Sinaxar 3 iunie
📑 Cuprins:
- Sfântul Mucenic Luchilian și cei patru tineri: Claudie, Ipatie, Pavel, Dionisie și Sfânta Fecioară Paula
- Sfântul Sfințitul Mucenic Luchian și cei împreună cu dânsul
- Sf. Cuvios Atanasie, făcătorul de minuni
- Sf. Cuvios Ieria
- Sf. Cuvios Papos
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Mucenic Luchilian și cei patru tineri: Claudie, Ipatie, Pavel, Dionisie și Sfânta Fecioară Paula
Sfântul Mucenic Luchilian a fost pe vremea lui Aurelian, împăratul Romei. El mai întâi trăia în păgânătatea închinării de idoli, fiind chiar slujitor idolesc, bătrân cu anii, cinstit la față și alb la păr. El avea locuința aproape de cetatea Nicomidiei și slujea în capiștile necuraților zei. Iar după ce a fost luminat prin Sfântul Botez cu darul lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce nu dorește să piară cineva, ci toți să se mântuiască, a înțeles înșelăciunea diavolească și rătăcirea păgânească, a venit la cunoștința adevărului și a crezut întru Dumnezeu cel adevărat, Domnul nostru Iisus Hristos, lepădând și scuipând pe idoli.
Astfel, la bătrânețe, s-au înnoit tinerețile lui ca ale vulturului, pentru că s-a născut prin Sfântul Botez și s-a lipit cu gândul și cu sufletul de dragostea lui Hristos. El arăta și celorlalți păgâni deșertăciunea și pierzarea necurăției idolilor și-i povățuia spre mântuire, aducându-i la Hristos Dumnezeul nostru cu învățăturile sale, fiind multora chiar chip de întoarcere către Dumnezeu. Dar jidovii care trăiau acolo, văzând o schimbare ca aceea a lui Luchilian – de la închinarea de idoli, la credința creștinească -, și mai văzând că mulți, prin chipul și învățătura lui, lasă slujirea de idoli și se întorc la creștini primind Sfântul Botez, s-au umplut de mânie și de urâciune. Atunci, ucigașii cei cumpliți ai Domnului, umplându-se de mânie, l-au pârât și l-au dat spre judecată păgânilor. Deci, robul lui Hristos a fost adus la cercetare înaintea lui Silvan, care era pe atunci mai mare în Nicomidia.
Iar Silvan silea mult pe bătrân să se lepede de Hristos și să se întoarcă la slujirea idolească. Dar el nu s-a supus nicidecum. Silvan, umplându-se de mânie, a poruncit să-l muncească în multe feluri: i-au sfărâmat fălcile, l-au bătut cu toiege fără de milă și l-au spânzurat cu capul în jos; apoi, după multe și cumplite munci, l-au aruncat în temniță.
Sfântul Luchilian a aflat în temniță patru tineri, aruncați acolo pentru credința în Hristos: pe Claudie, Ipatie, Pavel și Dionisie. Deci, bucurându-se de ei, vorbea cu dânșii despre Hristos Dumnezeu și îi întărea către nevoința mucenicească, ca să nu se teamă de vremelnicile munci pentru veșnica răsplătire din cer; să nu se înfricoșeze de moarte, pentru viața ce va să fie; nici să-și cruțe floarea tinereților lor pentru Hristos, Care le gătește în Împărăția Sa fericirea cea neîmbătrânitoare. Astfel toți împreună se rugau lui Dumnezeu ziua și noaptea și unul pe altul se mângâiau în nădejdea lui Hristos.
După câteva zile, Sfântul Luchilian a fost iarăși muncit împreună cu ceilalți tineri și aruncat cu dânșii într-un cuptor înroșit. Dar Atotputernicul Dumnezeu a revărsat peste dânșii mila Sa cea minunată, precum a făcut de demult celor trei tineri evrei, care au fost în cuptorul Babilonului, că și focul s-a prefăcut în răcorire și văpaia în rouă, apoi, vărsându-se de sus și o ploaie mare, a stins desăvârșit cuptorul; și astfel au ieșit nevătămați Sfântul Luchilian împreună cu cei trei tineri. O minune ca aceasta preaslăvită a lui Dumnezeu, păgânii cei orbiți cu necredința și cu răutatea, o socoteau a fi nu a puterii dumnezeiești, ci a fermecătoriei creștinești. Deci, nedreptul judecător a condamnat pe sfinții mucenici la moarte și i-a trimis în Vizantia, ca acolo să-și ia pedeapsa. Ajungând în Vizantia cei patru sfinți tineri, Claudie, Ipatie, Pavel și Dionisie, au fost tăiați cu sabia; iar pe Sfântul Luchilian l-au spânzurat pe cruce și, pătrunzându-l cu piroane peste tot trupul, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Cum că el a fost răstignit pe Cruce de iudei, se arată și în cântarea a treia a canonului, unde se vorbește aceasta în următorul stih: „Iuda a vândut de demult ucigașilor de Dumnezeu pe izbăvitorul Hristos, iar tu acum ai fost vândut tot de iudeii cei fărădelege”.
Împreună cu ei s-a numărat la cununa lor cea mucenicească și Sfânta fecioară Paula. Aceasta s-a născut din părinți credincioși și din tinerețe aprinzându-se cu inima spre dragostea lui Hristos, își păzea fecioria sa, pentru Mirele Cel fără de moarte. Astfel se sârguia ea să se afle vrednică în cămara cerească. Apoi, rămânând orfană de părinți și având averi îndestulate, înconjura temnițele și cerceta pe cei legați care pătimeau pentru Hristos, cumpărând cu aur pe străjeri pentru a intra în temniță la sfinți. Ea slujea robilor lui Hristos, dându-le toate cele trebuincioase din averile sale; celor chinuiți de foame și de sete le aducea hrană și băutură; celor dezbrăcați le dădea îmbrăcăminte; trupurile cele rănite ale mucenicilor și bubele cele cu puroaie le tămăduia, spălându-le, ștergându-le, punându-le plasture tămăduitoare, învelindu-le cu pânze curate și sărutându-le rănile lor primite pentru Hristos, îi ruga cu lacrimi să se roage lui Dumnezeu pentru dânsa ca să nu o lipsească de mila Sa.
Această mireasă aleasă a lui Hristos se ducea și la Sfântul Luchilian, care ședea cu cei trei tineri în temnița din Nicomidia și se îndulcea de învățăturile lui cele folositoare. Iar când sfântul se muncea împreună cu acei tineri, ea privea la nevoința lor și în taina inimii sale se ruga cu dinadinsul lui Hristos pentru dânșii, ca să întărească pe robii Săi și să le dea răbdare și ajutor, ca să poată răbda muncile până la sfârșit, pentru slava sfântului Său nume. Apoi, după ce se risipea mulțimea, ea se ducea la locul acela unde se munceau sfinții și aduna sângele lor cel vărsat pe pământ, și-l păzea la sine cu o mare sfințenie. Iar când ducea pe bătrân și pe cei patru tineri în Vizantia la moarte, ea îi urma slujindu-le.
După ce sfinții tineri au fost tăiați, această sfântă fecioară le-a adunat cinstitele lor trupuri și le-a îngropat cu bună cucernicie. Iar după sfârșitul Sfântului Luchilian și a tinerilor sfinți, s-a întors iarăși în Nicomidia, slujind cu dragoste sfinților mucenici. Deci, fiind cunoscută de păgâni că este creștină, au prins-o și au adus-o la judecată înaintea lui Silvan. Acolo, după multe momeli amăgitoare și îndemnuri îngrozitoare, comitul, văzând-o neînduplecată, a poruncit să o bată mult fără milă cu bețe și cu toiege; și, slăbind cu trupul, nu cu duhul, de rănile cele multe, i s-a arătat îngerul Domnului și a tămăduit-o. Deci, mucenița, câștigând sănătate trupească, s-a arătat mai îndrăzneață și mai vitează ca înainte. Atunci au bătut-o cu asprime peste gură, deoarece a ocărât cu cuvinte batjocoritoare pe muncitor.
După aceasta au aruncat-o în temniță și, scoțând-o iar la cercetare, au aruncat-o într-un cuptor foarte ars, dar a ieșit din cuptor fără de vătămări; de vreme ce și la ea, ca și la cei mai dinainte sfinți mucenici, puterea lui Dumnezeu a răcorit tăria focului, ca să nu se atingă văpaia cea arzătoare de mireasa lui Hristos. După toate acestea, muncitorul a osândit-o la moarte și a trimis-o la Vizantia ca acolo să-și ia pedeapsa, unde s-a sfârșit și Sfântul Luchilian cu acei tineri.
Când a ajuns mucenița lui Hristos la locul acela, unde Luchilian a suferit pentru Hristos moarte pe cruce, a mulțumit lui Dumnezeu Cel ce a învrednicit-o de cununa mucenicească și de împărtășirea cu sfinții.
Apoi, rugându-se Domnului cu dinadinsul, și-a plecat cu bucurie feciorescul său cap sub sabie și, tăindu-i-se, a trecut de la cele de jos la cele de sus. Astfel a intrat în cămara cea cerească, întru bucuria Domnului său, încununându-se de preaiubitul său Mire, Domnul nostru Iisus Hristos, cu îndoită cunună, a fecioriei și a muceniciei.
Sfântul Sfințitul Mucenic Luchian și cei împreună cu dânsul
A pomeni preaslăvitele nevoințe și biruințe ale mucenicilor asupra diavolului și asupra slujitorilor lui și pătimirile nevoitorilor lui Hristos, nu este nimic alta decât numai a vesti slava lui Hristos Dumnezeul nostru și puterea Lui întru bunii nevoitori mucenici, care au pătimit pentru a propovădui slava preasfântului Său nume. Căci numai singur Hristos între toți a fost biruitor, precum a zis: Îndrăzniți, că Eu am biruit lumea! El singur S-a luptat întâi cu vrăjmașul pentru toți; iar sfinții mucenici cei ce pătimesc după Dânsul, fiind mădulare ale Lui, împlinesc în trupul lor după cuvântul Apostolului lipsirea scârbelor lui Hristos. Deci, pe cât mucenicii se nevoiesc pentru preasfânt numele Lui și mor nebiruiți, pe atât se propovăduiește mai mult întru ei Hristos; pentru că El pătimește întru ei ca în mădularele Sale; întru ei arată dănțuirea Sa asupra vrăjmașilor și Se preamărește.
El preamărește împreună cu Sine și mădularele Sale, care pătimesc pentru Dânsul, adică pe sfinții mucenici, care pe atât îi sunt Lui mai aproape decât toți în slavă, pe cât I-au fost următori lui Hristos în pătimiri.
Deci, se cade ca și de la noi, ostașii cei buni ai lui Hristos, să se fericească cu slavă și cu laude, cu ale căror învățături și cu chipul nevoințelor celor vitejești, în toată lumea cea de sub soare strălucește Biserica lui Hristos. Iar ei singuri se odihnesc sub altar întru fericita viață, îmbrăcați cu haină albă, roșiți cu sângele lor cel adevărat și spălați cu sângele lui Hristos. Din ceata acestora a fost și Sfântul Luchian, pe care, prin singură scăldătoarea Sfântului Botez, l-a luminat dumnezeiescul dar; și îndată se putea vedea întru el, că era să fie mare și preamărit între oameni, deoarece a fost numit de părinții săi cei după trup Luchie. El își trăgea seminția sa de la marele antipat Luchie, moștenind și numele aceluia.
După aceea, cu darul Sfântului Duh și după obiceiul sfinților părinți, acel nume al său s-a schimbat din botez, spre mai bine. Pentru că cel ce era numit de părinți Luchie, adică strălucitor prin înmulțirea într-însul a darurilor dumnezeiești, a câștigat cel mai desăvârșit nume, numindu-se Luchian, care se tâlcuiește arătător de lumină, de unde se arăta că, în lumina darului cel nou, avea să fie și lumina lumii întru Domnul. El era de neam roman foarte cinstit și s-a făcut mai cinstit din a doua naștere, cea creștinească, pentru că s-a aflat a fi fiu al veșnicului Împărat. Era iscusit în înțelepciune, învățând limba grecească și latinească, dar mai înțelept s-a arătat în învățăturile Sfântului Apostol Petru; pentru că de acela s-a lipit, i-a fost ucenic și s-a adăpat de la el cu cereasca înțelepciune. El a mai deprins de la dânsul și obiceiurile și ostenelile apostolești; fiindcă, după sfârșitul cel mucenicesc al Sfântului Apostol Petru, a străbătut multe locuri prin Italia, semănând sămânța cuvintelor lui Dumnezeu.
Sfântul Luchian, după ce s-a făcut desăvârșit în înțelepciunea lui Dumnezeu, în acea vreme a venit în Roma Sfântul Dionisie Areopagitul, povățuit de Dumnezeu, ca să cerceteze în legături pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel; însă nu i-a mai găsit între cei vii.
În vremea aceea era episcop al Romei fericitul Climent, primul episcop al Romei, care a primit cu dragoste și cu cinste pe Dionisie pentru sfințenia sa și pentru duhovniceasca dragoste întru Hristos, care a fost mai înainte între dânșii multă vreme. Deci, zăbovind la dânsul câtăva vreme, s-au bucurat unul de altul și s-au îndulcit de vorbiri folositoare de suflet, întărindu-se unul pe altul nu numai prin cuvinte, dar și prin chipurile cele îmbunătățite.
Într-o vreme, fericitul Climent, umplându-se de Duhul Sfânt, a zis: „Vezi, o, Dionisie, iubitul meu frate, cât este de frumos secerișul în semănăturile Domnului; iar lucrători sunt puțini în cuvintele propovăduirii lui Dumnezeu. Dar, de vreme ce tu ești bine deprins în dreapta credință și desăvârșit în toate bunătățile legii creștinești, te rog, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, vino de acum în părțile Apusului și, ca un bun ostaș al Lui, să te lupți împotriva vrăjmașilor Domnului nostru și să-i biruiești cu puterea lui Dumnezeu, Cel ce te întărește”.
Sfântul Dionisie, învoindu-se la aceasta cu osârdie, fericitul Climent a început a căuta pe alții de ajutor și împreună slujitori dreptcredincioși și înțelepți, care străluceau cu viața și cu sfințenia. Între aceștia a ales și pe Sfântul Luchian, pe care l-au pus episcop, iar Sfântul Dionisie l-a întovărășit, ca să-i fie lui împreună călător și împreună nevoitor la propovăduirea cuvântului întru Sfântul Duh, iar celorlalți părinți, învățător și povățuitor. Astfel rânduind fericitul Climent, îi întărea cu cuvinte iubite, zicându-le: „Mergeți, preaiubiții mei frați! Mergeți, ostașii lui Hristos cei nebiruiți și, precum Domnul a fost împreună cu sfinții părinții noștri apostoli și cu ai lor nevoitori, tot astfel să fie și cu voi cei ce propovăduiți numele Lui cel sfânt; pentru că voi mult și nemăsurat număr de popor din neamuri veți căuta Domnului și-l veți aduce în ograda Lui”. Astfel vorbind Sfântul Climent cu ei și sărutându-i și binecuvântându-i cu dragoste, i-a trimis cu pace; iar ei împreună s-au dus, propovăduind pe Hristos mai întâi prin toată Italia.
Apropiindu-se ei de cetatea Tichina, la un loc ce se numea Parma, fericitul Luchian propovăduia cuvântul lui Dumnezeu la poporul acela, întorcându-l de la deșarta închinare de idoli. Însă poporul locului aceluia, fiind necredincios și preamult slujitor de idoli, nu lua aminte la buna vestire a cuvântului lui Dumnezeu. Pentru aceasta, îndată au prins pe Sfântul Luchian singur și, batjocorindu-l, l-au aruncat în temnița poporului, în care fericitul intrând cânta cu mare veselie astfel: Povățuiește-mă, Doamne, în calea Ta și voi merge în adevărul Tău. Apoi zicea: Săvârșește pașii mei întru cărările Tale, ca să nu se clătească picioarele mele.
Astfel, bucurându-se întru Domnul, sfântul bărbat petrecea în acea temniță, ca sub acoperământul aripilor celor dumnezeiești și, punându-se pe sine cu totul în nădejdea apărării lui Hristos, se ruga Domnului, zicând: „Scoate, Doamne, din temniță sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău. Pe mine mă așteaptă cei ce au să fie drepți, ca prin mine, Hristoase, Mântuitorul lumii, să se întoarcă la Tine din neamuri acei care sunt rânduiți mai înainte spre viața veșnică”.
Când sfântul săvârșea din toată inima aceste rugăciuni și pe cele asemenea cu acestea, îndată rugăciunea lui s-a auzit la cer și Domnul a luat aminte; pentru că se ruga, ca să nu rămână lipsit de ai săi pe cale, cu care dorea să meargă împreună la pătimire și să ajungă unde era trimis. El se ruga de aceasta și se temea ca să nu moară pentru Domnul său, ostașul cel preaales al lui Hristos, până ce mai întâi nu va înmulți Domnului rodul cel duhovnicesc și astfel, după un bun seceriș cu spor, să poată lua cununa cea mucenicească și plata ostenelilor sale, împreună cu tovarășii săi.
Deci, îndată i s-a trimis lui dumnezeiescul ajutor, pentru că erau acolo niște creștini, care, înștiințându-se ce s-a întâmplat acelui sfânt bărbat, au mers noaptea la temniță, pentru dragostea lui Hristos, și l-au scos din legături; și astfel l-au făcut să meargă în libertate, împreună cu sfinții lui însoțitori.
Deci, povățuindu-se de Domnul, a mers cu bună sporire în slăvita cetate Tichina, din părțile Italiei, care se numea și Papia. Acolo s-a odihnit puțin după osteneli, însă n-a încetat înmulțind slava lui Dumnezeu, nici a slăbit propovăduind în diferite locuri cuvântul lui Hristos; încât puteai să vezi în ei împlinirea cuvintelor celor proorocești: Cât sunt de frumoase picioarele celor ce binevestesc pacea și ale celor ce binevestesc cele bune… Este cu neputință a spune, cât de multe mii de oameni, în puțină vreme s-au întors la Hristos, în urma buneivestiri a cuvântului mântuirii; de vreme ce atâta le ajuta puterea lui Dumnezeu, încât celor ce căutau spre ei li se părea că privesc niște cetățeni cerești. Ei străluceau în mijlocul tuturor prin semne și minuni, luminând sufletele aleșilor lui Dumnezeu.
Deci, ieșind în părțile Italiei, au ajuns la malul mării și, urcându-se în corabie, au plecat unde îi povățuia Sfântul Duh, ajungând cu bucurie la malul cetății Arelatiei. Ieșind din corabie au fost primiți de locuitorii cetății aceleia cu cinste și cu dragoste și, odihnindu-se puțin, au început, după asemănarea Sfinților Apostoli, a-și alege țările spre propovăduirea Cuvântului. Deci, Sfântul Marchelin cu câțiva frați, s-a dus în Spania. Fericitul Saturnin s-a dus în Galia, ca, prin propovăduirea Evangheliei lui Hristos, pretutindeni să se poată lărgi și înmulți între neamuri Biserica lui Dumnezeu, până la oceanul Britaniei. Sfântul Dionisie, cu fericitul Luchian și cu ceilalți, au mers până la hotarele Parisului. De acolo, Sfântul Luchian cu Maxim preotul și cu Iulian diaconul, au plecat la propovăduire spre Belgia. Acolo, binevestind numele Domnului, biruia puterile vrăjmașului și întărea Biserica lui Hristos.
Deci, fiind plin și adăpat de darul Sfântului Duh, povățuia poporul spre mântuire, nu numai cu chipul vieții celei îmbunătățite, dar și cu cuvintele; către aceasta avea putere, dată lui de la Dumnezeu, a face minuni și a tămădui bolile și neputințele între oameni. El avea atât de mare putere împotriva diavolilor, încât aceia, numai auzind porunca lui, îndată fugeau din oamenii pe care îi chinuiau.
Astfel, propovăduind neîncetat pe Hristos ziua și noaptea, se îndeletnicea în rugăciuni, în privegheri, în postirile cele din toate zilele, în înfrânare și în toată omorârea trupului. El se chinuia în toate zilele, după cuvântul apostolului, punându-se înainte pe sine jertfă vie, sfântă și bineplăcută lui Dumnezeu. Hrana lui din toate zilele nu era alta, decât numai o bucățică mică de pâine și verdețuri, iar ca băutură avea apa. Pe el îl sătura puterea lui Dumnezeu și încheieturile lui cele ostenite, le întărea darul lui Hristos. El dorea atât de mult cununa mucenicească, încât acum se vedea ca un mort pentru lume.
Crucea sa o purta totdeauna, urmând Domnului nostru Iisus Hristos; știind cu dreptate că muncirea este îndoită, una în ascuns iar alta arătată; deci, mai întâi se muncea în taină pentru omorârea trupului său, deși era știută înfrânarea lui, până a intra el în nevoința mucenicească cea arătată, și a se încununa cu cununa cea nevestejită a Domnului. Deci, el era obosit prin omorârea trupului, împodobit prin răbdare, întărit în minunata smerenie și plin de bătrânețe.
Astfel, a venit într-atâta săvârșire de fapte bune încât, petrecând cu trupul pe pământ, se socotea cu duhul împreună în cer. De aici i se făcea lui aceea, că totdeauna se vedea cu fața luminată și iubită, liniștit cu mintea, fiind împodobit cu minunată căruntețe și tot chipul lui era de înger pământesc și de om ceresc.
După ce s-a lățit prin toate părțile acelea vestea despre el, popoarele veneau la dânsul, dorind să se boteze, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, iar pe idolii pe care îi vedea, îi sfărâma. Dar diavolul cel vrăjmaș și viclean, văzându-se batjocorit de aceia pe care Hristos îi făcea robii Săi, a întors toate meșteșugirile și vicleșugurile lui spre stricarea Sfintei Biserici a lui Dumnezeu și a îndemnat pe Domițian, care după Nero, fiul pierzării, a ridicat a doua prigonire contra creștinilor și l-a pornit, spre atâta mânie și urâciune, încât a poruncit ca pe toți creștinii ce se aflau în stăpânirea împărăției Romei, ori să-i silească să jertfească idolilor celor ciopliți, ori să-i ucidă cu multe feluri de munci.
Deci, prin toată stăpânirea împărăției lui Domițian, prin cetăți și prin sate, a trimis păgâneasca poruncă, ca toți cei mai mari peste popor să silească pe creștini la închinare de idoli și la jertfă; iar pe cei ce nu se vor supune, să-i piardă cu felurite munci. Astfel s-au trimis împotriva numelui lui Hristos prigonitori în Galia, ca să caute ostașii Lui; dar mai ales pe aceia care veniseră acolo de la Roma, pentru că se înmulțise prea mult slava și, împreună cu aceia, să piardă numele lui Hristos din Galia. Trei erau prigonitorii trimiși acolo și ale căror nume sunt acestea: Latrin, Arie și Antor.
Acelora li s-a poruncit deosebit să caute pe Sfântul Luchian, robul lui Dumnezeu și, prinzându-l, să-l aducă la judecată înaintea Cezarului, ori să-l ucidă cu sabia, de nu va voi să jertfească idolilor.
Cutreierând ei cetățile și satele Galiei, nicidecum nu puteau să afle pe cel căutat. Apoi a venit înștiințare, cum că dumnezeiescul bărbat Luchian, propovăduind Evanghelia împărăției celei veșnice, luminează poporul Belgiei. Auzind ei aceasta, s-au aprins de iuțime și mânie și s-au dus acolo. Dar nu ajunseseră ei încă acolo și Sfântul Luchian a fost înștiințat de venirea lor, de către Sfântul Duh.
Pentru aceasta, el a mers în acel loc, unde învăța pe popor cuvintele vieții și cu dânsul era o mulțime de oameni, care acum, prin propovăduirea lui, s-au întors la Hristos. Sfântul Luchian îi sfătuia pe ei cu atâta osârdie, pe cât erau nădăjduiți spre slava răsplătirii veșnicei fericiri, zicându-le: „Iată, fraților și fiilor, cei iubiți în Hristos, acum Domnul meu Iisus Hristos vrea să-mi dea rodul ostenelilor mele și plata cea făgăduită mai înainte. Deci, preaiubiților, petreceți tari și nemișcați în credința lui Hristos; pentru că eu acum, fiind bătrân și obosit, mă bucur de cununa mucenicească și mă sârguiesc a mă duce de la voi către Domnul; dar voi să petreceți întru dumnezeiescul Dar, pe care l-ați primit. Să nu vă întoarcă pe voi de la credința lui Hristos frica chinuitorilor, să nu vă înfricoșeze îngrozirile, să nu vă ispitească momelile, nici să vă rupă făgăduințele prin cinstiri și bogății; ci să vă îndulciți întru bucuria vieții veșnice ce va să fie, unde vi s-au gătit răsplătirile cele negrăite, la care și eu mă sârguiesc cu bună nădejde; pentru aceea, de mânia prigonitorilor nu mă înspăimânt”.
Zicând el acestea, și-a ridicat ochii spre cer și a mulțumit lui Dumnezeu înaintea tuturor, că vrea să-l învrednicească pe el părții sfinților mucenici și să-l despartă de tovarășii săi și se ruga: „Mulțumesc Ție, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui viu, Care m-ai însoțit pe mine până la sfârșit, cu fericitul Dionisie și cu ai lui nevoitori, asemănându-mă întru osteneală cu ei. Deci, mă rog Ție, ca să mă rânduiești întru împărăția cea cerească, împreună cu ei”. Zicând acestea, a ieșit din țara care se numea Belgia, nu fugind de frica muncilor, ci după porunca Domnului, care poruncește a fugi de prigonitori ca să dea chip turmei sale. Călătorind el cu fericiții săi împreună pătimitori, Maxian presbiterul și cu Iulian diaconul nu înceta pe cale cu vorbele cele folositoare de suflet și cu rugăciuni, până ce a ajuns în vârful muntelui, care este aproape de râul ce se numește Tar, ce curge dinspre apus, departe de cetate ca de trei stadii. După ce au ajuns acolo, stând ca o cetate deasupra muntelui, ce nu putea să se ascundă, deoarece și muntele stătea prea frumos deasupra râului și se vedea de toți de departe. Deci, fericitul, stând acolo cu tărie, a gândit să aștepte cununa mucenicească.
Ajungând la cetate muncitorii cei pomeniți mai sus, după ce n-au aflat într-însa pe Sfântul Luchian, au început a întreba unde s-a dus. Și li s-a spus că învață poporul nu departe de cetate. Ei, alergând cu caii lor cei iuți, au ajuns la acel munte, unde era omul lui Dumnezeu cu poporul și cu ucenicii săi. Mai întâi au prins pe sfinții slujitori ai lui Hristos Dumnezeu, Maxian și Iulian, ca, prin muncile și prin moartea lor, să îngrozească pe Sfântul Luchian și să-l aducă spre cinstirea idolilor. Deci, prinzând pe mucenici, le poruncea cu îngrozire să jertfească idolilor, înfricoșându-i: „De nu veți jertfi zeilor noștri celor fără de moarte, îndată veți fi pedepsiți de noi cu sabia”. Iar ei, fiind tari în credință, răspundeau cu îndrăzneală: „Niciodată nu ne vom închina idolilor, fiindcă sunt deșerți și făcuți de mâini omenești. Noi am cunoscut pe Unul, adevăratul Domn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, pentru a Cărui credință suntem gata a muri”.
Auzind păgânii aceasta, îndată i-au ucis cu sabia înaintea Sfântului Luchian. Astfel acei sfinți au luat de la Domnul cununile cele făgăduite și s-au numărat în ceata sfinților mucenici. Pentru săvârșirea acelora, Sfântul Luchian, veselindu-se și slăvind pe Dumnezeu, a zis înaintea tuturor: „Mă bucur și mă veselesc întru Tine, Doamne, Dumnezeul meu, că pe fiii mei îi văd că au mers mai înainte de mine spre buna Ta slavă”. Atunci Latrin, Arie și Antor, au zis cu mânie, cu iuțime și cu asprime către fericitul Luchian: „Tu ești acela, care grăiești poporului cu farmece și îl îndemni să nu se supună poruncii nebiruitului Cezar și senatului a toată Roma și să nu jertfească zeilor celor fără de moarte, jertfe bine primite?”
Dar fericitul Luchian le-a răspuns: „Eu nu sunt fermecător, ci rob al lui Iisus Hristos, Care nu ne-a învățat vrăji, ci dumnezeiasca înțelepciune. Prin aceea arăt poporului lui Dumnezeu calea cea adevărată și-l învăț cum să urmeze Domnului nostru Iisus Hristos, fără de împiedicare. Domnul nostru S-a pogorât din cer pe pământ, ca să răscumpere zidirea Sa din robia vrăjmașului cu preacurat sângele Său, iar mai ales ca să întoarcă diavoleasca închinăciune; iar cei ce sunt aduși din întunericul necredinței la lumina cea adevărată, aceia să câștige mântuire; deoarece este cu dreptate ca Aceluia să-și plece cerbicia inimii, Care a binevoit a Se răstigni și a muri pentru mântuirea tuturor”.
Aceia au zis: „Cum mărturisești tu, că este Dumnezeu Acela, de Care zici nu numai că este mort, dar și răstignit?” Sfântul Luchian le-a răspuns: „Măcar că necredința voastră nu este vrednică să audă tainele cerescului Împărat; dar, pentru mulțimea credincioșilor care stau aici de față, voi spune ceva pe scurt: „Dumnezeul cel adevărat, Fiul adevăratului Dumnezeu, Care a fost mai înainte de veci pururea cu Tatăl, Acela voind, la sfârșitul veacurilor, să înnoiască neamul omenesc cel învechit pentru călcarea de poruncă a lui Adam, a binevoit a Se naște fără de stricăciune și nespus din Preacurata Fecioară, ca să fie Dumnezeu adevărat și Om adevărat, într-o singură față a firii celei îndoite, unul Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Și Cel ce era fără de patimă cu dumnezeirea, pururea fiind cu Tatăl, Acela a fost văzut și supus pentru noi patimilor, celor după firea omenească. Deci, S-a făcut ascultător lui Dumnezeu Tatăl, pentru răscumpărarea noastră, până la moarte pe cruce. De n-ar fi voit Fiul lui Dumnezeu să Se facă fiu al omului, și de nu S-ar fi îmbrăcat în chipul cel muritor, apoi nici neamul omenesc n-ar fi câștigat iertare de la Dumnezeu și nici muritorii nu s-ar fi îmbrăcat în nemurire””.
Fericitul Luchian, zicând unele ca acestea, chinuitorii s-au umplut și mai mult de mânie și au zis: „Acum ai ajuns la adânci bătrâneți și prin urmare este vremea să încetezi cu vorba copilărească și deșartă. Dar de vreme ce te amăgește o deșărtăciune mare și te înnebunește multa grăire covârșitoare, pentru aceea îndrăznești a merge la moarte fără nici o îndoială, neînspăimântându-te de nimic. Noi îți spunem adevărul: de nu te vei pocăi degrabă, de nu vei părăsi o nebunie și îndrăzneală ca aceasta și de nu vei jertfi zeilor celor fără de moarte jertfe bine primite, îndată bătrânețile tale le vom da fără de cruțare la cumplite munci!”
Apoi, șezând chinuitorii, au început a-l întreba cu cuvinte îngrozitoare, zicându-i: „Să ne spui degrabă numele și neamul tău”. Ostașul lui Hristos le-a răspuns: „De părinții mei am fost numit Luchie și din Sfântul Botez, prin care m-am născut din nou spre viața veșnică întru Hristos, sunt numit Luchian, iar de neam sunt roman, care nume este cinstit în toată lumea. Dar eu nu mă laud cu aceea că sunt roman, ci cu aceasta că sunt rob al Domnului meu Iisus Hristos pe care lucru voi îl puteți vedea în mine; de vreme ce viața și slava nu-mi este alta, decât numai Domnul meu Iisus Hristos și pentru Dânsul doresc a muri”.
Atunci muncitorii au zis: „Este tot ceea ce am zis, că ești vrăjitor și înșelător al acelora care te ascultă și mai ales te arăți a fi și mândru; fiindcă nu încetezi a le grăi pe toate fără de rușine și nu cruți nici bătrânețile tale cele obosite. De ești roman, atunci pentru ce te-ai depărtat fără de minte de cinstirea zeilor Romei, pe care cezarul îi cinstește cu tot neamul și cărora toată lumea se închină. Sfântul Luchian a răspuns: „Întru Hristos în Care m-am botezat și pe Care L-am cunoscut că este Dumnezeu adevărat, cu darul Lui m-am lepădat, prin credință, nu numai de diavoli și de idoli, dar și de toate lucrurile lor. Iar ceea ce grăiesc și mărturisesc pentru Hristos, voi nu voiți nici a le auzi, nici a le pomeni, pentru că v-a orbit necredința voastră, atât pe voi cât și pe cezarul vostru, împreună cu tot sfatul lui, de la care s-a adus o poruncă ca aceasta: Ca noi oamenii, zidirea cea cuvântătoare, să aducem jertfe diavolilor și să ne plecăm înaintea idolilor celor necuvântători făcuți de mâini omenești”.
Dar Latrin, Arie și Antor, nesuferind să audă necinstirea zeilor lor și a cezarului, și-au pus mâinile pe Sfântul Luchian și, legându-l, l-au dat ostașilor. Aceia, întinzând pe mucenic la pământ, l-au bătut cumplit, fără de milă, cu bice. Dar ostașul lui Hristos, în acea muncire, nici nu se temea de durere, nici nu se înfricoșa de îngrozire, ci petrecea tare în credința lui Hristos. Mădularele cele slăbite de bătrânețe și cele rănite le întărea cu duhul, încât, atât cu fața cât și cu mintea neschimbată, nu înceta a mărturisi numele lui Hristos, zicând în gura mare: „Pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu voi înceta niciodată de a-L lăuda cu inima, cu mintea și cu buzele””.
Atunci chinuitorii, mâniindu-se și mai mult, au poruncit să-l ucidă cu sabia; deci, unul din ostași, scoțându-și sabia și lovind în grumazul său cel sfânt, ce era gătit spre tăiere, i-a tăiat prea-cinstitul lui cap. Iar pe când sfântul lui trup zăcea fără de suflet și încă se mișca, atunci toți, chiar și ucigașii, au văzut venind din cer peste dânsul o lumină mare și, împreună cu lumina, s-a auzit un glas de sus, zicând: „Bucură-te, Luchiane, rob ales, care nu te-ai înfricoșat a-ți vărsa sângele pentru Mine! Vino de primește-ți cununa, care ți s-a făgăduit mai înainte și te sălășluiește în ceruri împreună cu sfinții! Vino de moștenește cu îngerii locașul slavei celei veșnice, gătit ție!”
Acest glas s-a făcut auzit nu pentru sfânt, care totdeauna era încredințat de răsplătirea cea făgăduită lui de la Dumnezeu, ci pentru poporul ce stătea împrejur, ca să se întărească și mai mult în dreapta credință cea întru Domnul nostru Iisus Hristos, care se propovăduise mult prin Luchian. Aceasta s-a făcut într-o zi de sâmbătă, în muntele ce s-a zis mai înainte, care era departe de cetate, ca la trei stadii. Poporul, auzind și văzând aceasta, cei ce credeau și cei ce nu credeau, toți au fost cuprinși de mare frică; unii au fugit de acolo, iar alții se minunau cu bucurie văzându-se liberi de cursele diavolului; însă, neputând să vadă strălucirea luminii ce se arătase, s-au depărtat puțin de la locul acela.
Deci, trupul cel mort al sfântului, luând, cu minune de la Dumnezeu, oarecare putere de mișcare, s-a ridicat de la pământ și a stat pe picioare; apoi, luând cu mâinile preacinstitul său cap ce era tăiat, a mers, fiind purtat de darul Sfântului Duh care petrecea într-însul și, împreună cu ajutorul îngeresc, a început a merge cu pași repezi ca un om viu cu trupul, purtând pe mâini capul său cel sfânt, precum a făcut aceasta și prietenul său, Sfântul Dionisie, în cetatea Parisului. Deci, mergând cale ca de trei stadii și trecându-l peste râul Tar, cel mai sus zis, a ajuns la locul pe care omul lui Dumnezeu și l-a ales pentru îngropare, și acolo, culcându-se pe pământ, s-a odihnit în Domnul cu pace.
Poporul cel dreptcredincios, care era întors către Hristos prin muceniceasca propovăduire, a mers și a uns cu aromate sfântul lui trup și, învelindu-l cu pânze curate, l-a îngropat cu multă cinste, nu fără aflare îngerească de față; căci, pe când se punea în mormânt acel sfânt trup, mirosea, afară de cele pământești aromate, o altă mireasmă mai minunată și mai negrăită. Atunci toți cei ce erau acolo se minunau și ziceau unul către altul: „Ce este aceasta?” Apoi toți au zis: „Slavă, Hristoase, că ne-ai învrednicit pe noi, a mirosi o bună mireasmă ca aceasta pe care nasul nostru niciodată nu a mirosit-o! Slavă Ție, Hristoase Mântuitorule, că prin acea bună mirosire, ne-am îndulcit, încât ni se pare, că de acum nu ne vom lipsi de nici un bine!”
Deci, cu cât grăiau ei aceasta, cu atât mai mult li se dădea lor mirosirea cea dumnezeiască și dintr-aceasta cunoșteau toți că se află de față puterea sfinților îngeri, care, de la începutul pătimirii mucenicului, au fost nedepărtați de dânsul până la moartea și îngroparea lui. Astfel, dreptcredincioșii îngropători, săvârșind cinstita îngropare, s-au închinat până la pământ, strigând cu inimi zdrobite și zicând: „Credem în Tine, Iisuse Hristoase, că ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Care, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, împărățești în ceruri, precum am auzit cu urechile noastre de la Sfântul Tău Mucenic Luchian și astfel ne-am învățat a crede cu inima”.
Deci, mulțimea poporului de prin cetățile și satele cele de primprejur, care venise acolo să privească, văzând unele ca acestea, asemenea și cei mai de pe urmă, auzindu-le de la cei ce le văzuseră, s-au umilit cu inimile lor și dintr-acea zi au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca la cinci sute de suflete. Iar, mai înainte, prin învățătura Sfântului Luchian, s-au întors la Hristos în partea aceea, ca la treizeci de mii de suflete din amândouă părțile și de toate vârstele. Aceia, sfărâmând idolii, au mărturisit pe Dumnezeu Tatăl nenăscut, pe Fiul Cel Unul născut, și pe Sfântul Duh, Unul și Adevăratul Dumnezeu în Treime!
După aceea, unii dintre dânșii au zidit cu osârdie deasupra mormântului mucenicului o biserică spre slava lui Dumnezeu și în cinstea Sfântului Luchian, plăcutul Lui. Iar trupurile Sfinților Mucenici Marian și Iulian, în munte unde au fost uciși, acolo au fost și îngropate. Mai pe urmă, trupurile lor au fost aduse de creștinii cei ce se înmulțiseră acolo și au fost puse împreună cu trupul fericitului Luchian. Deci, multe bunătăți se dădea de la Domnul nostru Iisus Hristos, celor ce se rugau acolo, prin mijlocirea sfinților lui mucenici. Deci, precum una le-a fost credința, una dragostea și una mărturisirea întru pătimiri, tot așa și noi credem, că una le-a fost viețuirea lor împreună, întru veșnica fericire și moștenirea Împărăției celei veșnice. Deci, mulțumim Ziditorului nostru că mărturisitorii Lui, cei trei la număr, mărturisind Sfânta Treime, s-au săvârșit prin mucenicie.
Pe aceia îi cinstim, știind că de la dânșii se dau orbilor vedere, șchiopilor umblet, izbăvire de diavoli și multe tămăduiri de diferite boli, prin rugăciunile lor cele sfinte și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea și slava în veci. Amin.