca să ardă pe mucenic. Sfântul a grăit către dânsul: „Ce vină ai aflat la mine, de vrei să mă arzi în foc? Pe tine singur te va pierde focul cel ne-stins. Însă Dumnezeul meu este puternic să mă păzească nevătămat de foc, precum de demult a păzit în cuptorul Babilonului pe cei trei tineri”. Adunând multe lemne, au pus pe sfântul legat în mijloc, l-au împresurat cu lemne și cu vreascuri împrejur și i-au dat foc. Deci, toți socoteau că mucenicul va arde. Însă, după ce au ars toate acele lemne, au văzut pe sfântul viu și întreg, nevătămat cât de puțin de foc, pentru că nu se atinsese nici de hainele lui. Apoi poporul a strigat iar, zicând: „Mare este Dumnezeul creștinilor! Mare este Dumnezeul creștinilor!”

Atunci ighemonul s-a umplut de rușine, văzându-se biruit, și a zis către mucenic: „Pentru ce te mândrești, ca și când ai fi biruit toate chinurile? Oare socotești că vei scăpa de muncile cele multe? Uite, cinstita capiște al lui Apolon este aproape, intră într-însa și jertfește!” Sfântul a răspuns: „Eu, Domnului meu Iisus Hristos Îi aduc spre jertfă trupul meu, pe care l-am păzit până acum neîntinat de idoleștile întinăciuni, iar pe voi și pe împărații voștri, degrabă vă va ajunge răzbunarea dumnezeiască, că prigoniți cu nedreptate pe robii lui Hristos cei nevinovați”.

Ighemonul a început a grăi către dânsul cu vicleșug, zicându-i: „Se cădea ca tu să ne fii nouă judecător, iar nu noi ție; pentru că tu ești din senatorii cei dintâi și nu știm ce fel de nădejde deșartă, de cinste și de bogății te cinstești?” Sfântul Pontie a răspuns: „Cinstea lumii acesteia și bogățiile, sunt ca negura dimineții, care se vede cu ochii că acoperă pământul, munții și marea, iar când suflă vântul îndată se ridică cu totul, ca și cum nu a fost; iar cinstea, bogăția și slava pe care eu o doresc, petrece în veci”.

Sfântul grăind acestea, evreii, care erau mulți în popor, au început a striga către ighemon, zicând: „Ucide-l, ucide-l degrabă pe acest vrăjmaș!” Sfântul mucenic, ridicându-și mâinile în sus a zis: „Dumnezeul meu, Îți mulțumesc că și evreii strigă împotriva mea, după asemănarea părinților lor, care strigau către Pilat împotriva lui Hristos: Răstignește-L! Răstignește-L! Atunci ighemonul l-a osândit la moarte, zicând: „Să-l duceți afară din cetate și să-l tăiați pe piatra care este aproape de râu, iar trupul să-l aruncați în vale”. Deci, s-a făcut după porunca muncitorului. Astfel, Sfântul Mucenic Pontie și-a săvârșit pătimirea sa pentru Hristos, tăindu-i-se capul cu sabia. Iar cinstitul lui trup s-a îngropat, în locul în care zăcea aruncat după tăiere, de către Valerie, cel de o vârstă cu el și scriitorul pătimirii lui.

După aceasta, trecând puțină vreme, s-au împlinit prooro-ceștile cuvinte ale mucenicului; pentru că Valerian, păgânul împărat al Romei, a fost prins în război de Sapor, împăratul Persiei, care îl batjocorea în toate zilele, pentru că de câte ori Sapor voia să încalece pe calul său, se suia pe spatele și pe grumajii lui Valerian, ca pe o scară de picioare. Iar Galien, celălalt împărat al Romei, ducându-se în Mediolan, a fost ucis de ostașii săi. Ighemonul Claudie precum și Anavie, prietenul lui, s-au îndrăcit amândoi în același ceas în care a fost tăiat capul mucenicului. Claudie și-a zdrobit limba cu dinții făcând-o bucăți și scuipând-o din necurata lui gură; iar ochii lui Anavie, ieșind din locul lor, atârnau pe obraz. Apoi, după puțină vreme, amândoi și-au dat sufletele muncindu-se cumplit de diavol. Atunci li s-a făcut frică închinătorilor de idoli și evreilor, care vedeau împlinirea cuvintelor Sfântului Pontie, și mulți începură a cinsti mormântul mucenicului.

Valerie, care a scris viața și pătimirea sfântului, văzând că nu încetează prigoana creștinilor, a găsit o corabie și a plecat în părțile Libiei, temându-se de mâinile chinuitorilor. Iar Sfântul Mucenic Pontie, cu cinstitul său suflet, a intrat în bucuria Domnului său și Stăpânului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh să-I fie cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Ioan cel nou de la Neamț

Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Ioan cel Nou de la Neamț s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiștea, din fostul județ Dorohoi, într-o familie de țărani foarte credincioși, anume Maxim și Ecaterina, fiind singurul copil la părinți. Din botez a primit numele de Ilie și se dovedea din pruncie un copil ales și binecuvântat de Dumnezeu.

După șase luni de zile de la naștere, mama sa își dădu sufletul în mâinile Domnului, fiind o fire bolnăvicioasă, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani moare și tatăl său în război, în toamna anului 1916, rămânând copilul cu totul orfan, în grija rudelor apropiate.

Fericitul Ilie, avea acum tată în cer pe Dumnezeu, iar mamă duhovnicească avea Biserica și pe smerita sa bunică, Maria, văduvă, care l-a crescut și l-a ocrotit cu rugăciunea și dragostea ei până al vârsta de zece ani.

Spuneau bătrânii din satul său natal că bunica își ducea zilnic nepotul să-l alăpteze la mamele tinere din apropiere și stătea lângă el de veghe ziua și noaptea, până ce copilul a început să vorbească. Iar vara, când pleca la lucrul câmpului, bătrâna punea copilul într-o traistă, îl așeza în spate, se însemna cu Sfânta Cruce, și se ducea la muncă, cu rugăciunea pe buze și cu lacrimi în ochi. Acolo îl adăpostea la umbra unui copac până la apusul soarelui. Apoi îl așeza iarăși în traistă și îl aducea acasă. După ce îl hrănea, îl culca lângă sfintele icoane, iar ea se ostenea cu rugăciuni și metanii până noaptea târziu.

Primii ani de școală îi face în satul natal. Bunica lui îl punea seara să citească din sfintele cărți și-l învăța rugăciuni pe de rost. Odată l-a pus să citească despre patimile Domnului, iar ea plângea și făcea metanii. Atunci copilul a întrebat-o: „Mamă, de ce plângi așa mult când citesc patimile Domnului?” Bătrâna îi răspunse suspinând: „Dragul meu, tu nu știi durerea din casa noastră! Nu sunt eu mama ta! Mama ta a murit când tu aveai numai șase luni, iar tatăl tău a murit în război, când erai de trei ani. Eu sunt bunica ta, iar bunicul tău s-a dus la Domnul de mult. Fiind văduvă, am făgăduit lui Dumnezeu să mă duc la mânăstire. Dar, văzând că ai rămas orfan de părinți, am renunțat, ca să te cresc pe tine. De aceea plâng, că sunt bătrână și după moartea mea vei rămâne singur și orfan pe lume. Dar să ai credință în Dumnezeu, să te rogi mereu, să iubești Biserica, să fugi de păcat și să-ți aduci aminte de noi care te-am crescut. De vei face așa, te va acoperi Maica Domnului și vei scăpa de multe primejdii. Eu nu-ți doresc altceva mai bun în viață, decât să ajungi preot și să slujești lui Hristos”.

După moartea bunicii sale, în anul 1923, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, din Crăiniceni, care mai avea acasă șase copii. Între anii 1926-1932, tânărul Ilie urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin și liceul la Cozmeni-Cernăuți, fiind cel mai bun elev din școală.

În vara anului 1932, rudele voiau să dea pe fericitul Ilie la facultatea de Teologie din Cernăuți, ca să-l facă preot, dar el, simțindu-se chemat de Dumnezeu la o viață mai înaltă, le-a spus: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr!”; căci din pruncie era umbrit de harul Duhului Sfânt, fiind întru toate blând ca un miel, smerit, tăcut, râvnitor pentru cele sfinte și răbdător în ispitele cele dinlăuntru și cele din afară.

În anul următor, 1933, tânărul Ilie, având minte de bătrân, pe când lucra la câmp, se ruga cu lacrimi să-i descopere Dumnezeu mai arătat ce cale să urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: „Mânăstirea!” Din clipa aceea nu mai avea odihnă în suflet. Cerând binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Ilie și-a luat cărțile sfinte, Crucea și icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de Duminică și, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obștea Mânăstirii Neamț.

Starețul mânăstirii, Episcopul Nicodim, l-a primit cu multă dragoste și după ce l-a dus să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie și la biblioteca mânăstirii, fiind foarte supus, sub povățuirea monahului Iov, un călugăr desăvârșit.

Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi, ca infirmier, având multă milă de cei bolnavi și era iubit de toți. În toamna anului 1935 se reîntoarce în obștea Mânăstirii Neamț și continuă aceeași ascultare de bibliotecar și îngrijitor la bolniță. Toți se foloseau de smerenia, de blândețea și de dragostea lui și îl cinsteau ca pe un ales al lui Dumnezeu.

La 8 aprilie, 1936, în Miercurea Mare din Săptămâna Sfintelor Patimi, fericitul rasofor Ilie Iacob a fost tuns în îngerescul cin călugăresc de arhiereul Valerie Moglan, noul stareț al marii lavre, împreună cu alți zece frați, primind în călugărie numele Sfântului Ioan Botezătorul. Amândoi marii prooroci, Ilie și Ioan, începători ai vieții pustnicești din Vechiul și Noul Testament, aveau să-i fie dascăli, părinți și rugători ai nevoinței lui călugărești. Amândoi îl îndemnau să le urmeze viața, postul, rugăciunea și fecioria și îi aminteau de Țara Sfântă și de marii sihaștri de pe Valea Iordanului.

Dorind o viață duhovnicească mai desăvârșită și arzând cu inima pentru Hristos și pentru Țara Sfântă unde S-a născut, a pătimit și a înviat Domnul, fericitul monah Ioan Iacob s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine, a sărutat icoana Maicii Domnului din biserică, și-a cerut iertare și binecuvântare de la stareț și de la toți, și a plecat definitiv în Țara Sfântă, în toamna anului 1936, împreună cu alți doi monahi din lavră, Claudie și Damaschin.

După ce se închină la toate sfintele locuri și sărută Golgota mântuirii și Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obștea Mânăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi însoțitorii săi întorcându-se la Mânăstirea Neamț, Cuviosul Ioan se nevoiește în continuare în Mânăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli și încercări de la oameni și de la diavoli.

Prima ascultare în obștea Sfântul Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică și pentru toate sfintele slujbe. Apoi făcea prescuri, menținea curățenia, suna clopotul de slujbă și păstra o atmosferă de iubire, de smerenie și milă față de toți.

Avea încă și ascultarea de infirmier al mânăstirii și îngrijea cu dragoste, atât pe călugării bătrâni și bolnavi, cât și pe numeroșii arabi și beduini bolnavi sau răniți în război, care erau aduși la infirmeria mânăstirii. Pentru aceasta îl iubeau și-l căutau atât unii cât și alții, și mai ales duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, un mare povățuitor de suflete, macedonean, care știa limba română și mărturisea pe toți călugării români nevoitori în Țara Sfântă. Astfel, ziua era în slujba obștii și a bolnavilor, iar noaptea lua parte la sfintele slujbe din biserică, se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi și citiri din scrierile Sfinților Părinți și mai ales din Sfânta Evanghelie și îngrijea marea bibliotecă a mânăstirii. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât și pe cei ce veneau la el. Avea încă și darul scrierii de învățături și de versuri duhovnicești, cu caracter moral, pe care le trimitea fraților săi din Țara Sfântă, sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.

Între anii 1939-1940 fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit cu un ucenic român în pustiul Țumran și într-o peșteră aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care apoi i-a rămas ucenic credincios până la obștescul sfârșit. Aici obișnuia să se roage noaptea singur în pustiul Iordanului cu mâinile și inima înălțate la cer, hrănindu-se doar cu pesmeți și puține fructe, și răbdând multe ispite de la diavoli.

Între anii 1940-1941, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulți călugări din Țara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor, din cauza războiului, suferind grele ispite și boală. Apoi, fiind eliberat, se reîntoarce la Mânăstirea Sfântul Sava și continuă aceleași ascultări și aceeași nevoință până în anul 1947, când este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului Nicodim al României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc din Ierusalim. În același an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot la Mormântul Domnului, de Mitropolitul Irinarh, și este numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” de pe Valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.

Timp de cinci ani cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârșit zilnic toate sfintele slujbe în limba română, a scris numeroase pagini patristice de învățătură pentru călugări și pelerini, a compus un bogat volum de versuri duhovnicești, a înnoit chiliile și biserica schitului și, mai ales, viața duhovnicească, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din țară, pe care îi spovedea, îi împărtășea și le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neștiut de nimeni, fie în chilie, fie ieșea să se roage pe Valea Iordanului, încercând să urmeze după putere Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum și câteva maici românce bătrâne: Melania, Natalia, Galinia, Casiana și Magdalena, care îi erau fiice duhovnicești și se aflau sub ascultarea sa.

În luna noiembrie, 1952, Cuviosul Ioan Sihastrul se retrage din ascultarea de egumen și, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obștea Mânăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat), câțiva km mai sus de Ierihon.

Din vara anului 1953, fericitul Ioan se așează cu ucenicul său într-o peșteră din apropiere, numită „Chilia Sfintei Ana”, unde, după tradiție, se ruga Sfânta Ana lui Dumnezeu să-i dăruiască o fiică – pe Maica Domnului. Alături de el, într-o altă peșteră se nevoia un monah cipriot, anume Pavel.

Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său timp de șapte ani de zile, ostenindu-se cu aspre nevoințe, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neștiute, în cugetări și în doriri duhovnicești, răbdând tot felul de ispite, suferințe, lipsuri, lupte cu diavolii și străinătate desăvârșită, aprinzându-se cu multă râvnă pentru iubitul său Mire, Iisus Hristos, și slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat.

La peșteră nu primea pe nimeni, căci și urcușul până sus se făcea greu pe o scară înaltă, comunicând cu cei ce veneau, mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte și prin ucenicul său. În sărbători mari și în posturi, Sfântul Ioan săvârșea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peșterii Sfânta Ana și se împărtășeau amândoi cu Trupul și Sângele lui Hristos, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate. Iar în timpul zilei, în clipe de răgaz, ieșea în gura peșterii, la lumină, scria versuri religioase și traducea pagini patristice din limba greacă. Mâncarea lui era o dată pe zi, pesmeți, măsline, smochine și apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept pernă.

În vara anului 1960, Cuviosul Ioan se simțea tare bolnav, dar suferea toate cu multă răbdare, că niciodată nu se tânguia de suferința lui, ci tăcea mult și se ruga neîncetat cu rugăciunea inimii. Apoi ținea cu tărie la dreapta credință, la Tradiție și la Sfintele Canoane, având mintea totdeauna ațintită la Iisus Hristos răstignit pe Golgota. Simțindu-și aproape sfârșitul vieții, miercuri, 4 august, s-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar joi dimineață la orele 5 și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, fiind în vârstă de 47 de ani.

Spunea ucenicul lui că Sfântul Ioan știa mai dinainte data sfârșitului său, pe care și-o însemnase pe perete. Cu puțin înainte de a-și da duhul, s-a ridicat puțin și a binecuvântat în trei părți, spunând ceva în taină. Ucenicul, mirându-se de aceasta, zicea că Sfântul Ioan a binecuvântat pe îngerii și sfinții care au venit să-i ia sufletul.

După trei zile, adică sâmbătă, 7 august, la orele 10, a venit arhimandritul Amfilohie, egumenul Mânăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, însoțit de câțiva călugări și cu pustnicii care sihăstreau în peșterile din pustiul Ruva, pentru înmormântare, urcându-se pe scară în peșteră, și au început slujba prohodului. Atunci au venit din pustie multe păsări, cărora Cuviosul Ioan le dădea zilnic pesmeți să mănânce. Acum însă nu veniseră să primească hrană, ci erau trimise de Dumnezeu spre cinstirea cuviosului, ca să-l petreacă spre mormânt.

Despre aceasta, însuși egumenul Amfilohie spunea: „Păsările ne incomodau în timpul slujbei. Zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânările, ne-au închis cărțile; băteau din aripi deasupra trupului cuviosului, se așezau și pe el; pe cap, pe piept, pe picioare și fiecare glăsuiau după felul ei. Ele nu voiau mâncare, ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care îl pierduseră”.

Toți cei de față la înmormântare au considerat aceasta o minune pentru sfințenia vieții Cuviosului Ioan. Apoi a fost înmormântat în aceeași peșteră alături de mormintele înaintașilor săi.

Timp de douăzeci de ani mormântul Sfântului Ioan era îngrijit în peșteră de ucenicul său, monahul Ioanichie.

Între timp pustnicul Pavel, ce se nevoia aproape de dânsul, plecând misionar în America, după mulți ani, dorea să-l vadă. Într-o noapte l-a visat pe Cuviosul Ioan, care i-a spus: „Dacă vrei să mă vezi, vino la peștera Sfânta Ana, din pustiul Hozeva și mă vei vedea”.

La începutul lunii august, 1980, îndemnat de Duhul Sfânt, ieromonahul Pavel a venit în Țara Sfântă cu un grup de pelerini și dorea să-l vadă pe Cuviosul Ioan. Dar, auzind că este răposat de 20 de ani, s-a dus la peștera Sfânta Ana să se închine la mormântul lui, cu binecuvântarea egumenului Amfilohie. Apoi, dorind să-i sărute osemintele, după multă stăruință, cu voia lui Dumnezeu, a primit îngăduință să-i deschidă mormântul. Și, ridicând capacul, a ieșit un miros cu bună mireasmă, iar trupul său împreună cu îmbrăcămintea se aflau cu totul întregi și binecuvântate.

Aceasta a fost o mare minune a zilelor noastre, care s-a petrecut la 8 august, 1980.

Cu binecuvântarea Patriarhiei Ierusalimului, egumenul Amfilohie i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, pe care împodobind-o, au fost așezate în ea cu mare cinste moaștele Cuviosului Ioan, și, la 15 august, 1980, l-au dus în procesiune împreună cu câțiva arhierei de la Patriarhia ortodoxă din Ierusalim și cu mii de pelerini, care veniseră la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul Mânăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul. Racla cu sfintele moaște a fost depusă în biserica cu hramul Sfântul Ștefan din incintă, unde se află și alte sfinte moaște.

Din acea zi, vin numeroși pelerini ortodocși și chiar catolici și se închină la moaștele Cuviosului, cerându-i ajutorul, dintre care mulți primesc sănătate și cele de folos.

Această strămutare a moaștelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului, fiind cinstit de toți ortodocșii ca sfânt, mai ales în România, Grecia, Cipru și Țara Sfântă.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfințenia vieții lui și văzând cinstitele sale moaște ce se păstrează nestricate cu darul lui Dumnezeu, l-a canonizat ca sfânt pe Cuviosul Ioan Iacob, la data de 20-21 iunie, 1992, sub numele de „Sfântul Ioan cel Nou de la Neamț (Hozevitul)”, fixându-i-se zi de prăznuire, 5 august, data mutării sale la cele veșnice.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.

«« Sfinții șapte tineri din Efes; Sfânta Muceniță Evdochia
Schimbarea la față a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos »»