Sinaxar 12 iunie

📑 Cuprins:

• Cuviosul Onufrie cel Mare
• Cuviosul Petru din Muntele Athos

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Cuviosul Onufrie cel Mare

Împăratul Persiei, numit de istorici Narsita, a trăit pe vremea când în Roma împărățea prea păgânul împărat Dioclețian. Acesta se cunoaște din fapte, că ori era cu totul creștin, ori că nu era departe de creștinătate. Însă se știe din istorie că au fost în acest fel unii din împărații Persiei. Acest împărat, trăind cu împărăteasa multă vreme și neavând copii de parte bărbătească, dorea foarte mult și se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu să le dăruiască un fiu. Dumnezeu, ascultându-i rugăciunea, după mulți ani împărăteasa a zămislit pe acest mare plăcut al lui Dumnezeu și mare viețuitor de pustie, pe prea fericitul Onufrie.

Iar diavolul, care urăște neamul omenesc, prevăzând binele ce avea să fie după oarecare semne și voind a face împiedicare, s-a închipuit în felul unui om străin; și, venind la împărat, i-a zis: „Împărate, să știi că pruncul ce s-a zămislit în pântecele împărătesei tale nu este de la tine, ci de la unul din supușii tăi. Dacă voiești să cunoști adevărul, să faci ceea ce-ți voi spune, adică: Când se va naște pruncul, să poruncești să se facă un foc mare și să arunci pe prunc într-însul, și de nu va arde, acesta va fi semnul că fiul este al tău cu adevărat; iar de va arde, atunci să fii încredințat că este născut din desfrânare”.

Împăratul, încredințându-se foarte mult acestor cuvinte diavolești, s-a mâniat pe împărăteasa sa, însă ascundea în sine și se ținea ca să nu se cunoască până la vremea ce se cădea. Deci, împlinindu-se vremea nașterii împărătesei și născând un prunc de parte bărbătească, tatăl, în loc să se bucure de nașterea fiului său celui dăruit de Dumnezeu, s-a umplut de mâhnire și de întristare, a aprins un foc mare și a aruncat pe prunc în foc. Dar Atotputernicul Dumnezeu, Care păzește pe prunci cu preaminunata Sa putere, a păzit și pe acest prunc nears de foc, viu și întreg. Dar nu numai aceasta, ci încă și alt lucru de mirare era cu putință a se vedea pruncului: aflându-se în foc, a ridicat către cer mânuțele sale cele mici și slabe ca și cum se ruga către Dumnezeu. Tatăl copilului, văzând acest lucru minunat, s-a înspăimântat și a cunoscut că a fost amăgit de diavol. Scoțând pe prunc din foc nevătămat, îngerul Domnului s-a arătat împăratului certându-l rău, că s-a încrezut mai mult vrăjmașului celui înșelător. Îngerul a poruncit să boteze pe prunc și să-l numească Onufrie, apoi să-l ducă în pustie unde-l va îndrepta Dumnezeu. Împăratul îndată s-a sculat și, luând pruncul după îndemnarea lui Dumnezeu, s-a dus în munți și în pustietățile Egiptului.

Iar pe când mergea, l-a întâmpinat o căprioară albă, fiind trimisă de Dumnezeu ca să hrănească pruncul cu lapte cât va merge pe cale. Ea, alergând către împărat, a căzut înaintea lui în genunchi, ca și cum se închina și, alăturându-se de cei ce mergeau, călătorea împreună cu dânșii și-l hrănea pe prunc cu laptele ei. Tatăl pruncului, văzând acest lucru, se mira de purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru prunc și grăia: „Acum am cunoscut că fiul meu are să fie mare prieten și plăcut al lui Dumnezeu”. Mergând ei pe cale multă vreme, au ajuns la hotarele Tebaidei în țara Egiptului și, venind până la cetatea ce se numea Sermopoli, au aflat o mănăstire, nu departe de cetate, la un loc deosebit și frumos.

Acea mănăstire se numea a Eritului și avea o sută de monahi îmbunătățiți. Dumnezeu a poruncit împăratului să lase acolo pe fiul său; iar părintele mănăstirii aceleia se mira de venirea împăratului Persiei la dânșii; deci l-au primit cu mare cinste. Împăratul a povestit părintelui aceluia cu de-amănuntul toate cele despre prunc și cum, cu porunca lui Dumnezeu, a venit la mănăstirea lor.

Părintele, ascultând cu mirare cele povestite de împărat, a zis: „Cum și cine poate dintre noi să hrănească pruncul acesta care are trebuință de lapte de maică, căci în mănăstirea noastră nu poate intra nici o femeie?” Împăratul a răspuns: „Precum până aici l-a hrănit Dumnezeu prin căprioara aceea care a venit cu noi, tot așa și de aici înainte îl va hrăni aceeași căprioară, cât va avea trebuință de lapte”. Astfel, împăratul, dând pe fiul lor lui Dumnezeu și încredințându-l părintelui, s-a întors la casa sa. Căprioara aceea a stat pe lângă mănăstire și a hrănit pe prunc până la vârsta de trei ani.

După ce s-au împlinit acei trei ani, ea s-a dus în pustie, iar pruncul a început a se hrăni cu hrana cea de obște. După ce pruncul a ajuns la vârsta de șapte anișori, adeseori se ducea la trapeză și, cerând câte o bucățică de pâine, se ducea în tinda bisericii, unde era zugrăvită icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care ținea pe mâinile ei pe Domnul nostru Iisus Hristos. Deci, se apropia de icoană, fiind fără de răutate și cu neștiință și vorbea cu pruncul Hristos zugrăvit pe icoană, Care se ținea de mâinile cele feciorești. El grăia astfel către Iisus: „Și Tu ești mic precum sunt și eu, însă eu mă duc la trapeză, cer pâine la trapezar și mănânc, iar Tu nu mănânci niciodată. Pentru ce te chinuiești așa, nemâncând nimic? Iată, primește partea mea și mănâncă”. Iar pruncul Hristos cel închipuit pe icoană, ca și cum ar fi fost viu, a întins mânuța Sa și a luat pâinea din mâinile lui Onufrie.

O minune ca aceasta făcându-se nu odată, nici de două ori, ci de multe ori, trapezarul văzând pe prunc luând pâinea adeseori, a început a-l pândi să vadă ce face cu pâinea și unde o duce. Deci, văzându-l ducându-se cu pâinea la biserică, a mers după dânsul mai departe și, ajungând la ușa tindei, a văzut făcându-se minunea cea mai sus arătată și s-a înspăimântat. După aceea, ducându-se, a vestit părintelui și tuturor celorlalți monahi mai sporiți în fapte bune, care, auzind o minune ca aceasta, s-au înspăimântat cu totul.

Atunci părintele a învățat pe trapezar, astfel: „Când Onufrie va mai cere pâine de la tine, să nu-i dai, ci să-i zici: „Du-te de cere pâine de la Acela Căruia i-ai dat de multe ori””. Trapezarul, ascultând pe părintele, a făcut așa precum i-a poruncit. Dimineața, venind Onufrie și cerând pâine după obicei, trapezarul nu i-a dat, ci a zis: „Du-te și tu de cere pâine de la Acela Căruia i-ai dat tu de multe ori”. Pruncul, fiind flămând, s-a dus plângând către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a zis plângând către pruncul Hristos, închipuit pe icoană: „Trapezarul nu voiește să-mi dea pâine de la el, și-mi este foame; dă-mi Tu de la Tine, că și eu Ți-am dat de multe ori!”

Atunci, pruncul Hristos îndată i-a dat o pâine mare, frumoasă, curată albă ca zăpada și caldă. Pâinea era atât de mare, încât era cu neputință unui copil de șapte ani să o ducă cu ușurință. Deci, Onufrie, luând pâinea din mâinile lui Hristos, o ducea cu foarte mare greutate. Și venind cu ea la părintele, se lăuda zicând: „Iată, pruncul Hristos mi-a dat o pâine!” Părintele, minunându-se foarte mult de o minune ca aceea, a chemat pe toți monahii și le-a arătat acea pâine minunată și a poruncit trapezarului să povestească înaintea tuturor ce a văzut. Apoi Onufrie, fiind întrebat de ei, a spus că a luat acea pâine din mâinile lui Hristos. Toți au început a preamări cu mare glas pe Dumnezeu, Care a făcut niște minuni ca acestea prin pruncul Onufrie. După aceea, ei au împărțit pâinea în mai multe părți pentru binecuvântarea și sfințirea tuturor monahilor.

Onufrie, crescând cu niște sporiri de fapte ca acestea și cu dar de la Dumnezeu și de la oameni, a ajuns la vârsta și măsura faptelor bune, cea vrednică de a se sălășlui în pustie și a ieși la război împotriva vrăjmașilor celor nevăzuți. Despre toate acestea povestește Cuviosul Pafnutie episcopul, care a fost într-una din mănăstirile pustiei Egiptului. Cum a aflat el în pustie pe Cuviosul Onufrie și pe alți pustnici, singur povestește în cele ce urmează:

Într-o zi, șezând eu în mănăstirea mea și liniștindu-mă, mi-a venit dorința să ies în pustia cea mai dinăuntru și să văd dacă este acolo vreun monah, slujind Domnului mai mult decât mine. Deci, sculându-mă și luând puțină pâine și apă, ca să am pe cale, am ieșit din mănăstirea mea, nespunând nimănui nimic și m-am dus în pustia cea mai dinăuntru. Mergând patru zile și negustând nici pâine, nici apă, am ajuns la o peșteră încuiată, care avea numai o ferestruică mică. Am stat acolo un ceas, bătând la acea fereastră, așteptând ca, după obiceiul monahicesc, să iasă cineva din peșteră și să-mi dea binecuvântare în Hristos. Dar, fiindcă nu mi-a răspuns, nici nu mi-a deschis nimeni, am deschis eu ușa și am intrat, zicând: „Binecuvântează!” Acolo am văzut un stareț șezând, ca și cum dormea, și iarăși am zis: „Binecuvântează”.

Apoi m-am atins de umărul lui, voind să-l deștept și s-a făcut ca praful; și, pipăind trupul lui, am aflat că murise de mulți ani. Am văzut și o haina atârnată la perete și atingând-o eu, s-a făcut ca praful în mâinile mele. Deci, îndată luând de pe mine mantia mea, am acoperit cu ea trupul acelui mort și, săpând o groapă cu mâinile în peretele peșterii, am îngropat moaștele lui cu obișnuita cântare de psalmi, cu rugăciune și cu lacrimi. Apoi, gustând puțin din pâinea cea adusă de mine și din apă, m-am întărit și am rămas lângă mormântul acelui stareț.

A doua zi, săvârșindu-mi rugăciunea, am pornit la cale spre pustia cea mai dinăuntru și, mergând câteva zile, am găsit o altă peșteră și am văzut pe dinaintea peșterii urme omenești și din aceasta am cunoscut că viețuiește cineva acolo. Dar, bătând și neprimind nici un răspuns, am intrat înăuntru și negăsind pe nimeni, am ieșit afară, gândind în mine că aici petrece un rob al lui Dumnezeu și poate s-a dus undeva în pustie. După aceea, am socotit să aștept la locul acela pe robul lui Dumnezeu, dorind să-l văd și să-l sărut întru Domnul. Toată ziua am petrecut așteptând și cântând neîncetat psalmii lui David. Am văzut în acel loc, care era foarte frumos, un finic cu roadele lui și un izvor mic cu apă vie, și, minunându-mă de frumusețea acelui loc, doream ca și eu însumi să viețuiesc într-însul, de ar fi fost cu putință.

Când ziua se pleca spre seară, am văzut venind o cireadă de bivoli, și un rob al lui Dumnezeu umblând între ei; acela era Cuviosul Timotei pustnicul. După ce s-a apropiat de mine, am văzut pe acel bărbat fără de îmbrăcăminte, acoperindu-și goliciu-nea trupului cu perii săi. El, venind la locul unde stăteam și văzându-mă pe mine, mă socotea că sunt duh și nălucire și a stat la rugăciune; pentru că multe duhuri necurate îl ispiteau cu năluciri în acel loc, precum mi-a spus mai pe urmă. Iar eu i-am zis: „Pentru ce te înfricoșezi, robule al lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru? Caută și vezi urmele mele, ca să știi, că sunt ca și tine, pipăie-mă, căci sunt trup și sânge”. Atunci el, privind spre mine și cunoscând că sunt om, m-a mângâiat, mulțumind lui Dumnezeu și zicând: „Amin”.

Apoi, s-a apropiat de mine, m-a sărutat și m-a dus în peștera sa, unde mi-a pus dinainte mâncare, poame de finic și apă curată de izvor și a gustat împreună cu mine. El mă întreba, zicând: „Cum ai venit aici, frate?” Iar eu, arătându-i cugetul și gândul meu, i-am spus: „Vrând să-i văd pe robii lui Hristos, care viețuiesc în această pustie, am ieșit din mănăstirea mea și am venit aici; iar Dumnezeu nu m-a lipsit de această dorință, învrednicindu-mă a te vedea pe sfinția ta”. Apoi, l-am întrebat și eu pe el: „Părinte, cum ai venit aici, câți ani ai de când ești în această pustie, cu ce te hrănești și pentru ce ești gol, neîmbrăcându-te cu nimic?” Iar el a început a-mi spune despre sine astfel:

Eu mai înainte am petrecut în viața de obște, în Tebaida, deprinzându-mă cu viața monahicească și slujind cu osârdie lui Dumnezeu, iar cu mâinile lucram țesătoria. Odată gândul mi-a zis: Să ieși din viața de obște, să petreci singur și să te ostenești lucrând, ca să primești mai multă plată de la Dumnezeu; pentru că poți din osteneala mâinilor tale, nu numai pe tine să te hrănești, ci să hrănești și pe săraci și pe frații cei străini să-i odihnești. Deci, ascultând cu dragoste gândul meu, am ieșit din viața de obște și mi-am făcut deosebit o chilie aproape de cetate și mă îndeletniceam cu lucrul mâinilor. Eu aveam îndestulare de cele trebuincioase vieții mele, pe care le câștigam din osteneala mâinilor mele; pentru că mulți veneau la mine, trebuindu-le lucrul mâinilor mele și-mi aduceau toate cele de trebuință. Deci, odihneam și pe cei străini, iar pe cele ce prisoseau le împărțeam săracilor și celor ce aveau trebuință.

Dar diavolul, vrăjmașul nostru, care pururea se luptă contra tuturor, zavistuind vieții mele, s-a sârguit de mi-a răsturnat ostenelile mele. El a pus în mintea unei femei, ca să vină la mine pentru lucrul mâinilor mele și, venind, mă îndemna să-i țes o pânză, pe care țesând-o i-am dat-o ei. După aceea, m-a silit să-i țes alta și s-a făcut între noi vorbă și îndrăzneală. Făptuind păcatul, ea a născut fărădelegea și eu am petrecut cu ea șase luni păcătuind. După aceea, am gândit în mine că, astăzi sau mâine, moartea mă va ajunge și voi lua munca cea veșnică și mi-am zis: Vai mie, o, suflete, mai bine este ție să fugi de aici, ca să scapi de păcat și de munca cea veșnică. Deci, lăsând toate, am fugit în taină și am venit în această pustie. Ajungând în locul acesta, am găsit această peșteră, izvorul și finicul având 13 ramuri și în fiecare lună fiecare ramură îmi face tot atâtea roade, câte îmi ajung ca hrană pentru treizeci de zile. Sfârșindu-se o lună și roadele unei ramuri, se coace cealaltă ramură; și astfel mă hrănesc cu darul lui Dumnezeu, iar altceva nu am în peștera mea. Hainele mele învechindu-se de vremea cea lungă, s-au prăpădit, iar după mulți ani – sunt 30 de ani de când petrec în această pustie – mi-au crescut perii corpului, precum vezi și aceștia îmi sunt în loc de haine, acoperindu-mi goliciunea mea”.

Auzind acestea de la dreptul acela – zice Sfântul Pafnutie -, l-am întrebat, zicând: „Părinte, la începutul venirii tale în locul acesta, te-a supărat pe tine cineva sau nu?” El a răspuns: „Am răbdat nenumărate năvăliri diavolești și de multe ori diavolul s-a luptat cu mine și nu m-a biruit, ajutându-mi darul lui Dumnezeu; pentru că mă împotriveam lor cu semnul Sfintei Cruci și cu rugăciunea. Pe lângă asupririle vrăjmașului, mă supărau încă și durerile trupești, căci foarte mult mă durea pântecele, încât de multe ori cădeam la pământ de durerea aceea și nu puteam să stau să-mi fac obișnuitele rugăciuni, zăcând în peștera mea și tăvălindu-mă pe pământ, îmi săvârșeam cântarea mea cu multă chinuire, încât nici afară nu puteam să ies. Deci, m-am rugat milostivului Dumnezeu, ca pentru durerile ce m-au cuprins, să-mi dea iertare de păcatele mele.

Într-o zi, pe când ședeam la pământ, din pricina durerii pântecelui am văzut un bărbat cinstit stând înaintea mea care mi-a zis: „Ce te doare?” Iar eu abia am putut răspunde, zicând: „Doamne, mă doare pântecele”. El mi-a zis: „Arată-mi unde te doare?” Și i-am arătat. Iar el, întinzându-și mâna, a pus palma sa în acel loc ce mă durea și, îndreptând degetul mâinii sale, a tăiat locul acela cu un cuțit și a scos rărunchii mei, căci de ei pătimeam foarte mult. După aceea mi-a arătat rănile care erau pe ei, și curățându-i cu mâna și ștergându-i cu pânză curată, iarăși i-a pus la locul cel tăiat, și netezându-l cu palma, îndată m-am tămăduit. Apoi, mi-a zis: „Iată, te-ai făcut sănătos! De-acum să nu mai greșești, ca să nu pătimești ceva mai rău, ci slujește Dumnezeului tău de acum și până în veac!” Astfel, din acea vreme, petrec fără durere, mulțumind lui Dumnezeu și slăvind milostivirea Lui.

De cu seară, zice Pafnutie, stând într-una de vorbă cu acel cuvios părinte, am petrecut puțin; pentru că de dimineață ne-am sculat la obișnuita rugăciune. Făcându-se ziuă, am rugat mult pe cuviosul părinte ca doară mi-ar porunci să petrec lângă el, sau măcar undeva aproape de el. Iar el mi-a zis: „Frate, nu vei putea să rabzi aici năvălirile diavolești”. Deci, nu voia să petrec lângă el. Apoi, l-am rugat să-mi spună numele său și mi l-a spus, zicând: „Numele meu este Timotei; pomenește-mă pe mine, iubite frate, și roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru mine, ca să săvârșească spre mine mila Sa până la sfârșit, căreia să mă învrednicească”.

Atunci eu am căzut la picioarele lui, cerându-i să se roage pentru mine. Iar el mi-a zis: „Stăpânul nostru Iisus Hristos să te binecuvânteze și să te păzească de toate cursele diavolului. Să-ți arate calea cea dreaptă, ca să treci fără împiedicare spre sfinții Lui”. Deci, Cuviosul Timotei, binecuvântându-mă, m-a eliberat în pace. După aceea am plecat pe cale, primind din mâinile lui poame de finic și un vas cu apă de izvor și, închinându-mă acelui sfânt stareț, m-am dus de la dânsul, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu că m-a învrednicit a vedea pe un plăcut al Său ca acela, a mă folosi de cuvintele lui și a lua binecuvântare de la el.

Întorcându-mă de acolo, după câteva zile, am venit la o mănăstire pustnicească și am stat acolo să mă odihnesc și să petrec câtva vreme; dar, întristându-mă, gândeam la mine și ziceam: Ce este viața? Sau ce sunt nevoințele mele? Nici umbră nu sunt împotriva vieții și nevoințelor acelui mare plăcut al lui Dumnezeu, pe care l-am văzut. Astfel, am petrecut multe zile gândind unele ca acestea și dorind să urmez în plăcerea lui Dumnezeu, calea acelui drept bărbat. Deci, deșteptându-mă milostivirea lui Dumnezeu ca să îngrijesc de sufletul meu, nu m-am lenevit a merge iarăși în cea mai dinăuntru pustie pe cale neumblată spre partea aceea, unde petrece un neam, bărbătesc, care se numește Mazichi. Deci, toată sârguința mea era aceasta: ca să știu de este și un alt pustnic, care, slujind lui Dumnezeu, să-l găsesc și să primesc de la el folos sufletului meu.

Plecând în calea pustiei cea pusă mie înainte, mi-am luat puțină pâine și apă, care mi-a ajuns câtva vreme. Sfârșindu-se pâinea și apa, mă strâmtoram, neavând pâine și hrană, însă mă întăream cu duhul, mergând patru zile și patru nopți, fără de hrană și fără de băutură; din această pricină am slăbit foarte mult cu trupul și căzând la pământ, așteptam moartea. Atunci am văzut un bărbat preafrumos și prealuminat, venind la mine cu sfântă cuviință și punând mâna sa pe gura mea, s-a făcut nevăzut; îndată am simțit în mine tărie, încât nici foame, nici sete nu-mi mai era. Sculându-mă iarăși, mergeam spre cele mai dinăuntru ale acelei pustii și am trecut fără de hrană și fără băutură alte patru zile și patru nopți și iarăși am început a slăbi de foame și de sete.

Ridicându-mi mâinile spre cer, m-am rugat Domnului și iarăși am văzut pe acel bărbat, care, venind, s-a atins de buzele mele și s-a făcut nevăzut; iar eu iarăși am căpătat multă putere și m-am dus în cale. Era a șaptesprezecea zi a călătoriei mele, când am ajuns la un munte înalt și, fiind ostenit, am șezut la poalele muntelui să mă odihnesc. Acolo am văzut departe pe un bărbat venind spre mine, cu chipul foarte înfricoșat, cu peri deși crescuți peste tot corpul, ca la fiară și alb ca zăpada, căci era cărunt de bătrânețe. Perii capului și ai bărbii lui erau lungi până la pământ, încât acopereau ca o haină trupul lui, iar mijlocul său îl avea încins cu frunze de copaci.

Când l-am văzut apropiindu-se spre mine, m-am înfricoșat și am alergat la o piatră ce se întâmplase să fie deasupra muntelui. Acela, ajungând până la poalele acelui munte, a șezut la umbră să se odihnească, pentru că ostenise din pricina zădufului și bătrâneții. El, uitându-se spre munte, m-a văzut pe mine și m-a strigat, zicându-mi: „Om al lui Dumnezeu, pogoară-te la mine, că și eu sunt om ca tine și viețuiesc în pustia aceasta pentru Dumnezeu”. Eu – zice Pafnutie -, auzind acestea, am alergat spre dânsul cu osârdie și am căzut înaintea picioarelor lui. El mi-a zis: „Scoală-te, fiul meu, căci și tu ești robul lui Dumnezeu, prieten al sfinților Lui, iar numele tău este Pafnutie. După ce m-am sculat, mi-a poruncit să șed lângă el. Apoi, l-am rugat cu dinadinsul să-mi spună numele lui, cum petrece în pustia aceea și de câtă vreme. El, văzând rugămintea mea cea cu dinadinsul, a început a-mi spune cele despre sine, zicând astfel:

„Numele meu este Onufrie, de șaizeci de ani rătăcesc în pustia aceasta și prin munți și n-am văzut până acum nici un om, decât numai pe tine. Petrecerea mea înainte a fost în cinstita mănăstire care se numește Eriti și care este aproape de cetatea Ermopoli, în părțile Tebaidei. Mănăstirea aceea are o sută de frați și toți sunt cu un suflet, având viață de obște întocmai, cu multă dragoste pentru Domnul nostru Iisus Hristos. De obște le era hrana și îmbrăcămintea și își petreceau în liniște pacea și hrana cea pustnicească, slăvind bunătatea Domnului. Iar eu, când mă povățuiam acolo pentru începutul cel nou, am învățat de la Sfinții Părinți credința și dragostea către Dumnezeu și rânduielile vieții monahicești și i-am auzit pe dânșii grăind despre Sfântul Prooroc Ilie, cum, întărindu-se de Dumnezeu, a petrecut în pustie, postind multă vreme. Asemenea și de Sfântul Ioan Înaintemergătorul, căruia nici unul din oameni nu i s-a asemănat vreodată și ce fel de viață a avut el în pustie până în ziua arătării sale către Israel.

Eu întrebam pe Sfinții Părinți, zicând: „Mai mari sunt înaintea lui Dumnezeu cei care petrec în pustie decât voi?” Ei îmi răspundeau, zicând: „Fiule, aceia sunt mai mari decât noi, pentru că noi ne vedem unul pe altul în toate zilele și săvârșim cu bucurie soborniceasca cântare bisericească; iar de flămânzim, găsim pâine gata, asemenea și de însetăm, avem apă în destul. Dacă se întâmplă cuiva din noi a se îmbolnăvi, este mângâiat de ceilalți frați, deoarece toți viețuim de obște, ne ajutăm și slujim unul altuia pentru dragostea lui Dumnezeu. Dar cei ce petrec în pustie sunt lipsiți de toate acestea; căci, de se întâmplă vreunuia din ei vreo mâhnire, cine îl mângâie? La boală, cine să-i ajute și să-i slujească? Dacă i-ar veni asupra vreun război de la satana, unde va găsi om care să-i schimbe gândul sau să-l sfătuiască, fiind numai el singur? De nu va avea hrană, unde s-o găsească cu înlesnire? Asemenea și însetând, apa nu este aproape. Acolo, o, fiule, fără de asemănare, mai mare îi este osânda, decât nouă celor ce viețuim de obște; pentru că, cei ce intră în viața pustnicească, slujesc mai mult lui Dumnezeu, se dau la mari postiri, foamea și setea, arșița de ziuă și răceala de noapte le rabdă cu vitejie; iar războaiele celor ce năvălesc de la vrăjmașul cel nevăzut se împotrivesc tare, se silesc în tot felul a-l birui și se sârguiesc a trece toată calea cea strâmtă și anevoioasă care duce la Împărăția cerului.

Pentru aceea, le trimite Dumnezeu sfinți îngeri ca să le aducă hrană, să le scoată apă din piatră și aceștia îi întăresc atâta de mult, încât se împlinește cuvântul proorocului Isaia care zice: „Cei ce așteaptă pe Domnul se schimbă în putere, se înaripează ca vulturii, aleargă și nu se ostenesc. Iar dacă nu se învrednicește cineva de îngereasca vedere cu ochii, nu se lipsește încă de venirea de față cea nevăzută a acelora, care îl păzesc în toate căile, îl apără de asuprelile vrăjmașului, îl ajută în lucrurile lui, și-i duc rugăciunile la Dumnezeu”. De i se întâmplă vreunuia din pustnici vreo ispitire neașteptată de la vrăjmaș și el își ridică mâinile către Dumnezeu, îndată i se trimite ajutor de sus și i se risipesc toate ispitele, pentru curăția inimii lui. Fiule, n-ai auzit oare de ceea ce se zice în Scriptură că Dumnezeu nu părăsește pe cei ce-L caută, săracul nu va fi uitat până în sfârșit și răbdarea săracilor nu va pieri până în sfârșit. Și iar: „Strigat-au către Domnul, când se mâhneau ei și din nevoile lor i-a izbăvit”. Pentru că Domnul dăruiește fiecăruia după măsura ostenelilor pe care le suferă cineva pentru Dânsul. Deci, fericit este cel ce face voia Domnului pe pământ și Îi slujește cu credință, pentru că îngerii slujesc aceluia, deși nevăzuți, însă îl fac a se bucura cu bucurie duhovnicească și îl întăresc în tot ceasul cât este în trup.

Eu, smeritul Onufrie, auzind acestea de la sfinții părinți în mănăstirea mea, mă îndulceam în sufletul și în inima mea mai mult decât mierea și mi se părea că sunt pe altă lume, pentru că îmi venise o dorință negrăită să mă duc în pustie. Deci, sculându-mă noaptea și luându-mi puțină pâine, cât să-mi ajungă patru zile, am ieșit din mănăstire, punându-mi nădejdea spre Dumnezeu, și am plecat pe calea care duce la munte, voind ca de acolo să intru în pustie. Începând eu a merge în pustie, am văzut înaintea mea strălucind o rază de lumină și m-am temut foarte; apoi, stând, gândeam să mă întorc în mănăstire. Dar raza aceea de lumină s-a apropiat de mine și am auzit dintr-însa un glas, zicându-mi: „Nu te teme! Eu sunt îngerul care umblu cu tine de la nașterea ta, pus de Dumnezeu lângă tine ca să te păzesc, și mi s-a poruncit de Dânsul să te duc în pustia aceasta. Fii desăvârșit și smerit cu inima înaintea Domnului și slujește-i cu bucurie; iar eu nu mă voi depărta de lângă tine până ce nu-mi va porunci Ziditorul să-ți iau sufletul”. Îngerul, zicând aceasta din raza cea în chipul luminii, mergea înaintea mea, iar eu călătoream cu bucurie după dânsul.

Mergând ca la șase mile, am văzut o peșteră aleasă; după aceea s-a făcut nevăzută de la mine raza luminii îngerului, iar eu m-am apropiat de peșteră și am vrut să știu dacă este vreun om într-însa. Deci, ajungând la ușă, am strigat după obiceiul monahicesc, zicând: „Binecuvântează!” Atunci am văzut pe un bărbat bătrân cinstit, cu sfințită cuviință la chip, pe față și la vedere arătându-se, că era într-însul mare dar al lui Dumnezeu și duhovnicească bucurie. Eu, văzându-l, am căzut înaintea picioarelor lui și m-am închinat lui; iar el, ridicându-mă de mână și sărutându-mă, mi-a zis: „Tu ești fratele Onufrie, ajutătorul meu întru Domnul? Intră, fiule, intră în locuința mea! Dumnezeu îți este ție ajutător și vei petrece întru chemarea ta, săvârșind bune lucruri întru frica lui Dumnezeu”.

Deci, intrând în peștera lui, am stat cu dânsul câteva zile, sârguindu-mă să deprind faptele lui bune, de vreme ce acela m-a învățat rânduielile vieții pustnicești. Văzând starețul că duhul meu este luminat spre deprinderea lucrurilor plăcute Domnului nostru Iisus Hristos și spre cea fără de temere împotrivă stare a războaielor celor din taină a potrivnicului său și spre nălucirile care le are pustia, mi-a zis: „Scoală-te, fiule, ca să te duc în altă peșteră, care este mai înăuntrul pustiei, ca singur într-însa să locuiești și să te ostenești întru Dumnezeu; pentru că spre aceasta te-a trimis Domnul prin purtarea sa de grijă, ca să fii și tu locuitor al pustiei celei dinăuntru”. După ce a mers patru zile și patru nopți, într-a cincea zi a găsit o peșteră mică, iar sfântul bărbat mi-a zis: „Iată, acesta este locul care ți l-a pregătit Dumnezeu pentru tine, ca să te sălășluiești într-însul!” După aceea, starețul a petrecut cu mine treizeci de zile, învățându-mă la lucruri bune; iar după acele treizeci de zile, lăsându-mă lui Dumnezeu, s-a dus la treburile sale. De atunci venea câte o dată pe an la mine și mă cerceta, până în ziua mutării sale la Dumnezeu, pentru că anul cel din urmă când m-a vizitat a murit; iar eu, plângându-l mult, l-am îngropat aproape de locuința mea.

După aceasta, eu smeritul Pafnutie, l-am întrebat pe Onufrie, zicând: „Sfinte părinte, oare multe osteneli ai suferit la începutul venirii tale în pustia aceasta?” Atunci, fericitul stareț mi-a răspuns: „Să mă crezi, iubite frate, că atâtea osteneli am suferit în acest loc, încât de multe ori, deznădăjduindu-mă de viața mea, mi se părea că sunt aproape de moarte. De multe ori slăbeam de foame și de sete, neavând de la început nici ce mânca, nici ce bea, afară numai de unele verdețuri pe care le găseam în pustie; atunci aveam ce mânca. Iar pentru setea mea, numai cereasca rouă îmi era de răcorire; că ziua mă ardeam de zăduful soarelui, iar noaptea mă răcoream de frigul nopții, încât trupul meu mi se uda de roua cea cerească. Dar câte n-am mai răbdat și câte osteneli n-am mai suferit în această pustie neumblată! A spune răbdările și ostenelile mele nu se poate, pentru că nici nu se cuvine a le arăta pe ele; deoarece, pentru dragostea lui Dumnezeu, omul este dator ca la singurătate să le facă.

Dar Bunul Dumnezeu, văzându-mă că m-am dat cu totul spre nevoințele pustnicești și mi-am pus sufletul spre foame și sete, a poruncit sfântului Său înger, ca să îngrijească de mine și să-mi aducă în toate zilele puțină pâine și apă pentru întărirea sufletului meu. Astfel, m-au îngrijit îngerii pe mine treizeci de ani. Iar după împlinirea celor treizeci de ani, Dumnezeu a orânduit spre mângâierea mea, hrană mai îndestulătoare. Pentru că, aproape de peștera mea, s-a găsit un finic care avea douăsprezece ramuri, și fiecare ramură deosebit, la o lună pe an aducea roadele sale, una la o lună, alta la altă lună, până ce trec toate cele douăsprezece luni; iar când se sfârșea o lună, se sfârșea și rodul unei ramuri, și când sosea altă lună, sosea și rodul altei ramuri.

Asemenea, din porunca lui Dumnezeu curgea un mic izvor de apă vie, așa că acum am încă treizeci de ani întru îndestulare cu aceasta; pentru că, uneori mâncam din pâinea cea adusă de înger, iar alteori gustam din roadele finicului cu verdețurile pustiei, care, prin dumnezeiască poruncă, mi s-au îndulcit ca mierea. Din izvor beau apă vie, mulțumind lui Dumnezeu; dar mai ales mă hrănesc și mă adăp cu dulceață din cuvintele lui Dumnezeu, precum se scrie: Nu cu singură pâine va fi omul viu, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Deci, o, frate Pafnutie, dacă te vei sârgui ca să săvârșești voia Domnului Dumnezeu, toate cele de trebuință se vor trimite pentru tine de la Dânsul; pentru că Sfânta Evanghelie zice: Nu vă îngrijiți ce vom mânca, ce vom bea sau ce vom îmbrăca, pentru că pe toate acestea și păgânii le caută, căci Tatăl vostru Cel ceresc știe că trebuie toate acestea. Ci căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă.

Cuviosul Onufrie grăind unele ca acestea, m-am minunat de aleasa lui viață și iarăși l-am întrebat pe el: „Părinte, de unde te împărtășești sâmbăta și Duminica cu Preacuratele lui Hristos Taine, să mă împărtășești pe mine?” Îngerul Domnului nu vine numai la mine cu dumnezeiasca Împărtășanie, ci și la ceilalți care viețuiesc în pustie pentru Dumnezeu și față omenească nu văd și pe care, împărtășindu-i, îi umple de veselie negrăită. Deci, dacă vreunul dintr-înșii ar dori să vadă om, îngerul îl ia pe el și îl înalță la cer, ca să vadă pe sfinți și să se veselească; iar sufletul se luminează ca lumina și se bucură cu duhul. Învrednicindu-se a vedea cereștile bunătăți, uită toate ostenelile sale suferite în pustie; apoi, întorcându-se la al său loc, se silește a sluji mai cu osârdie lui Dumnezeu, nădăjduind a câștiga în veci cele din ceruri, pe care s-a învrednicit a le vedea.

Toate acestea le-a vorbit Cuviosul Onufrie cu mine sub poalele muntelui, unde ne-am întâlnit; iar eu, din niște vorbe ca acestea ale cuviosului, m-am umplut de bucurie și am uitat și de ostenelile mele, cele cu foamea și cu setea, suferite în călătorie. Deci, înarmându-mă cu duhul și cu trupul, am zis: „Fericit sunt eu cel ce m-am învrednicit a te vedea pe tine, sfinte părinte, și am auzit cuvintele tale cele dulci și plăcute”. Iar el mi-a zis: „Să ne sculăm de acum, frate, să mergem la locuința mea”. Deci, sculându-mă, am mers, iar eu nu încetam minunându-mă de darul cuviosului stareț. Apoi, trecând două sau trei stadii, am venit la peștera sfântului; și acolo era un finic ales și curgea și un izvor mic de apă vie. Stând lângă peșteră, cuviosul s-a rugat și, sfârșind rugăciunea și zicând „amin”, a stat și mi-a poruncit să stau și eu cu dânsul; și am vorbit, spunând unul altuia bunătățile Domnului.

Venind soarele spre apus și ziua sfârșindu-se, am văzut lângă noi o pâine și apă, iar acel cuvios bărbat mi-a grăit mie: „Gustă, frate, din pâinea și apa care se află înaintea ta, ca să te întărești; pentru că te văd pe tine slăbit de foame, de sete și de osteneala drumului”. Iar eu am zis către dânsul: „Viu este Domnul meu, că nu voi mânca nici nu voi bea singur, dacă nu mâncăm amândoi”. Dar starețul nu voia să guste; numai după ce l-am rugat mult, abia atunci am putut să-l înduplec. Deci, întinzând mâinile, am luat pâinea, pe care am rupt-o, am mâncat și m-am săturat, rămânând și fărâmituri; după aceea, am băut apă și am mulțumit lui Dumnezeu. Astfel, toată noaptea aceea am petrecut-o rugându-mă.

După ce s-a făcut ziuă și după cântarea Utreniei, am văzut fața cuviosului schimbată și m-am temut; dar el, cunoscând aceasta, mi-a zis: „Nu te teme, frate Pafnutie, că Dumnezeu, Cel ce spre toți este milostiv, te-a trimis la mine, ca să-mi îngropi trupul meu; căci în ziua de astăzi sfârșesc vremelnica mea viață și voi trece la viața cea fără de sfârșit, la Hristosul meu, întru odihna cea veșnică”. Deci, fiind ziua a douăsprezecea a lunii iunie, Cuviosul Onufrie mi-a poruncit, zicându-mi: „Iubite frate, dacă te vei întoarce în Egipt să mă pomenești pe mine înaintea fraților și a tuturor creștinilor”. Iar eu am zis către dânsul: „Părinte sfinte, eu doresc ca după moartea ta să petrec în locul acesta”. Cuviosul a răspuns: „Fiule, nu ești trimis de Dumnezeu pentru aceea ca să petreci în această pustie, ci ca, văzând pe robii Lui, să te întorci la locul tău și să spui viața lor cea îmbunătățită la frați, spre folosul celor ce vor auzi, și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Deci mergi, fiule, în Egipt la mănăstirea ta și povestește cele ce ai văzut și ai auzit în pustie, cele ce vei mai vedea și vei auzi, și singur să petreci în fapte bune, slujind lui Dumnezeu”.

Acestea zicându-le, am căzut înaintea cinstitelor lui picioare, zicând: „Binecuvântează-mă, prea cinstite părinte, și te roagă pentru mine să aflu milă înaintea lui Dumnezeu. Precum m-a învrednicit pe mine Mântuitorul meu să te văd pe sfinția ta în această viață, tot așa să mă învrednicească a te vedea și în veacul ce va să fie!” Atunci Cuviosul Onufrie, ridicându-mă de la pământ, mi-a zis: „Fiule Pafnutie, nu te va scârbi pe tine Dumnezeu, ci va împlini cererea ta; binecuvântându-te, te va întări întru dragostea Sa, îți va lumina ochii minții spre dumnezeiasca vitejie, te va izbăvi de toată cursa potrivnicului și va săvârși întru tine tot lucrul bun pe care l-ai început. Îngerii Lui te vor păzi întru toate căile tale și te vor feri de vrăjmașii cei nevăzuți, ca să nu poată ei să te clevetească înaintea lui Dumnezeu în ceasul cercării celei înfricoșate”.

După aceasta, cuviosul părinte, dându-mi cea mai de pe urmă sărutare întru Domnul, a început a se ruga lui Dumnezeu cu multe lacrimi și suspine. Iar, după ce s-a rugat din destul, și-a plecat genunchii, culcându-se la pământ și zicând cel mai de pe urmă cuvânt: „În mâinile Tale, Dumnezeule, îmi dau duhul meu!” Deci, când grăia el acestea l-a strălucit din cer o lumină minunată și, în strălucirea luminii aceleia, veselindu-i-se fața, și-a dat duhul său.

Atunci, deodată s-a auzit în văzduh glasul îngeresc, cântând și binecuvântând pe Dumnezeu, pentru că ei, luând sufletul cuviosu-lui, cu bucurie îl înălțau la Dumnezeu. Atunci, eu am început a plânge și a mă tângui înaintea cinstitului lui trup, căci pierdusem pe părintele pe care nu-l găsisem de mult. Deci, dezbrăcând haina mea, am descusut căptușeala ei și cu aceea am acoperit trupul sfântului; iar cu fața m-am îmbrăcat eu, ca să nu mă întorc dezbrăcat la frații mei. Apoi, găsind o piatră mare, în care cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, era făcută o groapă în chip de mormânt, într-acea piatră am pus sfântul trup al plăcutului lui Dumnezeu, cu cântare cuviincioasă de psalmi și, aducând o mulțime de pietre mici, am acoperit cu ele cinstitul său trup; apoi am început a mă ruga lui Dumnezeu să-mi dea voie să petrec în acel loc. Dar pe când voiam să intru în peșteră, atunci deodată înaintea ochilor mei a căzut peștera, finicul care hrănea pe sfânt a căzut din rădăcină, iar izvorul cel cu apă vie s-a uscat.

Toate acestea văzându-le, am cunoscut că nu este voia lui Dumnezeu să rămân acolo. De aceea, vrând ca să plec de acolo, am mâncat fărâmiturile de pâine care rămăseseră din ziua de ieri, asemenea am băut și apa care rămăsese, apoi, ridicându-mi mâinile și ochii către cer, m-am rugat. După aceea, iarăși am văzut pe bătrânul acela pe care mai înainte l-am văzut când mergeam în pustie. Acela, întărindu-mă, mergea înaintea mea; iar eu, ieșind de acolo, mă mâhneam pentru sfârșitul Sfântului Onufrie, că nu m-am învrednicit să-l văd mai mult între cei vii; dar mă bucuram cu sufletul că m-am învrednicit a mă îndulci de sfintele lui cuvinte și a lua binecuvântare din gura lui; și astfel slăveam pe Dumnezeu.

Mergând patru zile, am ajuns la o oarecare chilie înaltă, sub munte fiind peștera. Intrând înăuntru, nu am găsit pe nimeni. Apoi am stat puțin, gândindu-mă: Oare va fi cineva viu în chilia aceasta la care m-a adus Dumnezeu? Acestea gândindu-le, a intrat un bărbat sfânt, plin de căruntețe, al cărui chip era minunat și cu bună cuviință; fiind îmbrăcat cu o haină împletită din ramuri de finic. Acela, văzându-mă, îndată a zis către mine: „Tu ești fratele Pafnutie, acela care ai îngropat pe Cuviosul Onufrie?” Atunci eu, înțelegând că aceasta i s-a descoperit lui de Dumnezeu, am căzut la picioarele lui. Dar el, mângâindu-mă, mi-a zis: „Scoală-te, frate, că Dumnezeu te-a învrednicit să fii prieten al sfinților Lui; pentru că, din purtarea de grijă a Aceluia, am aflat de venirea ta la mine. Iată, iubite frate, îți arăt ție cele despre mine: De șaizeci de ani de când sunt în pustia aceasta, n-am văzut om, care să fi venit la noi, afară numai de frații care locuiesc aici cu mine”.

Deci, mai vorbind între noi câte ceva, au intrat alți trei părinți asemenea cu sfinții bătrâni și îndată au zis către mine: „Binecuvântează, frate! Tu ești fratele Pafnutie, împreună ostenitorul nostru întru Domnul! Tu ai îngropat trupul Sfântului Onufrie! Bucură-te, frate, că te-ai învrednicit a vedea un mare dar de la Dumnezeu, înștiințându-ne pe noi Domnul, că astăzi tu vei veni la noi, poruncindu-ți să petreci cu noi o zi. Că sunt șaizeci de ani de când petrecem în pustia aceasta, fiecare viețuind deosebit; numai sâmbăta spre ziua Duminicii ne adunam aici, și n-am văzut până acum pe nici un om, afară de tine unul”. După aceea, mai vorbind între noi despre Cuviosul Părinte Onufrie și de alți sfinți, după două ceasuri, mi-au zis: „Frate Pafnutie, primește puțină pâine și-ți întărește inima ta, că ai venit de departe și ni se cade a ne bucura cu tine”.

Apoi, sculându-ne, am făcut rugăciune către Dumnezeu și am văzut înaintea noastră cinci pâini curate, foarte bune, moi și calde ca și cum erau coapte de curând. Acei părinți au mai adus câte ceva și din roadele pământului, și, șezând, am mâncat împreună. După aceea, mi-au grăit: „Precum ți-am spus, de șaizeci de ani de când petrecem în pustia aceasta, totdeauna ni se aduc, din porunca lui Dumnezeu Cel nevăzut, numai patru pâini; iar acum, dacă ai venit și tu la noi, ni s-a trimis și a cincea pâine. Noi nu știm de unde ni se aduc acestea, că fiecare din noi, când intră în peștera sa, găsește în fiecare zi câte o pâine; iar când este spre ziua Duminicii și ne adunăm toți la un loc, găsim aduse câte patru pâini; pentru fiecare câte una”. Deci, după ce am isprăvit cu mâncarea aceea, ne-am sculat și am mulțumit lui Dumnezeu. Apoi, petrecând seara sâmbetei la rugăciune, am stat toată noaptea fără somn, rugându-ne până Duminică, când s-a luminat de ziuă.

A doua zi, am rugat pe acei sfinți părinți să mă lase să petrec cu ei până la moartea mea. Ei mi-au zis: „Nu este voința lui Dumnezeu să petreci cu noi în pustia aceasta, ci ți se cade să te duci în Egipt și să spui fraților iubitori de Hristos toate cele ce ai văzut întru pomenirea noastră și spre folosul celor ce vor auzi” Apoi, grăind ei, i-am rugat să-mi spună numele lor, dar ei n-au voit. Deci, rugându-i cu multă stăruință, nimic n-am putut afla, decât numai aceasta mi-au spus: „Dumnezeu Care știe toate, știe și numele nostru; deci, pomenește-ne, frate, și te roagă pentru noi ca să ne învrednicim a ne vedea unul cu altul în casa lui Dumnezeu; însă sârguiește-te, iubitule, ca să scapi de ispitele lumești și să nu fii batjocorit de dânsele, deoarece acelea au înșelat pe mulți”. Auzind acestea de la acei cuvioși părinți, am căzut la picioarele lor și binecuvântându-mă, am ieșit cu pacea lui Dumnezeu în calea mea. Apoi, mi-au proorocit și niște lucruri care s-au și împlinit.

Plecând de acolo, am călătorit o zi prin pustia dinăuntru și, ajungând la o peșteră oarecare, am șezut acolo să mă odihnesc, lângă care era un izvor de apă. Deci, priveam la frumusețea acelui loc, care era foarte minunat și avea împrejurul izvorului pomi mulți și saduri pline de roade. Odihnindu-mă puțin, m-am sculat și umblam prin mijlocul acelor pomi, minunându-mă de îndestulata mulțime a fructelor lor și mă gândeam în mine: Cine este acela care a sădit aceștia? Acolo erau diferiți pomi: finici, lămâi, meri mari și frumoși, smochini, piersici și viță de vie plină cu struguri aleși și alți pomi roditori, al căror gust era mai dulce decât mierea. Din fructele lor ieșea un miros foarte plăcut, iar izvorul din pâraiele care curgeau dintr-însul, adăpa acele saduri; deci, socoteam în mine, că acela este Raiul lui Dumnezeu.

Pe când mă miram de acea minunată frumusețe, iată că văd patru tineri frumoși la chip, îmbrăcați în piei de oi, venind spre mine din pustie și, apropiindu-se, au zis: „Bucură-te, frate Pafnutie!” Atunci eu, căzând cu fața la pământ, m-am închinat lor; iar ei, ridicându-mă, au stat lângă mine și am început a vorbi împreună. Fețele lor erau atât de strălucite cu darul lui Dumnezeu, încât mi se părea că nu sunt oameni, ci îngeri pogorâți din cer. Ei s-au bucurat mult de mine și, luând fructe din pomi, mi-au pus înainte să mănânc; și mi s-a bucurat inima pentru dragostea lor.

Deci am petrecut cu dânșii șapte zile, hrănindu-mă din roadele acelor pomi. Apoi i-am întrebat, zicând: „Cum ați venit aici? Și de unde sunteți?” Ei mi-au răspuns: „Frate, de vreme ce Dumnezeu te-a trimis la noi, îți vom spune adevărat viața noastră. Noi suntem din cetatea care se numește Oxirinhos. Părinții noștri erau mai mari în cetatea aceea și, voind să ne învețe carte, ne-au dat la o școală, unde am învățat repede gramatica cea proastă. Când am trecut la învățătură mai înaltă, ne-am învoit într-un gând și într-o tocmire, ajutându-ne Dumnezeu spre cea mai bună, și am pus înaintea noastră înțelepciunea lui Dumnezeu cea duhovnicească. Dintr-acea vreme, ne adunam în fiecare zi și ne îndemnam unul pe altul cu credință la slujba lui Dumnezeu.

Având gândul cel bun în inimile noastre, ne-am socotit să căutăm undeva un loc liniștit și să petrecem câteva zile în rugăciune, până ce vom ști rânduiala lui Dumnezeu pentru noi. Pentru aceea, luând fiecare din noi puțină pâine și apă, cât să ne ajungă timp de vreo șapte zile, am ieșit din cetate. Mergând câteva zile, am ajuns în pustie și, intrând într-însa, ne-am înspăimântat; apoi am văzut înaintea noastră un bărbat luminos și înconjurat cu slavă cerească. Acela ne-a luat de mâini, ne-a adus în acest loc pe care îl vezi și ne-a dat în primire unui bărbat îmbunătățit, slujitor al lui Dumnezeu; și acum este al șaselea an de când petrecem aici. Cu starețul acela am petrecut un an, învățându-ne și povățuindu-ne de la dânsul cum să slujim lui Dumnezeu. După împlinirea unui an, părintele nostru s-a mutat la Domnul și dintr-acea vreme suntem aici singuri. Acum, iubite frate, ți-am spus de unde suntem și cum am venit aici. În toți acești șase ani, n-am gustat pâine, nici altă hrană, decât numai fructele acestor pomi și fiecare din noi petrece în liniște singur. Iar când vine sâmbăta, ne adunăm toți în acest loc, ne vedem unul pe altul, ne mângâiem întru Domnul și petrecem împreună două zile, sâmbăta și Duminica, iar după aceea ne ducem fiecare la locul nostru”.

Eu, smeritul Pafnutie, auzind aceasta de la dânșii, i-am întrebat: „Unde vă împărtășiți sâmbăta și duminica cu dumnezeieștile Taine ale Preacuratului și Sfântului Trup și Sânge al lui Hristos, Mântuitorul nostru?” Ei mi-au răspuns: „Pentru aceea ne adunăm aici în toate sâmbetele și Duminicile, că Dumnezeu trimite la noi un înger sfânt și prealuminat și ne dă nouă Sfânta Împărtășanie”. Auzind aceasta, m-am bucurat foarte mult și m-am gândit să aștept la dânșii până sâmbătă, ca să mă învrednicesc și eu a vedea pe sfântul înger și să primesc dumnezeiasca Împărtășanie din mâinile lui. Deci, am stat acolo până sâmbătă; pentru mine au stat și ei în acel loc, neducându-se la locuințele lor deosebite. Și am petrecut zilele acelea în preamărirea lui Dumnezeu și în rugăciuni, având ca hrană fructele pomilor și bând apă din izvor.

Venind sâmbăta, acești robi ai lui Hristos mi-au zis: „Pregătește-te, iubite frate, căci astăzi va veni îngerul lui Dumnezeu, aducându-ne dumnezeiasca Împărtășanie, pe care de s-ar învrednici cineva a o primi din mâinile lui, aceluia i se iartă toate păcatele și se face înfricoșător diavolilor și ispitele lor nu pot să se apropie de el”. Acestea grăindu-le ei cu mine, am simțit un miros plăcut ca de niște tămâie aleasă și de aromate de mult preț și m-am minunat, pentru că niciodată n-am simțit undeva un miros ca acela. Am întrebat de unde vine o mirosire așa de plăcută? Iar ei au zis: „Îngerul Domnului se apropie cu Preacuratele Taine ale lui Hristos!” Deci, stând noi la rugăciune, am început a cânta și a preamări pe Hristos Împăratul, Dumnezeul nostru.

Și iată, o lumină prealuminată din cer ne-a strălucit, și am văzut îngerul Domnului pogorându-se de sus și strălucind ca un fulger și am căzut cu fața la pământ de frică, iar ei m-au ridicat, poruncindu-mi să nu mă tem. Am văzut pe îngerul lui Dumnezeu stând în fața noastră, în chip de tânăr prealuminos, a cărui frumusețe nu se poate spune, ținând în mâini Sfântul Potir cu dumnezeiasca Împărtășanie. Deci, acești sfinți robi ai lui Dumnezeu, s-au apropiat unul câte unul și s-au împărtășit. După aceea, m-am apropiat și eu păcătosul și nevrednicul, cu mult cutremur și cu spaimă; deci, cu negrăită bucurie m-am învrednicit a mă împărtăși din mâinile îngerului cu Preacuratele Taine ale lui Hristos. Pe când mă împărtășeam, am auzit pe înger grăind: „Trupul și Sângele Domnului Iisus, Dumnezeul nostru, să fie în voi hrană nestricăcioasă, veselie neîncetată și viață veșnică”. Iar noi am răspuns: „Amin”. Apoi, după Sfânta Împărtășanie, am fost binecuvântați de acel preaslăvit înger, iar îngerul s-a suit la cer înaintea ochilor noștri. Noi atunci, căzând, ne-am închinat lui Dumnezeu, mulțumindu-I pentru un dar atât de mare al Lui. Și s-a făcut bucurie mare în inimile noastre, iar mie mi se părea că nu sunt pe pământ, ci în cer, și în acea mare bucurie duhovnicească am rămas ca într-o uimire.

După aceasta, acei sfinți robi ai lui Dumnezeu, aducând poame, au pus înainte și, șezând, am gustat. Trecând ziua sâmbetei și sosind noaptea, am petrecut-o fără de somn în cântarea de psalmi și în preamărirea lui Dumnezeu. A doua zi, Duminică, iarăși ne-am învrednicit aceluiași dar dumnezeiesc ca și sâmbătă; pentru că același înger al lui Dumnezeu, venind cu aceeași rânduială și chip, ne-a împărtășit și a umplut inimile noastre de foarte mare bucurie. Eu luând puțină îndrăzneală, am rugat pe îngerul lui Dumnezeu, să-mi poruncească, ca să fiu în locul acela cu sfinții robi ai lui Dumnezeu până la sfârșitul meu. Însă el mi-a zis: „Nu este cu plăcere lui Dumnezeu să viețuiești aici, ci îți poruncește, ca, fără zăbavă, să te duci în Egipt și să povestești tuturor fraților cele ce ai văzut în pustie și ai auzit, ca și aceia să se sârguiască a primi viața cea bună și a plăcea Stăpânului Hristos. Să propovăduiești mai ales viața sfântă și fericitul sfârșit al Cuviosului Onufrie, pe care l-ai îngropat în piatră și să spui fraților toate cele ce ai auzit din gura lui. Fericit ești și tu că te-ai învrednicit a vedea și a auzi cele atât de minunate și preaslăvite minuni ale lui Dumnezeu, care se săvârșesc asupra sfinților Lui în această pustie. Nădăjduiește-te spre Domnul, căci și pe tine te va număra în viața ce va să fie cu acești sfinți, pe care i-ai văzut și cu care ai vorbit. Deci, acum mergi în calea ta și pacea lui Dumnezeu să fie cu tine!”

Îngerul, zicând acestea, s-a suit la ceruri, iar eu atât m-am umplut de spaimă și de întristare din vorbele lui, încât n-a rămas în mine puterea mea, ci am căzut la pământ ca și cum eram în afară de mine. Atunci, ridicându-mă sfinții lui Dumnezeu, mă mângâiau și, punându-mi dinainte poame, am gustat și am mulțumit lui Dumnezeu. După aceasta, sărutând pe sfinți, am pornit pe calea mea; iar aceia, dându-mi poame ca să am pe cale, m-au petrecut ca la cinci stadii. Deci, i-am rugat să-mi spună numele lor și mi-au spus: Cel dintâi, Ioan; al doilea, Andrei; al treilea, Eraclie și al patrulea, Teofil. Ei mi-au poruncit să le spun numele fraților ca să-i pomenească, iar eu m-am rugat lor să mă pomenească în rugăciunile lor. Deci, sărutându-ne în Domnul, ne-am despărțit. Aceia s-au întors la locul lor, iar eu m-am dus pe cale spre Egipt.

Trecând pustia, mă mâhneam și mă bucuram. Mă mâhneam, pentru că m-am lipsit de vederea feței și de vorbele cele dulci ale celor atât de plăcuți lui Dumnezeu, cărora nu este vrednică toată lumea; dar mă bucuram, fiindcă m-am învrednicit de binecuvântarea lor, de vederea îngerească și de dumnezeiasca Împărtășanie ce am primit-o din mâinile îngerești.

Mergând trei zile, m-am apropiat de un schit și am aflat acolo doi frați petrecând în liniște. Deci, m-am odihnit la ei zece zile și le-am spus lor toate cele ce mi s-au întâmplat în pustie, văzute și auzite. Ei, ascultându-mă cu multă umilință și bucurie, mi-au zis: „Cu adevărat, părinte Pafnutie, de mare dar te-ai învrednicit de la Dumnezeu, pentru că te-ai învrednicit să vezi pe atâția sfinția ai Lui”.

Acei doi frați erau îmbunătățiți, iubind pe Dumnezeu din toată inima, și au scris toate cele ce au auzit din gura mea. Deci, sărutându-i, m-am dus la mănăstirea mea, iar ei au purtat cartea povestirilor mele pe la toți sfinții părinți și frați din schit. Aceia, citind-o și ascultând-o, s-au umplut de mare folos și au binecuvântat pe Dumnezeu, Care trimite mila Sa spre robii Săi. Apoi, ei au pus carte în biserică, ca toți, cei ce vor, să o citească, fiind plină de zidire duhovnicească și de gândire dumnezeiască. Iar eu, cel mai mic rob, Pafnutie, învrednicindu-mă de mila lui Dumnezeu, Căruia nu sunt vrednic, cu gura și cu scrisul, vestesc la toți acestea, care mi s-au poruncit să le vestesc întru slava lui Dumnezeu și spre folosul celor ce își caută mântuirea sufletelor lor. Fie darul și pacea Domnului nostru Iisus Hristos cu voi, pentru rugăciunile plăcuților Lui, sfinților, cuvioșilor și părinților noștri, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

Nota – Se cade a ști care este Cuviosul Pafnutie, care a aflat pe Cuviosul Onufrie, deoarece în Istoria Bisericească și în Pateric se află mulți cu numele Pafnutie. Prea Cuviosul Pafnutie, care a fost episcop în Tebaida cea de sus, ce este una din părțile Egiptului, este acela care a pătimit pentru Hristos, în vremea păgânului împărat Maximian al Romei și căruia i s-a scos ochiul drept. După aceea, acesta pe vremea împărăției marelui Constantin, la întâiul Sinod a toată lumea, a fost în Niceea, când Sfinții Părinți au vrut să facă o lege, ca preoții mireni să nu aibă femei, el s-a sculat în mijlocul sinodului, a strigat cu glas mare: „Să nu puneți această sarcină grea și acest jug greu asupra slujitorilor bisericești”. Deci, Sfântul Pafnutie s-a împotrivit foarte mult la această dorință a Sfinților Părinți, cu toate că el singur era păzitor al fecioriei din pântecele maicii sale și nimeni n-a răspuns ceva împotriva cuvintelor lui, lăsându-se acel lucru la învoirea fiecăruia. De atunci și până acum preoții și diaconii Bisericii Răsăritului sunt căsătoriți.

Despre acesta scriu istoricii greci: Socrat, cartea 1, cap. 18: Sozomen, cartea 1, cap. 22 și Nichifor, cartea VIII, cap. 19.

Este de mirare cu adevărat, cum un bărbat ca Pafnutie, atât de plăcut lui Dumnezeu, care va pătimi pentru Hristos și care a luat parte la întâiul Sinod a toată lumea, deși a fost cel din urmă dintre Sfinți Părinți, a întărit după lege căsătoria preoților și diaconilor mireni; este de mirare că nu se cinstește în Biserică cu pomenire, precum se cinstesc ceilalți părinți sfinți.

Acest Cuvios Pafnutie se pomenește în Prolog în 25 de zile ale lunii noiembrie, cum a scăpat pe niște tâlhari. În 9 martie se pomenește, tot în Prolog, de acest Sfânt Pafnutie, cum că s-a rugat lui Dumnezeu să-i spună lui cu cine este asemenea și a luat înștiințare că el este asemenea cu mai marele satului. Și iarăși, în aceeași lună, în 27 de zile, cuvântul spune că este asemenea cu un om fluierător. Acesta este cel care a aflat pe Sfântul Onufrie, după cum se dovedește dintr-un pateric vechi grecesc scris de mână.

Cuviosul Petru din Muntele Athos

Cuviosul Petru a fost de neam grec, cu rânduiala ostaș și voievod. El a venit la călugărie în acest chip: Ca voievod, fiind trimis cu multe oști la război în Siria, s-a întâmplat ca oștile grecești să fie biruite de potrivnici; deci, a fost dus în robie cu mulți alți ostași în cetatea Samara din ținutul Arabiei, care era lângă râul Eufratului. Acolo a fost aruncat în temniță cu lanțuri grele de fier. Petru, șezând în lanțuri, își cerceta știința sa, și și-a adus aminte că de multe ori se gândea să se facă monah. Deci, a cunoscut că, de aceea a dat Dumnezeu asupra lui acea pătimire și robie, deoarece nu s-a sârguit ca scopul său cel bun să-l aducă degrabă la îndeplinire. De aceea plângea și se tânguia mult, blestemându-și lenevirea sa și ocărându-se singur că pătimește unele ca acestea după vrednicie.

Deci, șezând mult timp în temniță și neavând nici o nădejde de scăpare din lanțuri, a început a se ruga cu căldură spre Atotputernicul Dumnezeu, Cel ce poate, cu judecățile Sale cele neștiute, să-l elibereze pe el din legături, precum a scos pe Adam din iad și pe Apostolul Petru din temnița lui Irod, chemând întru ajutor și mijlocirea cea mult puternică spre Dumnezeu, a marelui făcător de minuni, Sfântului Ierarh Nicolae, grabnicul ajutător al celor ce sunt în primejdii. El avea de mult spre dânsul mare credință și dragoste, adeseori se ruga lui cu nădejde, punând în rugăciune tare făgăduință că, de se va izbăvi de legături, nu se va mai întoarce în lume, nici nu va mai merge la casa sa; ci îndată se va duce acolo unde Dumnezeu îl va povățui spre nevoința monahicească. El mai gândea și aceasta: că de l-ar scăpa pe el Dumnezeu, apoi s-ar duce la Roma și acolo la mormântul Sfântului și marelui Apostol Petru și-ar fi lepădat perii săi împreună cu lepădarea de lume.

Deci, rugându-se de aceasta, Petru cel legat adăuga și mare postire, primind numai la două sau trei zile hrană. Altă dată a petrecut șapte zile flămând și, sfârșindu-se săptămâna postirii lui, i s-a arătat în vedenia visului arhiereul lui Hristos, Nicolae și i-a zis: „Frate Petru, rugăciunea ta am auzit-o și am luat aminte la suspinul inimii tale și m-am rugat pentru tine milostivului și iubitorului de oameni, Dumnezeu; dar de vreme ce tu singur ai fost zăbavnic spre poruncile Lui, de aceea și El nu voiește, ca degrabă să te dezlege pe tine din legături, ci ți-a rânduit ție o mântuire mai bună; deoarece Împăratul și Stăpânul nostru i-a umplut de nădejde pe toți în Sfânta Sa Evanghelie, zicând: Cereți și veți lua; bateți și se va deschide vouă. Deci, nu înceta, cerând prin rugăciuni și prin suspinuri, bătând la ușa milostivirii Lui, până ce, plecându-se spre milă, îți va da libertatea cerută, scăpându-te din legături și deschizându-ți ușile temniței celei încuiate; însă fii răbdător în rugăciune, așteptând mila lui Dumnezeu”. Acestea zicându-le Sfântul Nicolae lui Petru cel legat și poruncindu-i să se întărească cu bună hrană, s-a făcut nevăzut.

Petru, deșteptându-se din somn și primind hrană, s-a întors iarăși la rugăciune și mai cu dinadinsul se ruga ziua și noaptea, cu bună nădejde, și neîncetat chema pe Sfântul Nicolae, ajutătorul său. După o vreme, iarăși i s-a arătat în somn Sfântul Nicolae, cu chipul ca și cum ar fi întristat, zicând către dânsul cu glas lin și blând: „Frate Petre, să mă crezi pe mine, că neîncetat m-am rugat bunătății lui Dumnezeu, dar nu știu cu ce judecăți și cu ce purtare de grijă zăbovește pentru izbăvirea ta; însă nu te deznădăjdui de milostivirea Lui, pentru că Milostivul Stăpân a îndelungat împlinirea cererii noastre, spre cel mai bun folos al nostru, ca nu cumva, primind cineva cererea, să nu bage în seamă darul Lui. De voiești ca și de alți plăcuți ai lui Dumnezeu să se roage pentru tine, îți vestesc ție pe un rugător către dânsul mult mai puternic decât mine, pe care, de-l vei chema spre mijlocire, nu te vei lipsi de nădejde; pentru că amândoi, când ne vom ruga pentru tine, cred că ne va auzi Iubitorul de oameni”.

Petru a zis Sfântului Nicolae: „Care este, sfinte stăpâne, acela care mai bine decât tine poate să se roage lui Dumnezeu, pentru că, cu ale tale rugăciuni și folosiri, toată lumea se mântuiește și toate popoarele creștine, la tine scăpând, primesc prin tine izbăvire din primejdiile lor”. Atunci Sfântul Nicolae i-a zis lui: „Să știi, Petre, că dreptul Simeon, care a primit pe brațele sale pe Hristos Domnul, fiind de patruzeci de zile, pentru care s-a numit și primitor de Dumnezeu, acela este!” Apoi, Petru a răspuns: „Știu, sfinte al lui Dumnezeu, pe acel sfânt bărbat despre care Sfânta Evanghelie a scris”. Atunci Sfântul Nicolae i-a grăit lui: „Pe acela, amândoi, tu și eu, să-l pornim cu totul spre rugăciune și cele neîmplinite ale noastre rugăciuni le va scoate la bun sfârșit; pentru că este mult mai puternic la Dumnezeu, stând înainte aproape de Scaunul Lui, împreună cu Preacurata Stăpână Fecioară Născătoare de Dumnezeu și cu Sfântul Ioan Înaintemergătorul, și am mare îndrăzneală către El”. Sfântul Nicolae, zicând aceasta, s-a dus. Petru, deșteptându-se din somn, iarăși s-a plecat la rugăciuni multe și la postire fără de măsură, chemând și pe Sfântul Simeon, primitorul de Dumnezeu, ca și pe Sfântul Nicolae în ajutor.

Preabunul Dumnezeu, fiind rugat de plăcuții Săi cei mari, de Simion și de Nicolae, a voit să dăruiască libertate celui ce pătimea în legături; deci, Sfântul Nicolae s-a arătat noaptea lui Petru a treia oară, dar acum nu în vis, ci aievea. Nu s-a arătat singur, ci cu Sfântul Simeon, primitorul de Dumnezeu, și i-au zis: „Îndrăznește, frate Petre, și lepădând mâhnirea celui de obște mijlocitor și al meu împreună rugător, pune făgăduințele tale de față și dă-i mulțumire aceluia, după Dumnezeu”. Petru, ridicându-și ochii, a văzut pe marele Simeon, minunat la vedere, cinstit la chip și îmbrăcat în veșmântul preoției Legii vechi, având în mâini toiag de aur. Petru, văzându-l pe acesta, s-a înspăimântat, iar Sfântul Simeon a zis către el: „Tu ești cel care rogi pe fratele Nicolae să te elibereze din legături și din această temniță?” Iar el, abia putând să-și deschidă gura de spaimă, a răspuns: „Eu sunt, o, plăcutule al lui Dumnezeu, pe care te-am câștigat și pe sfinția ta ca mijlocitor către Dumnezeu”. Sfântul Simeon i-a zis: „Dar vei împlini făgăduința ta, ca să te faci monah și să viețuiești în fapte bune?”

Petru a răspuns: „Da, stăpâne, ajutându-mi Dumnezeu, o voi împlini”. Iar sfântul i-a zis: „De te făgăduiești că vei face așa, să ieși acum de aici și să mergi unde vei voi; pentru că acum nimic din împiedicările cele părute ție, nu pot să te oprească”. Atunci, Petru a arătat sfântului picioarele sale cele ferecate cu fiare, iar Sfântul Simeon s-a atins cu toiagul cel de aur ce-l purta în mâini de fiarele de la picioarele lui Petru și îndată s-au topit ca ceara de fața focului. Petru s-a sculat în picioare și a văzut temnița deschisă, s-a dus din temniță după Sfântul Simeon, urmându-i aceluia cu Sfântul Nicolae și astfel s-a aflat afară din cetate. Petru, gândind în sine, zicea: „Oare nu este vis acesta ce se vede?”

Sfântul Simeon, întorcându-se îndată spre el, i-a zis: „De ce gândești așa, socotind că este vis mila lui Dumnezeu și ce a făcut ție? Dar nu vezi cu încredințare unde ești și cui urmezi?” Apoi, Sfântul Simeon, încredințând spre pază Sfântului Nicolae pe Petru, s-a dus; iar Petru urma după Sfântul Nicolae. Făcându-se ziuă, Sfântul Nicolae a întrebat pe Petru: „Oare ai luat ceva de mâncare pentru cale?” Iar Petru a răspuns: „Nu, stăpâne, pentru că nimic n-am avut să iau!” Sfântul Nicolae i-a poruncit să se apropie de o grădină ce se întâmplase acolo, zicându-i: „Vei găsi pe un om care-ți va da poame; deci, ia câte vei avea de trebuință și urmează-mă”. Petru, mergând în grădină și luând poame de la un om, a plecat înainte pe cale după Sfântul Nicolae și în puțină vreme a sosit pe pământul grecesc. Sfântul Nicolae a zis lui Petru: „Iată, frate, acum ești în țara ta și ai vreme liberă spre împlinirea făgăduințelor tale; deci, fă degrabă cele ce ai făgăduit, ca să nu te întorci iarăși în Samara”. Aceasta zicând, arhiereul lui Hristos, Nicolae, s-a făcut nevăzut de lângă el.

Petru, dând mare mulțumire lui Dumnezeu și sfinților Săi, Simion și Nicolae, îndată a început a-și împlini făgăduința; pentru că nu s-a dus la casa sa, nici s-a arătat la cunoscuții săi, ci s-a dus la Roma cea veche, ca să-și dea Celui Preaînalt făgăduințele sale și să săvârșească cele ce a hotărât gura lui în vremea necazului. Însă, arhiereul lui Hristos, Nicolae, care a primit pentru el purtare de grijă, nu-l părăsea niciodată; căci, precum mai întâi călătorea nevăzut cu el, aducându-l din Arabia la greci, tot așa călătorea împreună nevăzut și prin pământul grecesc, pe când mergea la Roma, pretutindeni ocrotindu-l și îngrijindu-l ca un tată iubitor de fii sau ca un credincios milostiv și păzitor deștept și nedepărtat.

După ce Petru s-a apropiat de cetatea Roma, Sfântul Nicolae, alergând înainte, s-a arătat noaptea în vis episcopului, ținând de mână pe Petru și arătându-l lui și spunându-i toate pe rând, cum l-a scos din Samara și din legături, și cum acela a dat făgăduință să se tundă la mormântul Sfântului Marelui Apostol Petru, și i-a spus cum se numește; deci, a poruncit episcopului să primească pe bărbatul cel arătat lui și să săvârșească degrabă dorința aceluia.

Episcopul Romei, deșteptându-se din somn, se gândea la acea vedenie; deci, făcându-se ziuă și sosind vremea dumnezeieștii Liturghii, a mers în biserica Sfântului Marelui Apostol Petru, vrând să vadă la arătare pe bărbatul care l-a văzut în vis. Era zi de Duminică și, adunându-se mult popor în biserică, nu era cu putință să afle și să cunoască pe cel căutat. Deci, episcopul, privind în popor și necunoscându-l, a strigat cu mare glas, chemându-l pe nume: „Petre, care ai venit din pământul grecesc și pe care Sfântul Nicolae te-a eliberat din legăturile temniței din Samara, vino la mine”. Petru, ieșind îndată din popor, s-a apropiat de el și a căzut la picioarele lui, zicând: „Eu sunt robul tău, stăpâne”. Petru se minuna, cum episcopul l-a chemat pe nume pe el, care niciodată nu l-a știut, nici îl văzuse și n-a spus nimănui izbăvirea din legături, cea știută de el; episcopul i-a zis: „Nu te minuna de aceasta frate, căci marele Nicolae, mi-a spus toate cele despre tine”.

Episcopul, primind pe Petru cu dragoste, l-a tuns la mormântul Apostolului Petru, după făgăduința lui, și l-a ținut la sine multă vreme, învățându-l și povățuindu-l pe calea mântuirii. Apoi, poruncindu-i Dumnezeu, episcopul a eliberat pe Petru din Roma, zicându-i: „Mergi, fiule, unde va voi Dumnezeu să te povățuiască; iar mila Lui să fie cu tine îndreptându-ți calea și păzindu-te de meșteșugirile diavolești”. Fericitul Petru, căzând la picioarele episcopului, a zis: „Mântuiește-te, cinstite părinte, mântuiește-te ucenice al lui Hristos și împreună slujitorule cu Sfântul Nicolae, chezașul meu, și roagă-te pentru mine păcătosul!” Petru, luând binecuvântare de la episcop și sărutându-l tot clerul lui, a ieșit din Roma; deci, punându-și nădejdea în Dumnezeu, voia să se întoarcă în pământul grecesc. Ducându-se la malul mării, a găsit o corabie care se ducea spre răsărit și, intrând într-însa, a plecat și a mers fără pericol, fiind timp prielnic și liniștit.

Mergând cu corabia multe zile, au sosit la un sat oarecare. Acolo, corăbierii au ieșit din corabie să-și coacă pâine și, intrând într-o casă a unui locuitor din satul acela, au găsit bolnav și neputincios pe stăpânul casei, pe fiul lui și pe toți casnicii lui. După ce și-au copt pâinile, s-au așezat să mănânce, iar unul dintre ei a zis: „Ia o pâine și s-o duci în corabie cârmaciului și părintelui”. Stăpânul casei, auzind de părinte, a întrebat pe corăbier ce părinte este cu dânșii. Ei au răspuns că un monah ce se numește Petru călătorește cu dânșii de la Roma. Stăpânul casei a zis către corăbier: „Mă rog de voi, stăpânii mei, rugați pe părintele acela să vină în casa mea să o binecuvânteze și să se roage pentru noi, care suntem bolnavi și neputincioși, că, precum vedeți, ne-am apropiat de moarte, căzând în această neputință cumplită”.

Ducându-se corăbierii, au spus părintelui acestea. Dar el, fiind smerit, nu voia să se arate, ferindu-se a se duce la acel om; însă, pe de-o parte, fiind silit de rugămintea corăbierilor, iar pe de alta, fiind biruit de iubirea oamenilor, știind că acel om se apropia de moarte, a mers cu dânșii și, dacă a intrat pe ușa casei, a zis: „Pace casei acesteia și celor ce viețuiesc într-însa”. Stăpânul casei, îndată deșteptându-se ca din somn, s-a schimbat din boala cea grea și s-a simțit sănătos cu totul; și, sculându-se repede de pe patul unde zăcuse, a căzut la picioarele cuviosului și i le-a sărutat plângând. Atunci toți care erau acolo, văzând schimbarea lui cea grabnică, adică din bolnav în sănătos, s-au mirat și au preamărit pe Dumnezeu. Apoi stăpânul casei, care câștigase tămăduirea, a luat pe sfântul de mână și a înconjurat toate paturile bolnavilor; iar cuviosul, făcând peste dânșii semnul Sfintei Cruci, i-a făcut sănătoși. Deci, tămăduind pe toți bolnavii din casa aceea, s-a întors repede în corabie și toți care erau în corabie s-au închinat lui, ca unui mare plăcut al lui Dumnezeu. Omul cel tămăduit cu toată casa sa, luând pâine, vin și untdelemn, s-a dus la corabie să-i dea cuviosului în semn de mulțumire pentru câștigarea tămăduirii.

Sfântul a lăudat osârdia lui și i-a zis ca să nu-i mulțumească lui, ci lui Dumnezeu, iar darurile aduse nu voia să le primească. Omul acela, căzând la picioarele cuviosului cu lacrimi, grăia: „Robule de aproape al lui Hristos, dacă nu primești din mâinile noastre această mică aducere, apoi nici noi nu vom avea bucurie în casa noastră”. Atunci și corăbierii au rugat pe părinte să primească cele aduse, și abia plecându-se, a primit; deci, binecuvântând pe omul acela și pe toți cei ce veniseră cu dânsul, i-a trimis la casa lor. Darurile cele aduse le-a dat corăbierilor, nevoind să guste nimic din ele, apoi a plecat mai departe. Hrana cuviosului părinte în corabie era câte o bucățică de pâine din seară în seară, iar ca băutură lua din apa mării câte un pahar mic, pe care Domnul o prefăcea pentru el în apă dulce.

Cuviosul Petru, adormind într-o oarecare vreme, fiind cuprins de un somn ușor, a văzut în vedenia visului pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, strălucind cu lumină de slavă cerească mai mult decât soarele, și pe Sfântul Nicolae stând înaintea ei ca un rob, arătând spre dânsul și grăind către Născătoarea de Dumnezeu: „Stăpână, deoarece pe acest rob al tău a-i voit a-l mântui din acea cumplită robie și din legăturile cele grele, acum, unde îi arăți locul la care și-ar sfârși cealaltă vreme a vieții sale?” Ea a răspuns: „Odihna lui îi va fi în muntele Athonului; pentru că aceea este soarta mea dată mie de la Fiul meu și Dumnezeu, ca cei ce fug de gâlcevile lumești și se apucă de nevoințele duhovnicești după puterea lor și, cu credință și dragoste cheamă numele meu din suflet, acolo să petreacă fără grijă viața lor cea vremelnică și, pentru lucrurile lor cele plăcute lui Dumnezeu, să câștige viață veșnică; pentru că iubesc foarte mult acel loc și voiesc să înmulțesc acolo rânduiala monahicească; căci mila Fiului și Dumnezeului meu, nu se va risipi în veci de la cei ce vor pustnici acolo. Dacă ei vor păzi mântuitoarele porunci, vor stăpâni muntele acela spre miazăzi și spre miazănoapte, de la mare până la mare, numele lor îl voi face lăudat în toată partea de sub soare, și-i voi apăra pe toți aceia care se vor nevoi acolo în pustnicie cu răbdare!”

Cuviosul Petru, văzând o vedenie ca aceasta și deșteptându-se din somn, înălța multe laude și mulțumiri lui Hristos Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui și marelui arhiereu Nicolae. Vântul suflând în ajutor, corabia mergea cu spor; iar când s-a apropiat de marginea muntelui Athos, corabia a stat deodată nemișcată, deși vântul sufla în pânză și marea era adâncă. Corăbierii se mirau cu spaimă, și grăiau unul către altul: „Ce este aceasta?” Ei nepricepând ce poate să fie, Cuviosul Petru a suspinat, apoi a zis către dânșii: „Fiilor, spuneți-mi cum se numește locul acesta?” Ei au răspuns: „Acesta este muntele Athonului”. Sfântul a zis către dânșii: „Socotesc că pentru mine a stat aici corabia nemișcată; deci, scoateți-mă la mal și lăsați-mă aici. De nu veți face aceasta, nu veți putea pleca de aici”. Ei nu voiau să se lipsească de un părinte ca acesta, însă, nevoind să se împotrivească voinței lui Dumnezeu, au dezlegat pânza, s-au apropiat de pământ, au scos pe sfântul din corabie și l-au lăsat acolo, vorbind între ei și despărțindu-se cu plângere și cu tânguire, zicând: „De mare acoperământ și ajutor ne lipsim astăzi!” Iar sfântul grăia către dânșii: „Dumnezeu cel iubitor de oameni, Care este pretutindeni și toate le împlinește, Acela să călătorească împreună cu voi și să vă păzească de tot răul”.

Zicând aceasta și dându-le sărutarea cea de pe urmă întru Domnul, a îngrădit corabia cu semnul Sfintei Cruci și binecuvântându-i pe toți, i-a lăsat în calea lor. Iar el, mergând de la marginea acelui munte prin locuri surpăcioase și, trecând multe văi cu desimi prin prăpăstii și păduri, a găsit la un loc o peșteră foarte întunecoasă, în care era o mulțime de târâtoare cu care se încuibaseră și diavolii; deci, s-a sălășluit în acea peșteră. Dar ce fel de ispite a răbdat cuviosul de la diavoli și câte primejdii a suferit, nu este cu putință a le spune, însă se cade ca o parte din ele să se povestească.

Cuviosul Petru, sălășluindu-se în peștera aceea, se ruga lui Dumnezeu ziua și noaptea. Astfel a petrecut două săptămâni, negustând nici o hrană. O răbdare ca aceasta pustnicească, neputând diavolul să o sufere, și-a adunat oștile sale înarmate ca de război, cu săgeți și cu arcuri, cu săbii și cu sulițe, și au intrat în peștera aceea, strigând cu glasuri înfricoșătoare și cu răcnete mari iuțindu-se și izgonind de acolo pe Cuviosul Petru. Și se vedeau diavolii cum întindeau arcurile și cum dădeau drumul la săgeți contra lui; alții scoteau săbiile și îndreptau sulițele spre împungerea lui; iar alții prăvăleau pietre mari, încât pământul se cutremura și peștera voia să se prăvălească.

Cuviosul, văzând toate acestea, nu se mai aștepta pe sine să fie între cei vii, ci grăia întru sine: „Să mor aici, dacă astfel a voit Dumnezeul meu”. Apoi, ridicându-ți ochii în sus și înălțându-și mâinile, a strigat cu glas mare, zicând: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu Fecioară Marie, ajută robului Tău!” Deci, când au auzit diavolii numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – nume înfricoșat și de spaimă pentru ei, iar pentru noi dulce și preadorit -, îndată s-au stins cu sunet. Iar sfântul, chemând încă numele lui Iisus Hristos cu glas mare, ca și cu un bici sau ca și cu o praștie, izgonea pe cei ce fugeau; pentru că striga și zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine!” După aceea, nu s-au mai auzit glasurile cele diavolești până la o vreme. Deci, cuviosul petrecea fără de tulburare, slăvind pe Dumnezeu și pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu. Hrana lui era la început pâinea, pe care o luase din corabie; apoi, sfârșindu-se acea pâine, se hrănea cu verdețurile pustiei și cu poame de copaci sălbatici, care erau în muntele acela. El s-a hrănit astfel până la vremea, în care a început a i se aduce cu mâinile îngerești mană din cer, de care lucru se va pomeni mai pe urmă, iar acum să ne întoarcem iarăși la cuvântul cel dintâi.

După cea dintâi năvălire tâlhărească a vrăjmașului, trecând cincizeci de zile, diavolul a venit iarăși cu multă putere de diavoli, s-a înarmat cu chipul cel dintâi contra nebiruitului ostaș al lui Hristos, pornind contra lui toate fiarele care erau în muntele acela și pe toate vietățile care se târăsc pe pământ și încă singur diavolul și prietenii lui s-au închipuit în multe feluri de fiare și târâtoare. Deci, unele se târau pe lângă picioarele sfântului, altele șuierau cu înfricoșat glas, altele, căscând gura, voiau să-l înghită de viu și pe față i se repezeau; și acea vedere era înfricoșată și groaznică din toate părțile. Dar cuviosul, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, și chemând numele lui Hristos Dumnezeu și al Preacuratei Maicii Lui, iarăși a făcut deșartă puterea acelora și a izgonit-o departe de la sine; iar el, dănțuind, se veselea întru Dumnezeu, Mântuitorul său.

Cuviosul sfârșind anul cel dintâi al pustniciei sale și desele lupte cu diavolii, în cele din urmă diavolul s-a închipuit într-unul din slugile lui Petru, care îi slujea lui când era în lume voievod și, alergând, a căzut cu osârdie la picioarele cuviosului și voia să i se închine lui, fiind plin de necurățenie. Apoi, șezând, a început a plânge și a zice astfel: „Am auzit, stăpâne al nostru, că ai fost prins în război, dus în Samara și închis într-o temniță întunecată. Iar Dumnezeu, cu rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Nicolae, te-a izbăvit pe tine de acolo și te-a adus în pământul grecesc. Drept aceea, toți cei ce suntem în casa ta te-am căutat pretutindeni, plângând și tânguindu-ne, și am înconjurat multe cetăți și sate întrebând de tine; și neputând să te aflăm, nici să știm unde ești, ne-am rugat cu lacrimi către Sfântul Nicolae să ne descopere nouă unde este și la ce loc petrece visteria noastră cea ascunsă.

Sfântul Nicolae n-a trecut cu vederea rugăciunea noastră, ci ne-a arătat nouă toate cele despre tine, și ne-am bucurat foarte mult. Eu, ajungând înainte de toți, am alergat la tine stăpânul meu; deci, sculându-te de aici, să mergi la casa ta, ca să te vadă pe tine toți cei ce doresc să-ți vadă fața; astfel se va preamări întru tine Dumnezeu, Cel ce te-a izbăvit pe tine cu minune de la robie și din legături. Pentru liniște să nu te mâhnești, căci și acolo sunt mănăstiri și locuri liniștite de sihaștri, și unde îți va plăcea ție, acolo îți vei alege un locaș spre liniștea ta. Deci, singur să o socotești aceasta cu adevărat. Ce iubește Dumnezeu mai bine din aceste două lucruri? Sihăstria pustiei, în care unii se sălășluiesc în crăpături de pietre și în munți și singur se folosește numai pe sine? Sau folosul ce se face multora de către un bărbat plăcut și insuflat de Dumnezeu, care prin învățătura sa, pe mulți la Dumnezeu îi întoarce și-i povățuiește la calea mântuirii? Cu adevărat a doua este mai bună, mărturisind în Sfânta Scriptură singur Dumnezeu: „Cel ce va scoate om cinstit din cel nevrednic, va fi ca gura Mea”. Și să știi că mulți sunt în cetatea noastră rătăciți întru întuneric de patimi și au trebuință de unul care poate a-i povățui pe dânșii la pocăință. Deci, prea multă răsplătire de la Dumnezeu se află ție de față, stăpânul meu, dacă, venind, îi vei întoarce pe ei la Dumnezeu; ci pe noi slugile tale, cei ce cu toată inima te iubim pe tine, pentru ce ne treci așa cu vederea, abătându-te de la noi și ascunzându-te în pustiul acesta?”

Acestea și cele asemenea cu acestea grăindu-le diavolul cu lacrimi câtăva vreme, a început sfântul a se tulbura puțin și, lăcrimând, a zis către el: „La acest loc nici înger, nici om nu m-a adus pe mine, ci singur Dumnezeu și Preacurata Născătoarea de Dumnezeu; și, de nu va fi voia și porunca acelora ca să ies eu de aici, apoi nu voi ieși”. Diavolul, dacă a auzit pomenind numele lui Dumnezeu și al Născătoarei de Dumnezeu, îndată s-a stins; iar sfântul s-a minunat de meșteșugirea cea diavolească și, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci a tăcut, ridicându-și mintea sa către Dumnezeu.

După ce au trecut șapte ani, mult meșteșugărețul vrăjmaș, adică diavolul, s-a închipuit în îngerul luminii, având în mâini o sabie ascuțită și, stând înaintea peșterii, a strigat, zicând: „Petru, rob al lui Hristos, ieși la mine, că-ți voi spune ție cuvinte bune”. Iar sfântul a grăit: „Cine ești tu care vrei să-mi spui mie cuvinte bune”. Iar vicleanul înșelător a zis: „Eu sunt arhistrategul Domnului trimis la tine, întărește-te și îmbărbătează-te, bucură-te și te veselește, că s-au gătit ție scaun slăvit și cunună nevestejită de la Dumnezeu. Deci, acum locul acesta lăsându-l, să te duci în lume spre întărirea și folosul multora, că și izvorul de apă cel ce este aproape de tine s-a uscat cu dumnezeiască poruncă, pentru ca fiarele cele ce năvălesc asupra ta să moară de sete”.

Acestea le-a zis meșteșugărețul vrăjmaș, trimițând mai înainte pe acest diavol, ca să oprească la timp curgerea apei. Dar Sfântul Petru, fiind smerit împotriva înșelătoarelor cuvinte ale diavolului, a răspuns, zicând: „Cine sunt eu într-acest fel ca arhistrategul Domnului să vie la mine, cel ce sunt asemenea cu un câine netrebnic”. Diavolul a zis: „Nu te mira de aceasta, rob al lui Dumnezeu, pentru că tu ai covârșit pe Moise, pe Ilie, pe Daniil și pe Iov; ai covârșit pe Moise și pe Ilie cu postirea, pe Daniil cu fiarele și cu târâtoarele, cărora le-ai astupat gura, iar pe Iov l-ai covârșit cu răbdarea ta și pentru aceea te vei numi mare la ceruri. Acum sculându-te, vei vedea lipsirea apei și degrabă, plecând de aici, să te duci în mănăstirile cele ce sunt în lume. Eu voi fi cu tine, și voi mântui pe mulți prin tine, zice Domnul Atotțiitorul!” Atunci sfântul a răspuns diavolului, zicând: „Să știi, că de nu vor veni aici, ajutătoarea mea cea întru toate, Născătoarea de Dumnezeu și vrednicul ajutător întru primejdiile mele, Sfântul Ierarh Nicolae, nu mă voi depărta de aici!” Diavolul, cum a auzit pomenirea numelui Născătoarei de Dumnezeu și al Sfântului Nicolae, îndată a pierit.

Sfântul, cunoscând meșteșugul diavolului și neputința lui, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, iată vrăjmașul meu umblă răcnind, căutând să mă înghită, dar Tu cu puternica Ta mână mă îngrădește pe mine robul Tău; de aceea mulțumesc Ție, că nu Te-ai depărtat de la mine. Încă mă rog Ție, Stăpâne, Preabunule, ca până în sfârșit să nu mă părăsești”. Deci, după ce a trecut ziua aceea și a venit noaptea, cuviosul a adormit puțin și i s-a arătat în vedenia visului grabnica ajutătoare a creștinilor, iubitoarea de oameni, Stăpâna Preacurată Maria, Născătoarea de Dumnezeu, împreună cu Sfântul și Marele Nicolae, și au zis către dânsul: „De acum înainte să nu te mai înspăimânți, că Dumnezeu este cu tine și îngerul Domnului cel adevărat, dimineața te va cerceta și-ți va aduce hrană din cer; pentru că aceluia i s-a poruncit de la Dumnezeu, ca de astăzi la patruzeci de zile să-ți aducă aceasta hrană în toate zilele vieții tale”. Preacurata Născătoare de Dumnezeu i-a mai arătat Sfântului Petru și mană, zicându-i: „Din acest fel de hrană ți se va aduce ție de înger în toate cele patruzeci de zile”. Aceasta grăind Stăpâna și pace dându-i lui, s-a dus de la dânsul; iar Petru, căzând la pământ, s-a închinat și a sărutat acel loc unde stătuseră picioarele Născătoarei de Dumnezeu și ale Sfântului Nicolae.

A doua zi, după cuvântul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a venit îngerul lui Dumnezeu și i-a adus hrană cerească și, dându-i-o lui, s-a dus; iar el, mulțumind lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii Lui Dumnezeu, a gustat din acea mană, care i se adusese din mâini îngerești și atât s-a întărit cu dânsa, încât patruzeci de zile a putut să trăiască fără hrană. După ce s-au sfârșit cele patruzeci de zile, îngerul îi aducea lui mană și Sfântul Petru se întărea cu ea încă alte patruzeci de zile. Astfel s-a liniștit singur în post și rugăciuni cincizeci și trei de ani, scăpând de ispitele diavolești, cele ce la început adesea i se făceau lui. Toate nălucirile, înfiorările și meșteșugirile diavolești, cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, au fost gonite departe de la dânsul.

Deci, cuviosul în atâția ani n-a văzut față omenească, nici nu avea vreo haină de acoperit goliciunea trupească, nici altceva de trebuință firii omenești nu avea, ci numai cerul acoperământ și pământul pat; iar în vremea verii se ardea de căldura soarelui și iarna degera de frig. Toate acestea le răbda pentru dragostea lui Dumnezeu și pentru răsplătirea ce va să fie. Iar când Domnul a voit să arate pe robul său oamenilor, a rânduit cu purtarea sa de grijă un lucru ca acesta: Un oarecare vânător, luându-și arcul și tolba, a plecat ca să vâneze fiare prin muntele acela. El, trecând prin multe locuri cu surpături, văi adânci și dealuri dese, a ajuns în locul unde Cuviosul Petru petrecea viața asemenea cu îngerii.

Când vânătorul s-a apropiat de locul acela, a văzut ieșind din dumbravă un țap mare care, jucându-se, mergea de departe înaintea vânătorului. Deci, vânătorul văzând acel țap ales, a alergat după el toată ziua, căutând să-l prindă pe el. Deci, țapul, povățuindu-se de dumnezeiasca voie, a venit deasupra peșterii cuviosului și a stat, iar vânătorul, căutând cum l-ar putea vâna pe el, a văzut pe partea dreaptă stând lângă țap un bărbat cu barba deasă având perii capului până la coapsă, cu trupul gol și cu perii crescuți ca la o fiară. Vânătorul, văzându-l pe acel pustnic, s-a înspăimântat foarte mult și s-a pornit înapoi pe fugă. Sfântul Petru, văzându-l pe el fugind, a strigat către dânsul cu glas mare, zicând: „De ce te temi, frate, și pentru ce fugi de mine? Căci eu sunt om ca și tine iar nu nălucire diavolească cum ai socotit! Deci, întoarce-te, și vino la mine și-ți voi spune toate cele despre mine, că pentru aceasta te-a trimis pe tine Domnul aici”.

Atunci vânătorul, auzind glasul acela, s-a întors din fugă și a venit, cutremurându-se, la cuviosul părinte care îl chema pe el. Atunci sfântul i-a poruncit lui să nu se teamă; deci l-a cuprins și l-a sărutat pe el întru Domnul și, șezând cu dânsul, a început a vorbi, spunându-i lui cu de-amănuntul toate cele despre el. I-a spus cum a fost voievod și cum a fost prins în război, cum a fost dus în cetatea Samara și ținut în lanțuri, cum a fost scos din lanțuri prin arătarea Sfântului Nicolae și a Sfântului Simeon, primitorul de Dumnezeu, și cum a fost dus la Roma; iar de acolo cum s-a întors și cu ce chip s-a sălășluit în muntele acela. I-a mai spus cum s-a luptat cu diavolii, cu ce se hrănea, câți ani a viețuit și, în scurt să zicem, a spus toată viața lui acelui vânător.

Acel vânător, auzind cele grăite lui de către sfânt, s-a înspăimântat și s-a umilit, zicând: „Acum am cunoscut, că m-a cercetat pe mine Domnul cu darul Său și te-a arătat mie nevrednicului, o, părinte, plăcutul Său cel ascuns. Deci, de acum înainte voi petrece cu tine, robule al lui Dumnezeu!” Iar cuviosul i-a grăit: „Nu va fi așa, fiule, ci mai întâi să mergi la casa ta și te ispitește pe tine singur, de vei putea să suferi nevoințele cele pustnicești. Însă să te ispitești pe tine astfel: înfrânează-te de carne, de vin, de brânză și de unt, iar mai înainte de toate înfrânează-te de femeia ta. Partea moștenirii tale să o împarți săracilor, să te silești la post și la rugăciuni și să iei aminte la tine însuți cu suflet umilit. Așa să petreci tot anul acesta și, după săvârșirea anului, să vii iar la mine și ceea ce va fi plăcut lui Dumnezeu aceea ți se va porunci”.

Aceasta zicându-i sfântul și dând vânătorului binecuvântare și rugăciune, ca o logodire, l-a trimis la locul său și cel din urmă cuvânt i-a spus aceasta: „Mergi, fiule, cu pace, iar taina cea arătată ție să o păzești, nespunând-o la nimeni; căci comoara cea descoperită se fură”. Vânătorul, închinându-se sfântului, s-a dus slăvind și mulțumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit a vedea în trup pe un plăcut al lui Dumnezeu, atât de mare, și a vorbi cu el. Deci, mergând acasă, a făcut toate cele ce i se porunciseră de Sfântul Petru.

Sfârșindu-se anul acela, vânătorul a luat cu sine pe fratele său și doi călugări și a mers în corăbioară până la malul acela, în dreptul căruia era petrecerea Sfântului Petru în pustie. Sosind în acel loc, a ieșit la mal și a mers drept prin pustia muntelui. Ajungând ei la peștera aceea, unde locuia plăcutul lui Dumnezeu, vânătorul, pornindu-se cu cea mai fierbinte dragoste, a apucat înainte de toți și a alergat la peșteră. Dar acolo a găsit pe cuviosul părinte zăcând mort la pământ, având mâinile strânse pe piept în chipul crucii, cu ochii închiși frumos și celelalte părți ale trupului îngrijite cu cinste. Vânătorul, văzând aceasta, s-a înspăimântat și, căzând înaintea trupului cuviosului, se tânguia cu plângere mare; apoi l-au ajuns și cei ce-i urmau lui. El, văzând pe un mort cinstit ca acela și pe prietenul lor plângând deasupra lui, l-au întrebat: „Cine este acesta ce s-a aflat mort și pentru ce plângi așa de amar pentru el?” Vânătorul, plângând și tânguindu-se, a început a le spune cu de-amănuntul toată viața Cuviosului Petru, precum singur o auzise din gura lui, anul trecut.

Aceia, auzind de lucrurile cele de mirare ce li s-au spus, s-au umilit în inimile lor și au plâns cu amar că nu s-au învrednicit să vadă între cei vii, nici să audă cuvintele celui atât de mare rob al lui Dumnezeu. Fratele acelui vânător, fiind cuprins de duh necurat, când s-a atins de moaștele sfântului, îndată a câștigat tămăduire; pentru că diavolul, trântindu-l la pământ, a strigat cu glas mare, zicând: „O, Petre, au nu-ți ajunge că m-ai izgonit din peștera mea? Acum mă izgonești și din această locuință?” Aceasta zicând, a ieșit din gura omului ca un fum, încât omul acela zăcea ca un mort, apoi, după puțină vreme, s-a sculat sănătos și, în mintea lui, a zis către fratele său: „Îți mulțumesc, stăpânul meu frate, că m-ai adus aici la bine!” Apoi, căzând cu mulțumire la moaștele cuviosului, le-a sărutat cu bucurie.

După aceasta, toți împreună, luând cinstitele moaște ale plăcutului lui Dumnezeu, le-au adus la mal și, punându-le în corăbioara lor, le-au dus într-un sat vestit, care era sub stăpânirea Macedoniei. Acolo, dându-se multe tămăduiri de la moaștele sfântului, episcopul cetății a auzit și, mergând cu tot clerul său, a luat acele moaște dătătoare de tămăduiri ale Cuviosului Petru. Aducându-le cu cinste la episcopia sa și punându-le într-o raclă de mare preț, cântând trei zile și trei nopți laudă lui Dumnezeu cu tot poporul, le-a îngropat în biserică, întru slava Preasfintei Treimi, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh Dumnezeu, Cel slăvit de toată făptura, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.