Sinaxar 4 august
📑 Cuprins:
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfinții șapte tineri din Efes
Când Deciu avea în stăpânirea sa sceptrul împărăției Romei, a mers din cetatea Cartagina la Efes, cu mare mânie împotriva creștinilor de acolo. Atunci toate țările dimprejur, din porunca lui, s-au adunat în cetatea Efesului să aducă jertfe deșerților zei. Iar Biserica credincioșilor era în prigonire, încât mulți robi ai lui Hristos, preoți, clerici și ceilalți credincioși se ascundeau fiecare pe unde puteau, temându-se de cumplitul prigonitor. Împăratul, înălțându-se cu inima, a pus idoli în mijlocul cetății, aducându-le jertfe necurate.
Mai întâi a poruncit celor mai mari ai cetății ca, împreună cu dânsul, să aducă jertfe zeilor și să stropească pământul cu sângele dobitoacelor înjunghiate; iar fumul și duhoarea celor jertfite umpleau văzduhul, săvârșindu-se de tot poporul necredincios praznicul păgânilor cel urât de Dumnezeu. A treia zi împăratul a poruncit să prindă pe toți creștinii și să-i silească la jertfele idolești. Deci, credincioșii erau căutați pretutindeni. Ei erau trași din case și din peșteri, și închiși, ducându-i cu necinste la poporul cel adunat, care se închina cu jertfe idolilor. Toți creștinii care erau fricoși și mici la suflet, temându-se de munci, cădeau din credință și se închinau idolilor înaintea poporului. Auzind și văzând acest lucru, ceilalți creștini se tânguiau cu sufletele și plângeau pentru cei ce cădeau de la Hristos și alunecau la închinare de idoli. Iar cei ce erau tari în credință și mari la suflet, aceia se dădeau fără temere la toate chinurile, suferind diferite morți, punându-și astfel cu bărbăție sufletele pentru Domnul și Mântuitorul lumii. Atât de mulți erau cei munciți, încât din trupurile lor cele chinuite și zdrobite, sângele curgea ca apa, adăpând pământul; iar trupurile celor uciși, chinuitorii le aruncau pe unele în gunoi, pe altele, pe lângă drumuri, pe altele le spânzurau pe ziduri împrejurul cetății, iar capetele lor le puneau înfipte în pari înaintea porților cetății. Corbii și celelalte păsări mâncătoare de carne, zburând peste zidurile cetății, mâncau trupurile mucenicești. Multă mâhnire le era creștinilor celor ascunși, căci nu puteau să ia și să îngroape trupurile fraților lor, care erau mâncate de păsări. Ei se rugau tânguindu-se și își ridicau mâinile către Dumnezeu, ca să scape Biserica de la acea muncire.
În vremea aceea erau în rânduiala ostășească din Efes șapte tineri. Ei erau fii de cetățeni cinstiți și mari, numele lor fiind: Maximilian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian și Antonin. Aceștia, deși erau născuți din diferiți părinți, cu sufletul erau într-o credință și întru aceeași dragoste, a lui Hristos. Ei petreceau împreună în rugăciune și în postiri, răstignindu-se împreună cu Hristos prin omorârea trupurilor lor și prin păzirea curăției cea neîntinată. Văzând în toate zilele răutățile ce se făceau creștinilor și uciderile cele cumplite, își zdrobeau inimile lor, suspinând și plângând. Pe când împăratul cu toți păgânii mergeau la jertfe, ei se abăteau și, intrând în biserica creștinească, se aruncau la pământ înaintea lui Dumnezeu și, presărându-și țărână pe cap, se rugau cu tânguire.
Făcând ei astfel, au aflat oarecare pânditori, pentru că în vremea aceea fiecare pândea pe prietenul său, să vadă care se ruga lui Dumnezeu. Deci, se dădeau la moarte frate pe frate, tată pe fiu, fiul pe tată, și fiecare nu-l tăinuia pe aproapele lui, dacă se afla rugându-se lui Hristos. Deci, mergând pânditorii la asupritor, i-au zis: „Împărate, în veci să trăiești! Tu chemi pe cei ce sunt departe și îi silești la jertfe, iar cei ce sunt aproape de tine aceia nu bagă în seamă stăpânirea ta cea împărătească și poruncile tale nu le ascultă, ci le hulesc și se țin de creștineasca credință”.
Împăratul, umplându-se de mânie, întreba: „Cine este acela, care ar fi potrivnic stăpânirii mele?” Clevetitorii au zis: „Maximilian, fiul eparhului cetății Efesului, și alți șase fii de boieri cinstiți în rânduielile ostășești. Deci, îndată împăratul a dat poruncă să-i prindă și să-i aducă înaintea sa legați cu lanțuri de fier. Astfel au fost puși sfinții înaintea lui, fiindu-le încă lacrimile în ochi și țărâna pe capetele lor. Tiranul, căutând la ei, le-a zis: „Pentru ce nu ați fost cu noi la praznicul zeilor? Căci pe toată lumea am chemat la închinarea lor. Acum, apropiindu-se jertfa cea datornică, să le aduceți și voi lor, precum le-au adus toți”. Răspuns-a Sfântul Maximilian: „Noi avem de împărat pe Unul Dumnezeu. Acela viețuiește în cer și de a Sa slavă este plin cerul și pământul. Aceluia îi aducem jertfă de mărturisire și rugăciunile noastre în tot ceasul; iar ardere și jertfe necurate nu vom aduce idolilor voștri, ca să nu ne întinăm sufletele noastre”.
Auzind împăratul acestea, a poruncit să ia de la ei cingătorile ostășești, care erau semn de cinstită boierie, zicând că sunt nevrednici a fi între ostașii împărătești, deoarece s-au făcut potrivnici zeilor și împăratului. Privind frumusețea tinereților lor s-a umilit de ei și a zis: „Nu este drept ca tinerețea acestora să o pierdem așa iute cu munci; deci, iată, frumoșilor tineri, vă dau vreme să vă gândiți, ca, înțelepțindu-vă, să vă apropiați de zei și astfel să fiți vii”. Zicând acestea, a poruncit să-i dezlege din lanțurile de fier și să-i lase liberi până la vremea hotărâtă lor; iar el s-a dus la altă cetate, vrând să se întoarcă după aceea iar în Efes.
Sfinții tineri, având vreme liberă, făceau lucrurile cele drepte ale credinței lor și, luând aur și argint din casele părinților, împărțeau la săraci în taină și la arătare. După aceea au făcut sfat între ei, zicând: „Să plecăm din cetate până ce împăratul se va întoarce, și să intrăm în peștera cea mare din munte, care este în partea răsăritului. Acolo, în liniște, să ne rugăm lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să ne întărească pe noi întru mărturisirea preasfântului Său nume, ca astfel să putem fără temere să stăm înaintea tiranului și, bărbătește pătimind, să câștigăm de la Domnul nostru Iisus Hristos cununa cea nevestejită a slavei, pregătită credincioșilor lui”.
Astfel sfătuindu-se, au luat cu dânșii arginți ca să le ajungă câteva zile pentru hrană și, ducându-se în partea de răsărit, care se numea Ohlon, au intrat în peșteră. Ei au petrecut acolo multe zile, lăudând neîncetat pe Dumnezeu și rugându-se pentru mântuirea sufletelor lor. Pe Iamvlih, ca cel mai tânăr cu anii, l-au rânduit spre slujire, adică să umble prin cetate și să aducă cele de trebuință. Deci, Sfântul Iamvlih, tânărul cel înțelept, umblând prin cetate, își schimba hainele sale și se îmbrăca în haine proaste ca să nu fie cunoscut; iar din arginții pe care îi lua, o parte îi împărțea săracilor, iar cu cealaltă care rămânea cumpăra hrană. Fiind în acea slujbă, cerceta în taină despre venirea împăratului în cetate.
Iar după multe zile, Sfântul Iamvlih, plecând spre cetate în chip de sărac, a văzut venirea împăratului și a auzit și porunca lui dată, ca toți mai-marii cetățenilor și ai oștilor să fie gata a doua zi spre a aduce jertfă zeilor lor; pentru că necuratul acela mult se silea la slujba idolilor. Iamvlih a mai auzit că împăratul a dat poruncă să fie căutați și cei șapte tineri, eliberați pentru o vreme, ca și aceștia, împreună cu ceilalți cetățeni, să jertfească idolilor înaintea lui. Atunci Iamvlih s-a temut foarte mult, și îndată a alergat în peșteră la frați, aducându-le și puțină pâine; deci, le-a spus lor toate cele ce a văzut și a auzit și cum că ei sunt căutați spre jertfă.
Aceasta auzind-o toți, s-au umplut de frică și, căzând cu fețele la pământ, cu plângere și cu suspine s-au rugat lui Dumnezeu, și s-au încredințat pe ei spre ajutorul și mila Lui. Deci, Iamvlih, sculându-se, a pregătit masa, punând înaintea lor acea puțină pâine pe care o adusese.
Fiind seară, soarele apusese; deci, șezând ei, au mâncat, întărindu-și trupurile lor pentru primirea chinuitorilor. După ce au mâncat, au stat vorbind între dânșii și, mângâindu-se unul pe altul și îndemnându-se spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos cu cuvinte lăudătoare de Dumnezeu, au adormit; pentru că de mâhnirea care era în inimile lor li se îngreuiaseră ochii.
Dar milostivul și iubitorul de oameni Dumnezeu, Care totdeauna poartă grijă de cele folositoare Bisericii Sale și se îngrijește de robii Săi, a poruncit acestor șapte tineri să doarmă cu oarecare străin și minunat somn. Acela, Care voia să facă printr-înșii în vremea viitoare o minune preaslăvită, a făcut aceasta, ca să încredințeze pe cei care se îndoiau de învierea morților. De aceea, sfinții au adormit un somn de moarte, căci sufletele lor erau păzite în mâinile lui Dumnezeu, iar trupurile lor, ca și cum ar fi dormit, zăceau în peșteră, nestricate și neschimbate.
A doua zi, însă, împăratul a poruncit să caute pe acești șapte tineri de neam bun și, neaflându-i pe ei, a zis către boieri: „Mi-e milă de acești tineri, deoarece sunt de neam bun și frumoși la chip; deci, socotesc că, temându-se de mânia noastră, au fugit undeva și s-au ascuns; dar bunătatea noastră cea împărătească este gata a-i milui pe ei, dacă se vor căi și se vor întoarce spre zeii noștri”. Dar boierii i-au răspuns lui: „Nu jeli, împărate, pentru tinerii aceia potrivnici ție și zeilor, pentru că am auzit că nu s-au căit, ci mai răi hulitori s-au făcut! Ei, după ce au împărțit mult aur și argint săracilor de pe ulițele cetăților, s-au făcut nevăzuți; însă de vei voi, să se cheme părinții lor și cu chinuri să se muncească, ca să spună unde sunt fiii lor”.
Atunci împăratul a poruncit ca îndată să cheme pe părinți și a zis către dânșii: „Unde sunt fiii voștri, ocărâtorii împărăției mele? Spuneți adevărul, pentru că în locul lor voi porunci să vă piardă pe voi, deoarece voi, dându-le lor aur și argint, i-ați trimis undeva să nu se arate înaintea feței noastre”. Părinții au răspuns: „O, împărate, ne rugăm bunătății tale, ascultă-ne și pe noi fără de mânie. Noi nu suntem împotriva împărăției tale, poruncile tale nu le încălcăm, nici nu încetăm să aducem jertfe zeilor; deci, pentru ce să murim? Dar, dacă fiii noștri s-au răzvrătit, la acestea nu i-am învățat noi, nici nu le-am dat aur și argint, ci ei singuri, luându-l tâlhărește de la noi, l-au împărțit la cei neputincioși și, fugind, s-au ascuns, după cum am auzit, în peștera cea mare care este în muntele Ohon. Multe zile au trecut de când nu s-au arătat de acolo și nu știm dacă mai sunt vii sau au murit”.
Împăratul, auzind acestea, a eliberat pe părinții aceia și a poruncit să astupe ușile peșterii aceleia cu pietre mari, zicând: „Deoarece nu s-au căit și nu s-au întors la zei și s-au ascuns dinaintea feței noastre, să nu mai vadă de acum lumina zilei, și în întunericul peșterii să piară de foame și de sete”.
Împăratul și cetățenii nu știau că acei tineri adormiseră întru Domnul, ci toți îi socoteau pe ei că sunt vii. Deci, astupându-se peștera, doi din postelnicii împărătești, Teodor și Rufin, creștini tăinuiți, au scris pătimirea și numele acestor șapte sfinți tineri pe două tăblițe de plumb și, pecetluindu-le într-un sicriaș de aramă, l-au pus între pietre la ușa peșterii, zicând între dânșii: „Când va voi Dumnezeu să cerceteze pe robii Săi, mai înainte de venirea Sa, și când va deschide peștera și la arătare vor cunoaște numele și faptele lor din scrisoarea aceasta, atunci va fi arătat celor mai de pe urmă despre dânșii că sunt mucenici, deoarece au murit pentru Hristos, astupându-se în peșteră”. Astfel peștera aceea s-a astupat și s-a întărit cu peceți.
După aceasta, nu după multă vreme, păgânul împărat Deciu a pierit și după dânsul alți împărați păgâni și prigonitori ai Biserici lui Dumnezeu au pierit fiecare întru a sa vreme. Venind la împărăție Constantin, marele împărat al creștinilor și, după mulți ani, ajungând sceptrul în mâinile împăratului Teodosie cel Tânăr, în zilele lui s-au sculat niște eretici care ziceau că nu este învierea morților, despre care Însuși Hristos a vorbit Bisericii Sale. De aceas-ta se îndoiau mulți, nu numai mirenii, dar și oarecare episcopi au căzut în eresul acela. Deci, se ridicase prigonire asupra dreptcredincioșilor, de la cei mai mari boieri ai palatelor împărătești și de la arhiereii cei rătăciți din calea cea dreaptă, între care era la toată răutate mergător înainte, Teodor, episcopul Eginei.
De aceea, unii din eretici ziceau că după moarte nu va fi oamenilor nici un fel de mângâiere, pentru că cei ce mor cu trupul, mor și cu sufletul, și amândouă se nimicesc. Iar alții ziceau că numai singure trupurile, în mormânt stricându-se, vor pieri, iar sufletele vor avea răsplătirea lor, afară de trupurile cele pierite prin stricăciune; pentru că socoteau că nu vor putea să învieze și să se scoale după atâtea mii de ani trupurile acelea, din care nici praful nu se mai găsește. Aceasta era o socoteală eretică, căci ei nu luau în seamă cuvintele Domnului Hristos din Evanghelie: Că morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei ce vor auzi vor învia… Nici cele ce sunt scrise în proorocia lui Daniil: Că cei ce dorm în țărâna pământului, se vor scula, unii spre viața veșnică, iar alții spre ocară și spre înfruntare veșnică. Nici cele ce grăiește Dumnezeu prin proorocul Său, Iezechiel: Poporul meu, Eu vă voi deschide mormintele și vă voi scoate dintr-însele…
Neaducându-și aminte de acestea, tulburau Biserica lui Dumnezeu foarte mult. Împăratul Teodosie era în mare mâhnire, văzând tulburarea Bisericii, și se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul cu post și multe lacrimi, ca singur cel Atoatefăcător să fie tuturor sprijinitor asupra vătămării adusă Bisericii Lui. Dar Domnul cel multmilostiv, Care nu voiește să rătăcească și să piară cineva de la credința cea adevărată, a auzit rugăciunea împăratului și suspinele cu lacrimi ale multor credincioși. Deci, a descoperit tuturor la arătare taina cea așteptată a învierii morților și a vieții veșnice. Aceasta a descoperit-o în acest chip: era un bărbat oarecare, anume Adolie, care era stăpânul muntelui, ce se numea Ohlon, unde era peștera cea astupată cu tinerii cei adormiți. El, având acolo locuința sa, a voit, după rânduiala lui Dumnezeu, să zidească un staul pentru oile sale. Începând să-l zidească, slugile lui luau pietre pentru zidărie din acelea cu care de demult se astupase peștera, însă nu știau că acolo este peșteră, ci socoteau că așa sunt pietrele în munte. Ei, trăgându-le din munte, au făcut o gaură cât putea să intre omul.
Într-acea vreme, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce stăpânește viața și moartea, Care înviase pe Lazăr mort de patru zile, a înviat și pe acești șapte tineri, care adormiseră de mulți ani. Acești sfinți mucenici au înviat după porunca Lui cea dumnezeiască, ca și cum s-ar fi deșteptat din somn și, sculându-se, au dat lui Dumnezeu rugăciunea cea de dimineață. Apoi, după binecuvântarea lui Dumnezeu, s-au sărutat unul cu altul, după obicei, pentru că ei credeau că se deșteptaseră din somnul cel de noapte și nici un semn de moarte nu era într-înșii. Hainele le erau întregi, trupurile neschimbate, ba chiar înflorite cu sănătate și cu frumusețile tinereților, și toate erau în așa chip, ca și cum erau adormiți de seara. Ei parcă se sculaseră de dimineață și ședeau de vorbă, mâhnindu-se de slujirea idolilor care le stătea asupră-le și de prigonirea ce era împotriva creștinilor, și socoteau că Deciu îi caută spre chinuire. Deci, căutând spre Iamvlih, l-au întrebat ce a auzit în cetate, să le spună și lor. Iamvlih le-a răspuns: „Cele ce v-am spus aseară, acelea vă spun și acum: împăratul a poruncit ca astăzi toți cetățenii să fie gata la jertfe, iar pe noi a poruncit să ne caute, ca, împreună cu toți, să ne închinăm idolilor înaintea feței lui, iar de nu vom face acest lucru, apoi are să ne chinuie”.
Atunci Maximilian a zis către toți: „Fraților, să fim gata a ieși și a ne arăta cu îndrăzneală înaintea lui Deciu. Până când să ședem aici ca niște fricoși? Să ieșim și fără temere să mărturisim înaintea împăratului pământesc pe Împăratul cerului, pe Dumnezeu cel adevărat, pe Domnul nostru Iisus Hristos, și pentru cinstea lui să răbdăm până la sânge! Să ne punem sufletele pentru El, să nu ne înfricoșăm de asupritorul cel muritor și de muncile cele vremelnice, ca să nu cădem din viața cea veșnică, pe care o așteptăm prin credința în Iisus Hristos. Iar tu, frate Iamvlih, sârguiește-te să ne gătești hrană la ceasul obișnuit. Ia și un ban de argint și du-te în cetate să ne cumperi pâine mai multă decât ieri, pentru că ieri ai adus puțină și acum suntem flămânzi. Vezi de află ce a mai poruncit Deciu împotriva noastră și întoarce-te degrabă, ca să ne întărim cu hrană, să ieșim de aici de bunăvoie și să ne dăm la muncire pentru Domnul nostru Iisus Hristos. Iamvlih a luat un ban de argint și a ieșit foarte de dimineață, când începea să se lumineze de ziuă.
Sfântul Iamvlih, ieșind din peșteră, a văzut pietrele zăcând lângă ușă și s-a mirat foarte. El se gândea în sine, zicând: „Ce sunt acestea și când s-au pus? Că aseară nu erau! Apoi, coborându-se din munte, mergea cu frică și se temea să intre în cetate, ca nu cumva să-l recunoască și să-l ducă la împărat. Apropiindu-se el de porțile cetății și ridicându-și ochii, a văzut o cinstită cruce deasupra, foarte frumos făcută și s-a minunat mult. Apoi, ori unde își întorcea ochii, pretutindeni vedea alte zidiri și alte case și se minuna. După aceea s-a dus la altă poartă a cetății și acolo a văzut chipul crucii pus pe zid și nu pricepea. Deci, înconjurând toate porțile cetății și văzând pretutindeni Sfinte Cruci, s-a mirat foarte în sine. Apoi, venind iar la poarta dintâi, zicea în sine: „Ce este aceasta? Aseară nu se vedea nicăieri semnul Sfintei Cruci, decât numai în taină, unde era păzit de credincioși, iar acum este văzut peste tot locul, chiar și pe zidurile cetății! Văd adevărul sau vreo nălucire? Nu este aceasta vreo nălucire din vis?” Apoi, întărindu-se cu duhul, a intrat în cetate și, mergând puțin, a auzit pe mulți jurându-se cu numele lui Hristos și mai mult s-a înspăimântat, gândind în sine: „Ieri nimeni nu îndrăznea să cheme pe față numele lui Hristos, iar acum se preamărește Hristos prin atâtea guri multe! Socotesc că nu aceasta este cetatea Efes, ci alta, căci și zidurile sunt altele și oamenii îmbrăcați cu alte haine!”
Mergând mai departe, a întrebat pe un om, zicând: „Cum se numește cetatea aceasta?” Acela a răspuns: „Efes”. Sfântul Iamvlih nu l-a crezut, ci se gândea în sine: „Cu adevărat m-am rătăcit în altă cetate; deci, mi se cade să cumpăr pâine și să ies de aici degrab, ca să nu mă rătăcesc cu desăvârșire”. Apoi, apropiindu-se de un vânzător de pâine, a scos banul de argint și i l-a dat, ca, oprindu-și prețul cuvenit pentru pâini, de celălalt preț al banului să-i dea bani de aramă. Banul acela de argint era mare, având pe el chipul și numele împăraților cei mai vechi. Vânzătorul de pâine, luând banul de argint, l-a arătat altuia; acela, luându-l, l-a dat la altul și apoi s-au apropiat și ceilalți care erau acolo, și, uitându-se la banul acela de argint, se mirau de vechimea lui, și, privind și la Iamvlih, își șopteau unul altuia la ureche: „Cu adevărat tânărul acesta a găsit vreo comoară ascunsă de demult!”
Sfântul Iamvlih, văzându-i că-și șoptesc, s-a temut, fiindcă socotea că este cunoscut de dânșii și vor să-l prindă și să-l dea împăratului Deciu. Deci, a zis către dânșii: „Rogu-mă vouă, luați-vă banul acesta de argint, pentru că eu nimic nu voiesc”. Dar ei, prinzându-l, îl țineau, zicându-i: „Spune-ne nouă de unde ești și cum ai aflat de comoara împăraților de mai înainte? Dă-ne și nouă o parte ca să nu te spunem; iar de nu vei voi să ne ai și pe noi părtași la comoară, apoi te vom da judecătorului”.
Auzind aceasta, Sfântul Iamvlih se mira și tăcea, nepricepându-se. Însă bărbații aceia îi ziceau: „Comoara aceasta nu se poate tăinui, deci spune de voie ca să nu fii muncit”. Însă el nu știa ce să le răspundă lor, și stătea ca un mut. Atunci bărbații aceia au luat de la dânsul brâul și, punându-l pe grumajii lui, îl țineau în mijlocul târgului. Deci, a străbătut această veste în popor, aceea că un tânăr oarecare, aflând o comoară, este prins, și s-au adunat la dânsul mulți, care, uitându-se la fața lui, ziceau: „Acest om este străin, nici că l-am văzut pe el cândva”. Iar Sfântul Iamvlih voia să spună ceva despre dânsul, dar nu putea să grăiască de multă mirare.
Uitându-se prin popor, voia să vadă pe cineva din cei care îl cunoșteau sau din cei ai casei sale, tată, mamă, ori pe cineva din slugi, dar pe nimeni nu afla sau cunoștea. Din această pricină el mai mult se mira, că ieri la toți a fost cunoscut, fiindcă era fiu de tată slăvit, iar a doua zi nici pe el, nici el pe altcineva n-a cunoscut. Deci, despre prinderea lui vestindu-se prin toată cetatea, a ajuns până la auzul antipatului cetății și al episcopului Ștefan, care, în acel ceas, după rânduiala lui Dumnezeu, erau împreună, vorbind între dânșii. Deci, amândoi au poruncit să aducă la dânșii pe tânărul prins împreună cu banul de argint.
Sfântul Iamvlih, fiind dus, socotea că îl duc la împăratul Deciu, dar mai cu dinadinsul privea spre popor, vrând să vadă pe cei știuți; însă nimeni nu-i era lui cunoscut. Deci, fiind dus la antipat și la episcop, care tocmai ședeau împreună și luând ei banul cel de argint și uitându-se la el, se mirau că era foarte vechi. Apoi antipatul a zis către Iamvlih: „Unde este comoara pe care ai găsit-o, că acest ban de argint este din comoara aceea?” Sfântul Iamvlih a răspuns: „Nu știu nici un fel de comoară. Aceasta numai știu, că din averile părinților mei am acest ban de argint de acest fel, precum după obicei în această cetate umblă banii de argint la negustori. Însă, mă minunez și nu pricep de unde mi-a venit mie năpasta aceasta”. Antipatul a zis: „De unde ești tu?” Sfântul a răspuns: „Mi se pare că din această cetate”. Antipatul a zis: „Al cui fiu ești tu? Oare este cineva care te știe, să vină să mărturisească pentru tine și apoi te vom crede?” Deci, Sfântul Iamvlih a spus numele tatălui, al mamei, ale moșilor, ale fraților săi și ale rudeniilor sale, dar nimeni nu-i știa pe dânșii. Atunci antipatul a zis: „Nu spui adevărul, ci minți; pentru că ne spui nume străine și neobișnuite, de care niciodată nu am auzit”.
Sfântul, nepricepându-se, tăcea, căutând în jos. Unii ziceau că este nebun, iar alții ziceau că nu este, dar se face nebun, pentru ca să scape de primejdie. Deci, antipatul a început cu cuvinte mai aspre a-l îngrozi pe el, zicându-i: „Cum putem să te credem pe tine, când zici că banul acesta de argint este averea părinților tăi, când pe el este chipul și numele lui Deciu, împăratul cel de demult, și de la moartea lui au trecut aproape 200 de ani. Argintul tău nu este asemenea cu argintul de acum. Oare părinții tăi sunt atât de bătrâni, încât să-și aducă aminte de împăratul Deciu, care a fost de demult și să aibă banii lui? Tu ești tânăr, nu ai nici treizeci de ani, și voiești să amăgești cu meșteșugul tău pe bătrânii și înțelepții Efesului? Te voi arunca în temniță, îți voi da bătăi multe, și nu te voi lăsa, până ce nu vei spune adevărul, dacă este comoara găsită de tine!”
Acestea auzindu-le Sfântul Iamvlih, s-a temut de îngrozirea antipatului, și s-a minunat când a auzit despre Deciu că a fost în anii de demult. Deci, căzând cu fața la pământ, a zis: „Rogu-mă vouă, domnii mei, spuneți-mi ceea ce vă voi întreba pe voi, și eu pe toate le voi spune vouă de bună voie: „Tot Deciu este împărat în cetatea aceasta sau nu?” Iar episcopul i-a zis lui: „Nu este, fiule, în vremea de acum și în țările acestea un împărat care să se numească Deciu; decât numai la neamurile cele de demult a fost, în anii cei vechi; iar acum împărățește dreptcredinciosul împărat Teodosie”. Atunci Iamvlih a zis: „Rogu-mă vouă, domnilor, să mergeți cu mine și vă voi arăta în peștera din muntele Ohlon pe prietenii mei; ca să știți de la dânșii că este adevărat ceea ce grăiesc; căci noi, fugind de aici cu adevărat din fața lui Deciu, mai înainte cu câteva zile, ne-am ascuns în peștera aceea; iar pe Deciu l-am văzut ieri intrând în cetatea Efesului; însă acum nu știu, oare Efesul este cetatea aceasta sau alta?”
Atunci episcopul s-a gândit în sine, zicând: „Dumnezeu voiește ca prin trimisul acesta să ne descopere vreo oarecare taină!” Apoi a zis către antipat: „Să mergem cu dânsul, ca să vedem ce lucru minunat are să ne arate”. Atunci episcopul și antipatul, sculându-se, au mers cu tânărul, cu mai-marii cetății și mulțime mare de popor venea după dânșii. Ajungând la muntele acela și la peșteră, a intrat Iamvlih întâi în peșteră, iar episcopul și ceilalți oameni, urmându-i lui, au găsit în gura peșterii, între două pietre, sicriașul de aramă pecetluit cu două peceți de argint. Episcopul și antipatul, deschizând sicriașul acela înaintea tuturor, au găsit în el acele două tăblițe de plumb pe care era scris: „Acești șapte sfinți tineri au fugit din fața asupritorului Deciu. Ei se numesc astfel: Maximilian, fiul eparhului, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian și Antonin. Ei s-au ascuns în peștera aceasta, care din porunca lui Deciu astupându-se, s-au sfârșit în ea mucenicește acești sfinți tineri, căci pentru Hristos au murit!” Aceasta citind-o, toți s-au minunat și cu glas mare au preamărit pe Dumnezeu.
Apoi, intrând în peșteră, au găsit pe sfinți șezând plini de bucurie, cu fețele lor strălucite cu lumina darului lui Dumnezeu și înflorind cu frumusețile ca niște flori. Deci, văzându-i pe ei episcopul, antipatul, mai-marii cetății și poporul s-au închinat până la picioarele lor și au dat slavă lui Dumnezeu, care i-a învrednicit pe ei a vedea o minune preaslăvită ca aceea. Apoi sfinții tineri le-au spus lor toate cele despre dânșii și despre Deciu tiranul, și ce fel de prigonire era pe vremea lui împotriva creștinilor. Atunci îndată episcopul și antipatul au trimis o scrisoare la împăratul Teodosie, zicând: „Să poruncești stăpânirea ta, ca degrabă să vină niște bărbați cinstiți, ca să vadă minunea care a arătat-o Dumnezeu întru a ta împărăție; că în zilele noastre s-a arătat chipul învierii ce are să fie, în trupurile sfinților celor ce au înviat acum”.
Auzind împăratul Teodosie de aceasta, s-a bucurat cu bucurie mare și îndată s-a sârguit să meargă singur la dânșii. Deci, plecând cu boieri și cu mult popor din Constantinopol la Efes, a fost întâmpinat de efeseni cu cinste, precum se cădea. Episcopul, antipatul și ceilalți mai mari ai cetăți l-au dus în peșteră, în care, intrând și văzând pe sfinți ca pe îngerii lui Dumnezeu, au căzut la picioarele lor, închinându-se; iar ei, întinzându-și mâinile, l-au ridicat de la pământ. Sculându-se, împăratul i-a cuprins cu dragoste, i-a sărutat și a plâns pe grumajii lor. După cinstita sărutare, împăratul a stat pe pământ în dreptul lor și, privind spre dânșii, slăvea pe Dumnezeu, iar inima lui se bucura foarte mult într-însul. Deci, a grăit către ei: „Stăpânii mei, în fața voastră mi se pare că văd pe Hristos, singur Împăratul și Stăpânul meu, Care a strigat pe Lazăr din mormânt și care acum v-a înviat pe voi cu Cuvântul Lui cel Atotputernic. El a voit să ne arate și să ne adeverească pe noi, pentru învierea morților ce va să fie; că cei ce sunt în morminte, auzind glasul lui Dumnezeu, vor învia și vor ieși din mormânt nestricați”.
Sfântul Maximilian a zis către împărat: „De acum împărăția va fi a ta, pentru credința ta cea puternică, și Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, o va păzi nevătămată de tot răul întru numele Său cel sfânt. Deci, să crezi că pentru tine ne-a înviat pe noi Dumnezeu și ca dovadă de învierea cea de obște”. Sfinții au zis către împărat și alte multe cuvinte folositoare de suflet, la care împăratul împreună cu arhiereul, cu boierii și tot poporul ascultau cu dulceață cuvintele lor.
Scriitorul grec al faptelor bisericești, Nichifor al lui Calist, adaugă și aceasta: „Că împăratul s-a împărtășit șapte zile la masă împreună cu dânșii și le slujea lor”. După multe vorbiri, privind spre dânșii cu dinadinsul și îndulcindu-se de vederea feței lor, i-a văzut plecându-și iar capetele la pământ și adormind cu somnul morții, după porunca lui Dumnezeu. Deci, împăratul, stând lângă dânșii, a plâns împreună cu cei ce erau cu el. El a poruncit să se facă șapte racle de argint și de aur, în care să se pună trupurile sfinților.
În noaptea aceea, sfinții s-au arătat împăratului în vedenia visului, poruncindu-i să-i lase să se odihnească pe pământ, precum s-au odihnit și mai înainte. După aceasta s-a adunat acolo sobor de mulți episcopi, făcând praznic luminos, și cinstind cu vrednicie pe sfinții mucenici. Împăratul, făcând multe milostenii săracilor, scăpătaților și țării aceleia, și pe cei ce erau în legături eliberându-i, s-a întors la Constantinopol, bucurându-se și slăvind pe Hristos Dumnezeul nostru, Căruia și de la noi, păcătoșii, să-i fie cinste și slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor Amin.
Notă – Câți ani au dormit sfinții tineri, adică de la Deciu până la învierea lor, nu s-a spus în istorie, deoarece scriitorii nu se potrivesc la aceasta. Prologul, Hronograful și Sinaxarul lunilor spun de 192 ani. Iar Gheorghe cel numit Chedrinos, scriitorul de istorii al Constantinopolului, în Sinopsisul istoriilor sale, întru împărăția lui Teodosie cel Mic, a scris că sfinții au dormit 170 de ani și au înviat în anul 23 al împărăției lui Teodosie. Iar cel ce va voi să știe adevărul, să caute anii lui Deciu și ai lui Teodosie, care aici de față s-au pus astfel:
Deciu, după adormirea celor șapte tineri, a pierit în anul 254, după întruparea lui Dumnezeu Cuvântul; iar Teodosie cel Tânăr a luat împărăția în anul 408. Sfinții șapte tineri, după mărturisirea lui Gheorghe Chedrinos și a noului Hronograf care este tălmăcit din cel grecesc, s-au sculat în anul 23 al împărăției lui Teodosie cel Tânăr. Prologul pe Octombrie, în 22 de zile, povestește că în anul 38 al împărăției lui s-au sculat sfinți șapte tineri. Deci, tot cel ce va voi să numere anii de la împărăția lui Deciu până la împărăția lui Teodosie cel Mic, până la 23 de ani, și până la 38 de ani ai împărăției lui, și vor vedea cu adevărat, câți ani au dormit sfinții șapte tineri.
Sfânta Muceniță Evdochia
Această muceniță era creștină, de neam roman, dinspre părțile Răsăritului. Fiind robită de perși, a fost dusă în țara lor. Sfânta muceniță, fiind înțeleaptă și învățată în Sfânta Scriptură, învăța pe toți robii, încât și femeile perșilor o iubeau, întorcând pe multe la cunoștința de Dumnezeu.
Pentru aceasta, fiind pârâtă, a fost bătută cu vine de bou și cu toiege de rodiu, și, băgând-o în temniță, îi puseră străjeri. Peste șase luni, scoțând-o din temniță și punând-o la întrebare, iarăși a mărturisit pe Hristos Dumnezeu cel adevărat.
Atunci, despicând trestii lungi și dezbrăcând-o, o înfășurară goală în trestii, strângând-o vârtos cu sfori, încât i se înfigeau trestiile în toate mădularele; apoi, scoțându-i-le în silă una câte una acei cruzi și fără de milă, îi rupeau carnea, dându-i dureri iuți și grele. După aceea, spânzurând-o și înfășurându-i tot trupul cu ștreanguri și tescuind-o cu lemne, îi zdrobiră oasele; și dacă au văzut-o aproape moartă și fără grai, i-au tăiat capul.