Sinaxar 3 august

  1. /
  2. Sinaxar
  3. /
  4. August
  5. /
  6. Sinaxar 3 august

📑 Cuprins:


🔊 Sinaxar audio:

*Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa, sursa: sinaxar.ro

🎬 Sinaxar video:


Cuvioșii Părinți Isachie, Dalmat și Faust

Viața cea plăcută lui Dumnezeu a Cuviosului Isachie și râvna lui cea mare pentru buna credință, prin care a mustrat pe răucredinciosul împărat Valent, proorocindu-i pieirea lui, cum și fericitul sfârșit al acestui cuvios, s-a scris din destul la 30 mai. Cel ce voiește să o afle, să citească acolo.

Cuviosul Dalmat, fiind în viață mirenească, a fost mai întâi ostaș în împărăția lui Teodosie cel Mare, de care era foarte cinstit. Apoi, pentru Dumnezeu, a defăimat toate cele lumești și, lăsându-și femeia și copiii, a luat cu dânsul numai pe un fiu al său cu numele Faust și s-a dus la Cuviosul Isachie, care avea mânăstire în cetatea dinaintea Constantinopolului. El a fost tuns de dânsul în rânduiala monahicească împreună cu fiul său, și trăiau amândoi cu dumnezeiască plăcere, nevoindu-se în pustniceștile osteneli. Dar, după ce Cuviosul Isachie a ajuns la adânci bătrâneți și se apropia de sfârșit, a chemat pe frați și, învățându-i despre mântuire, le-a pus egumen în locul său pe Cuviosul Dalmat, după al cărui nume mai pe urmă s-a numit și mânăstirea aceea „a lui Dalmat”.

Cuviosul Dalmat a fost hirotonit preot de către Atic, patriarhul Constantinopolului. El a postit atât de mult, încât petrecea fără hrană până la patruzeci de zile, biruind astfel, prin post și rugăciuni, puterea diavolului. El s-a nevoit încă și asupra diavolilor celor văzuți, adică asupra ereticilor nestorieni care huleau pe Preasfânta Fecioară Maria, Maica Domnului, și a fost mare ajutător Sfinților Părinți la al treilea Sinod ecumenic, care s-a ținut în Efes, în timpul împăratului Teodosie cel Mic. Cuviosul era foarte iubit de împărat și de sfinții părinți care l-au pus arhimandrit în Mânăstirea Dalmatului. Plăcând el lui Dumnezeu desăvârșit, s-a mutat la Dânsul la adânci bătrâneți. De asemenea și fiul lui, Cuviosul Faust, străbătând prin toată dumnezeiasca plăcere și prin toată nevoința monahicească și sfârșind bine alergarea pustnicească, s-a mutat la veșnicele locașuri și s-a numărat cu cuvioșii părinți în viața cea fără de moarte.

Cuviosul Cosma Sihastrul

Despre acest cuvios părinte Cosma, se scrie astfel în cartea ce se numește Limonar: Părintele Vasile, preotul Mânăstirii Vizantia, ne-a povestit, zicând: „Fiind eu în cetatea Domnului, Antiohia, a venit de la Ierusalim, din lavra Faran, la Preasfințitul Patriarh Grigorie, părintele Cosma scopitul, bărbat ales în pustnicie, râvnitor al credinței, păzitor tare al dogmelor celor drepte și foarte înțelept în dumnezeiasca Scriptură. Petrecând el câteva zile în Antiohia, a murit; iar patriarhul a poruncit ca cinstitele lui moaște să le îngroape în patriarhala sa mânăstire, unde era îngropat un oarecare episcop.

Într-una din zile, m-am dus să cercetez mormântul sfântului stareț și să mă închin cinstitelor lui moaște. Acolo am văzut că ședea lângă mormânt un sărac și cerea milostenie de la cei ce intrau în biserică. Acela, văzându-mă că mă închin la mormânt de trei ori și fac rugăciune preoțească pentru odihna celui mutat, mi-a zis: „Părinte, mare stareț a fost acela pe care l-ați îngropat aici acum două luni”. Eu i-am grăit: „De unde știi?” El a răspuns: „Cu adevărat, părinte, eu am fost slăbănog doisprezece ani și prin acest stareț m-a tămăduit Dumnezeu. Și când sunt în orice fel de supărare, el vine și mă mângâie și-mi dă răcorire. Să auzi încă și altă minune despre dânsul. De când l-ați îngropat, îl aud în toate nopțile strigând către episcop: „Ereticule, nu te atinge și nu te apropia de mine, pentru că ești vrăjmașul soborniceștii și Sfintei Biserici a lui Dumnezeu!”

Eu, auzind acestea – zice preotul – de la săracul cel tămăduit, m-am dus și am spus patriarhului și l-am rugat să poruncească să ia de acolo trupul starețului și să-l pună în alt loc. Preasfințitul patriarh mi-a zis: „Fiule, să mă crezi, cu nimic nu se vatămă părintele Cosma de ereticul acela; dar aceasta s-a făcut ca să fie știută de noi fapta starețului cea bună și râvna lui pentru dreapta credință. Asemenea, să se vădească și credința cea rea a episcopului, ca să nu-l avem pe el în rândul credincioșilor”.

Același preot Vasile ne-a mai povestit de părintele Cosma și aceasta: „Odată am mers la dânsul la lavra Faran și starețul mi-a spus că într-o zi i-a venit lui un gând, dorind să înțeleagă ce este ceea ce a zis Domnul ucenicilor Săi: Cel ce are haină să o vândă și să-și cumpere sabie. Ucenicii I-au răspuns: Iată, sunt aici două săbii! Domnul le-a zis: Este destul. Deci, starețul, cercetând mult despre aceasta și neputând să socotească și să înțeleagă, a ieșit din chilie în amiaza zilei, vrând să meargă la lavra care se numea Pirg, la părintele Teofil, ca să-l întrebe despre acel cuvânt. Mergând prin pustie, când era aproape de Calamon, a văzut un balaur foarte mare coborându-se din muntele Calamonului. Balaurul acela era atât de mare, încât când se încovoia, trupul său se făcea ca o boltă și în urma lui rămânea foarte mare pe pământ; astfel se târa în preajma căii care era înaintea starețului.

Starețul, cunoscând că acela este meșteșugul diavolului, care voia să-i împiedice calea pe care o avea în gând, s-a înarmat cu rugăciunea și a trecut fără frică pe calea care-i stătea înainte, pe sub încovoietura trupului balaurului, ca printr-o boltă, nepătimind nici o vătămare, păzindu-se astfel cu puterea lui Dumnezeu. Venind la părintele Teofil și punându-i întrebarea despre cuvântul ce s-a zis mai înainte, a auzit de la dânsul un răspuns ca acesta: „Două săbii, înseamnă rânduiala cea îndoită a vieții celei plăcute lui Dumnezeu: lucrarea și vedenia; adică a se osteni și a-și adânci mintea în dumnezeiasca gândire și rugăciune. De are cineva aceste două fapte bune, acela este desăvârșit”.

Preotul Vasile ne-a mai povestit despre cuviosul stareț încă și aceasta. La început, când am mers la părintele Cosma în lavra Faran și am petrecut într-însa zece ani, starețul mult m-a folosit pe mine cu cuvintele sale cele insuflate de Dumnezeu. Dar odată, vorbind despre mântuirea sufletului, a adus niște cuvinte ale Sfântului Atanasie, patriarhul Alexandriei, și mi-a zis: „Când vei auzi sau vei afla vreun cuvânt din cărțile Sfântului Atanasie, de nu vei avea hârtie, să-l scrii pe haina ta”. O sârguință ca aceasta avea cuviosul spre acei Sfinți Părinți și spre acei învățători bisericești atât de mari.

El, după viața cea vremelnică și plăcută lui Dumnezeu, a câștigat parte în viața cea veșnică, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, I se cuvine slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Antonie Romanul din Cetatea Novgorodului

Cuviosul Antonie s-a născut și a crescut în Roma cea veche, pe vremea când Biserica Apusului se despărțise de dreptcredincioasa Biserică a Răsăritului. Copilul, fiind dat la învățătura cărții, a învățat nu numai limba latină, ci și limba greacă, învățând a citi și a înțelege dumnezeiasca Scriptură. Venind el în vârstă, a fost deprins de părinții lui cu sfânta credință, și s-a întărit în ea din citirea cărților, la care se nevoia foarte mult și lua aminte la învățăturile Sfinților Părinți, care au luminat dreapta credință prin cele șapte Sinoade a toată lumea și au întărit-o. De acelea el se ținea foarte mult.

Apoi, părinții lui ducându-se către Domnul, tânărul a început a împărți la săraci averea care rămăsese de la ei, dorind să treacă cu vederea deșertăciunile lumești și să slujească lui Dumnezeu. El voia să iasă din Roma, de vreme ce vedea în ea tulburările și dezbinările ce se făceau în vremea aceea. Deci, grăbindu-se să iasă de acolo, a băgat averea ce rămăsese într-un poloboc, adică aurul și argintul, vasele bisericești și alte lucruri scumpe, și, întărindu-l cu cercuri de fier, l-a aruncat în mare, lăsându-l în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar el s-a dus în pustie. Aflând el acolo în pustie oarecare monahi viețuitori, între care unul era preot, i-a rugat să-l primească să viețuiască împreună în rânduiala lor. Dar aceia, abia au voit de l-au primit, de vreme ce îl vedeau tânăr, neavând decât 18 ani.

Deci, Antonie, sălășluindu-se în pustie cu acei monahi plăcuți lui Dumnezeu, s-a îmbrăcat în chipul monahicesc și a viețuit acolo 20 de ani, supunându-se la toată ascultarea și la toate nevoințele pustnicești. Apoi, ridicându-se contra binecredincioșilor creștini prigoana cea desăvârșită, de către călcătorii de lege și ajungând și în locașurile pustnicești, mulți dintre ei au fost prinși și munciți, iar alții au fugit de acea prigonire, fiecare unde putea să se ascundă. Atunci Cuviosul Antonie, plecând de acolo, a trecut prin pustietăți și prin locuri neumblate; deci, găsind la marginea mării o piatră, a stătut pe ea, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu ziua și noaptea. El nu avea colibă, nici acoperământ, iar ca hrană avea ceea ce adusese cu el din pustnicescul său locaș și rodul pe care îl dădea pustia cea de lângă mare. Fericitul Antonie mânca din ea foarte puțin, o dată pe săptămână, postind din Duminică în Duminică. Așa s-a nevoit pe acea piatră un an și două luni.

În anul 6614 de la facerea lumii (1106 de la Hristos), în a cincea zi a lunii septembrie, s-au ridicat niște vânturi groaznice, marea s-a tulburat foarte rău și valurile se ridicau până la piatra pe care era cuviosul. Deodată, repezindu-se un val, a ridicat piatra pe care stătea cuviosul și l-a dus ca într-o corabie ușoară. Atunci, o, minune preaminunată! Cine a văzut vreodată sau a auzit să înoate piatra deasupra apei? Însă poruncii dumnezeiești toate îi sunt slujitoare. Piatra înota pe mare mai presus de fire, fiind purtată de valuri, dar mai ales de puterea dumnezeiască; iar Antonie, robul Domnului, ședea pe dânsa, rugându-se în nevoință. O, ce fel de nădejde avea acest bărbat minunat! Cât de tare era nădejdea lui în Dumnezeu! Că, fiind în așa de mare primejdie, nu s-a temut, nici nu s-a deznădăjduit, ci, îndreptându-și mintea către Dumnezeu, s-a lăsat în voia Lui, având înaintea ochilor pe Preacurata Fecioară Maria.

Deci, i se părea că vede – precum singur a spus mai pe urmă duhovniceștilor bărbați -, sus în nor pe Preacurata Stăpâna noastră Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria, ținând în mâini pe preaveșnicul său Prunc, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Cuviosul, fiind cu totul în bucurie duhovnicească, nu băga de seamă acea înotare înfricoșată prin mijlocul valurilor mării; ci, ca fiind fără trup, se uitase pe sine și se îndulcea de acea vedenie. El a înotat din părțile Romei pe deasupra apelor, trecând peste ocean, pe râul Neva, pe iezerul Ladojosc și pe râul Volga, împotrivindu-se repeziciunilor negrăite, până ce a ajuns la marea cetate Novgorod; iar piatra a stat noaptea la mal, unde era mânăstirea. Cuviosul a auzit clopotele de la cântarea de noapte și s-a înspăimântat, părându-i-se că l-a dus iar la Roma, deoarece nu știa încotro l-a povățuit porunca lui Dumnezeu.

A doua zi, venind oamenii la malul râului, s-au minunat, văzând piatra care nu era acolo mai înainte și pe omul cel străin stând lângă dânsa; deci, l-au întrebat de unde este. El nu le-a răspuns nimic, pentru că nu știa limba slavonească, ci numai s-a închinat lor. Deci, a stat pe piatra aceea trei zile, nedându-se jos de pe dânsa și rugându-se lui Dumnezeu să-i descopere cetatea, oamenii și limba. A patra zi, după multă rugăciune, s-a dat jos de pe piatră și s-a dus în cetate, dorind să afle vreun om cu care să poată vorbi și astfel să afle ce cetate este. După rânduiala lui Dumnezeu, a găsit un om, care, după îmbrăcăminte, l-a cunoscut că era grec. El, grăindu-i cu cuvinte grecești, a aflat că știa nu numai limba grecească, dar și pe cea latinească și rusească, pentru că era neguțător și, umblând prin multe țări, învățase diferite limbi. Pe acela l-a întrebat ce fel de cetate este, ce fel de oameni și ce credință au. Neguțătorul i-a spus: „Cetatea aceasta se numește marele Novgorod, oamenii sunt ruși, având credința creștinească și dreptcredincioasă a Sfintei Sofia, biserica cea sobornicească, și arhiereu, pe Nichita; iar stăpânitor al cetății este dreptcredinciosul domn Mistislav Vladimirovici Monomahovici”.

Cuviosul Antonie, auzind acestea, s-a bucurat foarte mult și a mulțumit lui Dumnezeu că l-a adus la creștini dreptcredincioși. Apoi l-a întrebat iarăși pe neguțătorul acela: „Prietene, te mai rog să-mi spui câtă depărtare este de la Roma cea Veche până la această cetate?” Acela i-a răspuns: „Părinte, cetatea aceea este depărtată și calea pe uscat și pe mare este foarte lungă, că abia într-o jumătate de an se poate trece”. Cuviosul s-a mirat de atotputernicia lui Dumnezeu, cum în două zile și două nopți a putut să-l facă a trece atâta lungime de cale.

Deci, închinându-se bărbatului acela, s-a dus să se roage în biserica Sfintei Sofia și să-l vadă pe marele arhiereu. Văzând el frumoasa podoabă a bisericii, rânduiala și arhiereasca vrednicie, s-a veselit cu duhul; apoi a cercetat și celelalte biserici și s-a întors iar la locul său, la piatră, nearătându-se arhiereului. Deoarece el nu știa limba rusească, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul ca să-i lumineze mintea, pentru a înțelege acea limbă. Apoi au început a veni la dânsul oameni care locuiau aproape de mal, și îi aduceau hrană ca unui străin. El a început a înțelege de la dânșii vorba rusească și, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a deprins îndată. Poporul l-a întrebat despre patrie și despre naștere și cum a venit la dânșii pe piatra aceea. El nu le-a spus nimic, ci numai se numea păcătos.

După puțină vreme, arhiereul Nichita a aflat de dânsul – Sfântul Nichita fusese călugărit în Mânăstirea Pecersca din Kiev, fiind plin de Duhul lui Dumnezeu. Deci, a trimis să cheme la dânsul pe acel monah străin. Cuviosul venind, el l-a întrebat cine este, de unde vine și cum a venit acolo. El n-a răspuns nimic altceva, decât numai se închina și zicea: „Stăpâne sfinte, iartă-mă, că sunt om străin și păcătos!” Acest cuvios nu voia să afle cineva despre dânsul, ca să nu fie slăvit de oameni. Nichita, arhiereul lui Dumnezeu, înțelegând cu duhul că o taină dumnezeiască este într-însul, l-a luat deoparte și a început a-l întreba să-i spună cu jurământ despre dânsul cele ce sunt adevărate.

Cuviosul, fiind silit de porunca arhiereului, a început a povesti cu de-amănuntul despre nașterea și creșterea sa, de prigonirea dreptcredincioșilor din Roma, de fuga sa în pustie și cum a fost purtat de piatră pe ape și în două zile și două nopți a ajuns la Novgorod. Sfântul, grăind acestea, plângea cu lacrimi; deci, căzând la picioarele arhiereului îl ruga cu tot dinadinsul să nu spună nimănui de aceea, ca să nu cadă în deșarta cinstire omenească. Arhiereul Nichita, ascultând povestirile lui, era în mare mirare și spaimă, și nu îl socotea a fi om, ci înger al lui Dumnezeu. Apoi, sculându-se de la locul său, s-a întors spre rugăciune și, rugându-se din destul, a căzut înaintea cuviosului la pământ, cerând de la dânsul binecuvântare și rugăciune.

Cuviosul, căzând înaintea arhiereului, se ruga și cerea binecuvântare, numindu-se pe sine păcătos și nevrednic. Deci, amândoi au zăcut la pământ multă vreme, udându-l cu multe lacrimi. Arhiereul Nichita zicea către cuviosul: „Tu te-ai învrednicit de mare dar de la Dumnezeu, pentru că asemenea minunilor celor de demult s-a lucrat în tine. Ilie cu căruță de foc, Apostolii pe nori erau purtați în văzduh, iar pe tine te-a adus Domnul în cetatea noastră pe piatră peste ape, spre a cerceta și a binecuvânta prin tine pe poporul său cel plăcut și luminat din nou!” Cuviosul a zis către arhiereu: „Tu ești arhiereul Dumnezeului Celui Preaînalt! Pe tine te-a pus Dumnezeu stătător înaintea Lui, ca să fii rugător pentru toată lumea; deci, ție ți se cade să te rogi pentru mine, păcătosul, precum te rogi pentru toți”.

Arhiereul, sculându-se de la pământ, a ridicat și pe Cuviosul, l-a binecuvântat și i-a dat sărutare în Hristos, neputând să înceteze din lacrimi. Apoi a vorbit multe cu dânsul, îndulcindu-se de cuvintele lui cele curgătoare ca mierea. El voia să preamărească acea minune, dar după rugămintea sfântului cea cu dinadinsul, s-a oprit; căci nu cuteza să calce rugămintea celui atât de plăcut lui Dumnezeu. Arhiereul dorea ca să petreacă cu dânsul Cuviosul Antonie, până la sfârșitul vieții, dar el n-a voit, zicând: „Arhiereule al lui Dumnezeu, pentru Domnul nu mă sili; ci lasă-mă să viețuiesc în acel loc, unde mi-a poruncit Dumnezeu”. Atunci arhiereul l-a eliberat cu pace. Apoi arhiereul neîntârziat s-a dus el însuși să vadă piatra pe care a înotat și locul unde a stat plăcutul lui Dumnezeu și, văzând-o, s-a minunat de dumnezeiasca lucrare. Și degrabă a făcut cuviosului lângă malul acela o biserică mică de lemn în numele Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, a cinstitei ei nașteri; căci spre praznicul acela a adus Dumnezeu în cetatea lor pe plăcutul Său. El i-a mai făcut lângă biserică și o chilie spre adăpostirea monahilor.

După un an, aproape de piatra Cuviosului Antonie, pescarii, vânând pește în râul Volga și ostenindu-se toată noaptea, n-au prins nimic, slăbind de osteneală; apoi și-au tras la mal mrejele lor, fiind foarte mâhniți. Cuviosul, după săvârșirea rugăciunilor sale de dimineață, a mers la pescari și le-a dat lor plată, zicându-le: „Să aruncați mrejele voastre spre vânat, și orice veți afla, aceea să fie în casa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”. Dar ei nu voiau, zicând: „Toată noaptea ne-am ostenit și n-am prins nimic”. Deci, fiind siliți de rugămintea starețului, au luat plata și au aruncat mrejele în râu și au tras la mal mulțime mare de pești, încât aproape se rupeau mrejele. Între pești ei au tras și un poloboc mare, având cercuri de fier. Cuviosul Antonie a cunoscut că acela este polobocul pe care îl aruncase el în mare la Roma; deci, a zis către pescari: „Fiii mei, vedeți mila lui Dumnezeu, cum poartă grijă de robii săi! Deci, voi luați-vă peștele, iar eu, polobocul acela, căci Dumnezeu mi l-a dăruit mie, ca cele ce sunt în el să fie spre zidirea mânăstirii mele”.

Dar pescarii nu voiau să-i dea lui polobocul, și ziceau: „Noi ne-am învoit să-ți dăm ție pește, iar nu poloboc; deci, peștele este al tău, iar polobocul, al nostru, căci noi înșine l-am aruncat în apă spre pază”. Cuviosul le-a zis: „Eu nu mă voi certa cu voi, dar să mergem la un judecător”. Cuvântul acesta a plăcut pescarilor. Deci, au mers în cetate, ducând și polobocul cu ei și, stând înaintea judecătorilor, au spus cele despre vânat. Pescarii se certau pentru poloboc, spunând că este al lor; dar cuviosul a zis către judecători: „Domnilor, întrebați-i pe ei, să spună ce au pus în el, dacă polobocul este al lor”. Pescarii, fiind întrebați, nu știau ce să spună. Atunci cuviosul, fiind silit, fără voia lui a descoperit taina care era știută numai de Dumnezeu, pentru că vedea spre sine rânduiala Lui cea minunată, care ieșea la arătare.

Deci, neputând tăinui minunatul lucru al lui Dumnezeu, a zis: „Acest poloboc este al meu, dat în adâncimea mării din Roma, cu ale mele mâini păcătoase; iar cele puse în poloboc sunt vase bisericești, de aur și de argint, potire de cristal, blide și alte multe lucruri sfințite, având pe ele inscripții cu litere latinești. Afară de acestea, am mai pus în el din averile părinților mei, aur și argint, și l-am aruncat în mare, nădăjduind în dumnezeiasca purtare de grijă. Aceasta am făcut-o din pricina tulburărilor și prigoanelor ce erau acolo împotriva celor dreptcredincioși”.

Cuviosul a spus judecătorilor despre poloboc, însă n-a spus cealaltă minune despre sine, adică cum a plutit pe piatră peste ape, două zile și două nopți, fiind purtat de puterea lui Dumnezeu până la cetatea lor; și nimeni nu știa acea taină despre dânsul, decât numai Nichita, arhiereul lui Dumnezeu. Atunci judecătorii au poruncit să desfunde polobocul și au aflat așa precum le spusese starețul. Ei s-au minunat de dumnezeiasca lucrare cea minunată și preaputernică a lui Dumnezeu și de acel minunat bărbat, de Cuviosul Antonie, și au poruncit să-și ia toate acelea.

Cuviosul, luând lucrurile, le-a arătat arhiereului Nichita, spunându-i despre acestea, iar acela, minunându-se de o altă minune asemenea cu cea dintâi, a preamărit pe Dumnezeu. Cuviosul a zidit cu aurul și cu argintul ce era în poloboc, o biserică de piatră și o mânăstire mică. La început, el a adunat puțini frați, a cumpărat pământul din preajma mânăstirii și un iaz, spre vânarea de pește, pentru hrana monahilor. După aceasta, Nichita, arhiereul lui Hristos, s-a mutat către Domnul, nespunând nimănui taina cea despre Sfântul Antonie; astfel, nu a știut nimeni acestea, până la moartea lui Antonie.

După Sfântul Nichita a luat scaunul Ioan. Acela, păstorind biserica douăzeci de ani, a slăbit de bătrânețe și s-a dus la liniște. După dânsul a fost adus la arhieria Novgorodului, Cuviosul Nifon din Mânăstirea Pecersca. Acesta, având dragoste duhovnicească către Cuviosul Antonie, l-a silit să primească sfințirea preoției și puterea egumeniei. Deci, Sfântul Antonie era ales povățuitor fraților și tuturor model de viață plăcută lui Dumnezeu.

Viețuind el mulți ani și ajungând la bătrânețe, s-a apropiat de fericitul său sfârșit. Deci, chemând pe unul din monahii lăcașului său, un bărbat duhovnicesc, cu numele Andrei, i-a spus lui toate cele despre sine, ca și mai înainte arhiereului Nichita, și i-a descoperit taina pe care până atunci o ascunsese, adică cum a plutit pe piatră din Roma până la cetatea Novgorodului. Apoi, învățând pe frați și numindu-le pe Andrei egumen al lor după sine, le-a dat tuturor binecuvântarea și sărutarea cea din urmă și s-a mutat către Domnul, viețuind 80 de ani.

După moartea Cuviosului Antonie, Andrei a spus arhiereului Nifon și domnilor acelei cetăți și tuturor oamenilor, toate cele ce auziseră din gura nemincinoasă a plăcutului lui Dumnezeu, de călătoria lui cea mai presus de fire, și toți s-au minunat și au dat laudă lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii Sale.

Trecând 450 de ani, moaștele cuviosului s-au aflat nestricate; deci, s-au scos din sânul pământului și se odihnesc în nestricăciune până astăzi, dând tămăduiri celor ce se apropie cu credință de ele, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Care, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, este slăvit în veci. Amin.