Sinaxar 11 iunie

📑 Cuprins:

• Sfântul Apostol Vartolomeu
• Sfântul Apostol Varnava

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Apostol Vartolomeu

Sfântul Apostol Vartolomeu a fost unul din cei doisprezece apostoli. După primirea Sfântului Duh, au căzut sorții, pe el și pe Sfântul Apostol Filip, ca să meargă în Siria și în Asia de sus, pentru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. După ce au plecat în părțile acelea, uneori umblând împreună, alteori despărțiți prin cetăți și apoi iarăși întâlnindu-se, întorceau cu învățăturile lor pe mulți oameni spre mântuire.

Deci într-o vreme, despărțindu-se ei și ducându-se în părțile Asiei mici spre a propovădui cuvântul lui Dumnezeu popoarelor sălbatice din Lidia și Misia, Sfântului Vartolomeu, care era prin alte cetăți, i-a poruncit Dumnezeu să meargă în ajutorul lui Filip. Întâlnindu-se, amândoi într-un gând sufereau ostenelile și relele pătimiri apostolești, precum se scrie despre aceasta în pătimirea Sfântului Apostol Filip:

Sfântul Apostol Vartolomeu a fost trimis de Dumnezeu în ajutorul lui Filip, căruia îi urma și sora lui, fecioara Mariamia, toți slujind la mântuirea oamenilor. Ei au trecut prin toate cetățile Lidiei și ale Misiei, binevestindu-le dreapta credință, și suferind multă mâhnire și scârbă de la cei necredincioși, fiind bătuți, închiși prin temnițe și loviți cu pietre. Dar, cu toate acele ispite și bătăi, păzindu-se vii, cu darul lui Dumnezeu, se sârguiau spre ostenelile ce le erau înainte întru bună-vestirea lui Hristos.

Ajungând astfel în Asia la iubitul ucenic al lui Hristos, Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, care propovăduia pe Hristos acolo și mângâindu-se cu dânsul prin duhovniceasca mângâiere, s-au dus în Frigia. Intrând în cetatea Ierapole, au propovăduit pe Hristos. Cetatea aceea era plină de idoli, cărora li se închina poporul cel orbit de diavoleasca înșelăciune. Acolo era o viperă, pe care locuitorii Ierapolei o cinsteau ca pe o zeiță și o țineau închisă în capiștea cea zidită pentru dânsa, aducându-i multe feluri de jertfe spre hrană. Acel popor păzea cu cinste și alte târâtoare, ca balauri și șerpi. Pentru aceea, mai întâi Sfântul Filip cu însoțitorii săi, s-au înarmat asupra acelei vipere, prin rugăciune. Atunci, s-a întâmplat să fie cu dânșii și Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, care le-a ajutat cu rugăciunea, biruind vipera. Apoi au omorât-o, cu puterea lui Dumnezeu, înjunghiind-o cu o suliță.

Deci, Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, degrabă s-a despărțit de dânșii, lăsându-le lor cetatea Ierapolei, spre a propovădui într-însa cuvântul lui Dumnezeu; iar el s-a dus în alte cetăți pentru a propovădui mântuirea lumii. Iar Sfântul Filip, Vartolomeu și Mariamia, rămânând în Ierapole, se sârguiau cu dinadinsul să izgonească de acolo întunericul închinării de idoli și să strălucească cunoștința adevărului ca o lumină mare, ostenindu-se ziua și noaptea în predicarea cuvântului, învățând pe cei înșelați, înțelepțind pe cei fără de minte și povățuind la calea dreptății pe cei rătăciți.

În cetatea aceea era un om, anume Stahie; iar acela era orb de 40 de ani. Dar Sfinții Apostoli, cu rugăciunea, i-au deschis ochii cei trupești, iar prin propovăduirea lui Hristos, i-au luminat și ochii cei sufletești și, botezându-l pe el, petreceau în casa lui. Atunci a ieșit vestea prin toată cetatea, cum că Stahie cel orb s-a vindecat; și s-a adunat popor mult în casa lui, pe care Sfinții Apostoli îl învăța credința în Iisus Hristos. Tot acolo se mai aduceau și mulți neputincioși, pe care îi tămăduia pe toți prin rugăciune și izgoneau diavolii din oameni; de aceea, mulți au crezut în Hristos și s-au botezat de acești Sfinți Apostoli. Antipatul acelei cetăți avea o femeie, anume Nicanora, care, fiind mușcată de un șarpe, zăcea bolnavă, aproape moartă.

Auzind de Sfinții Apostoli că sunt în casa lui Stahie și că tămăduiesc toate bolile cu cuvântul, a poruncit slugilor s-o aducă la dânșii, nefiind bărbatul ei acasă. Fiind adusă la dânșii, a câștigat îndoită tămăduire, pentru că s-a vindecat și de mușcătura șarpelui și de diavoleasca vătămare de suflet, crezând în Hristos, prin învățătura lor. Deci, venind antipatul acasă, slugile lui i-au spus că femeia lui a învățat a crede în Hristos, de la niște oameni străini care locuiesc în casa lui Stahie.

Atunci antipatul, mâniindu-se foarte mult, a poruncit ca îndată să prindă pe apostoli, iar casa lui Stahie să o ardă; astfel s-a făcut după porunca lui. În acea vreme, s-a strâns în Ierapole o mulțime mare de popor și, prinzând pe Sfinții Apostoli Vartolomeu, Filip și sora sa, Mariamia, îi târau pe uliță, bătându-i și batjocorindu-i; apoi i-au aruncat în temniță. După aceea, antipatul a șezut la judecată, ca să cerceteze pe propovăduitorii lui Hristos.

Deci, adunându-se la dânsul toți slujitorii idolești, și slujitorii viperei celei pierdute, au făcut plângere contra Sfinților Apostoli, zicând: „Fă dreptate, antipate, pentru necinstea adusă zeilor noștri, căci, de când au intrat acești străini în cetatea noastră, poporul a pustiit altarele marilor zei, pentru că au uitat obișnuitele lor jertfe; apoi au mai omorât și cinstita noastră zeiță viperă și toată cetatea s-a umplut de fărădelege; deci să nu lași să mai trăiască acești fermecători”.

Atunci antipatul a poruncit să dezbrace pe Sfântul Filip de îmbrăcăminte, crezând că poate vor găsi farmece în îmbrăcămintea lui și, dezbrăcându-l, n-au găsit nimic; asemenea și pe Vartolomeu l-au dezbrăcat. Dar, când se apropiară de Mariamia, vrând să o dezbrace și pe ea și să dezgolească feciorescul ei trup, atunci deodată s-au schimbat înaintea ochilor lor și s-a făcut o văpaie mare de foc, iar păgânii, înspăimântându-se, au fugit din fața ei. După aceea, ighemonul a condamnat pe Sfinții Apostoli la răstignire.

Deci mai întâi pe Sfântul Apostol Filip, găurindu-i călcâiele, l-au legat cu o funie și l-au spânzurat de un lemn în preajma ușii capiștei viperei; apoi l-au răstignit cu capul în jos, batjocorindu-l și lovindu-l cu pietre. După aceea, l-au răstignit și pe Sfântul Vartolomeu lângă pereții capiștei și îndată s-a făcut mare cutremur, încât pământul, deschizându-se, a înghițit pe antipat și pe toți slujitorii viperei, împreună cu mare popor necredincios. Văzând aceasta, s-au înfricoșat toți credincioșii și necredincioșii și au strigat către Sfinții Apostoli ca să-i miluiască și să roage pe Unul Adevăratul Dumnezeu pentru ei, ca să nu-i înghită pământul de vii.

Astfel a fost buna voință a lui Dumnezeu, ca apostolii Lui să treacă de pe pământ la cer, prin acest fel de pătimire și moarte, pentru care și picioarele lui erau întoarse. Astfel, fiind spânzurat, Sfântul Filip se ruga lui Dumnezeu pentru vrăjmașii săi, ca să le ierte toate greșelile și să le lumineze ochii minții lor, ca să cunoască și să vadă adevărul. Iar Domnul s-a aplecat spre rugăciunea lui și îndată a poruncit pământului de a scos vii pe toți pe care îi înghițise, numai antipatul și cu slujitorii viperei au rămas într-însul. Iar ceilalți, cu mare glas au mărturisit și au preamărit puterea lui Hristos, dorind să fie botezați.

Dar, pe când ei voiau să ia de pe lemn pe Sfântul Filip, el și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos. Astfel l-au pogorât mort. Iar Mariamia, sora lui, care prin curăție și-a păzit fecioria, privind la pătimirea și la moartea fratelui său, Sfântul Filip, l-a cuprins cu dragoste și l-a sărutat, veselindu-se de el cu duhul, că bine și-a săvârșit alergarea sa. Iar Vartolomeu a botezat pe toți cei ce crezuseră în Hristos, rânduindu-le episcop pe Stahie. După aceea, au îngropat cu cinste trupul Sfântului Filip; iar în locul unde a curs sângele lui, după trei zile a crescut viță de vie, în semn că Sfântul Apostol Filip, după vărsarea sângelui său pentru Hristos, acum se veselește de bucuria cea veșnică, împreună cu Domnul său în împărăția cerului.

Sfântul Vartolomeu și fericita fecioară Mariamia, după îngroparea Sfântului Filip, au mai zăbovit câteva zile în Ierapole și, întărind-o bine în credința bisericească, s-au despărțit, pornind fiecare în calea sa. Sfânta Mariamia s-a dus în Licaonia, unde s-a și mutat către Domnul, iar Sfântul Vartolomeu s-a dus în părțile Indiei și a zăbovit acolo, ostenindu-se multă vreme, umblând și propovăduind cuvântul Domnului prin cetăți și sate și tămăduind pe cei neputincioși cu numele lui Hristos. Apoi, luminând pe mulți și făcându-le biserici, le-a dat Evanghelia Sfântului Matei ce o purta la sine tălmăcind-o în limba lor; iar pe cea în limba evreiască a lăsat-o la ei care, după o sută de ani și mai mult, a fost adusă în Alexandria de Panten, filosoful creștin. După ce a ieșit din India, Sfântul Vartolomeu s-a dus în Armenia cea mare.

Mergând el acolo, idolii și mai ales diavolii care locuiau în idoli au tăcut; iar mai pe urmă, diavolii cu mare glas au zis că Vartolomeu îi izgonește și-i muncește pe ei. Duhurile cele necurate se izgoneau nu numai din idoli, dar și din oameni prin venirea Sfântului Apostol Vartolomeu; pentru aceea, mulți credeau în Hristos. În țara aceea era un împărat cu numele Polimie, care avea o fată îndrăcită. Diavolul striga prin gura ei: „O, Vartolomee, și de aici ne izgonești pe noi?”

Apostolul lui Hristos, ducându-se la acea fată îndrăcită, îndată a fugit diavolul dintr-însa, iar fata împăratului s-a făcut sănătoasă. După aceasta, vrând împăratul să mulțumească sfântului, i-a trimis cămile încărcate cu daruri ca: aur, argint, mărgăritare și alte lucruri prețioase. Însă el, fiind sărac cu duhul și neavând trebuință de nimic, le-a trimis înapoi la împărat, zicându-i: „Eu nu fac negustorie cu aceste lucruri, ci caut suflete omenești, pe care, de le voi dobândi, le voi duce la cer și atunci mă voi arăta înaintea Domnului meu că sunt mare neguțător”. Umilindu-se împăratul de cuvintele lui, a crezut în Hristos cu toată casa sa și s-au botezat de mâinile Sfântului Apostol, adică împăratul Polimie, împărăteasa, fiica lui cea tămăduită și mulți din boieri și din popor fără număr; căci mult mai mult de zece cetăți, căutând la împărat, au primit Sfântul Botez.

Văzând slujitorii idolești aceasta, s-au mâniat asupra Sfântului Apostol, socotind de rău aceea pentru ei; căci idolii lor se sfărâmau, închinarea de idoli cu totul se pierdea și jertfele din care ei se țineau nu se mai făceau. Deci, apropiindu-se de Astiagis, fratele împăratului, l-a îndemnat să-l piardă pe Vartolomeu și să izbăvească de nedreptatea ce s-a făcut idolilor lor.

Deci acela, găsind timp liber, a prins pe Sfântul Apostol și-l muncea în cetatea Albana din Armenia cea mare; apoi l-a răstignit pe cruce cu capul în jos. Iar Sfântul Apostol, bucurându-se că pătimește pentru Hristos, Domnul său, și fiind spânzurat pe cruce cu capul în jos, nu înceta a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că, pe cei credincioși îi întărea în credință, iar pe cei necredincioși îi sfătuia să cunoască adevărul și să se întoarcă de la întunericul cel diavolesc, la lumina cea adevărată a lui Hristos. Muncitorul, nesuferind acestea, a poruncit să-i jupoaie pielea de pe el. Dar și într-această muncă răbda, ca într-un trup străin, neîncetat binecuvântând și mărind pe Dumnezeu. În sfârșit, muncitorul a poruncit să-i taie capul. Numai atunci a tăcut gura cea de Dumnezeu grăitoare, când capul lui a fost desprins de trupul care a rămas spânzurat pe cruce, cu picioarele spre cer, însemnând cu adevărat mergerea Apostolului spre cele de sus.

Astfel s-a sfârșit Sfântul Vartolomeu, Apostolul lui Hristos, trecând după acele dureri și osteneli, la acea odihnă fără de dureri, întru bucuria Domnului său. Credincioșii, care au fost de față la sfârșitul lui, au luat cinstitul lui trup de pe cruce, împreună cu capul, și le-au pus într-o raclă de plumb, așezându-le în cetatea Albana din Armenia mare. De la sfintele lui moaște se dau tămăduiri, prin minune, bolnavilor; pentru aceasta, mulți necredincioși s-au apropiat de Biserica lui Hristos.

După multă vreme, muncitorii cei întunecați cu îndrăcirea idolească, auzind și văzând minunile ce se făceau de moaștele Sfântului Vartolomeu, nevrând să cunoască puterile lui Dumnezeu, au luat sfintele moaște cu racla cea de plumb și le-au aruncat în mare. Dar, o minune! racla cea de plumb plutea ușoară ca o luntre pe apă, sosind la insula Lipar. Deci s-a făcut descoperire lui Agaton, episcopul cetății Liparului, despre moaștele apostolești care au fost aduse de ape. Și, ducându-se episcopul la malul mării cu clerul și cu tot poporul și găsind moaștele, se minunau cu toții cum racla cea de plumb și cu moaștele nu s-au afundat în apă și, mai ușoară decât o luntre, a înotat pe mare o cale atât de lungă până la dânșii. Pentru aceasta, ei au preamărit pe Dumnezeu, au luat racla cu moaștele și le-au pus în biserica lor cu bucurie și cu cântări de psalmi.

Dar nu se cuvine a trece cu tăcerea și aceasta despre Sfântul Vartolomeu, care se scrie în viața Cuviosului Iosif, scriitorul de cântări. Acest cuvios, câștigând o părticică din moaștele Sfântului Apostol Vartolomeu, a adus-o în locașul său care era aproape de Constantinopol. El a zidit o biserică în numele apostolului și partea aceea de moaște a pus-o într-însa cu cinste; și adeseori se învrednicea a-l vedea pe Sfântul Apostol în vedenia visului, pentru că avea către dânsul mare dragoste și credință. El dorea să împodobească cu cântări de laude praznicul acelui sfânt apostol, dar nu îndrăznea, ci se îndoia dacă-i va fi plăcut lui acest lucru sau nu.

Drept aceea se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu și apostolului, ca să-i dea pentru aceasta încredințare și să i se dăruiască înțelepciune de sus, ca să poată scrie stihurile cântării. Rugându-se pentru aceasta cu post și cu lacrimi patruzeci de zile și apropiindu-se ziua pomenirii apostolului, a văzut la Vecernia praznicului pe Sfântul Apostol Vartolomeu, arătându-i-se din altar. Deci, fiind îmbrăcat în haine albe și ridicând perdeaua altarului, l-a chemat la dânsul. Iosif apropiindu-se de Sfântul Apostol, acela a luat cartea Sfintei Evanghelii de pe dumnezeiasca Masă și a pus-o pe pieptul lui Iosif, zicându-i: „Să te binecuvânteze dreapta Atotputernicului Dumnezeu și să izvorască din limba ta apele cereștii înțelepciuni. Inima ta să fie scaun al Sfântului Duh, iar cântările tale să îndulcească toată lumea!”

Zicându-i aceasta, Sfântul Apostol Vartolomeu s-a făcut nevăzut. Atunci, Cuviosul Iosif, umplându-se de negrăită bucurie și simțind în sine darul înțelepciunii, s-a întins cu totul spre mulțumire. Deci, din acel ceas, a început a scrie cântările bisericești și pesnele canoanelor, prin care a împodobit nu numai prăznuirea Sfântului Apostol Vartolomeu, dar și pe ale multor sfinți; tot astfel pe Preacurata Maica lui Dumnezeu a cinstit-o cu multe canoane, asemenea și pe Sfântul Ierarh Nicolae, umplând Sfânta Biserică de frumoase cântări, de unde a câștigat și numirea de scriitor de cântări.

Iar noi, de toate acestea, slăvim pe Hristos Mântuitorul nostru Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, slăvit în veci de toată făptura. Amin.

 

Notă – Pe Sfântul Apostol Vartolomeu, unii îl socotesc că este Natanail, pe care Filip l-a adus la Hristos, ca și cum ar fi fost unul și același Natanail și Vartolomeu. Natanail era cu numele, dar cu porecla i se zicea Vartolomeu, după tatăl său; adică fiul lui Tolomeu, pentru că cuvântul „var” în limba evreiască se tâlcuiește fiu, precum și Hristos a zis către Sfântul Apostol Petru: Fericit ești, Simon, var Iona, adică fiul lui Iona. Tot astfel, un orb din Ierihon se numea Vartimeu, adică fiul lui Timeu. Așa și acest sfânt apostol, ca și cum după tată se numea astfel: Vartolomeu, fiul lui Tolomeu, pentru că acest nume Tolomeu era vechi la evrei și mai des, precum este arătat în Scriptura Legii vechi la Isus al lui Navi, în capitolul 15, stihul 14 și în cărțile II ale împăraților în capitolul 3, stihul 3.

Dar ei socotesc numele cel adevărat al lui Vartolomeu ca și cum ar fi fost Natanail, pentru că nu se află în nici o parte a Evangheliei chemarea lui Vartolomeu la apostolie, decât numai în locul lui Natanail. Apoi, cei trei sfinți evangheliști Matei, Marcu și Luca pomenesc pe Vartolomeu, nu pomenesc pe Natanail; iar Sfântul Ioan Evanghelistul, pomenind pe Natanail, nu pomenește pe Vartolomeu, și spune că Natanail este prieten al apostolilor la vânatul peștilor și pe care Iisus Hristos l-a văzut după Înviere, pentru că zice: „Erau împreună Simon Petru, Toma, Natanail, fiii lui Zevedeu și ceilalți”. Dar, deși alții nu se învoiesc la aceasta, precum și Prologul pe luna lui mai, în 10 zile, spune că Simon Zilotul este Natanail, însă alții socotesc că Natanail este unul din cei șaptezeci de ucenici ai lui Hristos.

Despre cetatea Albana, unde a pătimit Sfântul Vartolomeu, să nu creadă cineva că este țara Albaniei, pentru că una este țara Albaniei în Europa și alta cetatea Albana în Armenia cea mare, care este în Asia. Mai sunt și prin alte părți cetăți cu același nume.

Sfântul Apostol Varnava

Sfântul Apostol Varnava a fost unul din cei șaptezeci de apostoli. Numele lui mai înainte de apostolie a fost Iosif, iar după aceea s-a numit Varnava, după cum ne va arăta cuvântul ce urmează.

Apostolul Varnava s-a născut în insula Cipru din părinți leviți de neam evreiesc, din care seminție erau mai înainte marii prooroci ai lui Dumnezeu – Moise, Aaron și Samuil. Strămoșii lui Varnava, din pricina războaielor care au fost în Palestina, au trecut în Cipru. Părinții lui erau fericiți și foarte bogați; aveau un sat al lor aproape de Ierusalim, îndestulat nu numai cu sadurile și roadele cele pământești, dar înfrumusețat și cu zidiri alese. Erau fericiți pentru că își aveau casa lor lângă Ierusalim, după cum Sfântul Prooroc Isaia a scris: Fericit este cel ce are seminția în Sion și casa sa în Ierusalim. Evreii neștiind duhovniceasca putere a acelor cuvinte, cei ce locuiau prin țări depărtate, se sârguiau să-și aibă casele în Ierusalim; pentru aceia și părinții lui Varnava își aveau casa și moșia lângă Ierusalim.

După ce au născut pe acesta, de care este vorba, l-au numit Iosif și l-au dat la învățătura cărții. Apoi, ajungând el la vârsta desăvârșită, l-au trimis în Ierusalim la slăvitul Gamaliel, dascăl renumit pe acele vremuri, ca să se deprindă desăvârșit cu înțelegerea cărților evreiești și cu toată legea lui Dumnezeu. Iosif avea acolo pe un ucenic cu numele Saul, de o vârstă cu el, care mai pe urmă s-a numit Pavel, și amândoi învățau la același dascăl, Gamaliel, și sporeau în înțelegere, în înțelepciunea Scripturii și în fapte bune. Iosif, în toate zilele, dimineața și seara, mergea la biserica lui Solomon și se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu; apoi, adeseori își petrecea zilele tinereților sale în postiri și în mare înfrânare. Păzind întreaga înțelepciune a fecioriei sale, fugea de însoțirea tinerilor celor fără de rânduială și nu voia nici a auzi cuvintele cu care s-au obișnuit mințile copiilor a le vorbi cu înlesnire, ci totdeauna lua aminte de sine, învățând legea Domnului ziua și noaptea.

În acea vreme, Domnul nostru Iisus Hristos, după treizeci de ani ai întrupării Sale, începând a se arăta lumii, a mers de la Galileea la Ierusalim. El învăța în biserică și făcea minuni, încât toți se minunau de el și se adunau, ca să-i vadă sfânta Lui față și să audă dumnezeieștile Lui cuvinte, care erau mai dulci decât mierea. Tânărul Iosif, văzându-l pe Hristos și auzind învățăturile care ieșeau din gura Lui preasfântă, se umilea cu inima și se mira de minunile ce se făceau de El; pentru că a văzut la scăldătoarea Siloamului cum a tămăduit cu cuvântul pe cel slăbănog, apoi, văzând și alte lucruri minunate ale lui Hristos, s-a aprins cu dragostea de El.

Deci, apropiindu-se, s-a aruncat la picioarele Mântuitorului, rugându-L să-l binecuvânteze și să-l primească la sine în ucenicie. Iar Domnul, Care vedea tainele inimilor omenești, văzând într-însul inima, care se aprinsese către dragostea cea dumnezeiască, l-a binecuvântat cu dragoste și nu l-a chemat la El. Iar el a alergat mai întâi la casa mătușii sale cu numele Maria, care era maica lui Ioan și care mai în urmă s-a numit Marcu, și a zis către ea: „Vină să vezi pe Cel ce părinții au dorit să-l vadă; căci iată un prooroc, Iisus din Nazaretul Galileii, învață în biserică și face multe minuni; mulți îl socotesc că este Mesia cel așteptat!” Auzind acestea, acea femeie, îndată lăsând toate, a mers cu sârguință la biserică și, văzând pe Iisus Hristos, a căzut la picioarele Lui, rugându-l și zicând: „Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, vino în casa roabei Tale și prin intrarea Ta binecuvântează pe casnicii mei!”

Domnul Hristos, văzând credința acelei femei, a mers în casa ei și a binecuvântat-o pe ea și pe toți cei ce erau în casă. El a fost ospătat de ea cu cinste, deoarece cu multă bucurie și cu cucernicie a primit acea femeie pe Stăpânul nostru. Dintr-acea vreme, ori de câte ori Domnul mergea la Ierusalim, totdeauna găzduia cu ucenicii Săi în casa Mariei. Când Domnul S-a întors de la Ierusalim în Galileea, a mers în urma Lui și Iosif cu ceilalți ucenici. Deci, când Domnul a voit să-i trimită pe cei doisprezece apostoli ai Săi spre propovăduire către oile cele pierdute ale casei lui Israel, a văzut că aceia sunt puțini, precum le-a zis în față, că secerișul este mult iar lucrătorii puțini. De aceea, Domnul a ales și pe alți șaptezeci de ucenici, ca să-i trimită pe ei, câte doi înaintea feții Sale, în toată cetatea și locul.

Deci, între acei șaptezeci, a fost rânduit întâi acest sfânt Iosif și a fost numit de Sfinții Apostoli, Varnava, adică „fiul mângâierii”, căci era îndestulat, ca, prin propovăduirea lui Mesia cel venit în lume, să mângâie popoarele care așteptau cu multă dragoste venirea lui Mesia. Pentru că, precum fii lui Zevedei au fost numiți „fiii tunetului”, fiindcă aveau, ca în partea cea de sub cer, să tune ca tunetul propovăduirea Evangheliei. Tot astfel și Iosif s-a numit „fiu al mângâierii”, fiindcă apostoleștile lui osteneli aveau să aducă multă bucurie aleșilor lui Dumnezeu. Așa și Sfântul Ioan Gură de Aur socotește despre numirea lui, zicând: „Mi se pare că din fapta cea bună și-a luat numele, ca cel ce era îndestulat și ales la aceasta”.

După înălțarea Domnului la cer, Sfinții Apostoli aveau viață de obște în Ierusalim, precum se scrie în faptele lor: „La poporul care crezuse era un suflet și o inimă, și nici unul nu zicea că ceva din averile sale este al său, ci toate erau de obște”. Deci, câți erau stăpâni ai satelor și ai caselor, vânzându-le, aduceau prețul celor vândute și le puneau la picioarele Apostolilor. Atunci și Sfântul Iosif cel numit de apostoli Varnava, vânzând satul cel pomenit mai sus, care era aproape de Ierusalim și care rămăsese moștenire de la părinții lui, a adus prețul și l-a pus înaintea picioarelor Apostolilor, neoprindu-și nimic; pentru că dorea să se îmbogățească în Dumnezeu întru Care s-a și îmbogățit, precum se mărturisește despre el: „Iosif era bărbat bun și plin de Duhul Sfânt și de credință. Lui i se întâmpla adeseori de se vedea cu Saul și se întreba cu el din Sfânta Scriptură pentru Domnul Hristos, dorind să-l aducă la sfânta credință; dar Saul, fiind foarte râvnitor al dumnezeieștilor obiceiuri, batjocorea pe Sfântul Varnava, ca pe un înșelător și grăia hule împotriva lui Hristos, numindu-L fiu de teslar și de neam prost și omorât cu primejdie de moarte…”.

Însă, când evreii au omorât pe Sfântul și Întâiul Mucenic Ștefan, Saul a început a prigoni Biserica și, intrând în casele credincioșilor și trăgând pe bărbați și pe femei, îi arunca în temniță. Atunci Sfântul Varnava plângea pentru el și se ruga lui Dumnezeu, întinzându-și curatele lui mâini, ca să lumineze ochii sufletești ai lui Saul să cunoască adevărul, dorind să-l aibă în credința creștinească ca pe un prieten al său, pe care, mai târziu, l-a avut tovarăș la învățătura lui Gamaliel.

Nu au fost în zadar rugăciunile și lacrimile Sfântului Varnava, căci, venind vremea dumnezeieștii milostiviri, Saul s-a întors la Hristos, chemat de glasul Domnului, când mergea la Damasc. Astfel, lupul s-a prefăcut în oaie și hulitorul lui Hristos a început a preamări numele Lui. Cel ce odinioară a fost prigonitor, acum s-a făcut apărătorul Bisericii; pentru că, după primirea Sfântului Botez, îndată s-a dus la adunarea evreiască și propovăduia pe Iisus, că Acela este Fiul lui Dumnezeu, biruind pe jidovii care locuiau în Damasc. După ce s-a întors în Ierusalim și cerca să se lipească de ucenicii lui Hristos, toți se temeau de el, necrezând că și el este ucenic al lui Hristos. Atunci Sfântul Varnava, întâmpinându-l, a zis: „O, Saule până când vei fi hulitorul lui Iisus Hristos și prigonitorul credincioșilor Lui robi? Până când te împotrivești înfricoșatei taine, pe care proorocii de demult au vestit-o și în vremurile de acum s-a împlinit pentru mântuirea noastră?”

Atunci Saul a căzut la picioarele lui cu lacrimi, zicând: „O, Varnava, învățător al dreptății, iartă-mă că acum m-am încredințat că toate sunt adevărate cele grăite mie de tine pentru Hristos. Deci, Cel pe Care mai înainte hulindu-L, Îl numeam fiu de teslar, acum Îl mărturisesc că este Fiul lui Dumnezeu cel Unul – Născut, Cel deoființă cu Tatăl și fără de început, Care, fiind raza slavei și chipul ipostasului Lui, în aceste mai de pe urmă zile, S-a smerit pe Sine, luând chip de rob; S-a făcut om desăvârșit din Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, pătimind cruce și moarte de voie, a înviat din morți a treia zi și S-a arătat vouă, apostolilor Săi, apoi S-a înălțat la cer și șade de-a dreapta Tatălui și iarăși va să vie cu slavă să judece viii și morții și împărăția Lui nu va avea sfârșit”.

Niște cuvinte ca acestea auzindu-le Sfântul Varnava de la cel ce odinioară se făcuse hulitor și prigonitor, s-a minunat și a lăcrimat de bucurie; deci, cuprinzându-l pe el, l-a sărutat și i-a zis: „O, Saule, cine te-a învățat pe tine să grăiești niște cuvinte ca acestea insuflate de Dumnezeu? Cine te-a sfătuit pe tine să-L mărturisești pe Iisus Nazarineanul că este Fiul lui Dumnezeu? De unde ai învățat atât de desăvârșit cunoștința dogmelor cerești?”

Atunci Saul, umplându-se de lacrimi din zdrobirea inimii, a zis: „Singur Domnul Iisus Hristos, pe Care eu păcătosul L-am gonit și hulit. Acela m-a învățat toate acestea; căci și mie mi S-a arătat ca unui lepădat, de al Cărui glas dumnezeiesc am urechile pline; pentru că, strălucind peste mine o lumină cerească, după ce am căzut la pământ de frică, a venit la mine un glas și mi-a zis: Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Iar eu, tremurând și înspăimântându-mă, am zis: Cine ești, Doamne? Iar El mi-a răspuns cu blândețe și cu milostivire: Eu sunt Iisus, pe care tu Îl prigonești. Atunci m-am minunat de îndelunga Lui răbdare și, rugându-mă, am zis: Doamne, ce voiești să fac? Iar El m-a învățat pe mine toate acestea care ți le-am spus ție.

Deci, Sfântul Varnava, luând pe Saul de mână, l-a dus la Apostoli, grăindu-le: „Iată cel ce ne-a prigonit pe noi, acum este al nostru; cel ce se împotrivea nouă, acum ascultă de Domnul nostru, și cel ce ne era nouă vrăjmaș, acum ne este prieten și împreună lucrător în via lui Hristos. Iată, vi-l pun vouă de față pe acest blând mielușel, care a fost fiară cumplită!” După aceea, Saul a spus Apostolilor cum a văzut pe Domnul pe cale către Damasc, cum a vorbit cu Dânsul și cum a luat îndrăzneală în numele lui Iisus.

Auzind Apostolii acestea, s-au minunat și s-au bucurat, slăvind pe Dumnezeu. După aceea Saul era împreună cu dânșii intrând și ieșind în Ierusalim și, îndrăznind în numele Domnului Iisus, biruia pe iudei și pe elini; iar ei se minunau de dânsul, cum că cel ce nu de mult izgonea pe cei ce chemau numele lui Hristos, singur acum propovăduiește pe Iisus și caută să fie omorât. Deci, frații, înțelegând de aceasta, l-au luat de la Ierusalim la Cezareea și l-au dus în Tars, patria lui, ca acolo să propovăduiască pe Hristos.

În acea vreme, în Antiohia Siriei, cetatea cea mare și slăvită, a început a se răspândi sfânta credință întru Domnul nostru Iisus Hristos; pentru că, după ce a fost ucis Sfântul Întâiul Mucenic, Arhidiaconul Ștefan, într-acea zi se afla mare goană asupra Bisericii Ierusalimului, încât toți credincioșii s-au risipit prin părțile Iudeei și ale Samariei, afară de Apostoli. Atunci, oarecare din cei ce fugiseră, au trecut până în Fenicia, Cipru și Antiohia, grăind cuvântul mântuirii mai întâi numai la iudei, iar după aceea la elini, începând a binevesti pe Domnul Iisus Hristos. Fiind mâna Domnului cu dânșii și mulți crezând cuvântul lor, s-au întors către Domnul. Auzindu-se aceasta de membrii Bisericii Ierusalimului, Sfinții Apostoli au trimis în Antiohia Siriei pe Sfântul Varnava, ca să vadă, pe cei ce erau acolo și să întărească pe cei ce crezuseră de curând.

Ducându-se el acolo și văzându-i împodobiți cu darul lui Dumnezeu, s-a bucurat și a mângâiat pe toți cu cuvântul Domnului, întărindu-i pe dânșii ca să petreacă nedepărtați de Domnul. Sfântul Varnava, propovăduind acolo din destul, a adus mult popor la cunoștința lui Dumnezeu. Deci, văzând pe ucenicii care în toate zilele se înmulțeau, iar dascăli erau puțini și secerișul așa de mult, nu avea mulți lucrători; de aceea a lăsat el un timp Antiohia și s-a dus în Tars, ca să caute pe prietenul său Saul. Găsindu-l, l-a adus pe el în Antiohia, unde se osteneau la întoarcerea sufletelor omenești către Hristos Dumnezeu, aducând pe iudei și pe elini întru încredințare. El a petrecut în Antiohia în acea vreme un an întreg, adunându-se în biserică, unde învăța multe pe popor, și acolo mai întâi i-a numit creștini pe ucenici.

După ce s-a împlinit un an de ședere în Antiohia, s-au învoit să se întoarcă la Ierusalim, să spună Sfinților Apostoli despre cele ce au făcut în Antiohia cu darul lui Dumnezeu. Atunci antiohienii au voit ca fiecare dintr-înșii să trimită fraților săraci și scăpătați ce petreceau în Iudeea câte ceva din cele ce aveau, deoarece se afla atunci acolo foamete mare, după proorocia Sfântului Agav, care era și el unul din cei șaptezeci de apostoli. Deci credincioșii, cei ce erau în Antiohia, adunând multă milostenie, au trimis-o la bătrâni prin mâna lui Varnava și Saul. După aceea, Sfinții Apostoli Varnava și Saul, care mai târziu s-a numit Pavel, venind în Ierusalim, s-a veselit foarte mult Biserica, înștiințând-o de credincioșii cei ce se înmulțiseră în Antiohia, aducând și multă milostenie de la dânșii.

În acea vreme s-a făcut multă tulburare Bisericii Ierusalimu-lui, pentru că împăratul Irod a pus mâinile ca să facă rău unora ce erau din Biserică, omorând cu sabia pe Iacov al lui Zevedeu fratele lui Ioan. Deci, Irod, văzând că această faptă este plăcută jidovilor, s-a silit a prinde și pe Petru și a-l băga în temniță, din care Sfântul Petru a fost scos de înger. După ce s-a potolit această tulburare bisericească pornită în Ierusalim de către prigonitori, Varnava și Saul stăteau ascunși în casa Mariei, mătușa lui Varnava, unde a venit și Sfântul Petru, după ce a fost scos noaptea de sfântul înger.

După ce Varnava și Saul și-au sfârșit slujba în Ierusalim, s-au întors iarăși în Antiohia, luând cu dânșii și pe fiul Mariei, care se numea Ioan, și căruia, mai pe urmă, i s-a zis Marcu. Petrecând ei în Antiohia câtva vreme în post, în rugăciuni, în slujbele Dumnezeieștilor Liturghii și în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, a voit Duhul Sfânt să-i trimită pe dânșii la neamuri pentru propovăduire și a zis Duhul Sfânt către Biserica ce era în Antiohia, a proorocilor și învățătorilor: „Deosebiți pe Varnava și pe Saul la lucrarea pe care i-am chemat pe dânșii”. Atunci, postind, rugându-se și punându-și mâinile pe dânșii, i-au trimis pe ei.

După aceea, ei s-au pogorât mai întâi în Seleucia, apoi au plecat cu corabia spre Cipru iar de acolo s-au dus în Salamina și, pretutindeni străbătând, propovăduiau cuvântul lui Dumnezeu, având ca slugă pe Ioan fiul Mariei, supranumit Marcu. Străbătând ei insula până la Pafos, a găsit pe un oarecare iudeu vrăjitor și prooroc mincinos, cu numele Elimas, șezând lângă antipatul Serghie, bărbat înțelept.

Deci, pe antipat l-au luminat cu lumina sfintei credințe, iar pe vrăjitorul Elimas care se împotrivea lor, l-au orbit cu cuvântul. Plecând el de la Pafos, s-au dus la Perga Pamfiliei; iar sluga lor, Ioan, care se numea și Marcu, văzându-i că au suferit multe pătimiri rele pentru propovăduirea lui Hristos și nu se înfricoșau de întâmplările cele de moarte, s-a temut a mai merge la dânșii, fiind tânăr, și s-a despărțit de ei, întorcându-se la Ierusalim la maica sa.

Varnava și Saul, trecând în Perga, s-au dus în Antiohia Pisidiei, care nu este tot una cu Antiohia cea mare a Siriei. De acolo fiind izgoniți, au scuturat praful de pe picioare asupra acelora și s-au dus în Iconia unde iudeii au voit să-i ucidă cu pietre. Dar ei, aflând de aceasta, au fugit în cetățile Licaoniei, în Listra și Derbe și în cele de primprejurul lor. Acolo binevestind, au găsit pe un bărbat șchiop născut așa din pântecele maicii sale, care niciodată nu umblase. Ei l-au ridicat în picioare și l-au făcut sănătos. Atunci popoarele socotind că sunt zei, voiau să le aducă jertfe deoarece ei numeau pe Varnava Die iar pe Pavel, Hermes; și cu mare greutate Sfinții Apostoli au potolit poporul să nu le jertfească ca unor zei. După aceea, același popor îndemnat de iudei, s-a sculat asupra lor și, bătând pe Pavel cu pietre, l-au scos afară din cetate, crezând că a murit; iar el s-a sculat, a intrat în cetate și a doua zi a plecat la Derbe împreună cu Varnava.

Propovăduind și învățând pe mulți și în cetatea aceea, s-au întors înapoi în Antiohia Pisidiei, mergând pe aceeași cale. Deci, pretutindeni în cale întăreau sufletele ucenicilor, rugându-i să petreacă în credință și spunându-le că cu multe suferințe ni se cade a intra în împărăția lui Dumnezeu. Le-a hirotonisit preoți pe la toate bisericile și, rugându-se cu post, i-au lăsat în seama Domnului în care crezuseră. Apoi, mergând în Perga și propovăduind acolo cuvântul Domnului, s-au pogorât în Atalia și de acolo s-au dus cu corabia în Antiohia Siriei, unde au fost trimiși de Duhul Sfânt să propovăduiască cuvântul Domnului la neamuri. Ajungând ei în cetate și adunând mulțimea, le-au spus câte a făcut Dumnezeu cu dânșii; astfel că pe mulți din popor i-au întors la Hristos. Apoi au petrecut multă vreme în Antiohia.

După aceasta, s-a făcut ceartă între evrei și între păgânii care crezuseră, pentru tăierea împrejur. Pricina era că unii iudei învățau pe frații lor, că dacă nu se vor tăia împrejur, după obiceiul lui Moise, nu se vor putea mântui; iar păgânii care crezuseră, socoteau cu greu pentru ei acea tăiere împrejur. Deci, Varnava și Pavel se împotriveau iudeilor și apărau pe păgâni de tăierea împrejur. Dar, de vreme ce nu înceta pentru aceasta a se face ceartă și multă încercare, de aceea a fost de trebuință sfinților Apostoli Varnava și Pavel a fi trimiși de Biserica Antiohiei în Ierusalim la Apostoli și la bătrâni, ca să-i întrebe despre tăierea împrejur. Mai era trebuință să-i înștiințeze și despre aceasta, că Dumnezeu a deschis neamurilor ușa credinței. Deci, fiind trimiși de credincioși la Ierusalim, au trecut prin Fenicia și prin Samaria, spunându-le de întoarcerea neamurilor și făceau bucurie mare tuturor fraților.

Ajungând ei la Ierusalim, au fost primiți cu dragoste de Biserica de acolo, de Sfinții Apostoli și de bătrâni și de toți cei ce ascultau cu plăcere cele ce le spuneau Varnava și Pavel și câte semne și minuni a făcut Dumnezeu neamurilor printr-înșii. Iar despre tăierea împrejur, Sfinții Apostoli, cercetând și sfătuindu-se sobornicește, au stabilit să o depărteze cu totul de la cei credincioși, nu numai de la păgâni, dar și de la iudei, ca fiind netrebuincioasă darului cel nou. Însă, ca să întărească și mai mult cele ce se sfătuiseră, au hotărât să trimită credincioșilor din Antiohia, împreună cu Varnava și Pavel, pe oarecare bărbați.

Deci au ales pentru aceasta pe Iuda, care se numea Varnava și pe Sila, bărbați vestiți între frați, și au scris astfel: „Apostoli, bătrâni și frați, cei ce locuiți în Antiohia, în Siria și în Cilicia, fraților de un neam, bucurați-vă întru Domnul; deoarece am auzit că unii, ieșind de la noi, v-au tulburat în cuvinte, îndărătnicind sufletele voastre și, zicându-vă să vă tăiați împrejur și să păziți Legea. Dar ei n-au avut poruncă de la noi a face aceasta. Deci, am socotit că, adunându-ne cu un suflet, să trimitem la voi pe acești bărbați aleși cu iubiții noștri Varnava și Pavel, oameni care și-au dat sufletele pentru Domnul nostru Iisus Hristos, pe Iuda și pe Sila, care și cu cuvântul vă vor spune acestea. Pentru că a voit Sfântul Duh și noi, ca să nu punem nici o greutate mai mare asupra voastră, afară de cele ce sunt de nevoie, adică să vă feriți de cele jertfite idolilor, de sânge, de sugrumări și de desfrânare, și ceea ce nu voiți să vă facă vouă alții, nici voi să nu le faceți lor. De veți păzi acestea, bine veți face. Fiți sănătoși”.

Cu o scrisoare ca aceasta, Sfinții Apostoli Varnava și Pavel și împreună cu dânșii Iuda și Sila, au plecat de la Ierusalim spre Antiohia. Atunci acel Ioan, ce s-a numit Marcu, fiul Mariei, mătușa lui Varnava, neîndrăznind să vină la Sfântul Pavel a alergat la unchiul său, Sfântul Varnava, rugându-se cu pocăință și cu lacrimi – fiindu-i jale că s-a despărțit de dânșii, când a fost pentru propovăduirea credinței – și ruga pe Sfântul Varnava ca să-l ia împreună cu ei, făgăduind că va îndrăzni fără de temere la toate pătimirile și la moarte pentru Domnul. Varnava l-a luat, fiind nepotul său, și au ajuns cu toții în Antiohia. Aici, adunând pe poporul credincioșilor, le-au dat scrisoarea, pe care citind-o toți s-au bucurat; iar Iuda și Sila au mângâiat mult cu cuvântul pe frați și i-au întărit.

Apoi, după o vreme oarecare, Iuda s-a întors la Ierusalim, iar Sila a rămas acolo. Deci, Pavel și Varnava ședeau în Antiohia, învățând și binevestind cuvântul Domnului. După câteva zile, Pavel a zis către Varnava: „Se cade să cercetăm, cum petrec frații noștri de prin toate cetățile prin care am propovăduit cuvântul Domnului”. Sfântul Varnava s-a învoit la aceasta și voia să ia cu el pe Ioan, nepotul său, cel ce se numea Marcu. Dar Pavel nu voia, zicând: „Cum să luăm cu noi pe acest tânăr fricos, care ne-a lăsat și mai înainte în Pamfilia, nevoind să meargă cu noi la lucrul la care eram trimiși și s-a despărțit de noi și s-a întors într-ale sale?”

Atunci s-a făcut pricină între dânșii; Varnava voia să ia pe Ioan, iar Pavel nu voia. Deci, se despărțiră amândoi, fiecare voind să meargă deosebit în drumul său. Însă aceasta a fost printr-o dumnezeiască purtare de grijă, pentru ca multe suflete să le dobândească spre mântuire. Căci era destul ca un mare învățător să propovăduiască cuvântul, în loc să umble amândoi marii învățători; ca fiecare, deosebit propovăduind, îndoit câștig să facă Bisericii lui Hristos, unul într-o țară, altul într-alta, încredințând și aducând la Hristos multe neamuri. Deci, Sfântul Pavel, luând pe Sfântul Sila cu dânsul, s-a dus în Derbe și în Listra; iar Sfântul Varnava s-a dus cu corabia la Cipru, împreună cu nepotul său, Ioan, numit Marcu.

Sfântul Varnava, ajungând în insula Ciprului, patria sa, multe osteneli a suferit acolo cu poporul ce s-a întors la Hristos. Atunci, înmulțindu-se în Cipru sfânta credință, s-a dus în Roma, că, precum el mai întâi a propovăduit acolo pe Hristos, tot așa și în Mediolan a întemeiat și a întărit scaunul episcopiei. După aceea iarăși s-a întors la Cipru, unde, în cetatea Salamina, propovăduind pe Hristos, au venit oarecare iudei din Siria, care se împotriveau lui Varnava și tulburau poporul, spunând că cele grăite de Varnava sunt potrivnice lui Dumnezeu și legii lui Moise, hulind cu multe ocări cinstitul nume al lui Varnava, pregătindu-i moartea și ridicând poporul contra lui.

Sfântul Varnava, văzându-și mai înainte sfârșitul său mucenicesc, a chemat la dânsul pe toți credincioșii din cetate și, învățându-i pe dânșii din belșug ca să fie tari în credință și în fapte bune, a săvârșit dumnezeiasca Liturghie și toți s-au împărtășit cu Preacuratele Taine ale lui Hristos. Apoi, luând la o parte pe Marcu, însoțitorul său, i-a zis: „Astăzi mă voi sfârși de mâinile necredincioșilor iudei, precum mi-a spus mie Domnul; iar tu vei găsi trupul meu afară din cetate, în partea dinspre apus. Deci, să-l îngropi pe el, apoi să mergi la prietenul meu, Apostolul Pavel, și să-i spui lui toate cele despre mine”.

Sfântul Varnava avea cu dânsul Evanghelia de la Matei, scrisă de mâna sa; deci a poruncit să o ia Sfântul Marcu și să o îngroape împreună cu dânsul. Apoi, dând cea mai de pe urmă sărutare lui Marcu, rudenia sa, s-a dus la adunarea evreiască, unde, dacă a început a le spune lor despre Hristos din cărțile proorocești, s-au sculat asupra lui iudeii cei ce veniseră din Siria. Ei, ridicând și pe alți iudei, au pus mâinile lor cele ucigașe pe dânsul și l-au scos afară din cetate, în partea dinspre apus, și acolo l-au ucis cu pietre; deci, aprinzând un foc, au aruncat într-însul trupul Sfântului Apostol Varnava.

După aceea Sfântul Marcu cu alți câțiva frați, mergând în taină, au luat întreg trupul apostolului, fără să fie vătămat de foc și l-au îngropat într-o peșteră care era departe de cetate ca la cinci stadii, punând pe pieptul lui Sfânta Evanghelie, după cum a poruncit apostolul. După aceea, s-a dus să caute pe Sfântul Apostol Pavel și, găsindu-l pe el în Efes, i-a spus despre sfârșitul lui Varnava, pentru care Sfântul Apostol Pavel a plâns, iar pe Marcu l-a oprit lângă dânsul. Deci, după uciderea Sfântului Varnava, evreii din cetatea Salamina au pornit mare prigoană contra creștinilor și s-au risipit de acolo fiecare pe unde a putut.

Din acel timp nu s-a mai cunoscut locul unde erau îngropate cinstitele moaște ale Sfântului Varnava. Însă, după mulți ani, înmulțindu-se credința în Hristos în toate marginile pământului, împărații creștini stăpânind peste împărăția greco-romană, și toată insula strălucind prin dreapta credință, Dumnezeu a binevoit a preamări acel loc, unde zăceau în pământ moaștele apostolului, prin facere de mari minuni. La început, un neputincios oarecare, rămânând pe locul acela din întâmplare, a câștigat sănătate. Același lucru s-a întâmplat și altuia; astfel că, înștiințându-se și alții despre aceasta, într-adins mergeau până acolo și luau tămăduire de neputințele lor. Străbătând vestea despre locul acela, veneau mulți slăbănogi și neputincioși și, căpătând desăvârșită tămăduire, se întorceau sănătoși pe la casele lor. Acolo se aduceau și îndrăciți și îndată duhurile cele necurate fugeau cu mult țipăt. Șchiopii câștigau umblare, orbii vedere, și orice boală avea cineva, primea tămăduire, de la acel loc. Deci, cetatea Salamina se bucura de aceasta și nu se știa pentru ce în locul acela se făceau niște minuni ca acelea, de vreme ce nimeni nu știa de moaștele apostolului și numea locul acela locul sănătății. Deci, se cuvine a ști cum s-au aflat acele moaște sfinte.

Când răul eretic Petru Vililnic, care se numea Cnafeu, potrivnicul celui a toată lumea al patrulea Sinod al Sfinților Părinți din Calcedon, apărătorul eresului lui Eutihie și ajutătorul credinței celei rele a lui Apolinarie, pe vremea împărăției lui Zinon, răpind prin meșteșug scaunul patriarhiei Antiohiei, vatămă prin învățătura sa cea nedreaptă, Biserica lui Hristos. Deci, neîndestulându-se cu eparhia cea hotărâtă scaunului Antiohiei, în care prigonea și scârbea pe cei dreptcredincioși, pe care îi muncea cu alte munci nenumărate, ei au voit să ia în stăpânirea lor și insula Ciprului, care de mult era liberă, ca eresurile sale să le semene într-însul și să cunoască pe cei ce s-ar împotrivi lui; căci ciprienii, fiind dreptcredincioși, lepădau învățătura cea nedreaptă a aceluia, care bârfea, cum că dumnezeirea ar fi pătimit pe Cruce. Iar el, în tot chipul vrând să-i atragă la dânsul, le zicea: „Deoarece din Antiohia a venit cuvântul lui Dumnezeu în Cipru, de aceea se cuvine Bisericii Ciprului să fie sub patriarhul Antiohiei”.

Atunci arhiepiscopul Ciprului, cu numele Antimie, a fost în mare mâhnire; pentru că știa că acel Petru, având mare trecere la împărat, va dobândi cu înlesnire ce va voi, și-i va face după voia lui. Tocmai atunci sosise porunca împărătească la Cipru ca arhiepiscopul să meargă la Constantinopol și să răspundă la sobor înaintea Patriarhului Antiohiei, care cere ca insula Ciprului să fie rânduită sub eparhia Antiohiei.

Deci, arhiepiscopul, nedumerindu-se ce va face, căci nu îndrăznea să nu asculte porunca împărătească, se temea a merge acolo; căci, deși era sfânt cu viața, însă la dovediri fiind greoi, se gândea că va fi biruit cu totul de cei potrivnici. Deci, s-a dat la post și rugăciuni cu dinadinsul și cerea de la Dumnezeu, cu lacrimi, ajutor și apărare și sfat de folos.

Într-o noapte, dormitând de oboseala rugăciunii, i-a stat înainte un dumnezeiesc bărbat oarecare, în haină luminoasă sfințită, strălucind cu cerești raze, și i-a zis: „Antimie, pentru ce ești așa de mâhnit? Nu te teme, căci nu vei pătimi nimic rău de la potrivnicii tăi”. Aceasta zicând-o, bărbatul care se arătase s-a făcut nevăzut. Arhiepiscopul, deșteptându-se din somn plin de spaimă, s-a întins la pământ în chipul Crucii și se ruga cu multe lacrimi, zicând: „Doamne Iisus Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui viu, nu lăsa această Biserică a Ta, ci ajută ei pentru slava Sfântului Tău nume. De este aceasta vedenie de la Tine, fă iarăși, te rog, ca și a doua și a treia oară să mi se arate aceea, ca doar așa aș putea eu păcătosul să mă încredințez că Tu ești cu mine și ești ajutorul meu!” Deci, în noaptea următoare, aceeași vedenie s-a arătat arhiepiscopului. Pentru că același bărbat prealuminos i-a zis: „Iată ți-au spus, că nu vei pătimi nimic rău de la potrivnicii tăi care se laudă contra ta; deci, nu te teme de nimic, ci mergi la Constantinopol”.

Aceasta zicându-i, bărbatul cel luminat iarăși s-a făcut nevăzut. Iar arhiepiscopul Antimie, mulțumind lui Dumnezeu și nespunând nimănui acea vedenie, a adăugat rugăciune peste rugăciune și lacrimi peste lacrimi, ca să se învrednicească și a treia oară de acea vedenie și ca să știe cine este cel ce i s-a arătat. Deci, și a treia noapte arătându-i-se iarăși același, i-a zis: „Până când nu vei crede cuvintelor mele? Mergi la Constantinopol fără de frică, căci de acolo te vei întoarce cu slavă, și nici o năpastă nu vei avea de la cei potrivnici, pentru că Însuși Dumnezeu este apărător, pentru mine, robul Său”.

Atunci arhiepiscopul, luând îndrăzneală, l-a întrebat, zicând: „Rogu-mă ție, stăpânitorul meu, spune-mi cine ești tu, care-mi grăiești acestea?” Iar el a răspuns: „Eu sunt Varnava, ucenicul Domnului nostru Iisus Hristos, cel ce am fost trimis de Duhul Sfânt, împreună cu vasul alegerii, cu Sfântul Apostol Pavel, la propovăduirea cuvântului între neamuri. Și, ca să te încredințezi de adevărul celor zise de mine, să-ți fie semnul acesta: Ieși afară din cetate, în partea apusului, ca la cinci stadii, în locul acela care-l numiți „locul sănătății” – căci pentru mine dă acolo Dumnezeu cu minune sănătate bolnavilor – și, săpând pământul sub un pom care rodește coarne mari, vei afla peștera și racla în care sunt puse moaștele mele și Evanghelia scrisă de însăși mâna mea, care am copiat-o de la Sfântul Apostol și Evanghelist Matei. Când potrivnicii tăi vor vrea să rânduiască sub ei această Biserică, vor începe a zice că Antiohia este un scaun apostolesc. Atunci tu să răspunzi împotriva lor: „Și cetatea mea este scaun apostolesc, căci am pe Apostolul Varnava care se odihnește în cetatea mea”. Sfântul Varnava, zicând aceasta arhiepiscopului, s-a făcut nevăzut. Arhiepiscopul, umplându-se de multă bucurie și mulțumind lui Dumnezeu, a chemat clerul și pe toți mai marii cetății și poporul și a spus la toți arătarea și cuvintele Sfântului Apostol Varnava, care i s-a arătat de trei ori; și au mers la locul acela, cu cântări de psalmi, purtându-se înainte cinstita Cruce.

Ajungând la acel loc, au început a săpa sub pomul acela, precum îi spusese apostolul în vedenie, și, săpând puțin pământul, au găsit peștera astupată cu pietre. Deci, luând pietrele, au văzut racla și au mirosit mireasmă foarte plăcută. Apoi, descoperind racla, au văzut într-însa moaștele Sfântului Apostol Varnava neîmpărtășite stricăciunii, asemenea și Evanghelia ce era pusă pe pieptul său. Toți, bucurându-se și veselindu-se, înălțau cu mare glas slavă lui Dumnezeu și, închinându-se cu cucernicie cinstitelor moaște, le sărutau cu credință și cu dragoste. De atunci s-au făcut multe minuni, căci oricâți erau cuprinși de diferite neputințe, toți câștigau sănătate prin atingerea de cinstitele lui moaște.

După aceasta, arhiepiscopul Antimie, neîndrăznind să miște moaștele apostolului din locul acela, a pecetluit racla și a pus acolo să petreacă rânduială duhovnicească, pentru ca să se săvârșească lângă mormântul apostolului obișnuitele cântări de psalmi de zi și de noapte. Iar el s-a dus singur la Constantinopol și, stând în sobor, a răspuns potrivnicilor astfel precum a fost învățat în vedenie de sfântul apostol. El a spus împăratului și patriarhului și la tot poporul, de aflarea cinstitelor moaște ale Sfântul Apostol Varnava.

Deci, împăratul s-a bucurat că, în zilele împărăției lui, s-a găsit o visterie duhovnicească ca aceea, fără de preț. Și îndată a întărit ca insula Ciprului să nu fie sub stăpânirea patriarhului Antiohiei, ci să se îndrepteze de arhiepiscopul său; iar arhiepiscopul să se pună de episcopii săi. Această libertate s-a dăruit Ciprului pentru moaștele sfântului apostol și s-a numit întâia oară scaunul Ciprului, scaun apostolesc, precum erau și celelalte scaune. Pentru aceasta fericitul Antimie, Arhiepiscopul Ciprului, a fost cinstit foarte mult de împărat și de tot duhovnicescul sobor. Împăratul a cerut să i se dea acea Evanghelie care s-a găsit pe pieptul apostolului, și, luând-o, a împodobit-o cu aur și cu pietre scumpe de mult preț și a pus-o în biserica împărătească din palatul său. Iar arhiepiscopului i-a dat mult aur ca să zidească o biserică frumoasă în acel loc unde s-au găsit moaștele sfântului apostol.

După aceea, arhiepiscopul s-a întors la locul său cu slavă și cu cinste, zidind o biserică mare și foarte frumoasă în numele apostolului. Iar cinstitele lui moaște le-a pus în Sfântul Altar, în partea dreaptă, și a așezat prăznuirea Sfântului Apostol Varnava în 11 zile ale lunii iunie, când s-au găsit cinstitele lui moaște. Deci, slavă să fie Lui Hristos Dumnezeul nostru, Celui slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.