Sinaxar 5 iunie
📑 Cuprins:
- Sfântul Sfințit Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului
- Cuviosul Anuvie Mărturisitorul
- Cuviosul Teodor Pustnicul
- Sf. Mc. Marchian, Nicandru, Iperehie, Apolon, Leondi, Arie, Gheorghe, Selneniad, Irineu și Pamvon
- Sf. Mc. Hristofor cel din Roma
- Sf. Mc. Conon cel din Roma
- Sf. Nou Mucenic Marcu, cel ce în Hio s-a nevoit, la anul 1801
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Sfințit Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului
Sfântul Dorotei a fost episcop al cetății Tirului, pe vremea împărăției lui Dioclețian, păgânul împărat al Romei. Din cauza prigonirii celei cumplite care pornise contra creștinilor, el și-a lăsat scaunul și s-a ascuns prin locuri neștiute. Pe vremea împărăției marelui Constantin și după ce Biserica lui Hristos a luat alinare, Sfântul Dorotei s-a întors iarăși în Tir la scaunul său și păstorea bine turma oilor celor cuvântătoare, aducând pe mulți de la rătăci-rea închinării de idoli. El a trăit până pe vremea lui Iulian Paravatul, care, luând împărăția, la început nu dușmănea pe față Biserica lui Hristos, ci în ascuns, poruncind boierilor săi celor de un gând cu el, care stăpâneau țările, să muncească și să ucidă pe creștini.
Sfântul Dorotei, văzând muncirea cea mare, care se făcea credincioșilor, și-a lăsat iarăși scaunul cetății Tirului, fugind de groaza muncitorilor; pentru că Domnul a poruncit să nu ne lăsăm în primejdii de bună voie, de la prigonitori, ci să fugim de ele, după cum zice: Când vă vor izgoni pe voi din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă… Deci, ieșind de la Tir, a mers în Tracia; dar nici acolo n-a scăpat de slujitorii de idoli, chemându-l astfel Dumnezeu la cununa mucenicească. El a fost prins de boierii lui Iulian în cetatea Diopolin, unde, suferind multe bătăi și răbdând diferite pătimiri, și-a dat în astfel de munci fericitul său suflet, în mâinile lui Hristos Dumnezeu, fiind foarte bătrân; căci avea de la nașterea sa o sută și șapte ani. El a lăsat după sine diferite scrieri folositoare Bisericii, în limba greacă și latină, pentru că era bine iscusit în amândouă limbile acestea, fiind bărbat desăvârșit în înțelepciunea cea duhovnicească, atât cea dinlăuntru cât și cea dinafară. El a scris viețile proorocești și apostolești și alte cuvinte folositoare și tâlcuiri. Iar acum, fiind însuși scris în cartea vieții, se sălășluiește cu acei sfinți, ale căror vieți le-a scris.
Cuviosul Anuvie Mărturisitorul
Cuviosul Anuvie a fost de neam egiptean, având mare credință și dragoste către Hristos Dumnezeu. Făcându-se prigonire mare contra creștinilor de păgânii închinători de idoli, acesta a mărturisit cu îndrăzneală păgânilor pe Hristos, și pentru aceasta a fost muncit de ei. Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, el a fost eliberat și s-a dus în pustia Egiptului, unde s-a nevoit și s-a ostenit pentru Dumnezeu până la adânci bătrâneți.
Iar sfârșitul lui a fost astfel: „Lângă malul râului Nil, care adapă țara Egiptului, s-au adunat la un loc trei părinți pustnici, purtându-se de duhul lui Dumnezeu, care se chemau: Sur, Isaia și Pavel. Deci, întrebându-se unul pe altul, care încotro merge, s-a aflat că toți acești trei cuvioși, aveau același gând și același scop. Fiecare dintre dânșii voia a merge la părintele Anuvie; iar de la locul acela de unde se adunaseră și până la mănăstirea lui Anuvie era cale pe apă ca de trei zile.
Deci, așteptând ei pe mal să vină vreo corabie ca să meargă în acel loc, n-au aflat. Pentru aceasta s-au mâhnit și au zis între dânșii: „Să ne rugăm Domnului, ca să facă cu noi această milă. Să nu ni se curme scopul nostru și să nu ni se împiedice calea începută, ca să nu ne întoarcem deșerți la locurile noastre”. Apoi Isaia și Pavel au zis către părintele Sur: „Părinte, roagă-te tu mai ales, pentru că știm că pe tine te ascultă totdeauna Dumnezeu și, astfel, ne va împlini prin tine cererea”. Atunci, el a poruncit ca și ei împreună cu dânsul să-și plece genunchii la rugăciune, iar el s-a întins pe pământ în chipul crucii, aruncându-se cu fața înaintea Domnului. După săvârșirea rugăciunii, sculându-se de la pământ, au văzut stând lângă mal o corabie și, rugându-se iarăși, s-au suit într-însa.
Deci, plecând corabia, mergea contra apei. Dar, fiind purtată de vânt și cârmuindu-se de nevăzuta putere a lui Dumnezeu, atât de iute mergea, încât într-un ceas a trecut atâta cale, pe care abia ar fi făcut-o cu multă osteneală în trei zile.
Sosind corabia la mal, în dreptul locașului lui Anuvie, părinții au ieșit din corabie pe pământ, iar părintele Isaia le-a zis: „Domnul mi-a arătat pe bărbatul la care mergem. Acela ne va întâmpina pe noi, ne va cunoaște și ne va spune toate tainele noastre pe care le avem”. După aceea a zis și părintele Pavel: „Și mie mi-a descoperit Domnul, că după trei zile îl va lua pe el din lumea aceasta”.
Mergând ei spre mănăstire și depărtându-se puțin de la râu, iată că deodată venea întru întâmpinarea lor Cuviosul Anuvie. Deci, sărutându-i pe dânșii, le-a zis: „Bine este cuvântat Domnul, Cel ce v-a arătat pe voi în trup viu și mai înainte întru Duhul”. Luându-i cu dragoste și ducându-i în chilia sa, a început a le spune la fiecare dintre dânșii lucrurile cele bune ale lor, care nu se știau de nimeni altul, fără numai de Unul Dumnezeu; cum cineva se cunoaște deosebi și cum, săvârșind fapta cea bună, este plăcut Stăpânului său, lui Hristos Domnul, și ce fel de dar are fiecare de la Domnul.
Atunci, părintele Isaia a zis către dânsul: „O, părinte, și nouă ne-a descoperit Domnul despre tine, că după trei zile te va lua la Dânsul din această lume trecătoare; de aceea mă rog ție să ne spui nouă pustniceștile tale osteneli și faptele tale cele îmbunătățite. Deci, nu te teme de prihana deșartei slave, pentru că, ducându-te din lumea aceasta, le vei lăsa celor de pe urmă ai tăi, chip despre viața ta cea plăcută lui Dumnezeu, ca să-ți fie ție vrednici următori”.
Atunci părintele Anuvie a început a zice: „Nu-mi aduc aminte să fi făcut vreun lucru mare și cinstit, fără numai aceasta ce am păzit-o cu darul Dumnezeului meu: Din vremurile în care a fost prigonire împotriva creștinilor și am mărturisit înaintea muncitorilor numele Mântuitorului nostru, n-a ieșit cuvânt mincinos din gura mea. Pentru că, odată mărturisind dreptatea, n-am voit după aceea să zic ceva nedrept și mincinos; odată iubind cele cerești, n-am voit după aceea să mai iubesc ceva din cele pământești. La aceasta mi-a ajutat mila Domnului; pentru că mi-a ajutat mie să nu mai am niciodată trebuință de ceva lucruri pământești, ci tot felul de hrană de care doream, îmi aduceau sfinții îngeri și nimic n-a tăinuit de mine Domnul meu, din cele ce se fac pe pământ; apoi niciodată nu s-a lipsit inima mea de dorirea Lui cea dumnezeiască. Nu m-am odihnit ziua și noaptea, căutând pe Cel ce L-a iubit sufletul meu, pe Stăpânul Hristos, ca să pot totdeauna să-L văd cu ochii mei cei sufletești și să mă îndulcesc de vederea Lui. Eu văd totdeauna pe îngerul lui Dumnezeu, fiind de față cu mine și arătându-mi pe toți stăpânitorii veacului acestuia. Lumina minții mele niciodată nu s-a stins; toate câte le-am cerut de la Domnul, mi le-a dat mie. Am văzut de multe ori cetele îngerești, stând înaintea lui Dumnezeu. Am văzut cetele sfinților mucenici și ale mărturisitorilor, soboarele monahilor și ale tuturor sfinților și, mai ales, ale celor care nu aveau altă osârdie pe pământ fără numai să slăvească totdeauna și să binecuvânteze cu credință pe Domnul întru simplitatea inimii lor. Am mai văzut pe satana și pe diavolii lui în focul cel veșnic și am văzut iarăși, împotriva acelora, pe cei drepți care se îndulceau de veșnica bucurie”.
Cuviosul Anuvie, spunând acestea la părinții ce veniseră la dânsul spre cercetare de trei zile, precum și multe altele, nu o făcea aceasta pentru slava deșartă, ci pentru folosul celor ce le ascultă. El, fiind silit prin rugăminte de cei ce au venit la dânsul, le spunea toate din toată inima, cu știință curată și cu multă smerenie.
După ce au trecut trei zile, și-a dat sufletul său cu bucurie și îndată s-au văzut sfinții îngeri luând sufletul lui și ridicându-l spre înălțimea cerului, auzindu-se în văzduh dulci cântări îngerești. Astfel a trecut Cuviosul Anuvie de la cele pământești la cele cerești, el care a mărturisit numele lui Hristos înaintea păgânilor și a suferit bătăi și munci pentru aceasta. Iar acum se preamărește în ceata mărturisitorilor, înaintea îngerilor cerești, în fața lui Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și slavă în veci. Amin.
Cuviosul Teodor Pustnicul
Cuviosul părinte Teodor a fost famen din tinerețe. Apoi, lăsând lumea, s-a făcut monah și s-a dus în pustiul Iordanului. El a suferit multe osteneli, sârguindu-se să placă lui Dumnezeu; pentru aceea, a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Deci, având o trebuință să meargă la Constantinopol, s-a dus la mare și, găsind o corabie care pleca într-acolo, s-a urcat într-însa. Când pluteau în cale, li s-a întâmplat de a rătăcit corabia în largul mării și li s-a sfârșit apa de băut ce o mai aveau. Pentru aceasta, corăbierii și cei din corabie erau în nepricepere și în mare mâhnire. Iar Cuviosul Teodor, sculându-se și ridicând mâinile spre cer, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu, Care mântuiește de moarte sufletele omenești. Apoi cu rugăciunea a însemnat apa mării cu semnul Sfintei Cruci și a zis corăbierilor: „Binecuvântat este Dumnezeu, luați apă cât vă trebuie!” Deci, luând ei apă, au gustat și au aflat apa mării prefăcută din amărăciune în dulceață, ca și cea din râu, și au umplut vasele lor cu apă dulce din mare și toți au preamărit pe Dumnezeu. Iar Teodor a zis: „Iertați-mă, fiii mei, căci nu s-a făcut pentru mine această minune a Atotputernicului Dumnezeu, ci pentru voi, care v-ați mâhnit, că nu aveți apă. Dumnezeu, văzând mâhnirea voastră și așteptarea morții, S-a milostivit spre voi și a schimbat amărăciunea mării în dulceața râului”. După aceasta și corabia a nimerit calea sa, cu rugăciunile acestui sfânt cuvios, și au sosit degrabă la malul spre care mergeau.
Acest părinte Teodor a făcut încă și alte minuni, iar după aceea s-a mutat la Dumnezeu.