Sinaxar 14 iunie

📑 Cuprins:

• Sfântul Prooroc Elisei
• Sfântul Sfințit Metodie, Patriarhul Constantinopolului
• Cuviosul Nifon, din Athon

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Prooroc Elisei

Sfântul Prooroc Elisei era de neam din cetatea Avelmeula și fiul lui Safat, care se trăgea din seminția lui Ruvim. El, de la naștere s-a arătat mare făcător de minuni; pentru că la nașterea lui era o juncă de aur în Siloam, căreia israelitenii, care se întorseseră spre închinarea de idoli, îi aduceau jertfele lor și i se închinau ca unui Dumnezeu; acea vițelușă fiind fără de suflet, în ceasul nașterii lui Elisei a mugit așa de tare, încât s-a auzit până la Ierusalim glasul ei.

De acest lucru minunându-se toți foarte mult, un preot oarecare, fiind plin de Duhul Sfânt, a zis: „Astăzi s-a născut un mare prooroc al lui Dumnezeu, care va strica pe idolii cei ciopliți și va sfărâma pe cei puternici”. După ce Elisei s-a făcut bărbat desăvârșit, își petrecea viața sa în curăția fecioriei, pentru a fi mai plăcut lui Dumnezeu. El a fost chemat la proorocie în acest fel: „Elisei ara pământul cu douăsprezece perechi de boi, iar Sfântul Prooroc Ilie era la Horeb, vorbind cu Dumnezeu. Și i-a poruncit lui Ilie să se ducă și să facă prooroc în locul său pe Elisei. Sfântul Ilie, ducându-se, a găsit pe Elisei arând, și, punând cojocul său pe dânsul, i-a spus voia Domnului, adică să fie prooroc în locul său. Deci, i-a poruncit să meargă după dânsul; și Elisei, lăsând îndată toate, a urmat cu osârdie Sfântului Ilie, proorocul lui Dumnezeu; dar l-a rugat să-i dea voie să se ducă acasă, ca să se binecuvânteze de tatăl și de maica sa. Și Ilie i-a dat voie să se ducă. El, ducându-se, a luat o pereche de boi cu care ara singur și, înjunghiindu-i, a tăiat și plugul de lemn și făcând foc cu el, a fript carnea și a pus-o înaintea oamenilor și a prietenilor care s-au întâmplat acolo și, ospătându-i, a luat binecuvântare de la tatăl său și de la mama sa; apoi a alergat în urma lui Ilie și-i slujea, învățând de la dânsul vederea multor taine ale lui Dumnezeu.

Astfel s-a făcut prooroc cu darul lui Dumnezeu nu mai puțin decât Sfântul Ilie, povățuitorul și învățătorul său. Când Dumnezeu a voit să ia pe robul Său Ilie în nor de foc cu căruța sa spre cer și să-l mute în Rai, Ilie a zis lui Elisei să-i spună ce dar voiește să ceară de la Dumnezeu, pe care să-l mijlocească Sfântul Ilie cu rugăciunea sa. „Cere, a zis el, ce vrei să-ți fac, mai înainte până ce nu voi pleca de la tine. Elisei nu a cerut oarecare lucruri vremelnice, pământești, că nu-i trebuia nimic pe pământ, căci lăsase toate pentru Dumnezeu; ci, fiind sărac cu duhul și cu lucrul, n-a cerut nici sănătate trupului, nici lungime de zile, pentru că nu dorea petrecere lungă în această viață vremelnică; ci, așteptând să moștenească viața cea veșnică, a cerut îndoit darul Sfântului Duh, care era în Sfântul Ilie: „Să fie, zicea el, Duhul cel din tine îndoit în mine”, adică darul proorociei și al facerii de minuni. Pe oamenii cei rătăciți de la Dumnezeu și duși în urma idolului Baal să-i învețe cu cuvântul proorocesc, iar cu facerea de minuni să întărească cele grăite și să-i întoarcă iarăși la Dumnezeul cel adevărat.

Deci el și-a câștigat cererea, pentru că Ilie a grăit către dânsul: Dacă mă vei vedea când voi pleca de la tine, ți se va împlini dorința. Pe când mergeau și vorbeau, s-a văzut o căruță cu cai de foc. Acea căruță s-a așezat între amândoi și a luat pe Ilie cu vifor spre cer. Elisei, văzându-l că se depărtează de la el, a strigat: „Părinte, părinte, carul și caii lui Israil!” Dar Elisei n-a mai văzut căruța aceea de foc care luase pe Sfântul Ilie, că se dusese în înălțime, departe de la ochii lui; apoi a început a plânge după dânsul, ca după părintele său, rupându-și hainele. Și din înălțime a căzut de la Sfântul Ilie cojocul, care se lăsase lângă dânsul; iar el l-a luat spre mângâierea necazului său și spre semnul darului cel îndoit câștigat de la Ilie și ținea la el ca la o vistierie scumpă sau ca la o cinstită porfiră împărătească. Prin acel cojoc, ca și Ilie mai înainte, a făcut această minune: Elisei, voind să treacă râul Iordan, a lovit apa cu cojocul și s-a despărțit în două și a trecut ca pe uscat!

Văzând aceasta fiii proorocilor, care petreceau în Ierihon, au zis unul către altul: Iată duhul lui Ilie se odihnește în Elisei. Apoi, venind, i s-au închinat lui. Sfântul Elisei s-a dus la Ierihon, voind să petreacă acolo câtăva vreme; și oamenii cetății au zis către dânsul: Stăpâne, viața cetății noastre este bună, precum o vezi; însă apele sunt rele, de aceea și pământul este neroditor. Sfântul Elisei a zis către dânșii: Aduceți-mi un vas nou de apă și turnați sare într-însul. Făcând oamenii aceasta, el a luat vasul, s-a dus la izvoarele apelor, a turnat sarea acolo și a zis: Așa grăiește Domnul: Tămăduit-am apele acestea și de acum nu va mai fi într-însele moarte și nerodire. Și s-au tămăduit apele Ierihonului după cuvântul lui Elisei. După aceasta Sfântul Elisei s-a dus de la Ierihon în cetatea Betil, ai cărei locuitori se lepădaseră de Dumnezeu și se închinau idolilor.

Dacă s-au apropiat de cetate, copiii cei mici care ieșiseră din cetate să se joace, văzând că vine sfântul prooroc, care era pleșuv la cap, au început a-l batjocori, zicând: Hai, pleșuvule, hai! Sfântul, trecând de dânșii, s-a uitat înapoi și, văzându-i că alergau în urma lui și strigau aceeași batjocură, i-a blestemat în numele Domnului. Atunci au ieșit din dumbravă două ursoaice și au sfâșiat patruzeci și doi dintr-înșii, iar ceilalți abia au scăpat fugind în cetate. Proorocul lui Dumnezeu a adus asupra acelor copii această pedeapsă cu dreaptă judecată, pe de o parte pedepsind și tăind batjocora lor, ca nu venind în vârstă bărbătească să fie mai răi cu obiceiul; iar pe de alta, făcându-le răsplătire părinților lor pentru închinarea de idoli. Deci îi învăța, ca să-și crească copiii cu pedepsire, să știe să se teamă de Dumnezeu și să cinstească cu cucernicie pe slujitorii Lui. De aici, sfântul s-a dus la muntele Carmelului și de acolo s-a întors în Samaria.

În vremea aceea s-au ridicat israelitenii cu război împotriva Moabitenilor, pentru o pricină ca aceasta: împăratul moabitenilor, al cărui pământ era foarte bogat și avea cirezi de dobitoace, dădea dajdie împăratului lui Israil, în toți anii, o sută de mii de miei și tot atâția berbeci cu lâna lor. Murind Ahav, împăratul lui Israil, Mosa, împăratul moabitenilor, s-a depărtat de Israil și a încetat a mai da dajdia obișnuită.

Atunci Ioram, fiul lui Ahav, cel ce împărățea peste Israil în Samaria, și care ținea de păgânătatea tatălui său, a adunat puterea oștilor sale, chemând în ajutor și pe plăcutul lui Dumnezeu, Iosafat împăratul Iudeii din Ierusalim, luând asemenea și pe împăratul Edomului. După rânduiala lui Dumnezeu, era în rândul ostașilor și Sfântul Prooroc Elisei. Mergând la cei trei împărați șapte zile cu oștile lor, nu aveau apă pentru ei și pentru dobitoacele lor și toți sufereau de sete. Ioram, împăratul lui Israil, a zis cu suspine: „Ne-a adunat pe noi Domnul, trei împărați, ca să ne dea în mâinile lui Moab”. Dar împăratul Iudeii, Iosafat, a zis: „Nu este între ostași vreun prooroc al Domnului, ca prin el să ne mântuim?” O slugă a împăratului lui Israil a răspuns: „Este Elisei, fiul lui Safat, care a fost sluga proorocului Ilie și care turna apă pe mâinile lui”. Iar împăratul Iosafat a grăit către Elisei: „Într-acel bărbat este Cuvân-tul Domnului”.

Deci, acești trei împărați au mers la Sfântul Elisei și l-au rugat să se roage Domnului, doar i se va descoperi despre ei. Sfântul Elisei a zis către împăratul Ioram: „Mergi la proorocii lui Ahav, tatăl tău și al mamei tale, Isabela, și îi întreabă, să-ți spună de cele ce vă vor fi vouă”. Iar Ioram a zis cu smerenie către ei: „Pentru aceasta ne-a adunat pe noi Domnul ca să ne dea în mâinile lui Moab?” Elisei i-a zis lui: „Viu este Domnul puterilor, Căruia îi stau înainte, că de n-aș fi cinstit pe împăratul Iosafat, plăcutul lui Dumnezeu, n-aș fi ținut seamă de tine și nici n-aș fi căutat spre tine, care ești închinător de idoli. Dar să aduceți la mine un cântăreț”.

Atunci ei au adus un cântăreț, anume Levit, care știa a cânta bine psalmii lui David. Cântând Levit cântările psalmilor, s-a făcut mâna Domnului, adică Duhul Sfânt peste Elisei, și a zis: „Săpați acum pâraie și gropi adânci, că așa zice Domnul: „Nu veți vedea nici vânt, nici ploaie, iar râurile și gropile se vor umple de apă și veți bea voi, oamenii și dobitoacele voastre! Pe Moab îl va da Domnul în mâinile voastre și veți birui puterea lui; veți strica toate cetățile cele tari, veți tăia toți pomii cei roditori, veți astupa și veți pustii tot pământul moabitenilor”.

Aceste cuvinte proorocești s-au împlinit toate, întocmai; fiindcă a doua zi, în vremea jertfei pe care Iosafat, dreptcredinciosul împărat al Ierusalimului, în toate diminețile o aducea lui Dumnezeu prin mâinile preoților. Deci, toate popoarele au văzut că prin porunca lui Dumnezeu curgea apă pe calea Edomului, care a curs mai întâi în ceata lui Iosafat, apoi în celelalte, încât se umplură de apă toate gropile, pâraiele și văile, umplându-se tot ținutul acela de apă. Deci, bând toți și răcorindu-se, au mers asupra lui Moab; și au lovit oștile lui cu mare rană, robind și pustiind tot pământul acela – după cuvântul proorocului lui Dumnezeu – și s-au întors cu veselie la locurile lor.

După aceasta, o văduvă, care fusese soția unuia din fiii proorocilor, a strigat către Elisei: „Robul tău și bărbatul meu pe care tu îl știi bine, a murit. El a fost rob și temător de Domnul; dar acum vine un datornic la care bărbatul meu a fost împrumutat, și nimic nu poate să ia de la mine, fiind săracă; deci, acela voiește să ia în robie pe cei doi fii ai mei, pe care, în mângâierea văduviei mele, îi am ca pe luminile ochilor”. Astfel striga acea femeie către proorocul lui Dumnezeu. Unii zic că femeia aceea a fost soția proorocului Avdie, care a fost rânduitor al casei lui Ahav și care a ascuns o sută de prooroci ai lui Dumnezeu dinaintea sabiei împărătesei Isabela, hrănindu-i la vreme de foamete și cheltuind cu ei toată averea sa. Acela a fost nevoit să se împrumute; dar, murind, a lăsat femeia și copiii în grija lui Dumnezeu, poruncindu-le să aibă nădejde către Domnul. Sfântul prooroc Elisei, având milă de dânsa și de fiii săi, i-a zis: „Femeie, ce voiești să-ți fac? Spune-mi ce ai în casa ta?” Iar ea i-a zis: „În casa mea nu este nimic, decât numai puțin untdelemn într-un vas”. Și a zis sfântul către dânsa: Du-te acasă și cere de la vecinii tăi multe vase deșarte și, închizându-te în casă cu fiii tăi, toarnă din untdelemnul pe care-l ai prin toate vasele și le vei afla pline.

Deci, plecând, femeia a făcut așa. A cerut vase și, ducându-le în casă, a închis ușa după sine și a turnat din vasul său în cele împrumutate; iar fiii, apropiindu-se, turnau și-i dădeau vasele; astfel că untdelemnul nu lipsea din vasele ei și curgea ca dintr-un izvor. După ce s-au umplut toate vasele, a zis femeia către fiii ei: Acum nu mai este nici un vas deșert. Alergând femeia cu bucurie, a spus aceasta omului lui Dumnezeu. Și a zis către ea Elisei: Du-te și vinde untdelemnul și plătește datoriile celor ce ți-au împrumutat; iar din untdelemnul rămas să te hrănești cu fiii tăi.

Într-o zi, Sfântul Prooroc Elisei trecea prin cetatea Soman, și acolo l-a oprit o femeie cinstită, ca să mănânce pâine în casa ei; deci, acea femeie a ospătat pe omul lui Dumnezeu cu osârdie. Proorocul Elisei de multe ori umbla prin cetatea aceea, când mergea de la Carmel la Iordan, de la Galgala la Ierihon, sau se întorcea de acolo la Carmel; deci, totdeauna se abătea la casa acelei femei să mănânce pâine; pentru că era dreptcredincioasă și îmbunătățită. Și a zis acea femeie către bărbatul său: Am cunoscut că acel om al lui Dumnezeu, care trece adeseori prin cetatea aceasta, este sfânt. Deci, să-i facem un foișor mic și să-i punem un pat, scaun și fereastră, ca, abătându-se din drum la noi, să-și aibă odihna sa. Deci, s-a făcut astfel; așa că Sfântul Prooroc, de câte ori i se întâmpla să meargă în cetatea aceea, găzduia acolo.

Într-o vreme, omul lui Dumnezeu, odihnindu-se într-acel foișor ce era făcut pentru dânsul, se gândea în sine cu ce ar putea mulțumi pe acea femeie primitoare de străini; pentru că vedea bunătatea ei cea mare. De aceea a zis către Ghehazi, sluga sa: Cheamă pe Șunamiteanca aceasta la mine. Chemând-o pe ea sluga, omul lui Dumnezeu a zis către dânsa: „Minunată primire de oaspeți ne-ai făcut nouă! Deci, cu ce să-ți răsplătim ție? Nu ai vreo trebuință de ajutor de la împărat, de vreun boier sau voievod?” Atunci ea a răspuns: „Eu nu am nici un fel de nevoie; pentru că eu petrec în pace în poporul meu!” După ce a ieșit de la dânsul femeia, sfântul a zis către Ghehazi: „Cu ce să mulțumim pe această femeie pentru facerile ei de bine?” Iar Ghehazi a zis către dânsul: „Iată, ei nu au copii, iar bărbatul ei este bătrân; deci, roagă-te lui Dumnezeu pentru dânsa, să-i dea ei un moștenitor”.

Atunci, plăcutul lui Dumnezeu a făcut multe rugăciuni pentru dânsa către Dumnezeu și, primind încredințarea, a zis către sluga sa: Cheamă la mine pe Șunamiteanca. Deci, chemând-o pe ea sluga și intrând iarăși la omul lui Dumnezeu, acesta a zis către dânsa: Într-această vreme și în acest ceas vei zămisli un fiu! Iar ea, închinându-se, a zis: Mă rog ție, stăpânul meu, nu mă amăgi pe mine roaba ta!” Iar sfântul o sfătuia să creadă cuvântul cel nemincinos. După aceea, femeia a zămislit și, împlinindu-se vremea, a născut un fiu și îl hrănea pe el. Pruncul crescând, într-un an, la vremea secerișului a ieșit la tatăl său și la secerători; și, zăbovind puțin acolo, a zis către tatăl său: „Mă doare capul!” Atunci tatăl a zis slugii sale: „Du-l pe el la maică-sa”. Copilul a zăcut pe genunchii maicii sale până la amiază, când a și murit. Atunci dânsa, luând copilul mort, s-a suit cu el în foișorul proorocului și l-a pus pe pat, apoi ieșind a închis ușa. Ea chemând pe bărbatul său, nu i-a spus nimic despre moartea fiului lor, ci l-a rugat pe el, zicând: Trimite la mine pe o slugă și o asină, ca să mă duc la omul lui Dumnezeu în Carmel și îndată mă voi întoarce.

Bărbatul ei a zis către dânsa: „Pentru ce vrei să te duci la dânsul, că acum nu este lună nouă, nici sâmbătă – pentru că numai în acele zile se aduna poporul la Sfântul Prooroc Elisei, pentru preamărirea lui Dumnezeu și pentru învățătură. Atunci femeia a zis: Măcar că nu este nici sâmbătă, nici lună nouă, însă eu mă voi duce. Și s-a dus cu sârguință. Dar, pe când se apropia de muntele Carmelului, omul lui Dumnezeu a cunoscut venirea ei și a zis lui Ghehazi: „Iată, vine Șunamiteanca; aleargă întru întâmpinarea ei și-i zi: „Pace ție”. Atunci, întâmpinând-o pe ea, i-a zis: „Pace ție, pace bărbatului tău și pruncului tău”. Iar ea a zis: „Pace”. Deci femeia, alergând la Sfântul Elisei, a căzut înaintea lui și i-a apucat picioarele; iar Ghehazi s-a apropiat de ea, vrând să o dea în lături. Dar Elisei i-a zis: „Ia-o pe ea, că sufletul ei este întristat acum; pentru că Domnul a tăinuit de mine supărarea ei și nu mi-a spus-o mai dinainte”.

Atunci femeia a zis: „Au doar eu am cerut fiu de la Domnul meu? Au nu tu singur, domnul meu, mi l-ai dăruit pe el de la Dumnezeu, iar eu ție am zis: „Nu mă amăgi pe mine roaba ta? Iată dar că fiul meu acum a murit!” Omul lui Dumnezeu s-a umplut de milă pentru dânsa și a poruncit lui Ghehazi să ia toiagul lui și să-l pună peste pruncul cel mort. Dar mama pruncului, nemulțumindu-se cu aceasta, a zis către sfântul prooroc: „Viu este Domnul și viu este sufletul tău, că nu mă voi duce de la tine”. Deci, Sfântul Elisei, sculându-se, a mers în urma ei; iar Ghehazi, apucând înainte, a pus toiagul pruncului, dar nu era în el nici glas, nici suflare.

Atunci Ghehazi, întorcându-se, a întâmpinat pe omul lui Dumnezeu și i-a spus lui, că nu s-a sculat pruncul. Deci, ajungând în cetate Sfântul Prooroc Elisei, s-a dus la casa femeii și s-a suit în foișor, unde pruncul cel mort era pus în patul lui. Sfântul Elisei, intrând înăuntru, a închis ușa și s-a rugat Domnului, după aceea s-a suit și s-a culcat peste prunc, și punându-și gura sa peste gura lui, ochii săi peste ochii lui, mâinile sale peste mâinile lui, gleznele sale peste gleznele lui, și suflând peste dânsul, s-a încălzit trupul pruncului; apoi, sculându-se proorocul și umblând prin odaie încoace și încolo, s-a suit și s-a aplecat peste prunc, până de șapte ori și astfel i-a deschis ochii.

Apoi Elisei, chemând pe Ghehazi i-a zis lui: „Cheamă la mine pe Șunamiteanca”. Ghehazi, chemând-o pe ea, Elisei a zis către dânsa: „Ia-ți pe fiul tău”. Deci, femeia căzând la picioarele omului lui Dumnezeu și, închinându-se lui până la pământ, a luat pruncul viu și a plecat, bucurându-se și lăudând pe Dumnezeu.

După aceea, proorocul lui Dumnezeu, Elisei, sculându-se de acolo, s-a dus la Galgala, pe unde, demult, poporul israelitean a intrat în pământul făgăduinței, trecând râul Iordanului. Sfântul Elisei a zăbovit în Galgale multă vreme, fiind în pământul acela foamete mare, iar fiii proorocilor, care erau ucenicii lui, petreceau lângă dânsul, urmând vieții lui celei plăcute lui Dumnezeu, întru curăție și necâștigare, după asemănarea călugărilor celor din Legea nouă. Petrecerea omului lui Dumnezeu cu ucenicii lui era la un loc deosebit și liniștit; și a zis una din slugile sale: „Să pui o căldare mare pe foc, ca să fierbi fiertură fiilor proorocilor”, căci erau ca la o sută de bărbați. Și, ieșind unul dintre dânșii să adune verdețuri sălbatice, a adunat un rod asemenea cu strugurii, care se numea colocuntidi, amari fără de măsură; de aceea, unii din ei au numit-o fierea pământului; fiind și vătămător vieții omului rodul acela, deși doctorii îl obișnuise ca doctorii; iar de ar mânca cineva dintr-însul peste măsură, moare.

Acela care l-a adus, neștiind puterea cea vătămătoare a rodului acela, a cules haina sa plină și a pus-o în căldare, ca să fiarbă. După ce fiertura aceea a fost pusă înaintea fiilor proorocilor și au început a mânca din ea, au simțit amărăciunea împreună cu vătămarea, și au strigat către dânsul, zicând: „Omule al lui Dumnezeu, ce ai făcut? În căldare este moarte”. Atunci ei nu au mai mâncat, pentru că nu le era lor cu putință. Dar Sfântul Elisei le-a poruncit să toarne în căldare puțină făină; nu ca cum ar goni vătămarea aceea cu făină, dar cu aceea acoperea facerea lui de minuni. Și s-a îndulcit fiertura aceea, iar vătămarea s-a prefăcut în doctorie, încât toți mâncând s-au săturat și au rămas sănătoși.

După aceea, a venit la proorocul lui Dumnezeu oarecare bărbat iubitor de Dumnezeu din cetatea Valsalisa și a adus 20 de pâini de orz, pe care l-a secerat întâi. Elisei, omul lui Dumnezeu, a poruncit să pună pâinile acelea înaintea celor ce viețuiau împreună cu dânsul; iar sluga lui a zis către el: „Aceste puține pâini, nu ajung la o sută de bărbați”. Sfântul i-a zis: „Pune-le înaintea lor să mănânce, că așa zice Domnul: Vor mânca și le va prisosi”. Și așa a fost. Au mâncat și s-au săturat, o sută de bărbați și au rămas multe fărâmituri, după cuvântul Domnului cel zis prin gura proorocilor.

În zilele acelea, era la împăratul Siriei un boier din cei puternici, adică voievod a toate puterile ostășești, cu numele Neeman, mare bărbat înaintea stăpânului său, viteaz și bine norocit în războaie; însă era foarte lepros, încât nu se găseau doctori, ca să-l poată tămădui. Odată, au ieșit din Siria niște ostași voinici și au răpit o fată tânără din pământul lui Israil și au adus-o femeie lui Neeman, voievodul lor. Acea tânără auzise de la părinții săi despre Sfântul prooroc Elisei și despre minunile cele mari ale lui Dumnezeu, care se făceau cu rugăciunile lui. Aceea a zis stăpânei sale: „Dacă stăpânul nostru s-ar duce la Elisei, proorocul lui Dumnezeu cel din Samaria, ar fi bine, că acel prooroc l-ar curăți de boală”.

Femeia lui Neeman i-a spus bărbatului său cuvintele acelei copile, zicând: „Acestea îmi spune tânăra, care este din pământul lui Israil”. Atunci Neeman s-a dus la împăratul lui Israil și l-a rugat să-l lase să se ducă în Samaria la proorocul lui Dumnezeu cel din neamul lui Israil, pentru tămăduire. Împăratul, nu numai că nu l-a oprit să se ducă acolo, dar i-a dat și o scrisoare din partea lui către Ioram, împăratul lui Israil, fiul lui Ahav. Atunci Neeman a luat zece talanți de argint, șase mii de galbeni și zece rânduri de haine frumoase pentru schimbat, ca toate acestea să le dăruiască lui Dumnezeu. Deci, s-a dus în pământul lui Israil și a dat împăratului scrisoarea de la împăratul său, în care era scris astfel: „Când vei primi această scrisoare a mea, să știi că am trimis la tine pe Neeman, sluga mea, ca să-l curăți de lepra lui”.

Împăratul Ioram, citind scrisoarea împăratului Siriei, s-a supărat foarte tare și și-a rupt hainele, zicând: „Eu sunt Dumnezeu ca să-l pot omorî și să-l înviez? Iată, el a trimis la mine pe acest bărbat lepros să-l curăț. De aici puteți vedea, că acesta caută pricini cu mine, ca să poată ridica război asupra mea”.

Sfântul Prooroc Elisei, aflând de aceasta, că împăratul s-a supărat și și-a rupt hainele, a trimis la dânsul, zicând: Împărate, pentru ce te-ai supărat și ți-ai rupt hainele? Să vină Neeman la mine și să cunoască că în Israil este proorocul lui Dumnezeu! Ducându-se Neeman cu caii și cu caretele, a stat lângă ușile casei lui Elisei; iar sfântul a trimis pe sluga sa să-i spună: Du-te și te scaldă de șapte ori în Iordan, că ți se va curăți trupul și te vei vindeca de lepră. Neeman s-a mâniat și s-a dus, zicând: „Eu credeam că va ieși afară și, stând lângă mine, va chema numele Dumnezeului său, va pune mâna pe rănile mele și îmi va curăți lepra; însă el îmi poruncește să mă duc la Iordan. Nu sunt oare mai bune râurile Damascului, Avana și Farfara, decât Iordanul și decât toate apele lui Israil ca să mă spăl într-însele și să mă curăț?” Zicând aceasta, a plecat mânios din Samaria. Dar slugile l-au sfătuit să nu calce porunca proorocului lui Dumnezeu, zicându-i: Dacă ți-ar fi grăit proorocul vreun cuvânt mare, n-ai fi făcut porunca lui? El ți-a spus să faci numai acest lucru mic: să te speli în Iordan și te vei curăți, și tu nu voiești să asculți?

Atunci Neeman a primit sfatul slugilor sale și, apropiindu-se de râul Iordan, s-a dat jos din caretă, s-a afundat în Iordan de șapte ori, după cuvântul omului lui Dumnezeu, și s-a făcut trupul lui ca de copil, curățindu-se de stricăciune; apoi s-a întors iar la Sfântul Elisei împreună cu toată suita lui. Neeman, stând înaintea sfântului, a zis: Acum am cunoscut că nu este Dumnezeu în tot pământul, fără numai în Israil. Deci primește de la robul tău aceste daruri pe care ți le-am adus. Și Neeman i-a dat proorocului lui Dumnezeu aurul, argintul și hainele. Sfântul Elisei, văzând acestea, i-a zis: Viu este Domnul, Căruia îi stau înainte, că nu voi lua nimic. Însă Neeman silea pe prooroc să ia cele aduse; însă el nu l-a ascultat, nici nu a luat nimic. Atunci Neeman a zis către dânsul: Dacă nu voiești să iei nimic de la mine, atunci dă-mi tu mie, robului tău, o sarcină de pământ galben de acesta, cât voi putea duce cu două perechi de catâri, ca, ducându-l la casa mea, să facă din el altar Domnului Dumnezeului lui Israil; căci de acum robul tău nu va mai aduce jertfe și arderi întregi la alți zei, ci numai unui Dumnezeu Cel adevărat. Sfântul Elisei nu l-a oprit să ia ce a cerut și l-a eliberat cu pace.

Ducându-se Neeman de la Elisei, omul lui Dumnezeu, Ghehazi, sluga sfântului, a zis în sine: „Stăpânul meu a făcut hatâr lui Neeman Sirianul, de n-a luat nimic din darurile aduse! Viu este Domnul, că voi alerga în urma lui și-i voi lua ceva!” Deci, Ghehazi, sculându-se, a alergat după Neeman și, văzându-l că vine în urma lui, s-a uitat din caretă. Ghehazi i-a zis: „Pace ție.” Neeman i-a răspuns asemenea și lui: „Pace!” Ghehazi a zis iar: „Stăpânul meu m-a trimis la tine, zicând: Acum au venit la mine doi tineri din fiii proorocilor de la muntele lui Efrem, să dai pentru ei un talant de argint și două rânduri de haine”. Neeman a zis: „Iată doi talanți de argint și hainele.” Apoi Neeman a pus doi talanți în două pungi și două rânduri de haine și le-a dat la două slugi ale sale pe care le-a trimis cu Ghehazi.

Venind el seara când se întuneca la locul său cu acele lucruri, le-a luat din mâinile slugilor și, eliberându-i, le-a ascuns în casa sa. Apoi el singur s-a dus și a stat în fața stăpânului său. Sfântul Elisei a zis către dânsul: „Unde ai fost, Ghehazi?” El a răspuns: „Nu am fost nicăieri”. Sfântul Elisei a zis către dânsul: „Inima mea a fost cu tine, și a văzut cum s-a uitat bărbatul din careta lui în întâmpinarea ta, cum ai luat de la dânsul argintul și hainele. Oare cu acel argint voiești să cumperi grădini, saduri de măslini, vii, oi, boi, slugi și slujnice? Pentru aceasta, lepra lui Neeman să se lipească de tine și de seminția ta în veci!” Și a plecat Ghehazi din fața lui Elisei înleproșat ca zăpada.

Într-o vreme, fiii proorocilor au zis către Elisei: „Iată, locul unde petrecem noi în preajma ta este strâmt. Deci, să mergem acum la Iordan, să luăm de acolo fiecare bărbat câte o bârnă și să ne facem locașuri, ca să petrecem acolo”. Sfântul le-a zis: „Mergeți”. Iar unul i-a zis cu blândețe: „Părinte, să mergi și tu cu slugile tale! Omul lui Dumnezeu, sculându-se, a mers cu ei. Deci, ajungând la Iordan, tăiau lemnele; iar unul din ei, pe când tăia o bârnă, toporul a ieșit din coadă și a căzut în apă. Acela a strigat: „O, Domnul meu, acest topor l-am împrumutat de la altul!” Omul lui Dumnezeu a întrebat: „Unde a căzut toporul?” Acela i-a arătat locul.

Sfântul a tăiat un lemn și l-a aruncat acolo în apă, și fierul a ieșit deasupra. Sfântul a zis către tăietor: „Ia-l tu singur”. Iar el, întinzându-și mâna, l-a luat. Atât de mare era puterea acestui sfânt bărbat, încât și greutatea cea firească a fierului putea să o prefacă într-o ușurință ca aceea, ca securea de fier să plutească deasupra apei, ca o frunză căzută din pom. El vedea și pe cele depărtate, ca și cum s-ar face aici înaintea ochilor. Pentru că, de multe ori, împăratul Siriei, luptându-se contra lui Israil, se sfătuia cu slugile sale, zicând: „Să trecem prin cutare sau cutare loc și să pândim pe împăratul lui Israil”. Iar Sfântul Elisei, văzând mai înainte aceea, trimitea la împăratul lui Israil, zicând: „Ferește-te să nu mergi prin cutare loc, căci acolo te pândesc sirienii!” Împăratul a trimis acolo să știe de este adevărat. Deci, înștiințându-se că este așa, se păzea cu dinadinsul, trimițând pe ostașii săi care năvăleau fără de veste asupra sirienilor și-i băteau.

Aceasta a fost nu o dată, nici de două ori, ci de mai multe ori. Deci, s-a tulburat sufletul împăratului Siriei de cuvântul acesta, și a chemat pe slugile sale și le-a zis: „Pentru ce nu-mi spuneți cine este cel care înștiințează tainele mele împăratului lui Israil și mă dă în mâinile lui? Unul din slugile lui a zis: „Stăpânul meu, împărate, nu de la noi se face aceasta, ci proorocul Elisei cel din Israil spune împăratului său toate cuvintele, orice ai grăi în ascuns în cămara ta”. Împăratul Siriei a zis: „Mergeți ca să aflați unde este proorocul acela ca, trimițând oastea, să-l aduc la mine”. Ei i-au răspuns: „El acum petrece în Dotaim”. Împăratul a trimis acolo cai, căruțe și putere mare și, sosind noaptea, a înconjurat cetatea. Dimineața, sculându-se sluga lui Elisei, a ieșit și, iată, puterea sirienilor înconjurase cetatea cu mulțime de cai și căruțe.

Atunci sluga a zis către Elisei: „O, stăpâne, ce vom face?” Sfântul Elisei a răspuns: „Nu te teme, căci mai mare putere este cu noi decât cu ei”. Elisei s-a rugat lui Dumnezeu și a zis: Doamne, deschide acum ochii slugii tale, ca să vadă puterea Ta! Dumnezeu a deschis ochii slugii și a văzut muntele plin de cai și de căruțe de foc împrejurul lui Elisei; Iar Sfântul Elisei cu sluga sa a ieșit din cetate împotriva sirienilor. Deci, Elisei s-a rugat Domnului și a zis: Pedepsește, Doamne, cu orbirea, pe acest neam străin! Și Domnul i-a pedepsit cu orbirea, după cererea lui Elisei. Apoi el a zis către ei: Nu este aceasta calea, nici cetatea la care mergeți; ci veniți după mine, că eu vă voi duce la bărbatul acela pe care-l căutați. Deci, i-a dus în Samaria; și, după ce au intrat în Samaria, Elisei s-a rugat, zicând: Doamne, deschide-le ochii să vadă unde sunt. Domnul le-a deschis ochii și au văzut că sunt în mijlocul Samariei. Împăratul s-a înștiințat de ei și i-a văzut. Atunci el a întrebat pe Elisei: Părinte, oare poruncești să-i lovesc cu bătaia? Sfântul a răspuns: Să nu-i ucizi, căci nu i-ai adus tu pe aici, nici nu i-ai biruit cu armele tale! Ci, dă-le lor hrană și băutură ca să mănânce și să bea și după aceea trimite-i la stăpânul lor. Deci, împăratul le-a dat spre ospătare, bucate multe; și ei au mâncat și au băut și s-au dus liberi la împăratul lor, care nu a mai încercat să vină din Siria pe pământul lui Israil.

După aceasta, trecând multă vreme, Venedad, împăratul Siriei, ridicând război împotriva lui Ioram, împăratul lui Israil, a adunat toată oastea sa și, venind, a înconjurat cetatea Samaria, cea de scaun a împăraților lui Israil, unde era și proorocul Elisei. În cetate era atunci foamete mare, încât oamenii cei săraci își mâncau copiii lor. Odată împăratul lui Israil umblând pe zidul cetății, o femeie a strigat la el, zicând: „Împăratul meu, mântuiește-mă pe mine!” Împăratul i-a răspuns: „De nu te va mântui Domnul, apoi eu cum te voi mântui pe tine? Oare din arie sau din călcătoare îți voi da hrană? Spune ce-ți trebuie?” Ea a început a se plânge contra prietenei sale, zicând: „Această femeie mi-a zis: „Dă-mi pe fiul tău, fiind prunc, să-l mâncăm astăzi, iar mâine îl mâncăm pe al nostru!” Deci, am fript pe fiul meu și l-am mâncat. A doua zi am zis: „Dă-mi pe fiul tău să-l mâncăm!” Iar ea a ascuns pe fiul ei!” Împăratul, când a auzit cuvintele acelei femei, și-a rupt hainele și s-a mâniat foarte asupra proorocului lui Dumnezeu, căci cu sfatul său l-a oprit pe el să nu se supună împăratului Siriei și să nu dea cetatea în mâinile lui; ci să aștepte ajutor de la Dumnezeu. Împăratul a zis: „Aceasta să-mi facă mie Dumnezeu și aceasta să-mi adauge, dacă capul lui Elisei va mai fi la locul lui!” Și îndată a trimis pe un călău ca să taie capul proorocului.

Deci omul lui Dumnezeu ședea în casa sa și bătrânii lui Israil ședeau cu el. Sfântul a zis către bătrâni: „Au nu știți că împăratul Ioram, fiul ucigașului Ahav, care a ucis fără de vină pe Navutia, acela a trimis pe acest călău, ca să vină să-mi taie capul? Deci, întăriți bine ușile și nu-l lăsați aici, până ce va veni după el însuși stăpânul lui care l-a trimis. Ascultați, oare nu se aude sunetul picioarelor stăpânului în urma lui? Grăind sfântul acestea, împăratul a ajuns pe acel călău trimis; căci îndată s-a căit de acel cuvânt al său și alerga degrabă el însuși în urma trimisului, ca să nu se săvârșească acea poruncă rea a lui; pentru că știa că Elisei proorocul este sfânt și nevinovat și este de bună trebuință împărăției lui Israil, căci a făcut mult bine la mulți. Împăratul, venind la proorocul lui Dumnezeu, a zis: „Atâta răutate s-a pornit de la Domnul asupra noastră, încât nu știu ce mai aștept? Deci, voi da cetatea împăratului Siriei, și mă voi închina lui ca să nu murim cu toții de foame; pentru că este mai bine să fim robi lui, decât să pierim de foame, împotrivindu-ne”.

Sfântul Prooroc Elisei a zis către împărat și către toți cei ce erau acolo: „Ascultați cuvântul Domnului: Mâine, în ceasul acesta, în părțile Samariei măsura de făină de grâu va fi un siclu, și două măsuri de orz vor fi un siclu„. Și a răspuns voievodul, pe a cărui mână se odihnea împăratul, și a zis către Elisei: „De ar deschide Dumnezeu jgheaburile cerești și tot nu ar fi așa!” Iar Elisei i-a zis: „Iată, tu vei vedea aceasta cu ochii; însă din pâinea aceea nu vei mânca”. Potolindu-se puțin, împăratul s-a dus la palat.

În noaptea aceea, rugându-se Elisei, proorocul lui Dumnezeu, pentru eliberarea cetății, Domnul a trimis tulburare în tabăra sirienilor; pentru că le-a făcut un zgomot de armă și a zis unul către altul: „Iată am ridicat asupra voastră pe împăratul lui Israil, pe împăratul Hateului, și pe împăratul Egiptului, venind asupra noastră cu puterea lor”.

Deci s-au umplut sirienii de frică mare și au zis: „Să fugim de aici”. Și, sculându-se noaptea cu împăratul lor, au fugit lăsând corturile, caii, catârii și toate cele ce erau în tabăra lor, scăpând numai sufletele lor. În noaptea aceea, patru bărbați leproși ședeau lângă porțile cetății și ziceau unul către altul: „Pentru ce noi așteptăm să murim șezând aici? De vom intra în cetate, vom muri de foame pentru că acolo este foamete. De vom sta aici, asemenea vom muri; deci, să intrăm în tabăra sirienilor și, de ne vor lăsa vii, vii vom fi; iar de ne vor omorî, vom muri. Deci, în viața aceasta nu vom răbda mai multă pătimire, căci este mai bine să murim de sabie decât de foame”.

Astfel sfătuindu-se, s-au sculat și au intrat în tabăra sirienilor, fiind noapte. Intrând în tabără și trecând prin mijloc și neaflând nici un om, s-au mirat. După aceea, au intrat într-un cort unde au mâncat, au băut și au luat de acolo aur, argint și haine pe care le-au ascuns.

Întorcându-se, au intrat în alt cort și au luat de acolo ce au voit și cât au putut ascunde. Apoi au zis între ei: „Nu facem bine, pentru că ziua aceasta este zi de bună vestire, iar noi tăcem. Și de vom petrece până la lumina dimineții, ne vom afla vinovați păcatului; deci, să mergem în cetate să spunem și împăratului”. Ducându-se la porțile cetății, au spus păzitorilor: „Am intrat în tabăra sirienilor și n-am aflat nici un om, nici glas de om, decât numai caii și catârii legați, și corturile cu toate bogățiile ce sunt într-însele”. Iar portarii ce păzeau, au spus aceasta în casele împărătești. Împăratul, sculându-se noaptea, a zis către slugile sale: „Eu vă voi spune meșteșugul sirienilor, pe care ei acum ni l-au făcut nouă. Ei au înțeles că noi suntem flămânzi; deci, ieșind din conacul lor, s-au ascuns în sat, socotind: „Ei vor ieși din cetate flămânzi și îi vom prinde vii, după aceea vom intra în cetatea lor”. Deci, slugile au sfătuit pe împărat să trimită ca să afle adevărul. Împăratul lui Israil a trimis doi călăreți care, intrând în tabără și neaflând pe nimeni, au alergat în urma sirienilor până la Iordan. Toată calea aceea era plină de haine și de arme pe care le aruncaseră sirienii, fugind de frică.

Întorcându-se, trimișii au spus împăratului și la toată cetatea tot ce văzuseră. Atunci, ieșind tot poporul, au jefuit toate corturile sirienilor și a fost măsura de grâu un siclu și două măsuri de orz iarăși un siclu, după cuvântul Domnului. Iar împăratul a pus pe voievodul cel mai înainte zis, pe ale cărui mâini se odihnea, spre a păzi porțile cetății. Pe când acela se îndrepta să nu se îngrămădească poporul la porți, l-au călcat popoarele și a murit, precum a zis omul lui Dumnezeu, Elisei; pentru că acel voievod n-a crezut Cuvântul lui Dumnezeu, cel zis prin gura proorocului, pentru îndestularea pâinii, ci a răspuns împotrivă, zicând: „Măcar și jgheaburile cerești de ar deschide Domnul, tot nu va fi așa”.

Era minunat acest mare plăcut al lui Dumnezeu și în alte fapte și daruri proorocești, precum se scrie pe larg în cărțile împăraților. O foamete de șapte ani, ce era să fie în pământul lui Israil, a spus-o mai înainte. Moartea lui Venadad împăratul a știut-o mai înainte, iar lui Azail i-a spus mai înainte despre luarea împărăției. Pe Iehu, unul din boierii lui Israil, l-a uns la împărăție și l-a ridicat spre pierderea casei lui Ahav, cea urâtă de Dumnezeu și închinătoare de idoli, care a și ucis pe doi împărați închinători de idoli, pe Ioram al lui Israil și pe Ohozie al Iehudeei, nepotul împăratului Iosafat și care nu a urmat unchiului său, ci s-a abătut la păgânătate. A ucis încă și pe Izabela, acea spurcată femeie a lui Ahav; iar mama lui Ioram a ucis pe toți slujitorii și vrăjitorii lui Baal. În toate acestea, avea ajutor dreapta credință și rugăciunile Sfântului Prooroc Ilie.

După moartea lui Iehu a împărățit în Israil Ioahaz, fiul lui, apoi Ioaș, nepotul lui. Pe vremea împărăției aceluia, s-a îmbolnăvit de moarte în Samaria omul lui Dumnezeu, Elisei, fiind la adânci bătrâneți. Și a venit la dânsul Ioaș, regele lui Israil, spre cercetare și, plângând deasupra lui, a zis: „Părinte, părinte carul lui Israil și călărețul lui!” Și i-a zis Elisei: „Ia un arc și o săgeată și deschide fereastra cea dinspre răsărit, încotro se află Siria, și pune o săgeată în arcul cel întins”. Împăratul a făcut aceasta; iar proorocul lui Dumnezeu, punându-și mâinile sale pe ale împăratului, a zis: „Dă drumul săgeții spre Siria”. Și împăratul a făcut așa. Iar proorocul a zis: „Această săgeată este mântuirea Domnului și vei birui pe sirieni”. Și iar a zis împăratului: „Ia niște săgeți!” Și împăratul a luat. Și a zis către el proorocul: „Lovește în pământ”. Și a lovit împăratul de trei ori și a stat. Atunci s-a scârbit asupra lui omul lui Dumnezeu și a zis: „Dacă ai fi lovit de cinci sau de șapte ori, ai fi călcat Siria până în sfârșit, iar acum o vei birui numai de trei ori”.

Astfel proorocind Sfântul Elisei, a murit și s-a îngropat cu cinste. Dar nu numai în viață a făcut multe minuni, ci și după moarte era făcător de minuni; pentru că, în acel an, s-a întâmplat lucrul acesta. Ducând pe un mort în cetatea Samariei la îngropare, deodată ostașii de la Moav au năvălit tâlhărește în pământul acela. Iar îngropătorii, văzând de departe pe ostași venind, au aruncat pe acel mort în mormântul lui Elisei și au fugit în cetate. Deci corpul celui mort, căzând peste oasele lui Elisei, îndată a înviat și a stat pe picioarele sale; apoi, ieșind din groapă, a alergat în cetate. Astfel că, și după moarte, Dumnezeu a preamărit pe plăcutul său.

Pentru acel lucru, se cuvine Dumnezeului nostru de la toți slavă, cinste și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Sfințit Metodie, Patriarhul Constantinopolului

Metodie, arhiereul lui Hristos, era din părțile Sicheliei. Din tinerețe a primit viața călugărească și a sporit în multe fapte bune. Pe vremea împărăției lui Leon Armeanul, luptătorul de icoane, scaunul patriarhiei Constantinopolului fiind ocupat de Prea Sfințitul Nichifor, Sfântul Metodie avea rânduiala de apocrisarie. El a fost trimis de patriarh la episcopul Romei pentru trebuințele bisericești și a zăbovit acolo cam mult; deoarece Leon, rău credinciosul împărat, a izgonit de pe scaun pe Prea Sfințitul Nichifor, iar în locul lui a ridicat pe cel de un gând cu dânsul, pe ereticul Teodot mincinosul, cel cu porecla Casiter.

Însă, după ce au murit, atât împăratul Leon cât și mincinosul patriarh Teodot, Sfântul Metodie s-a întors din Roma cea veche în Roma cea nouă și, având rânduiala preoției, slujea Domnului întru cuvioșie și dreptate, luptându-se totdeauna împotriva eresului luptării de icoane, care într-acea vreme se întinsese foarte mult. După Leon Armeanul a luat împărăția Mihail, supranumit Valvos sau Travlos, de același eres cu dânsul, iar scaunul patriarhiei din Constantinopol se ținea de cei necredincioși. Deci, fericitul Metodie suferea multă osteneală, luptându-se cu ereticii, dovedindu-le și înfruntându-i; de aceea era chinuit în legături și în temniță de răucredinciosul împărat. Despre aceasta încredințează grecul Zonara, care spune că Mihai Travos, măcar că la începutul împărăției sale s-a arătat bun, căci pe mulți părinți care au fost surghiuniți de Leon Armeanul pentru cinstirea icoanelor, i-a iertat de pedeapsă și din legături le-a dat drumul; însă, nu după multă vreme, lepădând acea fățarnică facere de bine, și-a dat pe față răutatea sa și a început a prigoni pe cei dreptcredincioși și, afară de mulți alții care au fost munciți, s-a sculat cu mânie și contra Sfântului Metodie și a lui Eftimie, arhiepiscopul Sardicei. Deci, pe Eftimie l-a izgonit, pentru că cinstea sfintele icoane, iar pe Metodie l-a închis în temnița din Crit.

Același Zonara, scrie despre împăratul acela cât era de rău cu credința; astfel Mihail Travlul urma întru toate lui Copronim, că, fiind supus jidovilor, poruncea să postească sâmbăta, iar învierea morților nu credea că va fi. De aceea, bunătățile cele ce vor să fie le defăima și râdea de sfinții prooroci, zicând că sunt diavoli. Păcatele trupești nu le socotea ca păcate, iar pe Iuda vânzătorul îl socotea că este mântuit, socotindu-l sfânt. Înțelepciunea Scripturilor îi era foarte urâtă și nu lăsa pe oameni să-și dea copiii la învățătura cărții, ca să nu se vădească nebunia lui, de cei ce știu puterea și tainele dumnezeieștilor Scripturi; ci voia să urmeze toți rătăcirii lui întru neștiință și fără de carte. Acestui rău credincios împărat se împotrivea foarte tare Sfântul Metodie, ca un preaînțelept și iscusit în dumnezeiasca Scriptură, în dogmele credinței celei drepte și în rânduiala Sfinților Părinți; de aceea era chinuit ca un mărturisitor al adevărului, nu numai cu legături și cu temniță, ci și cu bătăi.

După moartea lui Mihail Travlul, împărăția grecească a luat-o fiul său, Teofil, care, precum a fost moștenitor al scaunului împărătesc, tot așa a fost și al credinței sale celei rele. El muncea pe mulți pentru dreapta cinstire a sfintelor icoane, însă iubea înțelepciunea Sfintei Scripturi. Școlile cele pustiite din Constantinopol le-a înnoit, poruncind ca iarăși să se învețe carte în ele. Tot el a eliberat pe Sfântul Metodie, precum scrie despre aceasta istoricul grec Mihail: „Dumnezeu a scos din legăturile cele întunecoase pe Metodie cu oarecare închipuire nouă și minunată; căci, știind că Teofil iubea înțelepciunea Scripturii și îndeletnicindu-se adeseori la citirea cărților, a aflat oarecare carte greu de înțeles și nu putea să tâlcuiască cele scrise într-însa. Când cineva dintre ai săi i-a spus că nu este între oameni altul care să poată tâlcui cu înlesnire cărțile cele greu de înțeles, decât Metodie cel închis în temnița din Crit, împăratul îndată a trimis și a scos din legături pe Sfântul Metodie. Deci, văzându-l și vorbind cu el, l-a cunoscut că el este acel bărbat înțelept și, lăsându-l liber, îl avea pe el în cinste”.

După ce sfântul a câștigat libertate, iarăși se lupta cu ereticii, învățându-i să dea sfintelor icoane cinstea și închinăciunea cea vrednică. Astfel, iarăși a pornit spre mânie pe cei potrivnici și chiar împăratului i se aducea de știre despre aceasta, tulburându-se cu mânie asupra sfântului, însă l-a răbdat până la o vreme.

Într-acea vreme, grecii au avut un război cu turcii și era nevoie ca împăratul singur să meargă la război. Deci, mergând împăratul în tabără, a luat cu dânsul și pe Sfântul Metodie; pe de o parte ca pentru rugăciune, iar pe de alta, pentru vorbele și întrebările din Sfintele Scripturi, ce le avea cu dânsul și pe care Sfântul Metodie lesne le dezlega, pentru că se temea ca, rămânând singur în Constantinopol, să nu facă tulburare în popor și sculare contra celor ce nu se închină sfintelor icoane; căci cuviosul era iubit poporului, ca un bărbat sfânt, învățător și iscusit nu numai în lucrurile cele duhovnicești, dar știa bine și ocârmuirea cetății.

De aceea împăratul, nelăsându-l pe el singur în cetate, l-a luat cu dânsul printre ostași. Dar după ce, cu voia lui Dumnezeu, turcii au biruit pe greci și au sfărâmat toată puterea lui Teofil, încât abia a scăpat singur și cu puțină oaste, atunci mânia sa asupra Sfântului Metodie, ținută în inimă, a dat-o pe față. Pentru că rău credinciosul împărat zicea: „De aceea ne-a lăsat pe noi Dumnezeu să fim biruiți de vrăjmași pentru că printre noi se află închinători de idoli!” Ticălosul, grăind astfel, numea sfintele icoane idoli. La acestea Sfântul Metodie, răspunzându-i împotrivă, i-a zis: „Pentru aceea s-a mâniat Domnul împotriva creștinilor, fiindcă este necinstit de dânșii în sfânta Sa icoană, și de aceea i-a eliberat ca să fie călcați de vrăjmași”. Atunci împăratul, umplându-se de mânie, i-a dat multe bătăi și l-a trimis la surghiunie într-o insulă oarecare.

Acolo a poruncit să-l închidă într-un mormânt săpat adânc în chip de peșteră, împreună cu doi tâlhari și să nu-l lase să vadă lumina zilei. Deci, Metodie petrecea acolo ca un mort în sânurile pământului, ca și Iona în pântecele chitului și mulțumea lui Dumnezeu. Împăratul pusese pe un pescar oarecare să-i dea mâncare foarte puțină, atât cât să nu moară de foame, ci să i se lungească viața, ca astfel să pătimească cât mai mult în mormântul acela. În acea vreme, Teofil a muncit pe doi sfinți mărturisitori, Teodor și Teofan, pentru cinstirea sfintelor icoane și, însemnându-le fețele cu scrisori de fier, i-a trimis în surghiun.

Deci, fiindu-le calea alături de insula în care Sfântul Metodie ședea închis în mormânt, s-au întâlnit din întâmplare în cale cu pescarii care îl hrăneau pe cel legat și au aflat de la dânșii toate cele întâmplate Sfântului Metodie. Dar, de vreme ce nu era cu putință a se vedea cu dânsul, căci erau cumpliți cei ce îi păzeau, au trimis prin acel pescar multe închinăciuni într-o scrisoare. Sfântul Metodie, citind acea scrisoare și aflând încă și din povestirile pescarului de acei sfinți purtători de chinuri, s-a mângâiat cu duhul și a mulțumit lui Dumnezeu, Care i-a întărit într-o nevoință ca aceasta. Deci, le-a răspuns înapoi prin următoarele rânduri:

 

Celor scriși sus în cartea cea neuitată,

Din care fiecare este cu fața însemnată,

Pe legăturile acelora, le sărută cel legat,

Care, viu, mai înainte de moarte, este îngropat.

 

Sfântul Metodie a petrecut în acea închisoare de mormânt până la moartea lui Teofil. După aceea, viteazul mărturisitor a văzut iar lumina zilei și și-a deschis gura spre mărturisirea dreptei credințe, după ce moartea închisese ochii lui Teofil în țărâna mormântului și, gura hulitoare a aceluia închizând-o în mormânt, i-a făcut tăcere limbii lui celei bârfitoare. După moartea lui Teofil, a luat împărăția Mihail, al treilea fiu al lui, cu același nume; dar împărăția o conducea maica lui, Teodora, fiind prea tânăr împăratul Mihail, fiul ei. Acesta primind cârmuirea împărăției, întâi a început a se îngriji de pacea Bisericii lui Hristos, care era foarte tulburată de luptătorii împotriva sfintelor icoane; pentru că acea luptă, începând din zilele împăratului Leon Isaurul, a ținut până la moartea lui Teofil. Deci, trecuse 120 de ani de când icoana lui Hristos era călcată și batjocorită de creștini; de aceea se și veneau multe răutăți asupra împărăției creștinilor, pentru că, în acei ani, multe țări creștinești au fost supuse turcilor, care le-au luat în stăpânirea lor.

Pe vremea aceea, împărăția grecească și cea romană făceau o singură împărăție, pentru că, de la început, împăratul grecesc al Constantinopolului – Roma cea nouă -, stăpânea și Roma cea veche. Deci, Răsăritul și Apusul se stăpânea de un sceptru, adică de împăratul grecesc. Dar, pentru înmulțirea eresului luptătorilor de icoane și pentru vărsarea sângelui mărturisitorilor celor fără de număr ai dreptei credințe, care erau munciți cumplit de luptătorii de icoane, Apusul s-a despărțit de stăpânirea împăraților grecești și și-a pus alt împărat. Deci, împăratul grecesc a rămas a stăpâni numai țara grecească singură și nici pe aceea întreagă, deoarece Sfânta Cetate a Ierusalimului cu Palestina, cu Siria, cu Arabia, și Egiptul cu părțile de sub stăpânirea lui, căzuse sub stăpânirea turcilor.

Toate acestea veniseră de la Dumnezeu pentru păcatele creștinilor, care se abătuseră de la dreapta credință, căzuseră în eresuri și călcau sfintele icoane în picioare. Privind și socotind acestea, dreptcredincioasa și plina de înțelegere împărăteasa Teodora, cea de Dumnezeu insuflată, s-a sârguit să piardă din împărăția creștinească acel blestemat eres al luptătorilor de icoane; iar dreptcredincioasa cinstire a sfintelor icoane s-o întoarcă Sfintei Biserici, Mireasa lui Hristos, ca pe o frumoasă podoabă și astfel să întărească dreapta credință. Deci, a poruncit ca îndată să elibereze din legături și din temnițe și de la pedeapsă pe toți mărturisitorii dreptei credințe, să vină în Constantinopol la sinod și cinste cuviincioasă să aducă icoanelor celor sfinte din Bisericile lui Dumnezeu.

În vremea aceea, a fost scos și Sfântul Metodie din închisoarea mormântului său. Dar, de vreme ce atunci era pe scaunul patriarhiei – ca o urâciune a pustiirii la locul cel mai de cinste -, mincinosul patriarh Ioan, cel numit Anie, ereticul și fermecătorul, acela care fusese ridicat la scaunul patriarhiei de împăratul Teofil, Sfinții Părinți nu voiau să aibă împărtășire cu dânsul. Pentru aceea, de la început, dreptcredincioasa împărăteasă l-a izgonit de la vie, ca pe un păzitor sălbatic, adică de la Biserica lui Hristos, și de la scaunul patriarhiei; deci, s-a ales ca patriarh, cu bunăvoința lui Dumnezeu, Metodie.

Acest sfânt mărturisitor și mucenic, a fost ridicat la scaun cu mare bucurie de întregul și credinciosul său popor. Această ridicare a lui, după alegerea lui Dumnezeu, mai mult decât după cea omenească, s-a încredințat mai înainte că se va face, prin proorocia Cuviosului Ioanichie cel Mare, de care lucru se scrie astfel în viața lui: Evstratie, egumenul mănăstirii Avgarov, a întrebat odată pe Cuviosul Ioanichie: „Părinte, până când vor fi călcate sfintele icoane și nu se vor da Bisericii, iar prigonitorii se vor înmulți și turma lui Hristos o vor răpi ca niște fiare sălbatice?” Sfântul Ioanichie a răspuns: „Frate, să mai aștepți puțin și vei vedea puterea lui Dumnezeu. Pentru că va lua ocârmuirea bisericească un oarecare Metodie cu numele. Acela, prin duhul dumnezeiesc, o va îndrepta și eresurile le va pierde și cu dogmele cele credincioase va cântări Biserica și va aduce alinare și unire la un gând; iar pe cei potrivnici îi va smeri dreapta Celui Preaînalt”.

Această proorocie a Cuviosului Ioanichie s-a împlinit la Sfântul Metodie, căci, după moartea lui Teofil, a fost numit patriarh al Constantinopolului. El a fost vrednic de o dregătorie ca aceea, ca unul ce era stâlpul cel tare al dreptei credințe, întărirea cea neclătită, ostașul lui Hristos cel împodobit cu mucenicie, cel mai înainte însemnat de Dumnezeu spre acea arhierie și de bărbatul cel înaintevăzător și mai înainte înștiințat. Acesta, cu împărăteasa Teodora cea drept credincioasă, adunând în Constantinopol sinod de Sfinți Părinți, au întărit dogmele cele credincioase ale sfântului și marelui a toată lumea al șaptelea Sinod, care s-a adunat mai înainte în Niceea, pe vremea împărăției lui Constantin și a Irinei, contra luptătorilor de icoane și a dat anatema pe cei ce se împotriveau la acele dogme așezate la al șaptelea Sinod a toată lumea, ținut în al doilea rând.

Deci, veselind cu totul credința, a împăcat tulburarea bisericească, a prefăcut în alinare toată furtuna și învăluirea, și au adus icoanele în Biserica Domnului cu mare dănțuire, în cea dintâi Duminică a Sfântului Marelui Post al Paștelui. Și s-a făcut bucurie nu numai în Constantinopol, ci în toată partea cea de sub cer, pe unde se afla dreapta credință cea creștinească.

Biruind pretutindeni dreapta credință și toți creștinii dănțuind creștinește, se rupeau de zavistie inimile acelora, în care era înrădăcinat eresul luptării de icoane. Unul ca acela era Anie, adică patriarhul Ioan, cel ce s-a numit mai înainte mincinos și care a fost lepădat de pe scaun de fratele lui, Arsabar, cel ce avea în palatul împărătesc rânduiala de patriciu, și alți oarecare, unii din boierii cei cu dregătorii, iar alții din rânduiala mai mică. Aceia, nepricepând ce să facă, socoteau în sine că ar putea să aducă hulă asupra prea sfințitului Metodie.

Deci, Anie a îndemnat pe o femeie deșteaptă, care era de un gând cu el și al cărui fiu a fost voievod în Smirna. Acelei femei i-a dat mult aur, ca, mergând la împărăteasă și la credincioșii cei ce erau puși lângă împăratul cel tânăr, să le spună, că Metodie, noul patriarh, a păcătuit cu ea. Aceasta au scornit-o ticăloșii, socotind că, dacă îl vor necinsti, se va duce vestea rea și nume hulit despre dânsul și atunci ei vor putea cu înlesnire ca și învățătura lui și sfintele icoane iarăși să le hulească pe față. Deci, ducându-se acea femeie la împărăteasă și la boierii cei puși lângă împăratul cel tânăr, a spus acel lucru, dând plângere contra sfântului și nevinovatului bărbat. Acea femeie, ca să i se creadă minciuna ca un adevăr, vărsa lacrimi din ochi, ca și cum ar fi fost silită de noul patriarh Metodie.

Atunci toți s-au minunat de acel lucru și s-au smintit; deci, îndată s-a lățit această veste prin toată cetatea, tulburând pe cei dreptcredincioși. Iar cei răucredincioși se bucurau și dănțuiau. Unii batjocoreau pe cei dreptcredincioși și, ocărându-i, le ziceau: „Iată ce fel de patriarh aveți și unuia ca acesta urmați?” Prea Sfințitul Metodie, auzind aceasta, s-a minunat, de unde i-a venit acea năpastă. Însă, având conștiința curată, se bucura cu duhul de ispita cea fără de vină; dar s-a cuprins de mare mâhnire pentru sminteala poporului atât de mult și pentru batjocorirea care le venea la toți cei dreptcredincioși de la cei răucredincioși.

Deci, iată ce a făcut Metodie, marele arhiereu, bărbat nevinovat cu mâinile și curat cu inima, care și-a păzit fără de prihană curățenia trupului său din pântecele maicii sale, vrând ca nu atât pentru sine să lepede prihana cea mare cu minciuna, ci mai mult să ridice sminteala din Biserică și să astupe gurile cele mincinoase ale ereticilor. El a gândit că, deși este cu rușine, o să-și descopere boala cea tăinuită a trupului său, care până atunci nu era știută de nimeni, adică, să arate și să dovedească cum că nu ar putea el să facă amestecarea păcatului trupesc. Deci, trimițând la palatul împărătesc, a cerut judecată dreaptă, care să cerceteze faptele între el și femeia aceea.

Stând înainte la judecata fețelor celor cinstite, și neavând ce să grăiască altceva afară de nevinovăția sa, nici să nu se sfădească cu femeia cea fără de rușine, a lepădat rușinea cea firească și cuviincioasă a unui om ca acela – fiind silit de primejdie – în fața tuturor și-a descoperit haina până la goliciune; deci, și-a arătat locul cel tăinuit al trupului care era cuprins de vătămare. Atunci toți au cunoscut că clevetirea acelei femei era mincinoasă; pentru că au văzut că era cu neputință unui om atât de bolnav să se amestece cu păcatul trupesc. Deci, îndată s-au bucurat dreptcredincioșii că s-a ridicat ocara de la fiii dreptei credințe și s-a pierdut sminteala din Biserică. Vestea aceasta a cuprins pe cei răucredincioși și le-au astupat gurile lor cele hulitoare; iar durerea s-a întors la capul lor și batjocorirea spre rușinarea și defăimarea lor.

Prea Sfințitul Patriarh Metodie, fiind întrebat de acei cinstiți judecători, prin ce întâmplare i s-a făcut lui acea boală, el le-a răspuns: „Când am fost trimis de Prea Sfințitul Patriarh Nichifor la episcopul Romei, zăbovind acolo, mi-a venit de la ispititorul trupului – îngerul satanei -, o poftă foarte mare spre păcatul trupesc și o grozavă aprindere a mădularelor, încât mă luptam ziua și noaptea cu patima aceea, muncindu-mă cu postul, cu privegherea și cu tot felul de osteneli omorâtoare.

Dacă am văzut că nu se depărtează de la mine acea patimă, socotindu-mă aproape de cădere, m-am aruncat cu lacrimi înaintea Sfântului Apostol Petru, încredințându-mă în ajutorul lui și cerând ușurare de la dânsul, ca el, cu puterea darului său pe care îl primise de la Dumnezeu, să-mi ușureze patima și să mă izbăvească de războiul cel trupesc, ca să nu mă lase să-mi spurc trupul meu cel sfințit de curăție. Adormind eu puțin, în grija aceea, mi s-a arătat Sfântul Apostol Petru și cu dreapta sa s-a atins de părțile cele rușinoase ale trupului meu. Din această atingere am simțit o durere, ca și cum a ars cu foc acel loc și am suspinat foarte tare. Apostolul mi-a zis: „De acum nu vei mai simți plăcere de păcatul cel trupesc; iar eu îndată deșteptându-mă, m-am aflat că primisem această vătămare și acest fel de boală precum vedeți”.

Auzind acestea judecătorii de la sfântul, s-au umilit și au judecat că este nevinovat păcatului. Iar pe femeia aceea au poruncit s-o muncească să afle de la cine a fost îndemnată să clevetească de rău pe arhiereul lui Dumnezeu, cel nevinovat și curat. Și îndată au stat de față muncitorii ca să ia pe acea femeie spre muncire. Însă, văzând sabia trasă, locul pregătit și toiege cu ghimpi ascuțiți, s-a temut foarte mult și, mai înainte de a o munci, a spus adevărul, arătând pe nume pe toți cei ce au îndemnat-o și au învățat-o pe ea, spunând și aurul ce i se dăduse de îndemnătorii ei și în ce loc este pus în casa ei.

Atunci judecătorii au trimis slugi credincioase la casa ei, care mergând, au găsit aurul la locul acela, în care a spus ea și l-au adus la judecători. Ei au hotărât dreapta judecată contra acelei femei și contra îndemnătorilor ei, adică să fie pedepsiți cu moartea.

Dar, Prea Sfințitul Patriarh Metodie, fiind fără de răutate, credincios și adevărat următor al Domnului său, n-a lăsat să se facă aceea și i-a iertat și i-a eliberat, nu numai de la moarte, ci și de la bătăile ce li se cădeau. Pe toți vrăjmașii săi îi pedepsea cu această pedeapsă: în toate sărbătorile mari de prăznuire să meargă de la biserica Vlaherna, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, cu rânduială și cu lumânări aprinse, la biserica sobornicească a Sfintei Sofia, și acolo, stând lângă ușile bisericești, să-și primească anatema în urechile lor.

Atunci au tăcut gurile ereticești cele hulitoare, iar eresul luptătorilor de icoane din Constantinopol s-a pierdut până la sfârșit, cu darul lui Dumnezeu, cu rugăciunile și cu sârguința cea neadormită a plăcutului lui Dumnezeu Prea Sfințitul Patriarh Metodie, care pentru minciuna ce se scornise contra lui fără de vină, s-a arătat mai luminat și mai slăvit; iar potrivnicilor nu li s-a dat pedeapsa pe care David o cerea de la Dumnezeu, celor ce i-au greșit, zicând: Umple fețele lor de ocară, și vor căuta numele Tău, Doamne. Pentru că, orbindu-i răutatea și împietrindu-li-se inima, la cele dintâi fapte rele ale lor au adăugat alte răutăți mai mari.

Astfel mincinosul patriarh Ioan, căruia îi zicea Anie, fiind începător al acelei răutăți, a fost trimis la pocăință într-o mănăstire. Iar pe când era acolo, a văzut sfintele icoane ale Mântuitorului Hristos, ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și ale sfinților îngeri, înnoite de cei dreptcredincioși, după stricarea care se făcuse de luptătorii de icoane. Deci, a poruncit diaconului său să le scoată ochii sfinților de pe sfintele icoane. Diaconul a făcut după cum i s-a poruncit. Despre aceasta s-a înștiințat împărăteasa Teodora, care, râvnind după Hristos Dumnezeu, a poruncit ca însuși acelui eretic patriarh mincinos să-i scoată ochii; dar, fiind rugată de oarecare cinstiți senatori, nu i-a mai scos ochii, ci a poruncit să-i dea două sute de lovituri cu niște bice tari, celui ce era vrednic de nenumă-rate munci de moarte; de vreme ce și el, la vremea stăpânirii sale de puțin timp, pe mulți i-a muncit până la moarte pentru dreapta credință, el care, fiind la pedeapsă, nu înceta a face batjocură la sfintele icoane.

Prea Sfințitul Patriarh Metodie, după toate acele tulburări bisericești și după multele sale primejdii, pe care le-a răbdat pentru sfintele icoane, a îndreptat ocârmuirea bisericească în liniște și în pace, împodobind scaunul patriarhiei Constantinopolului, cu chipul și cu viața sa, cea asemenea cu îngerii, păzind bine turma cea cuvântătoare a oilor lui Hristos și săturându-o cu pășunea învăță-turilor celor insuflate de Dumnezeu. El în toate zilele înmulțea cinstea sfintelor icoane, cinstind în icoane pe însăși fețele acelora care se închipuiesc prin zugrăvirea icoanelor. Împreună cu cinstirea icoanelor, s-a sârguit să întărească în Constantinopol și venerarea cinstitelor moaște ale sfinților și plăcuților lui Dumnezeu, să li se dea iarăși cinstea vrednică; căci, pe vremea stăpânirii ereticești, împreună cu sfintele icoane erau necinste și moaștele sfinților, fiind călcate cu picioarele, târâte pe ulițe cu batjocură, aruncate în noroi, în gunoi și defăimate prin arderea focului sau prin înecare în apă. Numai acelea erau păzite întregi pe care mâinile drept credincioșilor s-au grăbit să le ascundă de la fața celor rău credincioși în sânurile pământului; astfel în Constantinopol nici nu puteai să auzi de moaștele plăcuților lui Dumnezeu.

Deci, Prea Sfințitul Metodie, arhiereul lui Hristos, se sârguia iarăși să îmbogățească Constantinopolul cu moaștele sfinților și să învețe pe poporul cel drept credincios la cinstirea cea cu vrednică datorie a lor. Întâi moaștele Sfântului Teodor Studitul, care, după 18 ani ai mutării lui la Dumnezeu, erau întregi, fără de stricăciune, au fost aduse cu cinste de la Heronis, la Constantinopol. Apoi moaștele Prea Sfințitului Patriarh Nichifor, stăpânul său, de care a fost trimis la episcopul Romei, le-a adus asemenea cu cinste în Constantinopol.

Despre aceasta s-a scris pe larg la 13 zile ale lunii Martie. Apoi și trupul său mult ostenit și mult chinuit, prin curăție, s-a prefăcut în moaște nestricăcioase și îl gătea, ca pe o vistierie de mult preț, Bisericii Constantinopolului; pentru că se apropia de fericitul său sfârșit pe care l-a văzut mai înainte. El s-a înștiințat și din proorocia Cuviosului Ioanichie, de vremea cât va fi el patriarh și când și își va lua obștescul sfârșit. Căci amândoi, fiind înainte văzători în Sfântul Duh, unul altuia și-au știut mai înainte moartea lor, precum se povestește aceasta în viața Cuviosului Ioanichie, astfel:

În al cincilea an al împărăției lui Mihail, părintele Metodie patriarhul, văzând mai înainte că se apropie ducerea la Domnul a lui Ioanichie, a mers la el cu clerul său, cerând cea mai de pe urmă binecuvântare și rugăciune. Cuviosul Ioanichie, vorbind mult cu Sfântul Metodie și învățându-i dreapta credință pe cei ce veniseră cu el, i-a proorocit lui Metodie că și el, după sfârșitul lui, va trece din această viață vremelnică în cea veșnică. Apoi, făcând rugăciune și sărutându-se unul pe altul cu sărutarea cea mai de pe urmă, s-au despărțit. Patriarhul s-a întors întru ale sale, iar Cuviosul părinte Ioanichie a rămas în chilia sa, rugându-se și pregătindu-se mai înainte de sfârșitul său. A treia zi după plecarea patriarhului, Cuviosul și purtătorul de Dumnezeu, Părintele nostru Ioanichie, a trecut la Domnul în patru zile ale lunii noiembrie. În luna a opta după moartea lui, Prea Sfințitul Patriarh Metodie s-a odihnit și el întru Domnul, în 14 zile ale lunii iunie. Astfel s-a împlinit proorocia Cuviosului Ioanichie, pe care a proorocit-o patriarhului, că, fără întârziere, va veni după el din această viață vremelnică la cea veșnică.

După ce Sfântul Metodie s-a mutat către Domnul, multă plângere și tânguire a fost pentru el în toată Biserica Constantinopolului, lipsindu-se de un mare și luminător părinte ca acesta a toată lumea. Apoi i-au făcut lui îngropare cinstită, precum se cădea unui atât de mare arhiereu.

Sfântul Metodie, păstorind Biserica lui Hristos patru ani și trei luni, a trecut la viața cea nelipsită cu anii, numărându-se în ceata sfinților ierarhi și a stat înaintea Arhiereului cel Mare, Începătorul păstorilor, Cel ce a străbătut cerurile, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel de toți sfinții slăvit, Căruia și de la noi, păcătoșii, să-I fie cinste și slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Nifon, din Athon

Cuviosul părintele nostru Nifon a fost de neam din Argurocastron, dintr-un sat ce se numește Lucovi. Tatăl lui a fost preot, foarte cucernic și temător de Dumnezeu. După ce s-a făcut de zece ani, fratele tatălui său l-a luat și l-a dus în mănăstirea Sfântului Nicolae, unde era eclesiarh. Acea mănăstire era zidită de Constantin, pururea pomenitul împărat, care se chema Monomahul, în locul ce astăzi se zice Mesopotamia.

De la început l-a învățat Sfintele Scripturi, apoi l-a îmbrăcat în schimă monahală. Deci, văzându-l cât de mult sporea la învățătură, cât și la ascultarea mănăstirii, l-a hirotesit citeț; iar după ce a ajuns la vârsta desăvârșită și văzându-l că odată cu vârsta a crescut și în fapta bună, l-a hirotonit ieromonah. Deci, cuviosul, fiind foarte isteț și osârdnic, citind dumnezeieștile Scripturi și viețile sfinților, s-a făcut și mai învățat. De aceea, aprinzându-se dragostea lui Dumnezeu în inima lui și arzând de dorul liniștii, a plecat din mănăstirea Sfântului Nicolae și s-a dus la un îmbunătățit pustnic, care atunci venise de curând de la muntele Sinai, petrecând într-un deal care se numea Geromerie. De la acela a învățat mai cu dinadinsul petrecerea monahicească. Deci, îndulcindu-se de mierea liniștii, nu putea să se mai întoarcă în lume; și astfel a părăsit patria, rudele, prietenii și orice avuție lumească și s-a dus cu osârdie în Sfântul Munte și, cu a lui Dumnezeu povățuire, a mers în părțile lavrei celei mari la șederea Sfântului Petru Athonitul.

Acolo, aflând un pustnic minunat, cu numele Teognost, s-a supus lui cu desăvârșită ascultare. Iar după trei ani, înștiințându-se Teognost că Nifon este preot și văzând multele lui fapte bune și mari, n-a voit să-l mai aibă pe el ca pe un supus, ci ca pe un frate întocmai cu cinstea. Dar, fiindcă și Teognost nu se pleca la aceasta, pentru desăvârșita lui smerenie, Cuviosul Nifon a plecat de acolo, îmbogățit cu darul lacrimilor; și s-a dus în chilia marelui Vasilie, care era acolo aproape. El a rămas într-însa cu desăvârșită liniște 14 ani, mâncând, o dată pe săptămână, pâine uscată.

Odată, încuibându-se ciuma în mănăstirea Lavrei și murind mulți frați, egumenul a rugat pe Cuviosul Nifon să vină la biserică să slujească deoarece rămăseseră puțini preoți. Cuviosul, iubind liniștea, a zis către egumen: „Iartă-mă, părinte, că sunt necărturar și prost!” Atunci egumenul a zis: „Să slujească măcar la chiliile din afară de lavră”. Acesta, ca un smerit cugetător ce era, a ascultat de egumen, petrecând astfel trei ani. Dar, fiindcă inima lui ardea cu totul de dorul liniștii, a plecat de acolo și s-a dus la divanuri, unde este acum schitul Sfintei Ana. Acolo s-a liniștit mulți ani, fără colibă și fără acoperământ, mâncând buruieni.

O petrecere ca aceasta nesuferind să o vadă oarecare din acei monahi, fiind porniți din zavistia urâtorului binelui, l-au pârât la egumenul Sfintei Lavre că este rătăcit, că s-a scârbit de pâine și de aceea mănâncă buruieni. Atunci egumenul, chemându-l în mănăstire, i-a zis: „Pentru ce, fratele și fiul meu, duci o viață așa de aspră și înaltă, din care se naște mândria și rătăcirea și nu umbli pe drumul cel de mijloc și nerătăcit, care este lesne și nu are prăpăstii? Părinții cei vechi se hrăneau în pustie cu buruieni; fiindcă acolo nu se găsea pâine și alte feluri de bucate pe care se cuvine a le mânca cu înfrânare, ca să gonești de la tine părerea cea drăcească și rătăcirea”.

Atunci cuviosul s-a plecat la aceasta pentru adânca lui smerenie și fugind de la Vulevtiri, a venit la chilia Schimbării la Față. El a rămas acolo mulți ani, slujind dumnezeiasca Liturghie. Înștiințându-se de aceasta, ceilalți frați s-au adunat acolo la el, vrând să se supună lui, și să-l aibă povățuitor și învățător al petrecerii monahicești. Dar el, nesuferind supărarea celorlalți, a plecat și de acolo și s-a dus la Cuviosul Maxim, unde a petrecut împreună mulți ani. Ei aveau atâta dragoste unul către altul, încât se părea că amândoi au un suflet în două trupuri; iar Cuviosul Maxim a dăruit coliba sa Sfântului Nifon și și-a făcut alta tot acolo aproape. Dar, fiindcă și acolo la Sfântul Maxim alergau mulți pentru minunile ce le făcea și proorociile ce le spunea, pentru aceasta Cuviosul Nifon, nesuferind să fie supărat, fiind povățuit de fericitul Maxim, a plecat de acolo și s-a dus în peșteră de cealaltă parte de Sfântul Hristofor.

Deci, trecând puțină vreme, a venit din patria sfântului un monah, anume Marcu, care dorea să învețe rânduiala monahală. Pe acela sfântul l-a primit cu bine, însă i-a zis să zidească lângă coliba sa alta, ca să locuiască împreună cu el și fratele său. Marcu, umilindu-se la cuvintele sfântului, i-a zis: „Cum este cu putință, părinte, ca fratele meu, care este un om mirean și cu familie să vină aici?” Atunci sfântul, pentru adânca și smerita lui cugetare, a răspuns: „Frate, eu mi-am cam ieșit afară din minți și nu știu ce zic, dar tu fă ce voiești!” Acestea s-au întâmplat aproape de sărbătorirea Sfântului Atanasie.

Deci, Cuviosul Nifon, trimițând pe Cuviosul Marcu la lavră pentru o trebuință oarecare, i-a zis și aceasta: „Întorcându-te de la praznic să aduci cu tine și pe fratele tău ca să-l vedem”. Dar Marcu a răspuns iarăși cele asemenea. Ducându-se la lavră, a văzut pe fratele său șezând în afară de poartă și, minunându-se de proorocia sfântului, a primit pe fratele său și l-a sărutat, iar de bucurie, s-a schimbat cu totul. Văzând acestea, îl certa conștiința pentru necredința ce a arătat bătrânului său. Drept aceea, luând pe fratele său, s-a dus la sfântul și, căzând înaintea lui, cerea iertare pentru necredința lui. Nu a trecut multă vreme și Marcu a slăbit atât încât nu putea nici să umble, nici să miște mâinile și picioarele. Deci, ruga pe sfântul să i se facă milă și să-l vindece; dar sfântul, voind să-l facă să cunoască greșeala necredinței și neascultării, i-a zis: „Sfinții fără de arginți pot a te tămădui, ca niște făcători de minuni; iar eu, fătul meu, sunt păcătos și nevrednic, și Dumnezeu nu mă aude”. Deci, pentru că și fratele lui pătimea și ruga pe sfântul să-l ierte, a luat untdelemn din candela icoanei, și a uns trupul bolnavului, și îndată Marcu s-a tămăduit, sculându-se din patul unde zăcea. Atunci sfântul i-a zis: „Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău!”

După acestea, Marcu a căzut iarăși în neascultare. Căci, cerând voie de la Cuviosul Nifon să meargă la malul mării să pescuiască, s-a dus la mare. Dar el, neluând aminte la cuvintele cuviosului, ca un neascultător, s-a pogorât la malul mării ca să spele rasele lui cele vechi și să prindă pește cu undița. Acolo, unde se îndeletnicea el cu aceasta, un mare câine-pește a sărit din mare fără veste asupra lui, ca să-l înghită. Marcu, înspăimântându-se, a chemat în ajutor rugăciunea bătrânului și, dându-se puțin în lături, abia a scăpat de acel pește-câine și îndată a alergat la sfântul tremurând, ținând în mână peștii ce-i prinsese.

Văzându-l, sfântul i-a zis: „Neascultătorule, nu te face necredincios; pentru că cel ce s-a prefăcut în șarpe la strămoși și i-a învățat neascultarea, acela s-a prefăcut astăzi în pește-câine, pentru neascultarea ce te-am învățat mai înainte, voind a te arunca în groapa neascultării sufletești și trupești. Însă Hristos, Care a venit în lume să-l surpe, ți-a ajutat astăzi, așteptând pocăința ta, pentru nemărginita Lui bunătate. Iar eu niciodată nu voi mânca din peștele neascultării!” Marcu, auzind acestea, a aruncat peștii departe și, căzând la picioarele sfântului, cerea cu lacrimi fierbinți iertare; iar sfântul, ca un preamilostiv, l-a iertat. De atunci înainte a păzit desăvârșit ascultarea, până și-a sfârșit viața și s-a dus la viața cealaltă cu bună nădejde, ca să ia în minte plata ascultării sale. El a lăsat urmaș al său, ca să slujească sfântului, pe Gavriil nepotul său, al cărui tată se numea Dositei. Acest Dositei a rugat odată pe Cuviosul Nifon să trimită pe Graviil pentru o trebuință oarecare la sfânta mănăstire Vatopedu, rânduindu-i în ce zi să vină înapoi. Când a sosit ziua cea rânduită, Gavriil nu s-a mai întors. Atunci Dositei a început a plânge, socotind că s-a robit fiul său, căci auzise că agarenii pradă acele părți.

Sfântul Nifon, cu ochii sufletului cei înainte-văzători, știind cele făcute, a zis: „Nu plânge, bătrânule Dositei, pe fiul tău, că este liber!” Astfel, mai înainte de a apune soarele, a sosit și Gavriil, fără a pătimi ceva rău. Sfântul Nifon, cunoscând mai înainte că după șase luni Sfântul Maxim va adormi somnul cel de pe urmă, a zis către ai săi: „Să mergem către Sfântul Maxim, ca să ne îndulcim de el, că n-o să-l mai vedem mult în această viață!” Deci, s-a dus către el și, făcând sărutarea cea întru Hristos, Sfântul Maxim a zis: „Iubiții mei frați, bucurați-vă întru Hristos, că aceasta este cea mai de pe urmă întâlnire a noastră; căci de acum nu ne vom mai vedea unul cu altul!” Astfel s-a împlinit proorocia amândurora întocmai.

După mulți ani, ciuma a venit iarăși în Sfântul Munte și Ga-vriil s-a îmbolnăvit atât de rău, încât era în primejdie de moarte; deci, văzându-l tatăl lui, plângea nemângâiat. Sfântul Nifon îl mângâia, zicându-i: „Nu plânge, frate, că fiul tău nu moare; pentru că mi-a slujit cum voiește Dumnezeu!” Apoi îndată, întorcându-se către Răsărit, s-a rugat mult în taină Preabunului Dumnezeu pentru cel bolnav. După această rugăciune, îndată s-a sculat bolnavul sănătos și slăvea pe Dumnezeu, iar sfântul, întorcându-se către ei, a zis: „Iată, fratele nostru și-a luat sănătatea cu ajutorul lui Dumnezeu, iar eu voi muri în vremea postului Sfinților Apostoli!”

Deci, sosind postul Sfinților Apostoli, Sfântul Nifon s-a sculat în dimineața întâii sâmbete, a făcut rugăciune și s-a împărtășit cu Preasfintele Taine. Apoi a zis către sinodia sa: „Frații mei iubiți în Domnul, iată a venit vremea să merg către Domnul, pe Care l-a dorit sufletul meu din tinerețe”. Și, văzându-i că s-au tulburat și s-au întristat, le-a zis: „Nu trebuie, frații mei, să vă întristați, că de acum înainte mă veți avea mijlocitor către Dumnezeu, ca să-L rog pentru mântuirea voastră; însă voi să păziți poruncile Lui”.

Apoi Duminică, le-a zis să pună masa, ca să guste ceva, iar după aceea să sape mormântul și să-l gătească, ca să meargă în pământul din care s-a luat. După ce s-au făcut toate acestea, sfântul s-a sculat și, înălțând ochii și mâinile către cer, s-a rugat mult. Apoi, binecuvântându-i, iertându-i și cerând și el iertare de la ei și însemnându-i cu semnul Sfintei Cruci, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Fața lui a strălucit ca soarele, dând semn cu aceasta de îndrăzneala lui către Dumnezeu. Deci, a adormit acest pururea pomenit părinte în 14 zile ale lunii iunie, în anul 1330 și a trăit 96 de ani. El a făcut în viața sa și minuni, din care se cade a se număra și acestea:

Un duhovnic bătrân și îmbunătățit, cu numele Teodul, a voit odată să meargă la Sfântul Nifon, pentru folos sufletesc. Mergând pe drum, a ajuns la un loc prăpăstios, a alunecat și și-a lovit piciorul de o piatră mare. Din acea pricină i-a curs atâta sânge din rană, și avea atâtea dureri, încât puțin a lipsit să-și dea sufletul. Văzându-se că se afla într-o stare ticăloasă ca aceea, a strigat din adâncul sufletului: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, dacă Nifon este sluga ta, și are îndrăzneală către Tine, să stea curgerea sângelui și să înceteze durerile, ca să mă însănătoșez prin rugăciunile lui și să nu mă mănânce fiarele sălbatice”. Zicând acestea, îndată a stat sângele, au încetat durerile, și cel mort pe jumătate, s-a sculat în picioare și umbla slăvind pe Dumnezeu.

Un monah din lavră, având evlavie către Sfântul Nifon, i-a trimis cu un prieten al său un vas plin cu untdelemn. Acela mergând pe drum, s-a împiedicat și a căzut și toate cele ce avea s-au sfărâmat, numai vasul cu untdelemn a rămas întreg, și l-a dus sfântului. Sfântul, zâmbind, a apucat mai înainte și i-a zis: „Vezi câtă tărie are credința fratelui care a trimis untdelemnul, că te-a mântuit și pe tine din primejdie și a păzit sănătos și vasul cu untdelemn, cu toate că celelalte s-au sfărâmat desăvârșit!” Aducătorul, minunându-se de mai înainte vederea sfântului, a slăvit pe Dumnezeu.

Alt monah, fiind bolnav multă vreme de durere de cap, s-a dus la doctori, cu care a cheltuit foarte mult, dar nu s-a putut vindeca. După aceea a alergat la Sfântul Nifon și, căzând la picioarele lui, s-a rugat fierbinte să-l vindece, zicând: „Prea sfinte părinte, știu că orice ai cere de la Dumnezeu îți va da ție, pentru că de dragostea Lui ai ales să șezi în pustia aceasta”. Sfântul, ca un smerit cugetător, i-a răspuns: „Părinte, sunt păcătos și Dumnezeu nu ascultă pe cei păcătoși”. Dar bolnavul nu înceta a se plânge, a cădea și a ruga pe sfânt, să-l vindece. Atunci, fericitul Nifon, fiind biruit de fireasca lui bunătate și milostivire, s-a rugat deasupra capului acelui monah și a ieșit un vuiet ca de un vânt silnic și îndată s-a vindecat de acea durere; deci, mulțumind sfântului, slăvea pe Dumnezeu.

Un alt monah, fiind de sine povățuitor, s-a încrezut lui și socotelii sale, și nu spunea gândurile lui unui duhovnicesc părinte mai sârguitor decât el; ci, precum îl purta gândul, așa făcea. Drept aceea, s-a rătăcit ticălosul și a primit îngerul întunericului în loc de îngerul luminii. De la acel înger al întunericului învățase multe lucruri necuviincioase și căzuse întru atâta rătăcire, încât credea că în toate faptele bune, el este mai bun decât ceilalți. Acesta s-a dus odată la Sfântul Nifon, și sfântul, întrebându-l pentru care pricină a venit la dânsul, el a răspuns: „Am venit să te văd, ca pe unul ce ești vestit în fapte bune”. Sfântul i-a zis: „Cum, tu cel atât de mare și de minunat te-ai înjosit a veni la mine preamicul și neînvățatul? Acela a răspuns: „Dumnezeu mi-a făcut bine, și darul care îl am, este al lui Dumnezeu”.

Atunci cuviosul i-a zis: „Frate, darul lui Dumnezeu este smerita cugetare; al lui Dumnezeu este a te socoti că ești cel mai de pe urmă decât toți; al lui Dumnezeu este a face fapte mari și bune și a te ține că ești cel mai jos decât alții; iar acestea ce le nălucești tu sunt rătăcirile satanei care te-a învățat”. Atunci, acela, rămânând umilit din cuvintele sfântului insuflate de Dumnezeu și venindu-și în sine, a zis: „Părinte, dacă acestea sunt ale celui viclean, te rog gonește-le cu rugăciunea ta și izbăvește-mă de nălucirea lui”. Fericitul Nifon, înălțând la cer ochii sufletului, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Care ai căutat oaia cea pierdută și rătăcită și, găsind-o, ai numărat-o împreună cu celelalte oi nerătăcite; Tu, Care ai izgonit pe lupul cel răpitor, care căuta să omoare și ne-ai arătat cale de mântuire, scapă din meșteșugirea rătăcitorului diavol, pe robul tău acesta, care, pentru prostia sa, a căzut în rătăcire, gonește de la el nălucirile diavolești, ca să Te cunoască că Tu ești Dumnezeu cel adevărat, Care pentru noi ai răbdat Cruce și moarte, și să slăvească numele Tău cel binecuvântat în veci. Amin”.

Așa s-a rugat Cuviosul Nifon și îndată, ca un nor, s-au risipit gândurile cele rele din ochii fratelui și a cunoscut singur ticălosul în ce mare rău era căzut. De atunci a scăpat de loviturile satanei și a grăit de Dumnezeu cu plăcere, cu multă înțelepciune și cu smerenie.

Ceasornicarul cinstitei Lavre, fiind izgonit din mănăstire pentru o greșeală oarecare ce o înfăptuise, s-a dus la Sfântul Nifon și, spunându-i că l-a alungat din lavră pe nedrept, îl întreba dacă se va putea să rămână acolo în supunerea lui. Sfântul, văzând mai înainte cele ce au să fie, i-a zis: „Du-te înapoi la mănăstire și cazi înaintea egumenului cu pocăință și cu smerenie, că te va primi înapoi; pentru că, dacă nu te vei duce, aici nu vei putea răbda strâmtorarea, și astfel te vei lipsi de bunătățile mănăstirii. Deci, ducându-te înapoi, nu va trece multă vreme, și te vei face eclesiarh, apoi egumen; însă nu se cuvine să nu ai smerită cugetare mai mult decât toate”. Apoi a adăugat acestuia: „Când, cu ajutorul lui Dumnezeu, te vei face egumen să-ți aduci aminte de noi și să ne învrednicești părții vieții de obște”. Ceasornicarul, întorcându-se la mănăstire, în puțină vreme s-a făcut eclesiarh, apoi egumen, după cele ce spusese mai înainte cuviosul; drept aceea, trimitea și sfântului cele de nevoie vieții.

Altădată, trei monahi au voit să vină la Sfântul Nifon; dar, fiindcă unul dintr-înșii era fără barbă, l-a lăsat în drum departe de chilia cuviosului și s-au dus numai cei doi. Sfântul le-a zis: „De ce nu ați adus și pe tânărul celălalt, căci el voiește a se face locaș al Sfântului Duh”. Ei, minunându-se de această înainte cunoștință a sfântului, s-au dus și au adus pe acel tânăr. Deci, folosindu-se mult de cuvintele cuviosului, și luând binecuvântare, s-au dus, slăvind pe Dumnezeu. Iar tânărul acela, sporind în fapta bună, după cuvântul sfântului, a strălucit în petrecerea monahicească.

Odată, Dositei, tatăl lui Gavriil, despre care am zis mai înainte, ruga pe Sfântul Nifon să dea voie lui Gavriil să se ducă pentru o trebuință oarecare la mănăstirea Ivirilor. Sfântul, văzând mai înainte primejdia care avea să se întâmple, l-a oprit. Însă Dositei, se arăta că nu-i este nici o frică să se ducă în ziua dintâi la chilia Amalfinului, care acum se numește Anfinul. Sfântul a zis atunci: „Dar dacă Gavriil se va robi mai încoace de chilia Amalfinului, ce va fi? Să se ducă, dar eu să nu fiu vinovat de paguba ce va urma”. Dositei, crezând cuvintelor sfântului, nu s-a împotrivit mai mult. În seara aceea, venind un frate la dânsul, le-a spus că dincoace de chilia Morfinului, a venit o corabie de tâlhari și a robit trei monahi care se găseau din întâmplare în drumul acela, precum spusese sfântul mai înainte.

Lângă acesta, a mers la cuviosul și un monah de la lavră și i-a zis că ieromonahul Ioanichie a fost trimis de egumen cu alți monahi la ostrovul Schirului și, mergând caicul mănăstirii, pe drum a fost robit de tâlhari; deci, părinții au adunat bani și au trimis să cumpere eliberarea lor, și că a dat și el un galben din partea lui. Sfântul a zis atunci: „Fătul meu, mai bine ar fi fost să fi dat galbenul tău la săraci, căci Ioanichie și ceilalți s-au dezrobit și se află bine. Măcar de ne-am fi învrednicit și noi de mângâierea de care se îndulcesc ei acum”.

Acestea auzindu-le, monahul acela de la Sfântul Nifon, a însemnat ziua aceea și, când s-a întors Ioanichie în lavră, a spus ceea ce a proorocit despre ei Cuviosul Nifon și s-a înștiințat că, după zicerea sfântului mai înainte așa s-a și făcut. Și în ziua aceea, pe care a însemnat-o, a prins mult pește și mare și a luat mare mângâiere întru slava lui Dumnezeu, Care slăvește pe cei ce-L slăvesc pe El în veci. Amin.