Sinaxar 1 august

📑 Cuprins:

• Scoaterea Cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului
• Sfinții Mucenici Macabei și cei împreună cu dânșii
• Sfinții nouă Mucenici

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Scoaterea Cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului

Prăznuirea scoaterii cinstitei Cruci a Domnului s-a așezat în această zi, încă de pe vremea dreptcredinciosului împărat grec Manuil și a marelui domn al Rusiei, Andrei Gheorghievici. Acest praznic s-a așezat în această zi de Preasfințitul Luca, patriarhul Constantinopolului, de mitropolitul Constantin al Kievului și de Nestor, episcopul Rostovului. Deci l-au așezat pentru o pricină ca aceasta: Împăratul Manuil și marele domn al Rusiei petrecând în pace și iubire de frați, s-a întâmplat într-o zi de au ieșit la război, cel din Constantinopol împotriva turcilor, iar cel din Rostov împotriva bulgarilor, că atunci marele domn Andrei petrecea în Rostov. Bulgarii erau un popor necredincios, care se chemau așa după râul Volga (volgari), fiindcă petreceau mai jos de acest râu. Și le-a dăruit Domnul Dumnezeu la amândoi biruință împotriva potrivnicilor. Împăratul grec a biruit pe turci, iar domnul Rusiei a biruit pe bulgari și i-a supus lui, făcându-i birnici ai stăpânirii sale.

Marele domn Andrei avea obicei, când mergea la război împotriva vrăjmașilor, de lua cu sine în cetele sale, cinstita icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care avea în brațele sale pe Pruncul Cel mai înainte de veci, pe Hristos, Mântuitorul nostru. El mai lua încă și cinstita Cruce a Domnului, pe care o purtau doi preoți îmbrăcați în sfintele veșminte. Astfel ieșea la război, cu aducere de multe rugăciuni către Hristos Dumnezeu și către Preacurata Lui Maică, împărtășindu-se cu dumnezeieștile Taine ale Domnului. Cu niște arme ca acestea nebiruite se înarma mai mult decât cu săbiile și cu sulițele; deci, mai mult nădăjduia spre ajutorul Celui Preaînalt, decât spre vitejia și puterea oștirii sale, știind bine cuvântul lui David: Nu în puterea calului va voi, nici în pulpele bărbatului nu-I va plăcea. Domnul va binevoi întru cei ce se tem de Dânsul și întru cei ce nădăjduiesc spre mila Lui. Acest binecredincios domn întărea oastea sa, pe de o parte cu chipul cucerniciei sale prin rugăciuni, iar pe de alta, cu porunca spre rugăciuni. Deci, toți căzând înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a cinstitei Cruci, se rugau Domnului cu lacrimi.

Marele domn, privind spre icoană, zicea în rugăciunea sa astfel: „O, Stăpână, ceea ce ai născut pe Hristos, Mântuitorul nostru, tot cel ce nădăjduiește spre tine, nu va pieri; deci, și eu, robul Tău, te am pe Tine, după Dumnezeu, zid și acoperământ, iar Crucea Fiului tău, armă ascuțită împotriva vrăjmașilor. Roagă pe Mântuitorul lumii, pe Care îl ții în brațele tale, ca să fie puterea Crucii ca un foc, arzând fețele potrivnicilor, care doresc război cu noi; iar folosirea ta cea atotputernică să ne ajute nouă și să calce pe vrăjmașii noștri”. După această rugăciune, sărutând ei sfânta icoană și cinstita Cruce, toți au pornit cu îndrăzneală împotriva vrăjmașilor, și astfel le-a ajutat lor Domnul cu puterea Crucii, iar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu le-a ajutat lor cu mijlocirile sale cele către Dumnezeu.

Marele domn, având totdeauna un obicei ca acesta, a ieșit cu oastea sa într-o rânduială ca aceea împotriva bulgarilor – precum de demult marele împărat Constantin a purtat semnul Sfintei Cruci înaintea oastei – și, mergând la câmp, s-a luptat cu oștirea bulgărească. Deci, biruindu-i, au venit după dânșii și au luat și patru cetăți ale lor, precum și a cincea, anume Vrehimul, de la râul Kamii. Când s-a întors de la lupta cu păgânii, în cortul său, a văzut ieșind din icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu o strălucire luminoasă ca focul, care strălucea peste toate cetele. Aceasta a fost în luna august, în ziua întâi. De aceea, marele domn, luând iarăși mai mare bărbăție și mai multă îndrăzneală, și-a întors puterea sa împotriva păgânilor și a ars cetățile acelea cu foc, încât a lăsat pământul acela pustiu; iar asupra celorlalte cetăți ce rămăseseră a pus dajdie, apoi s-a întors înapoi cu prăznuire.

Asemenea și Manuil, împăratul grecilor, care ieșise cu oastea sa împotriva turcilor, a văzut tot atunci aceeași minune, adică niște raze de foc ce ieșeau din icoana Preacuratei Fecioare, pe care o avea cu cinstita Cruce în cetele sale. Cu aceasta el a biruit în acea zi puterea turcilor. Deci, ei s-au înștiințat unul pe altul prin epistolă de biruința lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, împotriva vrăjmașilor, și de strălucirea cea minunată pe care o văzuseră ieșind din chipul Mântuitorului și au preamărit pe Dumnezeu. Sfătuindu-se cu arhiereii lor cei mai mari, au așezat prăznuire în ziua întâi a lui August, dând mulțumire lui Hristos, Mântuitorul, și Preacuratei Lui Maici. Pentru pomenirea puterii Sfintei Cruci, prin care, fiind înarmați, au biruit pe vrăjmași, ei au poruncit ca să scoată preoții cu mâinile lor cinstita Cruce din Sfântul Altar și să o pună în mijlocul bisericii, să se închine ei toate popoarele creștine și cu dragoste să o sărute, preamărind pe Hristos Domnul, Care a fost răstignit pe dânsa. Arhiereii au mai poruncit să facă și sfințirea apei. Deci, de atunci s-a numit prăznuirea aceasta, „Scoaterea Cinstitei Cruci”. Când se scoate la pâraie, la fântâni și la izvoare Crucea Domnului, trebuie să se scoată împreună și cu sfintele icoane.

Așadar, să prăznuim, fraților, lăudând și mulțumind Preamilostivului Dumnezeu, Mântuitorului nostru Iisus Hristos și Maicii Lui celei fără de prihană, Stăpâna noastră cea binecuvântată Fecioara Maria, și slăvita Cruce să o cinstim cu dreaptă credință. Să prăznuim cu cucernicie și cu plăcere dumnezeiască, având între noi pace și dragoste, mângâind cu milostenie pe cei săraci, depărtându-ne de toate lucrurile cele rele și luând aminte la frica lui Dumnezeu. Astfel, plăcând Ziditorului și Stăpânului nostru, să ne învrednicim prăznuirii celei veșnice, împreună cu toți sfinții, în ziua aceea, în care se va arăta pe cer semnul Fiul Omului, adică cinstita Lui Cruce, care va merge înaintea Celui ce va să vie cu slavă și cu putere multă, ca judecător al viilor și al morților.

Acela va străluci pe toți drepții cu străluciri luminoase și dătătoare de bucurie. După săvârșirea judecății, va merge înaintea tuturor cetelor sfinților, povățuindu-i în Împărăția cerului. Atunci vor prăznui, dănțuind în vecii cei fără de sfârșit, toți sfinții, cu care și pe noi, păcătoșii, să ne numere, Preamilostivul Hristos Mântuitorul nostru, cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Amin.

Sfinții Mucenici Macabei și cei împreună cu dânșii

Mai înainte de a începe povestirea pătimirii sfinților mucenici – care s-a scris pe pământ în cărțile Macabeilor, iar la ceruri în cărțile vieții veșnice -, este lucru cuviincios să povestim, pe scurt, ca o înainte cuvântare, începutul tulburării Ierusalimului, care a fost în anii aceia, și a prigonirii celor ce păzeau cu dreaptă credință legea lui Dumnezeu. Această prigonire s-a ridicat mai întâi de către învățătorii cei mincinoși ai legii și de către arhiereii Ierusalimului, iubitori de stăpânire. Apoi, prin voința lui Dumnezeu care se mâniase, s-au înmulțit limbile cele necurate care stăpâneau pe evrei, și care au umplut de sânge și de urâciuni Sfânta Cetate și sfințenia lui Dumnezeu.

După marea și înfricoșata dărâmare a Ierusalimului de către Nabucodonosor, împăratul Babilonului, care s-a întâmplat în zilele lui Sedechie, împăratul iudeilor, despre care se scrie în viețile sfinților Prooroci Ieremia și Iezechiel, trecând șaptezeci de ani și poporul iudeu întorcându-se din robie, prin milostivirea lui Dumnezeu, atunci Ierusalimul împreună cu templul Domnului s-au înnoit cu frumoase și puternice zidiri. Cu toată buna podoabă s-a încuviințat sfințenia Domnului, după asemănarea celei dintâi, precum despre aceasta se povestește pe larg în cartea lui Neemia și a lui Ezdra. Deci, popoarele lui Dumnezeu, înmulțindu-se, locuiau în Palestina ca și mai înainte, iar Sfânta Cetate înflorea în legea lui Dumnezeu prin buna credință și prin liniște, multă vreme îndreptându-se de boierii și de judecătorii lor care stăpâneau peste dânșii, măcar că erau sub stăpânirea împăraților păgâni. Ei erau în slavă și în cinste dinspre toți; căci și împărații neamurilor și mulți stăpânitori, deși erau închinători de idoli, însă cinsteau pe Dumnezeul lui Israel, trimiteau daruri în Ierusalim la templul Domnului și pe arhiereii lui Dumnezeu îi aveau în mare cinste, precum a făcut Alexandru, împăratul Macedoniei, care, întâmpinând și văzând pe Ada arhiereul, i s-a închinat lui până la pământ; apoi, intrând în cetate și în templu, au adus daruri și jertfe Domnului Savaot.

Același lucru, după dânsul, l-au făcut și alți stăpânitori elinești. Ptolomeu Filadelful, împăratul Egiptului, a trimis multe daruri bisericii Domnului din Ierusalim și a scris către Eleazar arhiereul, rugându-l să-i trimită cărțile Legii Domnului și bărbați înțelepți, ca să le poată tălmăci din limba evreiască în limba elinească. După dânsul, un alt Ptolomeu, care se numea Filopator, împăratul Egiptului, biruind puterea lui Antioh cel Mare, împăratul Siriei, și, venind în Iudeea, a intrat în templu Domnului din Ierusalim și a adus jertfă de mulțumire adevăratului Dumnezeu. Asemenea a făcut și marele Antioh, după ce a biruit puterea Egiptului; s-a dus în Ierusalim la închinarea cerescului Dumnezeu și a adus în sfântul templu mulțumire Domnului cu jertfe. El a dăruit arhiereului mai multe daruri, precum și celorlalți mai mari ai iudeilor.

Într-o cinstire ca aceasta era Ierusalimul din partea păgânilor, asemenea era și templul Domnului. Despre aceasta se pomenește în Sfânta Scriptură, unde se scrie astfel: Înșiși împărații cinsteau locul și preamăreau templul cu multe daruri. O cinste ca aceasta a Ierusalimului a fost până când cei mai mari viețuitori ai lui, petrecând în frica lui Dumnezeu, păzeau Legea Domnului și petreceau viață plăcută Lui. Însă, după ce s-au abătut la fărădelegi, atunci toate relele, ca și mai înainte, s-au abătut asupra lor.

Începutul răului a fost astfel: În zilele dreptului și sfântului arhiereu Onia, care era fiu al dreptului Simon arhiereul, cel lăudat în cărțile lui Sirah, și pe vremea împărăției lui Seleuc, fiul marelui Antioh ce domnea peste Siria, era în Ierusalim un bărbat oarecare, anume Simon, din seminția lui Veniamin. Aceluia îi era încredințată cârmuirea averilor templului, a slujitorilor, și dregătoria ostașilor rânduiți spre paza templului. Fiind el mândru și plin de răutate, se împotrivea totdeauna arhiereului și făcea oarecare răutăți în popor. Deci, nesuferind el certările și sfătuirile care i se făceau adeseori de arhiereu, s-a gândit să facă supărare nu numai arhiereului, dar și templului. Drept aceea, ducându-se la Apolonie, voievodul țării Siriei și Feniciei, i-a spus despre adunarea sinedriului și despre bogăția care este în cămările casei Domnului; și i-a mai spus că se păzește, împreună cu cele bisericești, o vistierie nespus de mare a poporului cel de obște, și zicea că toate acelea pot să cadă în mâinile împăratului.

Voievodul a înștiințat despre aceasta pe împărat, iar acela, ca un iubitor de aur ce era, a trimis îndată la Ierusalim cu putere de oaste pe Eliodor, vistiernicul bogățiilor împărătești, ca să ia de acolo vistieriile cele bogate care se aflau în templu, și să le aducă la împărăție. Eliodor ducându-se, când a început a îndrăzni să facă silă templului și să jefuiască averile ei, care erau adunate pentru hrănirea săracilor, a străinilor, a văduvelor și a sărmanilor, ce a pătimit? Despre aceasta se scrie pe larg în a doua carte a Macabeilor, în capitolul al treilea: „A fost bătut cumplit de îngeri, aproape să moară și, nesporind nimic, s-a întors la cel ce l-a trimis”.

Apoi, nu după multă vreme, a pierit împăratul Seleuc, ucis de ai săi. După el a luat împărăția cel mai rău la obicei, un frate bun al lui, cu numele Antioh, cu porecla Epifanis, adică luminos, dar care mai mult era numit de alții Epimanis, adică nebun, pentru că s-a sculat cu nebunie împotriva lui Dumnezeu cel adevărat și împotriva sfințeniei Lui, făcându-se chip al lui Antihrist.

În împărăția lui Antioh s-a început cea mai mare tulburare în Ierusalim. Un frate al arhiereului, anume Iason, dorind să aibă dregătoria arhierească, a mers la împărat și i-a dat mult aur, cumpărând stăpânirea Ierusalimului. Acel ticălos iubitor de stăpânire, vrând să placă împăratului, s-a alipit de păgâni și se făgăduia să aducă poporul evreiesc la păgânism. Astfel, câștigând stăpânire de la împărat, a izgonit de la arhierie pe Sfântul Onie, fratele său și, făcându-se singur arhiereu, a început a strica legile cele bune ale cetății și a aduce înăuntru păgâneștile fărădelegi.

El a zidit la marginea Muntelui Sionului o priveliște și școli elinești, făcătoare de născocite înțelepciuni, de lupte tinerești și de jocuri; iar pe tinerii care se deprindeau la acelea i-a rânduit să petreacă în casele desfrânatelor; căci poruncise să fie în sfânta cetate, împotriva legii, și femei destrăbălate, ca, fără de opreală, după obiceiul elinesc, să se săvârșească poftele trupești. Astfel, băgând în Ierusalim necurăția elinească, pe mulți i-a întors de la dreapta cinstire de Dumnezeu. Pe preoți i-a făcut să lase templul lui Dumnezeu și să ia aminte la priveliște, la alergări de cai, la lupte și la toate jocurile și neorânduielile păgânești, cu care, înșelându-se cei tineri și fără de minte, lăudau legile și obiceiurile elinești. Deci, părăsind legea lui Dumnezeu, se plecau cu înlesnire la fărădelegea păgânilor. Cei ce erau înțelegători și adevărați iubitori ai dreptei credințe, văzând fărădelegile care se făceau, suspinau pentru călcarea legii Domnului și pentru spurcarea sfintei cetăți și plângeau pentru pierzarea poporului de un neam cu dânșii, care mergea în urma lui Iason, povățuitorul cel orb.

Acela, pentru iubirea de stăpânire, a părăsit pe Dumnezeu și legea Lui cea sfântă și a vândut libertatea bunei credințe părintești; deci, o sminteală și împiedicare ca aceasta a făcut poporului lui Dumnezeu. Acel Iason, arhiereu mincinos, fiind trei ani în stăpânire, a fost izgonit de altul, asemenea lui, iubitor de stăpânire și iubitor de păgânătate elinească, cu numele Menelae; și ceea ce i-a făcut el mai înainte fratelui său cel drept, tot aceea a pătimit el însuși. Acel Menelae, dând mai mult aur împăratului, a luat arhiereasca stăpânire și a izgonit pe Iason, iar Sfântului Onie, cel dintâi arhiereu, i-a mijlocit ucigașa moarte de la păgâni.

Dar, nepetrecând mult la arhierie, în același chip, a pătimit și izgonire. Căci Lisimah, fratele lui, umplând mâinile împăratului cu mită, a câștigat arhieria. Dar și el, răpind tâlhărește vasele și furând aurul bisericesc, a fost ucis de popor și, Menelae, fratele său, iarăși a luat de la păgânul împărat stăpânirea arhierească.

Făcându-se în Ierusalim niște neorânduieli și tulburări ca acestea, din zi în zi se înmulțea păgânătatea elinească, iar fărădelegile făcându-se la arătare, se necinstea Dumnezeu. Deci, i s-a apropiat izbândirea lui cea cu dreaptă judecată și s-a făcut un semn minunat, vestind mai înainte mânia lui Dumnezeu, care venea asupra cetății. S-au văzut în văzduh niște cete de oaste adunându-se la război, ostași îmbrăcați cu haine de aur, având coifuri pe capetele lor, în mâini săbiile trase și sulițe, și astfel alergau pe cai. Deci, se tăiau cu săbiile unul pe altul; alții ridicau sulițele și pavezele, iar alții se însăgetau cu sulițe. Ei făceau diferite lupte și războaie și ieșea strălucire din arme și din zale în chipul aurului.

Acea vedere era înfricoșată și înspăimântătoare. Ea s-a arătat până la patruzeci de zile și tot poporul era în mare cutremur și în nepricepere, zicând în sine: „Ce să fie aceasta?” În acea vreme a venit o veste mincinoasă în Ierusalim despre moartea împăratului, ca și cum ar fi murit în războiul Egiptului; pentru că atunci se dusese să se lupte împotriva Egiptului. Ierusalimitenii care erau dreptcredincioși s-au bucurat și dănțuiau cu veselie, socotind că într-adevăr a pierit acel rău și păgân împărat, apoi, înștiințându-se că n-a murit, ci este viu și se întoarce din Egipt în Siria, s-au sfătuit să lepede de pe dânșii jugul lui și să nu-i mai slujească; deci s-au pregătit să se împotrivească lui. Împăratul, înștiințându-se de toate acestea, s-a umplut de multă mânie și a plecat cu oastea sa spre Ierusalim. Atunci ierusalimitenii au închis cetatea împotriva lui, însă nu au putut să se împotrivească puterii lui, de vreme ce era neunire între cetățeni; pentru că unii dintr-înșii, care se abătuseră spre elinism, erau prieteni ai împăratului, iar mai vârtos Menelae, mincinosul arhiereu.

De aceea, împăratul a luat cetatea cu puterea sa de oaste și a poruncit ostașilor să ucidă fără de cruțare pe toți cei ce se vor întâmpla pe ulițele cetății; apoi, intrând prin case, să înjunghie pe bărbați și pe femei, pe bătrâni, pe tineri și pe prunci. Numărul celor uciși în cele trei zile a fost optzeci de mii, iar al celor legați și aruncați în temniță, patruzeci de mii. Mulți din acei cetățeni au fost dați în robia ostașilor, care au îndrăznit a intra cu mândrie în templul Domnului, având înainte conducător pe Menelae, care se făcuse vânzătorul patriei și al legii. Deci au luat altarul cel de aur, sfeșnicul de aur, cădelnițele de aur și toate vasele cele de mult preț ce erau date de alți împărați spre înfrumusețarea templului. Au luat catapeteasma, coroanele și toată podoaba cea de aur și vistieriile cele tăinuite pe care le-au găsit de aur și argint, pe toate le-au luat. Pustiind și spurcând templul lui Dumnezeu și umplând cetatea de sângiuiri, de risipire și de multă tânguire, s-au întors în Antiohia, lăsând în Ierusalim și în toată Iudeea, chinuitori mai cumpliți decât ei, spre muncirea poporului lui Israel.

După câtăva vreme, împăratul Antioh a scris la toată împărăția sa poruncă, ca toate popoarele din toate semințiile să fie una cu dânsul, ținându-se împreună de zei și de legile elinești. Toate neamurile s-au plecat la porunca împăratului și mulți din iudei s-au supus aceluia, au jertfit idolilor și au spurcat sâmbetele lor. După câteva zile, împăratul a trimis la Ierusalim pe unul din sfetnicii săi, bărbat bătrân și de neam atenian, ca să silească pe toți evreii să se lepede de legile lor părintești, să se închine idolilor și să guste din cele jertfite lor; dar mai ales le-a poruncit să-i silească să mănânce carne de porc, de la care îi oprește legea evreiască. El a mai poruncit ca templul Domnului să o facă capiște idolească, schimbându-i numele ei în capiștea lui Zeus al Olimpului, iar pe idolul Zeus să-l pună în locul cel sfânt.

Deci, trimisul acela, venind cu oaste în Ierusalim, împlinea porunca împăratului, spurcând cu jertfe necurate sfințenia lui Dumnezeu și silind poporul Lui la păgânătatea aceea. Deci, mulți evrei mici la suflet au alergat cu sârguință la jertfele idolești; însă cei care erau statornici în credință au fugit în munți și în pustii, ascunzându-se în peșteri și în prăpăstiile pământului, temându-se de chinuri și ferindu-se de spurcăciunile idolești. Alții, fiind prinși, erau duși cu sila în ziua nașterii împăratului și în celelalte praznice elinești urâte lui Dumnezeu, spre a aduce jertfă; dar erau și mulți din acei care nu voiau să se supună la porunca cea necurată. Și era frică mare peste toate popoarele, dar nimeni nu îndrăznea să se numească iudeu, să țină sâmbăta, să taie împrejur pe fiii lor, nici să facă ceva după legea lui Moise, pentru că toți vedeau înaintea ochilor lor chinurile și moartea care îi aștepta.

În vremea aceea, două femei evreice au fost pârâte la trimisul acela, cum că pruncii pe care i-au născut, i-au tăiat împrejur, după legea lor. Atunci, muncitorul a poruncit să le prindă și, spânzurându-le pruncii de grumaji lor, să le poarte, spre batjocură, prin cetate; apoi au fost aruncate jos de pe zidurile cetății într-o groapă, luând astfel sfârșitul cel mucenicesc împreună cu fiii lor.

Alții dintre iudei se adunaseră prin peșterile cele din jurul cetății, ca să-și prăznuiască în taină ziua sâmbetei, despre care înștiințându-se tiranul, a poruncit ca pe toți să-i ardă în foc. După aceasta a fost prins unul din cei mai mari cărturari, cu numele Eleazar și cu rânduiala preot, bătrân de ani, cu cinstea feței bine împodobit, înfrumusețat cu căruntețile și cu înțelepciunea. El era știut de toți ca un bun învățător de lege în Ierusalim, fiind unul din cei șaptezeci și doi de tâlcuitori, care a tălmăcit cărțile evreiești în limba elinească, după porunca lui Ptolomeu Filadelful, împăratul Egiptului. Despre pătimirea acestui cinstit bătrân Eleazar se povestește astfel:

Fiind adus înaintea păgânului, când îi băga în gură cu sila carne de porc ca să mănânce, voia mai bine să-și aleagă moartea cea slăvită și mucenicească pentru legea Domnului, decât viața cea necinstită și hulită, întru mânierea lui Dumnezeu. Deci, mergând de voie la chinuri, scuipa din gură carnea cea spurcată de care se atinsese și se dădea pe dânsul chip celorlalți evrei temători de Dumnezeu care voiau să moară pentru Legea Lui, învățându-i un singur lucru, că nu se cade a îndrăzni la păcat, nici să mânie cu fărădelege pe Dumnezeu pentru această vremelnică viață, care este iubită de oameni.

Unii din păgâni, arătându-se miloși față de Eleazar pentru cunoștința cea de demult cu dânșii, îi aduceau în taină cărnuri, nu de porc, ci de alte animale neoprite de lege, și-i ziceau la ureche: „Primește acestea în locul celei de porc și mănâncă înaintea tuturor, ca și cum ar fi de porc, ca toți, văzându-te că mănânci carne, să creadă că mănânci carne de porc, cum poruncește împăratul, că numai așa vei scăpa de chinuri și de moarte!” Dar binecunoscătorul și plăcutul lui Dumnezeu bătrân, îndată a răspuns către dânșii, zicând: „Mai bine îmi este ca îndată să mă arunc în iad, decât să mânii pe Dumnezeul meu prin călcarea Legii Lui celei sfinte; nici nu se cuvine vârstei noastre celei bătrâne să ne fățărnicim spre sminteala tinerilor celor mulți. Căci dacă tinerii mă vor vedea făcând aceasta, la care voi mă sfătuiți să fac, vor zice: „Iată, Eleazar la adânci bătrâneți a lăsat legea părintească și s-a lipit de păgâni!” Așa că dânșii, pentru fățărnicia mea, se vor depărta de la Dumnezeul cel adevărat și vor pieri; deoarece, căutând la mine, vor începe a defăima legea lui Dumnezeu și a se abate la păgâneasca lege elinească, înșelându-se de iubirea vieții cea de puțină vreme; iar eu voi aduce prihană asupra bătrâneților mele, făcându-mă pricinuitor pierzării atâtor suflete. Deci, chiar de mă voi izbăvi de muncile acestea, însă de muncile Atotputernicului Dumnezeu nu voi putea scăpa, nici viu, nici mort. Mai bine să mor acum, ca, prin răbdare bărbătească, să-mi împodobesc bătrânețile mele, iar celor tineri să le las după mine pildă bună, când, cu mărime de suflet și tărie, voi pătimi pentru cinstitele legi”.

Astfel grăind, Sfântul Eleazar a fost tras spre chinuire; iar aceia care mai înainte se arătau că se milostivesc spre dânsul, s-au schimbat pentru cuvintele lui spre mânie și iuțime. Deci, preotul lui Dumnezeu a fost muncit cu multe chinuri și bătut cumplit. Fiind aproape mort, a suspinat și a zis către Dumnezeu: „Cel ce toate le știi și spre toți privești, Doamne, Tu știi că, putând să mă izbăvesc de moarte, am suferit de bună voie aceste munci și am răbdat cu trupul durerile cele grele, însă cu bucurie și cu dragoste le primesc pe ele, deoarece pătimesc pentru slava sfântului Tău nume”. Aceasta zicând, s-a sfârșit, lăsând pildă de urmat, nu numai celor tineri, ci și la tot poporul, pomenirea morții lui.

 

*

Să se adauge în cărțile bisericești și aceasta spre pomenirea lui: după cumplita bătaie, au turnat peste rănile lui oțet cu miros greu și l-au aruncat în foc. Iar el, rugându-se lui Dumnezeu, ca sângele și moartea lui pentru neamul evreiesc să fie primite, și-a dat sufletul său.

După sfârșitul cel mucenicesc al Sfântului Eleazar, au fost prinși, împreună cu maica lor, șapte frați de neam cinstit și, ca unii ce erau de bun neam, au fost trimiși la împărat în Antiohia spre cercetare. Ei au fost siliți, împotriva legii evreiești, să mănânce carne de porc. Mâncarea cărnii de porc pentru evrei era în acea vreme semn de depărtarea de Domnul Savaot, în care credeau ei, și dovadă de păgânătate, la care se abăteau evreii cei mici la suflet. Acești șapte frați, fiind ucenicii preotului Eleazar, învățătorul Ierusalimului, acela care a pătimit mai înainte, și pomenind învățătura lui cu bine, au stat cu mărime de suflet întru buna lor credință și nu s-au supus poruncii împăratului, nevrând să-și calce legea. De aceea i-au bătut cu vine de bou și i-au muncit mult. Despre muncirea și îndrăzneala lor cea cu bărbăție înaintea chinuitorului, dumnezeiasca Scriptură povestește astfel în cartea Macabeilor:

Unul din Macabei, care era mai întâi, a zis către împărat astfel: „Ce voiești să întrebi și să înveți de la noi? Fiindcă suntem gata a muri, decât a călca legile cele împărătești”. Împăratul, mâniindu-se, a poruncit să ardă niște tigăi și căldări. Acelea fiind înfierbântate, a poruncit ca celui ce era între dânșii mai vorbăreț la cuvânt să-i taie limba, să-i jupoaie pielea de pe trup și să-i taie marginile mădularelor trupești; iar frații ceilalți și maica lor să privească. După ce îi tăiase toate mădularele, a poruncit să-l bage în foc și să-l frigă în tigaie, deși abia mai sufla. Aburii înălțându-se din tigaie, toți ceilalți, împreună cu maica lor, îl îndemnau să moară cu bărbăție, și-i ziceau astfel: „Domnul Dumnezeu vede și se mângâie de adevărul nostru, precum de față a arătat Moise prin cântarea care mărturisește, zicând: Și pentru robii Săi se va mângâia.

Cel dintâi murind în acest fel, pe al doilea l-a scos spre batjocură; deci și acestuia i-a jupuit pielea cu perii de pe cap, întrebându-l: „Vei mânca carne de porc mai înainte de a se schingiui trupul tău?” El, răspunzând cu glas părintesc, a zis: „Nu”. De aceea și acesta a fost chinuit, ca și cel dintâi. Când era în suflarea cea de pe urmă, a zis: „Tu, preaticălosule, ne pierzi pe noi din viața aceasta de acum, iar Împăratul lumii ne va învia întru învierea vieții veșnice, pe noi, cei omorâți pentru legile Sale”. După aceasta a fost batjocorit al treilea; deci, cerându-i limba, el a scos-o afară îndată și, întinzându-și mâinile cu îndrăzneală și cu bărbăție, a zis: „Acestea le-am câștigat din cer și pentru legile Lui le defăimez; deci nădăjduiesc să le iau de la Dânsul”. Împăratul singur și cei ce erau cu dânsul se minunau de mărimea de suflet a tânărului, că întru nimic nu socotea chinurile.

Acesta sfârșindu-se, păgânii au luat pe al patrulea și l-au muncit asemenea. Iar când era aproape de moarte, a zis astfel: „Mai bine uciși de oameni să așteptăm nădejde de la Dumnezeu, ca să fim iar înviați de Dânsul, căci pentru tine nu va fi înviere!” După aceasta au adus pe al cincilea și l-au muncit și pe el. Acela, căutând spre dânsul, a zis: „Fiind stricăcios, ai stăpânire peste oameni și faci ceea ce voiești, însă să nu socotești că neamul nostru este părăsit de Dumnezeu. Tu să mai aștepți și vei vedea stăpânirea Lui cea mare, cum te va munci pe tine și seminția ta”. După aceasta a adus pe al șaselea; și acela, fiind aproape să moară, a zis: „Nu te înșela în zadar că noi pătimim acestea pentru că am greșit Dumnezeului nostru; iar tu să nu socotești că ești nevinovat, începând a te lupta cu Dumnezeu”.

Dar maica cea fără de măsură minunată și vrednică de buna pomenire, văzând pe cei șapte fii pierind într-o singură zi, răbda cu bărbăție, pentru nădejdea în Domnul și îndemna pe fiecare din ei cu glas părintesc, fiind plină de vitejească înțelepciune. Deci, întărind gândul femeiesc cu suflet bărbătesc, zicea către dânșii: „Nu știu cum v-ați arătat în pântecele meu, pentru că nu v-am dat eu duh și viață, nici n-am alcătuit mădularele fiecăruia; ci Făcătorul lumii, care a zidit neamul omenesc, Acela care a dat viață tuturor, vă va da iarăși duh și viață cu mila sa, căci vă defăimați pe voi singuri pentru legile Lui”.

Lui Antioh părându-i că este defăimat și trecând cu vederea glasul de ocară, cel mai tânăr fiind încă viu, îl sfătuia nu numai cu cuvintele, dar îl întărea și cu jurământ, că-l va face bogat și fericit, dacă se va depărta de la legile părintești; îl va face prietenul lui și-i va încredința averi. Tânărul neluând aminte nicidecum la acestea, împăratul a chemat-o pe maica sa și a îndemnat-o să-i fie tânărului sfătuitoare spre scăpare. El stăruind mult, ea a făgăduit că va sfătui pe fiul său; dar ea, plecându-se către dânsul, a râs de cumplitul chinuitor și a zis cu glas părintesc: „Fiule, miluiește-mă pe mine, care nouă luni te-am purtat în pântece, te-am hrănit cu lapte doi ani, te-am crescut, te-am adus la această vârstă și ți-am suferit durerile creșterii; te rog să cauți spre cer și spre pământ și, văzând toate cele dintr-însele, să cunoști că Dumnezeu le-a făcut pe toate din nimic, și neamul omenesc tot așa l-a făcut. Să nu te temi de acest flămând de carne, ci, fiind vrednic fraților tăi, să primești moartea, ca să primești milă împreună cu frații tăi!”

Ea grăind acestea, tânărul a zis: „Pe cine așteptați? Nu voi asculta porunca împăratului, ci voi asculta porunca legii date părinților noștri prin Moise; iar tu, fiind aflător de toate răutățile asupra iudeilor, nu vei scăpa de urgia lui Dumnezeu, pentru că noi pătimim acestea pentru păcatele noastre! Dacă Domnul nostru Cel viu S-a mâniat puțin spre înfricoșare și învățătură, apoi iarăși Se va milostivi spre robii Săi. Iar tu, nelegiuitule și spurcatule mai mult decât toți oamenii, nu te înălța în zadar, îngâmfându-te prin nădejdea cea deșartă, înălțându-ți mâna asupra robilor Lui cerești, pentru că n-ai scăpat încă de judecata lui Dumnezeu; căci frații noștri, răbdând puține dureri după legea lui Dumnezeu, au câștigat viața cea veșnică; iar tu, cu judecata lui Dumnezeu, vei lua pedeapsa cea dreaptă, după mândria ta. Eu îmi dau sufletul și trupul pentru legile părintești, precum și-au dat și frații mei. Eu chem pe Dumnezeu, ca degrab să fie milostiv asupra lui Israel; iar tu, cu muncirea și cu bătaia, vei mărturisi că numai unul este Dumnezeu. La mine și la frații mei va înceta mânia Atotțiitorului, adusă cu dreptate asupra a tot neamul nostru”.

Împăratul, aprinzându-se de mânie asupra lui mai cumplit decât asupra celorlalți, suferea ocărârea cu amar. Deci și acesta a fost ucis și s-a mutat curat din viață, nădăjduind spre Domnul.

Văzând aceasta fericita maică, al cărei nume era Solomonia, s-a umplut de veselie negrăită, că și-a trimis fără prihană înaintea lui Dumnezeu pe cei șapte fii ai săi. Apoi, stând deasupra trupurilor lor, și-a întins mâinile în sus și, rugându-se cu lacrimi fierbinți, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Astfel s-a sfârșit maica cu fiii săi. S-au sfârșit punându-și sufletele pentru legea Atotțiitorului Dumnezeu.

Apoi Dumnezeu s-a milostivit spre neamul evreiesc pentru vărsarea sângelui robilor săi; căci a ridicat între evrei pe un bărbat viteaz, cu numele Iuda, din neamul preoțesc, care se chema Macabeul. Acela, cu putere ostășească, s-a împotrivit bărbătește păgânului împărat Antioh și, biruindu-l, a izgonit pe voievozii lui și a ucis pe mulți din cei ce se abătuseră la păgânătatea elinească, și a curățat templul Ierusalimului de spurcăciunile idolești, precum povestesc pe larg cărțile Macabeilor. Antioh, pedepsindu-se cu dreapta judecată a lui Dumnezeu, încă din această viață de acum, a început el a pătimi muncile cele cumplite; căci, fiind lovit de bubă netămăduită, îl umpluseră viermii și ieșea din trupul său o duhoare nesuferită. Atunci ticălosul acela, după proorocia mucenicului celui mai tânăr, a mărturisit pe Dumnezeul lui Israel, pe care mai înainte Îl hulea, și a început a căuta pe Cel care-l prigonea; dar n-a câștigat milă de la Dumnezeu, căci el n-a făcut milă oamenilor. N-a aflat loc de locuit și cel rău a pierit cu sunet. Deci, Atotputernicul Dumnezeu era preamărit atunci, și acum se preamărește de toate neamurile și de-a pururea preamărit va fi întru toți vecii. Amin.

Notă – Numele acestor șapte frați sfinți mucenici, frați după trup, nu s-au pus înăuntrul istoriei acesteia pentru pătimirea lor; pe de o parte pentru că în dumnezeiasca Scriptură a cărții Macabeilor nu sunt puse, iar pe de altă parte, pentru că la alți povestitori se află numele acestora nepotrivite. În Prolog și în Sinaxarul lunilor se numesc așa: Avim, Antonin, Gurie, Eleazar, Evseon, Alim și Marcel. Iar în cel evreiesc, vrednic de credință al faptelor celor mai vechi, cum și povestitorul și scriitorul pe larg al pătimirii sfinților acestor mucenici, Iosif Flaviu, care a viețuit în zilele lui Vespasian, împăratul Romei, scrie astfel despre frații Macabei:

Cel dintâi se cheamă Macabeu; al doilea, Aver; al treilea, Mahir; al patrulea, Iuda; al cincilea, Ahaz; al șaselea, Aret, și al șaptelea, Iacov. Deci, mai vrednică de credință este povestirea acestuia, decât cea scrisă în Prolog și în Sinaxare, de vreme ce în acelea nu se află nume evreiești, ci elinești, precum Antonin și Marcel, cu care nu se cădea atunci evreilor ierusalimiteni să se numească. Dar, de vreme ce s-a aflat de nepotrivirea numelor, de aceea n-am vorbit despre ele, pe care singur Dumnezeu le știe mai bine, ca Cel ce le-a scris în cartea vieții; iar nouă ne ajunge să ne folosim din bărbăteasca lor pătimire pentru legea lui Dumnezeu.

Sfinții nouă Mucenici

Sfinții nouă mucenici au trăit în vremea împărăției lui Dioclețian și a ighemonului Flavian, în Perga Pamfiliei, fiind creștinați de moșii lor. Mineon era teslar, iar ceilalți plugari. Având toți un gând, și bun sfat sfătuindu-se, se duseră la lupta muceniciei, socotind pentru Hristos, toate ale lumii deșarte. Sosind la capiștea Artemidei, într-o noapte au stricat toți idolii câți au găsit acolo.

Fiind prinși și aduși la întrebare înaintea ighemonului, au fost rău bătuți, arși pe coaste și strujiți cu unghii de fier până la oase, arzându-le subțiorii cu făclii, apoi, scoțându-le ochii cu țepușe, au fost băgați în temniță, poruncind tiranul să nu le dea nici de mâncare, nici de băut, nici altă căutare să aibă. De aceea, peste puțină vreme, au fost dați la fiare ca să-i mănânce, care, venind cu blândețe la ei, nu le-au făcut nimic.

Mirându-se toți de aceasta și strigând „Mare este Dumnezeul creștinilor”, îndată s-a pogorât din cer tunete și fulgere cu ploi grele, amestecate cu grindină. Apoi s-a auzit un glas dumnezeiesc, care i-a chemat pe sfinți, iar ei, auzind, s-au bucurat. Atunci ighemonul a poruncit să li se taie capetele, și așa au primit cununa muceniciei. Numele acestora sunt: Leontie, Atghie, Alexandru, Chindeu, Nisitei, Chiriac, Mineon, Catun și Evclei.