Sinaxar 10 iunie

📑 Cuprins:

• Sfântul Sfințitul Mucenic Timotei, Episcopul Prusiei
• Sfinții Mucenici Alexandru și Antonina
• Sfântul Vasian, Episcopul Lavdiei
• Sfântul Teofan din Antiohia

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Sfințitul Mucenic Timotei, Episcopul Prusiei

Cetatea Prusiei este în părțile Bitiniei și se învecinează cu Frigia și Moesia, și este aproape de muntele Olimpului. În această cetate Sfântul Timotei a fost episcop, iar pentru curățenia și sfințenia sa a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni. El a ucis un balaur ce se încuibase într-o peșteră sub un chiparos și care vătăma dobitoacele și oamenii. El l-a ucis cu rugăciunea și cu semnul Sfintei Cruci, aruncându-i în gură un acoperământ cu care se acoperea sfințita pâine pe dumnezeiescul jertfelnic. El a înviat pe un împărat cu numele Hareta, care zăcea de o boală foarte grea și care era aproape de porțile iadului. Asemenea și pe o împărăteasă oarecare a întors-o de la moarte la viață și, din întunericul închinării de idoli, a adus-o la lumina sfintei credințe. El toate bolile a tămăduit cu darul cel dat lui și alte multe minuni a făcut, cu puterea lui Hristos.

A luminat turma sa cu învățătura și pe mulți din cei necredincioși i-a întors la cunoștința adevăratului Dumnezeu. După ce a venit împărat Iulian Paravatul, care, lepădându-se de Hristos, s-a închinat idolilor și a început a prigoni cumplit Biserica lui Hristos, atunci Sfântul Timotei și mai mult se ostenea în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, întărind pe cei credincioși în credință; iar pe cei necredincioși certându-i pentru rătăcirea lor. Păgânul Iulian, aflând despre dânsul, a trimis să-l prindă și, aducându-l, l-a aruncat în temniță. Pe când sfântul ședea legat, mulți veneau la el și-i învăța despre Hristos adevăratul Dumnezeu. Iulian, aflând de aceasta, că episcopul cel creștin, chiar și legat, învață credința sa pe cei ce se duc la dânsul, a trimis să-l oprească și să nu mai propovăduiască numele lui Iisus. Dar el nu a ascultat pe împăratul cel păgân și fărădelege, ci făcea fără de temere cele cuviincioase lui.

Împăratul, aflând iarăși despre Sfântul Timotei că propovăduiește fără de frică numele lui Hristos, s-a mâniat și, trimițând un călău, i-a tăiat capul în temniță. Credincioșii, luând sfântul lui trup, l-au îngropat cu cinste; iar de la mormântul lui se dau tămăduiri de neputințe și de boli, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru.

Sfinții Mucenici Alexandru și Antonina

Într-o vreme, fiind prigonire contra credincioșilor și mulți dintre ei fiind uciși cu diferite feluri de munci pentru credința în Hristos, după multe zile s-a prins și s-a adus la Fist, nemilostivul ighemon, o fecioară creștină, cu numele Antonina, de neam din cetatea ce se numea Crodamna. Ea, petrecându-și viața sa în dreapta credință și în fapte bune, Domnul a învrednicit-o de nevoința mucenicească, pentru ca astfel să rușineze și să biruiască pe îndrăznețul și potrivnicul diavol.

Deci, această fecioară, fiind adusă înaintea lui Fist, cumplitul ighemon, a început a o amăgi cu cuvinte viclene, zicându-i: „Doamnă Antonino, fiindcă ești fecioară cinstită și înțeleaptă de tot, voiesc să te pun preoteasă zeiței Artemida, să-ți dau daruri și cinste și să fii mai mare în casa mea”.

Ea a tăcut multă vreme, apoi a răspuns: „O, Fiste, pentru ce-mi făgăduiești daruri deșarte? Mai bine, fă-te și tu părtaș al bogățiilor mele, încât, crezând în Domnul meu Iisus Hristos, să câștigi vrednicia și visteria veșnicilor bunătăți”. Fist a zis: „Să nu fie aceea ce zici tu și să mă ferească zeii ca să cred într-un Dumnezeu ca Acela Care zici că a fost om și Care a fost pironit și spânzurat pe cruce”. Antonina a grăit: „Nu tăgăduiesc nici eu că Domnul nostru Iisus Hristos a fost pironit pe cruce și pus în mormânt, dar și aceasta o mărturisesc despre Dânsul; că a treia zi a înviat din morți și acum șade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, precum este scris în cărțile noastre: Zis-a Domnul Domnului meu, șezi de-a dreapta mea, până ce voi pune pe vrăjmașii tăi așternut picioarelor tale„.

Fist a răspuns: „Aceste cuvinte ale tale sunt deșarte. Deci pentru ce nu te supui mie și nu jertfești zeilor noștri, ca să te îndulcesc de toate bunătățile care sunt în lume?” Fecioara a răspuns: „Eu nu mă voi închina unor zei nesimțitori ca aceia, pentru că sunt diavoli, precum este scris în legea Domnului meu: Toți zeii păgânilor sunt diavoli; iar Domnul a făcut cerul. Fist a zis: „Tu numești diavoli pe zeii noștri?” Fecioara a răspuns: „Cu adevărat așa îi numesc, pentru că în ei nu este nici un fel de putere, nici vreun ajutor nu poți avea de la dânșii; deci, aceia nu sunt zei, ci diavoli”.

Fist, mâniindu-se de aceste cuvinte, a poruncit ostașilor să bată pe fecioară peste obraz, socotind că poate se va rușina puțin. Apoi a zis către dânsa: „Mă jur pe zei că, de nu te vei supune poruncii împăratului, te voi bate cu bătăi cumplite, voi porunci să te ducă spre batjocoră și te voi osândi la arderea focului; de aceea, îți dau vreme trei zile să te gândești dacă te lepezi desăvârșit de ceea ce-ți poruncesc sau vei voi să te pocăiești și să aduci jertfă zeilor; pentru că această credință a ta mulți au urmat-o, dar, după aceea, schimbându-și nesupunerea lor, s-au supus zeilor noștri”.

Atunci Antonina a zis: „Fă ce voiești, necuratule muncitor!” Ighemonul, auzind aceasta, a dat pe sfânta la patru ostași; iar ea s-a dus în temniță cu suflet bucuros și cu față veselă. Ighemonul, chemând în taină pe mai marele păzitor al temniței, i-a poruncit să nu facă nici un rău fecioarei, ci mai ales să o îndemne cu momeli ca să se întoarcă de la creștinătate și să aducă jertfă zeilor; de vreme ce – zicea el – neamul creștinesc s-a obișnuit cu înlesnire a se depărta de la credința sa. Apoi, după ce acel păzitor a închis pe sfânta fecioară în temniță, a început a o îndemna cu aceste cuvinte: „Prea cinstită fecioară Antonina, pentru ce petreci în această nesupunere a ta? Pentru ce nu-ți schimbi gândul și să jertfești zeilor noștri, ca astfel să scapi de muncile cele ce ai să pătimești?”

Dar ea nu a răspuns nimic, încât păzitorii temniței se minunau și nu se pricepeau pentru ce nu-i răspunde fecioara. Sfânta Antonina, plecându-și genunchii la pământ, se ruga Domnului ziua și noaptea, petrecând fără de hrană. Apoi, după ce au trecut cele trei zile, deodată s-a auzit un tunet atât de puternic, încât s-au sfărâmat zăvoarele temniței, ușile s-au deschis singure și o lumină mare a luminat toată temnița, iar din cer s-a auzit un glas, zicând astfel: „Antonina, scoală-te și te întărește cu hrană, gustă pâine și apă și fii vitează! Nu te teme de Fist, păgânul ighemon, de vreme ce Eu sunt cu tine!” Atunci, sfârșindu-și rugăciunea sa, a zis: „Amin”. Apoi, sculându-se, a gustat puțină pâine și apă și, după aceea, s-a culcat iarăși ca să se odihnească.

După ce s-a făcut ziuă, ighemonul a stat la judecată și a zis: „Aduceți la mine pe acea spurcată femeie, ca să-i aflu scopul ei”. Pe când ostașii o duceau înaintea lui Fist ighemonul, ea și-a ridicat ochii săi spre cer și a zis: „Mulțumesc Ție, Doamne Dumnezeul meu, că săvârșești voia Ta întru mine; mă rog Ție să nu mă părăsești până la sfârșitul meu”. Atunci un glas s-a auzit iarăși din cer, zicându-i: „Mergi în drumul tău fără de temere, că Eu sunt cu tine!”

Deci, până a venit la locul unde a stat Fist la judecată, sfânta fecioară Antonina a râs de el, pentru aceea a întrebat-o: „Pentru ce râzi?” Sfânta a răspuns: „Îți voi spune cauza râsului meu. Înainte am văzut că scaunul pe care șezi tu degrabă se va răsturna și vei pieri; pentru aceasta am râs de tine!” Atunci ighemonul, văzând că fecioara Antonina îl ocărăște, a poruncit să o bată cu vine de bou; iar ea, ridicându-și ochii spre cer, a zis: „Mulțumesc Ție, Doamne Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit pe mine ticăloasa și păcătoasa, să iau parte cu sfinții Tăi; iar pe acest om plin de fărădelegi și de vărsare de sânge, degrabă îl aruncă în prăpastia iadului, ca să cunoască, ticălosul, neputința deșerților săi zei, spre care și-a pus nădejdea”.

Ighemonul cel însetat de sângele omenesc mult mai mult s-a necăjit și a zis către ostași: „Această femeie rea și urâtă nu numai că hulește pe zeii noștri, ci și pe noi singuri cu ocări ne batjocorește; de aceea duceți-o într-o casă de desfrânare, ca să se sature de poftele sale”. Atunci ostașii, luând-o pe ea, au dus-o într-o casă oarecare.

Deci, sfânta fecioară, șezând în casă și rugându-se lui Dumnezeu cu dinadinsul, îngerul Domnului s-a arătat unui ostaș cu numele Alexandru, care avea vârsta de 23 de ani, și i-a zis: „Du-te la ighemon și vorbește cu el să-ți dea voie să intri la Antonina, pe care, după ce o vei îmbrăca cu haina ta, să iasă de acolo necunoscută de acel ighemon înrăutățit”. Atunci bunul ostaș al lui Hristos, mergând la ighemon, a zis: „Ighemoane, poruncește-mi ca să intru la Antonina și, de o voi vedea pe ea, bine va fi, iar de nu, apoi vei face cu ea ce vei voi”. Atunci ighemonul i-a dat voie să intre, zicându-i: „De-ți place ție, fă cu dânsa ce voiești”. Deci, Alexandru, intrând în casa aceea în care era sfânta fecioară, a căzut la picioarele ei, zicându-i: „Roaba lui Dumnezeu, fecioară Antonina, Domnul m-a trimis la tine ca să-ți spun cele ce mi-a spus cum are să se păzească fecioria ta”.

Iar ea s-a înfricoșat. Deci deodată o lumină mare a strălucit în casă și un glas s-a auzit zicând: „Nu te teme Antonino, pentru că Cel ce te-a chemat pe tine la această nevoință, Acela, fiind îndurat și multmilostiv, a chemat și pe acest Alexandru la aceeași cunună mucenicească; deci, îmbracă-te cu haina lui și, lăsându-ți capul în jos, să ieși de aici. În acest chip nu te va cunoaște ighemonul, pentru că eu te voi păzi pe tine ca să nu fii cunoscută de dânsul”.

Astfel, sfânta fecioară și-a luat haina lui Alexandru și s-a îmbrăcat cu dânsa; apoi, acoperindu-și capul, a ieșit afară și, făcând semn cu mâna spre ighemon, a zis: „Fă ce voiești!” Astfel sfânta fecioară a lui Hristos a scăpat ca o căprioară din laț și s-a dus pe cale, bucurându-se. Ighemonul, socotind că Alexandru a ieșit din casă, a trimis la Antonina patru ostași, zicându-le lor: „Mergeți la dânsa și precum vă place vouă să-i faceți ei; iar după ce o veți batjocori să o scoateți afară, ca să o ocărâm cu mare necinste”.

Ostașii, ducându-se înăuntru, n-au găsit-o pe ea, ci pe Alexandru singur și, mirându-se, au zis: „Unde este femeia aceea? Doar tu singur stai aici?” Apoi, luându-l, l-au dus la ighemon și-i spuseră: „Numai pe acesta singur l-am găsit în casă, iar pe fecioară nu!” Atunci ighemonul, minunându-se de acel lucru, a zis lui Alexandru: „Ticălosule și netrebnicule, să ne spui nouă, cum ai îndrăznit a face un lucru potrivnic? Unde este acea femeie desfrânată, pe care tu ai batjocorit-o și după aceea, îmbrăcând-o în hainele tale, i-ai dat drumul, făgăduindu-i că o vei lua de soție? Dar nu va fi așa, pentru că nu vei scăpa din mâinile mele. Dar fiindcă Alexandru tăcea, ighemonul, gândindu-se mult în sine, a poruncit să-l pună pe lemn la muncire și acolo să-l bată fără milă. Dar, când băteau pe mucenic, ighemonul îl întreba, zicând: „Unde este acea femeie, la care ai intrat?”

Iar Alexandru nu răspundea nimic, ci, căutând spre cer, deodată s-a auzit un glas, zicând ighemonului: „Necuratule Fist, pentru ce muncești pe acest om nevinovat?” Iar el, auzind glasul acela, a încetat a-l mai munci și a poruncit să-l ia de pe lemn și să-l arunce în temniță, iar pe fecioara Antonina să o caute pretutindeni.

Deci, trecând cinci zile, ighemonul a adus pe Alexandru la judecată înaintea sa, și-l întreba, zicând: „Ce ai hotărât pentru tine?” Vei jertfi zeilor sau nu?” Atunci Alexandru a răspuns: „Ce altceva să hotărăsc, o, necuratule și preacumplitule muncitor!” Fist a zis: „Unde este femeia la care tu ai intrat?” Alexandru a răspuns: „Nu știu unde este”. Acestea zicându-le el, Iisus Hristos singur arătându-se fecioarei Antonina, i-a zis: „Îmbărbătează-te și mergi la acel loc unde șade nedreptul și necuratul ighemon”. Deci, mergând ea, a stat cu îndrăzneală înaintea ighemonului și i-a zis: „Necuratule și nelegiuitule Fiste, pe cine cauți? Pe mine singură? Iată, stau înaintea ta ca să răstorn puterea ta!” Auzind-o pe ea, Fist a început a se mânia foarte mult și a poruncit ostașilor să o spânzure la muncire, să o bată și s-o întrebe de este fecioară sau nu. Ea, fiind bătută, n-a scos nici un cuvânt și, după ce au luat-o de pe lemn, o întreba ighemonul dacă mai este fecioară sau nu. Sfânta muceniță a răspuns: „Ticălosule și cumplitule muncitor, noi fiind creștini, nu putem fi părtași la poftele voastre cele spurcate; căci Domnul Dumnezeul meu, cu milostivire m-a păzit pe mine neîntinată”. Atunci Fist, căutând spre dânsa, s-a mirat și a zis: „Dacă ești fecioară, apropie-te să aduci jertfă zeilor noștri împre-ună cu Alexandru, și atunci va fi bine de voi”. La aceste cuvinte, mucenicii lui Hristos, Alexandru și fecioara Antonina, au răspuns într-o gură: „Ticălosule Fist, unele ca acelea nu sunt minuni, care ar fi putut să ne silească pe noi să ne închinăm necuraților voștri zei, care nu au nici pricepere, nici putere”.

Atunci ighemonul a poruncit să taie mâinile sfinților mucenici; iar sfinții cei mari la suflet și vitejii ostași ai lui Hristos, întinzându-și mâinile spre tăiere, ziceau: „Noi ți-am spus, ticălosule și nelegiuitule, că tu cu nici un fel de munci nu vei putea să îndupleci mintea noastră cea dreptcredincioasă; deci, fă ce voiești”. Atunci ostașii, scoțându-și săbiile, au tăiat mâinile sfinților mucenici, iar ei, ca și cum nu simțeau durerile, slăveau pe Dumnezeu și, întorcându-se spre ighemon, au zis: „Cumplitule și nelegiuitule ighemon, aceste munci care le-ai adus asupra noastră, nu le simțim de loc; iar Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia îi suntem robi, degrabă te va arunca în gheena focului, ca să te muncești în veci, în muncile cele veșnice”.

Ighemonul, văzându-se ocărât și batjocorit de către sfinți, s-a iuțit cu mai cumplită mânie și a poruncit să facă o groapă adâncă. Deci, în acea vreme spânzurându-i, a poruncit să-i bată într-atâta, până ce vor simți durerea rănilor ce se puneau pe trupurile lor; după aceea, a poruncit să umple groapa cu lemne și uscături, și într-însa să-i pună pe sfinții mucenici, ca să-i ardă. Iar ei, fiind bătuți cumplit, nu simțeau nimic, parcă ar fi fost în corpuri străine, și mereu dădeau slavă Domnului.

Acest lucru văzându-l, ighemonul a poruncit să le adauge munci peste munci și cu făclii aprinse să le ardă coastele. Atunci Sfinții Mucenici Alexandru și Antonina au strigat cu glas mare către ighemon: „Ticălosule Fist, noi pătimim acestea pentru dragostea lui Hristos, crezând că în veacul ce va să fie, după această vremelnică viață, vom lua plată veșnică întru Împărăția cea cerească; iar pe tine, Domnul și Dumnezeul nostru te va pierde degrabă, deoarece muncești fără de vină și așa de cumplit pe robii Lui”.

Ighemonul, mai rău iuțindu-se de mânie, a zis către slujitori: „Aruncați lemnele în groapă, ca aceștia să se arunce în foc mai degrabă”. După ce ostașii au făcut acestea, atunci nemilostivul muncitor a poruncit ostașilor să-i ungă pe mucenici cu smoală și să-i arunce în groapa cu foc. Făcându-se și aceasta, ighemonul a mai poruncit să pună smoală uscată pe lemne și astfel să ardă oasele lor desăvârșit, încât să se facă cenușă. După ce s-a făcut și aceasta, a poruncit să mai arunce pământ peste groapa aceea, ca femeile să nu adune oasele lor, după cum este obiceiul creștinilor să facă.

După ce Fist a aruncat în foc pe sfinții mucenici și a astupat groapa, s-a întors în casa sa și nici mâncare nici băutură n-a mai gustat, ci a rămas mut; de vreme ce un duh necurat, pe care sfinții îngeri îl trimiseseră asupra lui, l-a muncit pe el până la a șaptea zi; iar după alte șapte zile, fiind muncit cu grea muncire diavolească, și-a lepădat cu amar necuratul lui suflet. Astfel pierind el, prigoana contra creștinilor a încetat; iar Sfinții Mucenici Alexandru și Antonina și-au sfârșit pătimirea lor într-o zi de sâmbătă, în al nouălea ceas din zi, împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinste și slavă în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Vasian, Episcopul Lavdiei

Vitejiile sfinților pe care i-a ajutat Dumnezeu de s-au luptat cu tărie împotriva poftelor trupești, ca să le scriem acum și să le dăm neamului celui mai de pe urmă pentru aducerea aminte, socotim că este de trebuință și de mare folos. Pe de o parte, pentru că, pomenind acum nebiruita lor mărime de suflet, credem că și ei ne pomenesc pe noi înaintea lui Dumnezeu; iar pe de alta, că scriind felul vieții lor celei îmbunătățite, pe noi înșine și pe alții îi deșteptăm spre urmarea lor. De aceea și viața și petrecerea cea aleasă a sfântului și mărturisitorului nostru Vasian, episcopul Lavdiei, care s-a învrednicit de s-a făcut părtaș al Împărăției cerului, o vom scrie; deci, ne vom sârgui a o arăta pe scurt, după cum el singur ne-a dat-o nouă.

Acest fericit bărbat, Vasian, încă din copilăria sa, bătrânețile cele ce nu se socotesc cu numărul anilor, le-a arătat prin înțelegere și prin bunul său obicei. Tatăl său se numea Serghie și era ighemonul Siracusei, iar cu credința era elin. El a fost trimis de tatăl său la Roma, pentru învățătura filosofiei celei dinafară, ca să poată să fie moștenitor al stăpânirii părintești și iscusit rânduitor al cetăților. Învățând cu dinadinsul, el a sporit cu învățătura, făcându-se isteț și înțelept. Apoi, auzind de numele lui Hristos și de viața creștinilor, s-a cuprins de negrăită credință și dorință ca să treacă de la filosofia elinească la cea creștinească și la dumnezeiască iubire de înțelepciune. Deci el căuta să descopere această taină a inimii sale conducătorilor și slugilor, cărora era încredințat de tatăl său spre pază.

Domnul, nevoind să fie cuprins multă vreme întru neștiința ostășirii pe cel ce era să fie ostaș al său, i-a spus unui oarecare preot sfânt cu viața, cu numele Gordian, de trei ori în vedenia visului, scopul tânărului Vasian. Deci preotul, sculându-se din somn, s-a dus prin toată cetatea Romei, cutreierând școlile și căutând pe tânărul cel arătat lui în vis de Domnul. Deci, căutându-l și mult ostenindu-se, l-a găsit pe dânsul, ajutându-i Domnul, și l-a întrebat de unde este cu neamul, din ce părinți se trage și din care pricină trăiește în cetatea Romei.

Vasian, spunându-i toate cele despre dânsul cu de-amănuntul, preotul se minuna de vorba cea frumoasă și de înțelepciunea copilului. Și, cunoscând că este acela pe care îl căuta, l-a cuprins pe el în brațe și l-a sărutat părintește, apoi l-a luat în casa sa și i-a spus lui vedenia cea despre dânsul, pe care o văzuse prin dumnezeiască descoperire și amândoi au preamărit pe Dumnezeu pentru aceasta.

Atunci Vasian, căzând la picioarele acelui sfințit bătrân, îl ruga cu toată osârdia, ca îndată să-l facă pe el creștin. Preotul l-a învățat mai întâi sfânta credință, spunându-i taina legii creștinești, iar tânărul, auzindu-le, se umilea și se aprindea cu inima de dragostea lui Hristos. Apoi, preotul l-a făcut catehumen, adică l-a învățat cum să se pregătească pentru Sfântul Botez.

Din acea vreme, Vasian a început a veni la acel preot, numai cu o slugă mai bătrână, care îi era lui întru toate credincios; și astfel se povățuia la dumnezeiasca filosofie creștinească, ieșită din gura cea insuflată de Dumnezeu a duhovnicescului său învățător. După învățătura sfintelor taine, el a luat viață aspră, pentru că postea și se ruga adeseori, dormea puțin, petrecând vremea nopților în rugăciuni și în citirea cărților; iar când gusta hrană, mânca numai a treia parte a bucatelor ce i se puneau înainte; iar pe cele două părți le împărțea la săraci și flămânzi.

După vreme îndestulată, a sosit ceasul botezului lui și a venit la casa preotului cu sluga sa cea credincioasă; și, când a intrat în sfânta scăldătoare, după obișnuita rânduială a botezului, a văzut pe un tânăr preafrumos cu podoabă, strălucind ca soarele, slujindu-i la botez și ținând haina cea albă, în care avea să se îmbrace noul botezat. Fericitul Vasian, îndrăznind, a întrebat pe tânărul acela, cine și de unde este. Iar el i-a răspuns, zicându-i: „Eu de mult sunt trimis din cer la tine, ca să-ți îndreptez scopul tău cel sfânt și să gonesc de la tine toate cele ce sunt potrivnice”. Zicând aceasta, s-a făcut nevăzut. Și atât de bună mireasmă a umplut casa aceea, încât a mirosit o jumătate de oră și toți care se aflau acolo socoteau că nu sunt pe pământ, ci în cer. Vasian, după primirea Sfântului Botez, a început a viețui și mai cu asprime, omorându-și și chinuindu-și tinerescul său trup, supunându-l cu totul duhului.

Păzitorii și slugile, cărora le poruncise stăpânul lor să aibă grijă de fiul lui ca de lumina ochilor, până atunci, neștiind tainele lui Vasian, se minunau foarte mult, văzându-l că se dădea la înfrânarea cea neobișnuită, primind foarte puțină hrană și băutură, iar nopțile petrecându-le toate fără somn și, veștejindu-și fața foarte mult, își obosea trupul cu postirea și cu priveghere și unul pe altul se întreba cu dinadinsul: „Pentru ce se chinuiește așa stăpânul nostru? Iar cel mai bătrân – sluga credincioasă a sfântului Vasian -, știind toate tainele lui, zicea către ei: „Nu vă mirați de aceasta, căci învățătura filosofiei are trebuință de niște sârguitori ca aceștia, ca, lepădând toate desfătările, să se îndestuleze numai cu acelea care sunt de nevoie firii. Deci să știți că și stăpânul nostru, de vreme ce s-a plecat la cea mai înaltă filosofie, de aceea și-a adăugat o înfrânare și trezvie ca aceasta”.

Slugile, aducându-și aminte din copilăria lui, spunea unul altuia că Vasian, pe când era copil, scria cu degetul pe nisip semnul crucii, iar uneori punea paie pe pământ în chipul crucii, de care lucru doica lui se mânia adeseori contra lui. Însă, cercetând slugile din zi în zi și urmându-i toate căile, au început a cunoaște că Vasian, stăpânul lor, a luat credința și viața creștinească și se îndoiau, temându-se de pedepsele ce-i așteptau de la tatăl lui.

Ei s-au încredințat despre aceasta mai ales de aici: Într-o zi, fericitul tânăr, după nedormire de toată noaptea și după multe osteneli, slăbind cu trupul, a adormit. În somn el grăia cu gura cuvinte de rugăciune, chemând numele lui Dumnezeu cel unul în Treime, ca să-i îndrepteze căile spre slava cea făgăduită celor ce-L iubesc pe El. Ei au mai auzit un glas de sus, zicându-i: „Bucură-te și te veselește, Vasian, preacredinciosule ostaș al lui Hristos, căci rugăciunile tale sunt bineprimite înaintea Domnului și loc ales ți s-a pregătit ție în ceruri!”

Slugile care erau lângă el, auzind aceasta, au fugit în taină câte unul și s-au dus din Roma la vechiul lor stăpân din Siracuza, ighemonul Serghie, și i-au adus veste nemângâiată despre Vasian, fiul lui, că a luat credința în Hristos. Tatăl lui, fiind închinător de idoli, s-a umplut de mare mâhnire și se gândea cum ar face să întoarcă pe fiul său de la creștinătate, cu îmbunări, ori cu îngroziri. Deci, toate slugile lui Vasian fugind în taină din Roma, a rămas lângă el numai un servitor, care era cel mai bătrân și credincios al lui și care a crezut și el în Hristos. Tatăl lui voia să trimită alte slugi la Roma, să prindă pe Vasian și să-l aducă la el.

În acea vreme, i s-a întâmplat Sfântului Vasian într-o noapte, la întâia cântare a cocoșilor, de a intrat în biserica Sfântului Evanghelist Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, unde, rugându-se după obicei, a văzut pe un bărbat cinstit, împodobit cu căruntețe, și zicându-i astfel: „Să știi, mărturisitorule al Domnului cel preacredincios, că ți se cade să mergi de aici în cetatea Ravena, cu sluga ta cea credincioasă; căci cel ce te-a născut pe tine trupește, scornește împiedicare contra mântuirii tale, ca să poată a te întoarce, chiar fără de voia ta, din calea cea dreaptă. De aceea, înduratul Dumnezeu, Care nu părăsește pe robii Săi, m-a trimis pe mine apostolul Său, să-ți spun acestea, ca nu cumva, găsindu-te aici cei trimiși după tine de tatăl tău, să nu te lase să scapi de aici”.

Aceasta zicându-i lui Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, s-a dus de la el. Iar fericitul Vasian, bucurându-se foarte mult, de arătarea cea apostolească, a făcut multe închinăciuni, rugându-se lui Dumnezeu să nu-l piardă. După acea rugăciune, el a spus slugii sale ceea ce a văzut și a auzit. Iar când s-a făcut ziuă, au împărțit toate lucrurile care erau la ei, celor ce aveau trebuință și, luând binecuvântare de la Gordian, duhovnicescul său părinte, au ieșit din Roma și au pornit spre cetatea Ravena.

După ce au mers câteva zile, Sfântul Vasian a văzut o cerboaică cu doi pui ai săi fugărită de vânători și, fiind obosită și slăbită, era cât pe ce să fie ajunsă de ei. Deci, fiindu-i milă de ea și de puii ei, a zis către ea: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, îți poruncesc să vii la mine fără temere!” Iar cerboaica, ca și cum ar fi fost cuminte și prietenă cu oamenii, îndată a stat din grabnica sa alergare și, fără de teamă, a venit la sfântul cu puii ei. Iar el o netezea cu mâna, ca și cum ar fi fost obișnuită de mult cu el, pe când ea îi lingea picioarele. Vânătorii care fugăreau cerboaica, văzând că ea stă blândă lângă omul cel călător și el o mângâie, s-au minunat foarte mult cum dobitocul cel atât de sălbatic s-a schimbat deodată în blândețe. Atunci, unul din ei, rău la obicei și iute, a zis către tovarășii săi: „O, nebunilor, pentru ce zăboviți de nu luați vânatul?” Zicând aceasta, a început a trage cerboaica din mâinile sfântului.

Sfântul Vasian a zis către dânsul: „Nu eu, ci Dumnezeu Cel Preaînalt îți poruncește să nu faci nici un rău acestui dobitoc sălbatic, nici puilor lui”. Dar ei, cu mândrie și cu mânie, au îndrăznit să împingă cu mâna pe plăcutul lui Dumnezeu și îndată, pentru acel lucru îndrăzneț, a năvălit diavolul asupra vânătorului cel cu obicei rău și a început a-l munci. Apoi, cel muncit a căzut la pământ, strigând cu glas înfricoșat, făcând spume și înțepenindu-se și a rămas acolo ca mort.

Ceilalți vânători, înspăimântându-se, tremurau de frică și, căzând la picioarele sfântului, cu lacrimi cereau iertare, temându-se să nu-i ajungă și pe ei aceeași pedeapsă. El, poruncindu-le să se depărteze din acel loc, s-a întins pe pământ în chipul crucii și toată mintea punând-o la Dumnezeu, se ruga, zicând: „Dumnezeule Atotputernice, minunate Ziditorule, milostive Dumnezeule, Mântuitorul neamului omenesc cel căzut, Care te veselești, nu de pierzarea celor morți, ci de mântuirea celor vii, iartă pe ticălosul cel ce zace, care a greșit din neștiință și a mâniat bunătatea Ta!” Sfântul, rugându-se cu acestea și cu mai multe cuvinte umilitoare, s-a sculat de la rugăciune, s-a apropiat de omul care zăcea și, apucându-l de mâna dreaptă, a zis diavolului care era în el: „Diavole, Cel ce te-a surpat pe tine din înălțimea cerului în adânc, Acela îți poruncește ca să lași degrabă chipul lui Dumnezeu și să te duci în chinurile cele gătite ție, în care ai să te muncești în veci”.

Neisprăvind Sfântul desăvârșit această rugăciune, îndată a ieșit vrăjmașul neamului omenesc din omul acela, pe care în puțină vreme l-a muncit atât de cumplit, încât era aproape de moarte; pentru că abia se mai cunoștea duhul într-însul, neputând să vadă nici cu ochii, și așa zăcea nemișcat pe pământ. Sfântul, rugându-se iar lui Dumnezeu, a însemnat cu Semnul Sfintei cruci mai întâi ochii lui cei nevăzători și îndată i s-au deschis ochii și a început a vedea. Apoi, îngrădindu-l peste tot cu semnul Sfintei Cruci, i-a poruncit să se scoale și s-a sculat omul sănătos, ca și cum n-ar fi pătimit nici o vătămare. Văzând aceasta prietenii care stăteau departe și care cu cutremur se uitau, s-au apropiat de sfântul și i s-au închinat. Dar se închina lui și omul cel tămăduit, cerând iertare și mulțumind tămăduitorului său.

După aceea, s-a dus fiecare la locul lui, vânătorii s-au întors la casele lor, cerboaica cu puii a plecat în pustie, iar Sfântul Vasian cu sluga sa s-au dus în calea începută mai înainte. După ce au sosit în cetatea Ravena, s-a arătat episcopului acelei cetăți, care se numea Ursul, și cu care era și rudenie. Episcopul, văzând pe Vasian, rudenia sa, s-a bucurat de dânsul și s-a bucurat mai ales că și el crede în Hristos și că, pentru dragostea Lui, toate le-a defăimat și s-a dus în străinătate. Apoi, făcând cele plăcute lui, i-a dat loc spre petrecerea cea deosebită la liniște, afară de cetate, lângă biserica Sfântului Sfințitului Mucenic Apolinarie, care a fost întâiul episcop al cetății Ravena, pus de către Sfântul Apostol Petru, și care, pe vremea împărăției lui Vespasian, a pătimit pentru Hristos. Lângă biserica aceluia era un loc plăcut Sfântului Vasian, fiindcă era la liniște.

Deci el slujea lui Dumnezeu în post și în rugăciune, lepădându-se de lume și de toate cele dintr-însa. Iar Domnul preamărea pe robul Său, dându-i dar de minuni, ca să tămăduiască cu rugăciunea bolile trupești și să vindece neputințele sufletești prin învățăturile cele de Dumnezeu insuflate, pentru care era cinstit, iubit și slăvit de toți.

În acea vreme, a venit o poruncă de la împăratul Valentinian în Ravena, la eparhul cetății și la toți cetățenii, ca pe judecătorul cetății, adică Vitimnie, să-l dea la moarte, deoarece se aflaseră mari pricini ale lui înaintea împăratului, după clevetirea învrăjbitorilor. Deci, legând pe Vitimnie și ducându-l la locul de moarte, unde avea să i se taie capul, și-a adus aminte de Sfântul Vasian și a zis în sine: „Vasiane, robul lui Dumnezeu, vino în ajutorul meu cu darul ce ți l-a dat Dumnezeu”. Eparhul singur era în același loc, iar mulțimea poporului privea la sfârșitul lui Vitimnie.

Dar, pe când el și-a plecat grumazul la tăiere și călăul ținea în mâini o sabie ascuțită de-amândouă părțile, ridicând-o în sus și voind să-l lovească cu putere, îndată sabia i-a scăpat din mâini și a căzut departe. Călăul, luând-o din nou și strângând-o în mâini mai tare decât prima dată, a ridicat-o în sus ca să-l lovească tare în grumaz; dar, pe când a repezit-o cu toată puterea, iarăși s-a smuls sabia din mâinile lui, ca și mai înainte, și a căzut departe. El, umplându-se de mânie, a apucat sabia a treia oară și, vrând să-l lovească, a pățit același lucru. Atunci toți s-au mirat de o minune ca aceasta. Dar eparhul, crezând că acel călău părtinește pe cel osândit pentru vreo plată oarecare, l-a depărtat pe acela și în locul lui a pus alt călău, ca să-i taie capul lui Vitimnie. Dar și acela, ca și cel dintâi, a întâmpinat același lucru, de două și de trei ori smulgându-se cu putere sabia din mâinile lui, fiind aruncată departe de o mână oarecare nevăzută.

Atunci eparhul, umplându-se de spaimă și de mirare, a poruncit să ia pe cel osândit de la locul de moarte, deoarece și poporul striga să fie liber Vitimnie, fiindcă Dumnezeu îl apără de la moarte cu puterea Lui. Atunci a pus pe Vitimnie în temniță și a trimis înștiințare împăratului, cum că cel osândit la moarte nu s-a putut tăia de doi călăi. Dar, fără de zăbavă, a venit de la împărat poruncă de milostivire, care a iertat pe Vitimnie de pedeapsa cu moartea. Vitimnie nu tăinuia pe Sfântul Vasian, folositorul său cel după Dumnezeu, pe care în rugăciune l-a chemat spre ajutor, ci la toți a propovăduit acea minune ce s-a făcut cu el.

După ce a fost lăsat liber a alergat la sfântul și, sărutându-i picioarele, i-a mulțumit; iar sfântul, plăcutul lui Dumnezeu, i-a poruncit să-i mulțumească lui Dumnezeu, Care l-a izbăvit de la moarte. Din acel ceas toți au început a cinsti mai mult pe sfânt și-l aveau ca pe un înger al lui Dumnezeu, alergând la dânsul. Atunci clericii și cetățenii cei mai de frunte, sfătuindu-se, au vorbit cu episcopul să silească pe Sfântul Vasian să primească rânduiala preoției, ca rugăciunea lui cea primită de Dumnezeu lângă jertfa cea fără de sânge să fie și mai puternică înaintea Domnului. Deci, plăcutul lui Dumnezeu a fost hirotonosit preot, măcar că nu voia. El a petrecut mulți ani într-acea rânduială. După aceasta, credincioasa lui slugă, care ieșise cu el din Roma, s-a sfârșit întru Domnul.

Sfântul Vasian a început a aduce lui Dumnezeu jertfa cea fără de sânge pentru sluga sa. Iar în ziua a șaptea, după mutarea slugii sale, slujind sfântul și rugându-se pentru odihna sufletului lui, a auzit un glas din cer că sufletul celui odihnit a câștigat mila lui Dumnezeu, și este rânduit în ceata drepților. Această încredințare a spus-o Vasian și lui Vitimnie, pentru că și acela era la liturghie împreună cu el și amândoi s-au bucurat pentru mântuirea sufletului celui mort.

În vremea aceea, cetatea Lavdiei, cea din Liguria, era fără episcop, pentru că se mutase la Domnul. Pentru aceea, s-a poruncit în cetate post și rugăciune trei zile, ca să le trimită Dumnezeu un bărbat vrednic să ia scaunul arhieresc și să facă bună păstorire fiilor Bisericii lui Hristos. Deci, toți posteau și se rugau pentru aceasta. Iar unul din preoții soborniceștii biserici ai episcopiei, cu numele Clement, bărbat îmbunătățit și cinstit, odihnindu-se după ostenelile bisericești, a văzut în vis pe un oarecare purtător de lumină, zicând: „Să știți că preotul Vasian din Ravena, bărbat împodobit cu darurile lui Dumnezeu, este gătit de Domnul, ca să ne fie nouă episcop!” Deșteptându-se îndată Clement din somn a chemat din rânduiala duhovnicească și mirenească pe cei mai cinstiți și le-a spus ceea ce i-a arătat Domnul în vis. Deci, alegând pe niște bărbați vestiți, i-a trimis în Ravena cu rugăminte ca Vasian să vină la dânșii să ia scaunul arhieriei. Mai înainte de venirea trimișilor la Ravena, Dumnezeu a descoperit noaptea în vis Sfântului Vasian venirea lor și a poruncit să nu se lepede a merge cu ei.

A doua zi, au venit trimișii de la cetatea Lavdiei și au spus sfântului porunca lor. Iar el le-a zis lor: „Dumnezeu a zidit pe om fără de moarte, ca totdeauna să se supună la voia și porunca Făcătorului său; iar când a călcat în Rai porunca Lui, și-a gătit moarte lui și celor după el. Deci, se cade ca omul să nu se împotrivească la voia Dumnezeului său, nici să calce porunca Lui, ci să se sârguiască a face ceea ce Dumnezeu voiește și poruncește. Noi, cu toate că nu dorim cinste, însă, pentru trebuințele fraților celor de o credință, nu ne lepădăm a primi jugul și sarcina, care, prin dumnezeiasca poruncă, se pune asupra noastră”. Zicând el acestea, voia ca să-i odihnească de osteneala drumului; iar ei, bucurându-se de câștigarea celui căutat, n-au voit să se odihnească, ci îndată au voit să ducă înapoi la locul lor comoara cea aflată, sârguindu-se astfel să plece mai degrabă în cale și cu multă rugăminte voia să meargă sfântul cu ei.

Deci, plecându-se ziua spre noapte, au luat pe Sfântul Vasian și s-au întors la locul lor. Apropiindu-se de cetatea Lavdiei, a ieșit întru întâmpinarea păstorului celui dăruit de Dumnezeu, toată cetatea cu bucurie și cu veselie. În popor era un bărbat vestit și slăbănogit de boală de mult timp, încât nici nu putea vorbi cu gura, fiind ca și un mut, pentru că boala îi luase limba. Între poporul ce se înghesuia spre sărutarea sfântului era și acel slăbănog, care, apropiindu-se cu mare osteneală și sărutând sfânta dreaptă a plăcutului lui Dumnezeu, îndată s-a făcut sănătos cu tot trupul și limba lui a început a grăi mai bine ca întâi, preamărind pe Dumnezeu. Tot poporul s-a bucurat că Dumnezeu le-a dat un păstor ca acesta, sfânt și făcător de minuni. La hirotonia în arhiereu a Sfântului Vasian a venit în cetatea Lavdiei și Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului, și Ursul, episcopul Ravenei, cel mai sus pomenit, rudenia sfântului.

Deci, Vasian s-a sfințit de Dumnezeu la episcopie în ziua întâia a lunii ianuarie, făcându-se mare bucurie și dănțuire în toată cetatea. Sfântul Vasian, luând scaunul său, a început a-și îndrepta turma sa cu cuvântul și cu lucrul, învățând și făcându-se chip turmei, prin viața sa cea îmbunătățită. El a câștigat către Sfântul Ambrozie mare dragoste întru Duhul Sfânt, asemenea și Sfântul Ambrozie arăta către dânsul iubire duhovnicească și adeseori se cercetau unul cu altul cu scrisori prietenești.

După câtva timp, Vasian, arhiereul lui Hristos, a zidit înaintea cetății dinspre răsărit o biserică aleasă în numele Sfinților Apostoli, la a cărei sfințire a chemat cu rugăminte de iubire și prieteșug și pe Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului și pe Felix al Comanii; pentru că Ursul, episcopul Ravenei, se odihnea acum întru Domnul. Pe când acești trei arhierei sfințeau această biserică, în mijlocul poporului ce se adunase la acea sfințire bisericească, o copilă îndrăcită care era acolo și prin a cărei gură diavolul striga cu mare glas, zicând: „O, bărbații lui Dumnezeu, pentru ce v-ați sculat cu nedreptate și voi trei v-ați înarmat asupra mea, cu arma cea mai nesuferită? Oare puțin vă este vouă, că mi-ați luat puterea, de a vătăma pe cineva? Ci mă izgoniți și din aceea peste care luasem stăpânire. Deci, de mă izgoniți pe mine de aici, voi lua pe doi sau pe mai mulți cu mine și voi trece în alt loc, unde voi nu veți veni”.

Auzind ierarhii lui Hristos acel răcnet diavolesc, au plecat genunchii înaintea Domnului la rugăciune. După ce s-au rugat lui Dumnezeu, diavolul, nesuferind puterile rugăciunilor lor, a aruncat pe copilă jos, fugind cu mare țipăt. Arhiereii, apropiindu-se de copilă, au ridicat-o de la pământ și au dat-o părinților, poruncindu-le ca totdeauna să dea mulțumire lui Dumnezeu, pentru că fata a scăpat de muncirea diavolească. După sfințirea bisericii, s-au ospătat întru slava lui Dumnezeu, cu hrana cea trupească și duhovnicească, vorbind între ei cele folositoare. După destule vorbe cu iubire și cu prietenie între arhiereii cei ce veniseră, a plecat fiecare întru ale sale, petrecându-i pe Sfântul Vasian cu cinste.

Sosind vremea secerișului, un copil oarecare, între cei ce secerau, adunând snopi, a fost mușcat de un șarpe și a murit, iar părinții lui se tânguiau cu nemângâiere după el. Deci, l-au adus să-l îngroape în biserica Sfinților Apostoli, care era zidită de arhiereul Vasian și unde chiar el era în acea vreme acolo, pentru că adeseori venea la biserica aceea, săvârșind slujbele lui Dumnezeu; și, cântându-se în biserică cântarea cea obișnuită, glasul plângerii părinților celor ce se tânguiau după copil, covârșea glasurile cântăreților.

Arhiereului lui Dumnezeu, fiindu-i jale de cei ce plângeau, a poruncit ca toți să iasă afară din biserică. Rămânând el singur înăuntru, a îngenuncheat la pământ și se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să poruncească să se întoarcă în trup sufletul copilului. Acesta rugându-se cu dinadinsul Domnului, trupul mortului a început a se mișca; mai întâi încetișor și după aceea mai mult. Sfântul, sculându-se de la rugăciune, a poruncit copilului să se scoale, luându-l de mână, iar copilul, deșteptându-se ca din somn, și-a deschis ochii și a început a chema pe maica sa. Cei ce erau afară din biserică, părinții și poporul, auzind copilul, îndată au deschis ușile, nesuferind mai mult de bucurie a sta afară, și au intrat repede înăuntru. Văzând pe copil înviat din morți, s-au minunat foarte și s-au înspăimântat; deci, căzând cu bucurie la picioarele sfântului, îi sărutau mâinile și hainele lui. După aceea, Sfântul Vasian, dând mulțumire Atotputernicului Dumnezeu, a vorbit poporului multe cuvinte folositoare, eliberându-l în pace.

După câțiva ani, Ambrozie, episcopul Mediolanului și arhiereul lui Hristos, s-a îmbolnăvit de moarte, de a cărui boală auzind Vasian, arhiereul lui Dumnezeu, s-a dus degrabă la Mediolan să cerceteze pe prietenul și iubitul său părinte întru Sfântul Duh. Deci, văzându-l zăcând pe patul durerii, a șezut aproape de el, mângâindu-l și întărindu-l cu nădejdea lui Hristos, slujindu-i și rugându-se pentru el. În acea vreme, i s-a făcut Sfântului Ambrozie o vedenie: i se părea că vede pe Domnul nostru Iisus Hristos venind la el, zâmbind cu dragoste și arătându-i fața Sa cea luminoasă.

Această vedenie, Sfântul Ambrozie a spus-o Sfântului Vasian, care ședea lângă el; iar Vasian, cunoscând că i se apropiase Sfântului Ambrozie ceasul sfârșitului, a plâns și s-a bucurat. Se bucura că sfântul bărbat se duce la Hristos, Care-l chema la odihnă, și plângea pentru că, în această viață vremelnică, se lipsește de iubitul său prieten; însă avea nădejde că va fi iarăși împreună cu el în ceata ierarhilor lui Hristos.

Murind Sfântul Ambrozie, plâns de Sfântul Vasian și de toată cetatea, sfântul lui trup a fost îngropat cu cinste. După îngropare, Sfântul Vasian, întorcându-se la cetatea sa, făcea pomenire și aducea jertfe fără sânge pentru Sfântul Ambrozie, deși știa bine că sufletul lui este rânduit în ceata sfinților. Căci și pentru sfinți a aduce rugăciuni, nu este fără de folos, de vreme ce rugăciunea sfântului, de nu are să-i mijlocească ceva, apoi se întoarce în sânul celui ce se roagă, precum zice David: Rugăciunea mea se va întoarce în sânul meu.

După ce a trecut vreme îndelungată, iarăși s-a întâmplat Sfântului Vasian de a mers la Mediolan, chemat pentru oarecare trebuințe bisericești. Dar, pe când intra în cetate, a văzut într-un târg un neguțător care vindea marfa în cumpene, adică o cântărea. Acel neguțător era nedrept, înșelând pe mulți cu vicleșug și astfel își agonisea avere nedreaptă. Deci, sfântul a văzut pe diavolul în chip de arap mic, șezând deasupra unei părți și apăsând cumpăna, pe care, nedreptul neguțător, o chivernisea spre atârnarea la greutate și spre câștig cu vicleșug. Arhiereul a întrebat pe cei ce erau lângă el, dacă văd ei oare vreun lucru străin în cumpănă. Iar ei au spus, că nu văd nimic de acest fel. Atunci sfântul s-a rugat să li se deschidă ochii și celorlalți, ca să vadă și ei ceea ce vedea el; deci, s-au deschis ochii sufletești ai preotului Clement și ai lui Elvonie diaconul. Și aceia au văzut ce vedea și arhiereul lui Dumnezeu, adică un arap mic șezând pe o cumpănă și făcând plăcerea vânzătorului.

Atunci ei au spus sfântului ceea ce vedeau și cum că sunt adevărate cuvintele lui David: Mincinoși sunt fiii oamenilor în cumpene. Deci sfântul, chemând pe neguțător, l-a întrebat care parte este nedreaptă și înșeală pe cumpărători? Iar neguțătorul zicea că niciodată nu face nedreptate în cumpene, și se jura pe sine, că pe toate le măsura cu dreptate. Apoi sfântul, arătând pe arapul iadului pe cumpăna lui, i-a zis: „Acela îndată va intra acum în tine, îți va sfărâma trupul tău, iar sufletul tău îl va smulge cumplit din tine”.

Acel nedrept neguțător, umplându-se de spaimă și de cutremur, a căzut cu pocăință la picioarele sfântului, făgăduind că va înceta de la nedreptăți. Iar sfântul, învățându-l cuvintele lui Dumnezeu, i-a poruncit ca, toate cele dobândite cu nedreptate, să le împartă la săraci și, rugându-se, a izgonit diavolul din cumpăna aceea și s-a dus în calea sa.

Deci, întorcându-se iarăși în cetatea sa, plăcutul lui Dumnezeu, Vasian, făcea obișnuitele lui plăceri dumnezeiești și îngrijiri pentru păstorie, petrecând pe scaunul său cel păstoresc treizeci și cinci de ani. După moarte, el a fost îngropat cu cinste în biserica Sfinților Apostoli, cea zidită de el, fiind plâns de oile cele cuvântătoare, care vărsau lacrimi pentru lipsirea unui părinte ca acesta. Sfârșitul lui a fost pe vremea când Onorie împărățea la Apus, iar la Răsărit Teodosie, care era fiul lui Arcadie. Sfântul Vasian, precum a fost în viața lui făcător de minuni, tot astfel și după sfârșitul lui făcea minuni; căci din mormântul lui se dădea cu minune tămăduiri bolnavilor, cu rugăciunile lui cele sfinte și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Teofan din Antiohia

Acesta a fost născut din părinți necredincioși și, ajungând în vârstă, s-a însoțit cu o femeie care a murit nu după multă vreme. După ce a crezut în Hristos și s-a botezat, a lăsat toate și s-a închis într-o colibă aproape de cetate și acolo a petrecut multă vreme, învățând pe cei ce veneau la el să păzească poruncile Domnului și să petreacă în întreaga înțelepciune. Înștiințându-se de o femeie desfrânată, care înșelase pe mulți cu amăgirea sa, a ieșit din închisoarea lui și s-a îmbrăcat în haine curate, a cerut de la tatăl lui zece litre de aur, ca și cum voia să-și ia femeie. Ducându-se la acea femeie, i-a dat ei aurul și a rugat-o să se lase de acea faptă urâtă și să se boteze.

Deci, botezând-o și făcându-i ei altă colibă aproape de coliba sa, a închis-o acolo. Și pe aceea, care mai înainte era vasul păcatului, a făcut-o locaș al Sfântului Duh. Iar aurul a fost împărțit la săraci. Deci amândoi, plăcând desăvârșit lui Dumnezeu, într-o zi s-au mutat la cereștile locașuri.