Sinaxar 30 mai
📑 Cuprins:
- Cuviosul Isachie Mărturisitorul, egumenul mănăstirii Dalmația
- Sf. Mc. Natalie, care de sabie s-a săvârșit
- Cuv. Varlaam, care cu pace s-a săvârșit
- Sf. Mc. Romano și Teletie, care de sabie s-au săvârșit
- Sf. Mc. Evplu, care s-a săvârșit fiind înfașurat în piele de bou și pus în arsura soarelui
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Cuviosul Isachie Mărturisitorul, egumenul mănăstirii Dalmația
După aflarea cinstitei și de viață făcătoare Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos și după împărăția marelui Constantin, a pătruns în Biserica lui Hristos tulburarea și eresul lui Arie. Adică, balaurul cel mult pestriț, vrăjmașul cel cu multe capete și cel de-a pururea al neamului creștinesc, dar mai ales urâtor al lui Hristos, Mântuitorul nostru și vrăjmaș al sfintei credințe.
Tulburarea și eresul acela, fiind băgat în Biserica lui Dumnezeu, prin vicleșugul său cel cu rea meșteșugire, a îndemnat pe Valent păgânul și nelegiuitul împărat, ca să apere și să lățească eresul lui Arie. Deci, acel împărat a ridicat prigonire contra celor dreptcredincioși și a poruncit să închidă sfintele biserici, ca să nu se săvârșească obișnuitele jertfe dumnezeiești. Pe altele le-a prefăcut în grajduri de cai, iar pe altele le-a dărâmat până în temelie. El a lungit acea răutate multă vreme, încât le era mare tânguire și plângere robilor lui Hristos, care se rugau lui Dumnezeu ziua și noaptea ca să se milostivească spre Sfânta Sa Biserică și să facă judecată dreaptă și izbândire împăratului cel nedrept.
În acea vreme era precum a fost în zilele Apostolilor, când împăratul Irod și-a pus mâinile, ca să facă rău unora ce erau din Biserică. După câțiva ani, Dumnezeu a ridicat cu duhul pe robul Său, monahul Isachie, precum odinioară a ridicat pe Proorocul Daniil, spre apărarea nevinovatei Susana. Fericitul Isachie a fost mai întâi în pustia răsăritului, urmând Sfântului Prooroc Ilie și petrecând viața asemenea cu îngerii. El, auzind de prigonirea arienilor, care o făcea asupra Bisericii și de împăratul care ajuta acelor eretici, i s-a făcut jale foarte mare de aceasta. Deci, lăsând pustia, a venit în Constantinopol, întărind pe credincioși în buna credință. Astfel, cuvântul lui era ca o lumină aprinsă, duhul lui Dumnezeu se odihnea peste dânsul și darul cel ceresc îl umbrea.
Văzând el necazul ce se făcea credincioșilor de către necredinciosul împărat și de către cei de un gând cu el, se ruga lui Dumnezeu, ca din înălțimea scaunului Său cel sfânt, să caute spre cei necăjiți pe nedrept și să arate milostivirea Sa spre dânșii, iar mândria făcătorilor de rău s-o smerească. Atunci, același Dumnezeu, care a auzit odinioară pe plăcutul Său, Moise, ce se ruga pentru poporul cel chinuit de Faraon, Acela a auzit și pe robul Său Isachie și a ridicat contra păgânului împărat Valent năvălirea barbarilor. În acea vreme, barbarii cei ce petreceau peste Dunăre, adunând putere mare de oaste, au pornit cu război contra grecilor. Deci, năvălind cu acea putere, au supus Tracia și astfel se apropiau de Constantinopol. Pentru aceea, împăratul Valent a fost nevoit să-și adune ostașii săi și să iasă întru întâmpinarea vrăjmașilor. Dar i s-a întâmplat ceea ce se întâmplase odinioară lui Saul, împăratul lui Israel, care era vrăjmașul lui David. Adică, Saul nu s-a întors de la război, după proorocia Sfântului Samuil, căci a mâniat pe Domnul Dumnezeu.
Deci, Valent, ieșind din Constantinopol cu oștile sale, fericitul Isachie i-a ieșit în cale și a strigat cu glas mare, zicând: „Împărate, deschide bisericile celor dreptcredincioși, căci Dumnezeu îți va îndrepta bine calea înaintea ta”. Împăratul nu i-a răspuns, ci, defăimându-l ca pe un prost și fără de minte și nesocotindu-i cuvintele întru nimic, s-a dus în calea sa. A doua zi, fericitul stareț, ieșind înaintea împăratului, a grăit către el: „O, împărate, deschide bisericile celor dreptcredincioși și-ți va fi războiul cu izbândă, pentru că vei birui pe vrăjmași și te vei întoarce sănătos și cu pace!”
Împăratul, socotind acele cuvinte ale lui: „Te vei întoarce sănătos și cu pace…”, voia să deschidă bisericile cele închise și să le dea celor dreptcredincioși; dar pentru aceasta a început a se sfătui cu sfetnicii săi. Însă, un voievod oarecare, fiind din credința cea rea a arienilor, a sfătuit pe împărat, să nu asculte pe monahul acela, ci să-l gonească cu necinste. Atunci împăratul a ocărât pe stareț, l-a gonit de la el cu batjocură și cu bătăi și a plecat mai departe în calea sa.
A treia zi, cuviosul stareț iar a întâmpinat pe împărat și apucând de frâu calul pe care era călare, a început a-l ruga mai cu osârdie și a-l sfătui să deschidă bisericile, îngrozindu-l cu răzbunarea lui Dumnezeu, de nu va face ceea ce îi cere. Deci, întâmplându-se acolo o râpă adâncă, cu spini cumpliți și cu o baltă de noroi, în care, și o fiară dacă ar fi căzut, nu ar fi putut să mai iasă de acolo, ci s-ar fi afundat cu totul și ar fi murit, împăratul a poruncit să arunce pe monah în acea râpă, ca să moară acolo și s-a dus în calea care era înaintea lui. Iar Sfântul Isachie, fiind aruncat în spini și în baltă, s-a păzit de dreapta lui Dumnezeu și a rămas fără de vătămare, de vreme ce spinii nici nu l-au rănit, nici balta nu l-a înecat, ci zăcea în mijlocul bălții, între spini, ca pe un așternut moale în mijlocul florilor, binecuvântând și cântând Domnului, până ce cu porunca lui Dumnezeu, arătându-i-se trei bărbați purtători de lumină, l-au ridicat din baltă și l-au scos întreg și sănătos din râpa aceea și, punându-l pe uscat, s-au făcut nevăzuți.
Atunci, Cuviosul Isachie a cunoscut că Domnul a trimis pe îngerii săi să-l scoată din prăpastia aceea și, căzând în genunchi, a dat mulțumire Mântuitorului său, ca Cel ce are purtare de grijă pentru robii Săi și nu părăsește pe cei ce se tem de El și nădăjduiesc spre ajutorul Lui. Deci, rugându-se și întărindu-se cu Duhul Sfânt, s-a sculat și, alergând degrabă pe altă cale, a ieșit înaintea împăratului și a stat înaintea lui. Văzându-l împăratul, s-a înspăimântat și s-a minunat de acea vedere. Atunci sfântul a zis cu îndrăzneală către dânsul: „Tu ai voit să mă omori în spini și în baltă, iar Domnul m-a păzit viu și prin sfinții Săi îngeri m-a scos din acea prăpastie. Deci, o, împărate, ascultă-mă și deschide bisericile celor dreptcredincioși, ca să biruiești pe vrăjmași și să te întorci cu biruință; iar de nu mă vei asculta, apoi nu te vei întoarce de la război, ci vei pieri acolo”.
Împăratul se minuna de îndrăzneala monahului și de fața lui cea minunată, însă nu l-a ascultat, de vreme ce inima lui era împietrită și dezlipită de Dumnezeu. Deci, a dat pe cuviosul la doi boieri, anume: Saturnin și Victor, cărora le-a poruncit să-l păzească în legături, zicând: „Să-mi țineți pe acest stareț bârfitor până ce mă voi întoarce, ca să-i dau răsplata cea vrednică, pentru îndrăzneala lui cea fără de rușine”.
Însă, Cuviosul Isachie, fiind plin de Duhul Sfânt și, umplându-se de mai multă râvnă – ca altă dată Sfântul Prooroc Miheia împotriva lui Ahav, împăratul lui Israel – a strigat către Valent, zicând: „Dacă te vei întoarce cu pace, apoi să știi că nu mi-a grăit mie Domnul. Însă, îți zic că vei duce ostașii la război și nu vei putea să biruiești pe vrăjmași, ci vei fugi din fața lor, vei fi prins și vei fi ars de viu cu foc”. Sfântul, zicând acestea, a fost dus în legături, iar împăratul a plecat pe cale mânios.
Când s-au întâlnit oștile grecești cu cele barbare și s-au lovit la război, atunci s-a făcut tăiere mare și, cu dumnezeiasca voie, barbarii au biruit pe greci, după proorocia Sfântului Isachie. Astfel, au căzut mulți de ascuțișul sabiei, iar împăratul Valent a fost rănit și, neputând să stea împotriva barbarilor, a fugit. Deci, barbarii, venind cu puteri multe după el, tăiau oștile grecești ca niște mlădițe și era aproape să ajungă și pe împărat.
Dar, împăratul, fugind împreună cu sfetnicul său, acel voievod arian care îl sfătuise să nu asculte pe Isachie, s-a apropiat de un sat și, văzând niște paie, a descălecat de pe cal, fiind obosit. Deci, de frica barbarilor s-a ascuns în paiele acelea cu acel sfetnic al său, dar nu s-a ascuns de mâna lui Dumnezeu, Care l-a pedepsit. Căci barbarii, care veneau după el, ajungând la satul acela și înștiințându-se de locuitorii acelui sat, că niște greci s-au ascuns în paie, au aprins foc împrejurul lor și le-au ars. Astfel, au pierit cu sunet, acel ticălos împărat, împreună cu sfetnicul lui.
După războiul acela, armata grecească care mai rămăsese, s-a dus în întâmpinarea lui Grațian, împăratul Romei, care venea în ajutorul grecilor. Sosind Grațian, a pus împărat al grecilor pe Teodosie, care a fost numit mare; iar Teodosie, adunând îndată oastea cea risipită, s-a dus contra barbarilor și i-a biruit, iar după ce i-a învins, s-a întors cu biruință și a mers la Constantinopol. În acea vreme, îndată după pieirea lui Valent, unii din ostași, care au fost risipiți de barbari, neștiind că împăratul Valent nu mai este între cei vii, au mers la Cuviosul Isachie care era ținut în legături și îi ziceau: „Gătește-te de răspuns, căci se întoarce împăratul de la război, când te va întreba și te va munci!” Sfântul le-a răspuns: „Iată, au trecut șapte zile de când am mirosit putoarea oaselor lui celor arse, de vreme ce, după proorocia mea, este ars cu foc”. Cei ce au auzit acestea s-au înfricoșat, iar după puține zile toți au știut de sfârșitul lui Valent. Și astfel au eliberat pe Sfântul Isachie din legături și îl cinsteau ca pe un prooroc al lui Dumnezeu.
După ce noul împărat Teodosie a intrat în cetate cu prăznuire, cei doi boieri mai sus ziși, Saturnin și Victor, i-au spus despre Cuviosul Isachie, despre îndrăzneala și proorocia lui. Atunci împăratul, minunându-se de un bărbat ca acela, a poruncit ca pe acel cuvios să-l aducă cu cinste la sine și, astfel s-a închinat lui, cinstindu-l ca pe un mare plăcut al lui Dumnezeu. Deci, împăratul ruga pe sfântul să se roage lui Dumnezeu pentru el și pentru toată împărăția lui. La rândul său, Cuviosul Isachie sfătuia pe împăratul să petreacă în dreapta credință și să redea pacea Bisericii și astfel, să mângâie pe cei chinuiți. Împăratul l-a ascultat și a făcut toate cele grăite de el. El a izgonit pe arieni din Constantinopol și pentru aceasta a pricinuit bucurie mare credincioșilor. Deci, fericitul Isachie, mulțumind lui Dumnezeu, voia să se ducă în pustie la viața sa cea dintâi; iar Saturnin și Victor au rugat pe cuviosul să nu se despartă de cetatea împărătească, ci să viețuiască împreună cu ei, să ajute Bisericii lui Hristos cu rugăciunile și cu învățăturile sale, și astfel, sfântul s-a plecat la rugămintea lor.
Născându-se ceartă între Saturnin și Victor, pentru că fiecare dintr-înșii voiau ca cuviosul părinte să petreacă în casa lui, fericitul stareț, cunoscând acea ceartă, a zis către ei: „Fiilor, destul îmi este dragostea voastră! Dar, de vreme ce aveți grijă și dorință să petreceți împreună cu mine, apoi vă spun că, cine se va grăbi mai întâi să-mi zidească o locuință, la acela voi petrece în toate zilele vieții mele”. Deci, amândoi au început a se îngriji ca să zidească locaș plăcut omului lui Dumnezeu. Saturnin avea afară din cetate un loc foarte frumos, plăcut spre viață monahicească. El, sârguindu-se mai repede, a pregătit acel locaș plăcutului lui Dumnezeu și acolo s-a sălășluit Cuviosul Isachie. Asemenea și Victor a zidit un locaș ales pentru Sfântul Isachie, dar el era întristat că Saturnin îl întrecuse. Deci, venind la sfântul, îl rugă în genunchi, să vină și în chilia zidită de el, însă cuviosul voia mai mult să petreacă în lăcașul lui Saturnin, decât în al lui Victor. Cu toate acestea, uneori mergea și la Victor și petrecea și la el câteva zile, netrecând cu vederea rugămintea lui.
Astfel au început a se aduna la cuviosul mulți din cei ce voiau să se călugărească, încât s-a întemeiat o mănăstire mare din averile acelor iubitori de Dumnezeu bărbați, Saturnin și Victor. Iar Cuviosul Isachie a fost povățuitor și egumen al multor monahi și dascăl folositor oamenilor mireni, aducându-i pe toți la calea mântuirii, cu cuvântul și cu exemplul vieții celei îmbunătățite. El era foarte milostiv cu cei săraci și, de nu avea vreodată ce să dea celui ce cerea, apoi dezbrăca haina de pe sine și o dădea. El a făcut multe lucruri bune și plăcute lui Dumnezeu și, sosind la adânci bătrâneți, s-a apropiat de fericitul său sfârșit. Chemând pe frați și învățându-i cele de folosul sufletului, le-a pus egumen în locul său pe un bărbat cinstit și sfânt cu viața, pe fericitul Dalmat, de la care mai pe urmă și locașul acela s-a numit „Dalmat”.
Astfel, Cuviosul părintele nostru Isachie, după multe osteneli primite de Dumnezeu, a trecut la veșnica odihnă către Domnul. Pentru aceasta s-a adunat toată cetatea la îngroparea lui și au pus cinstitul lui trup în biserica Sfântului Întâiului Mucenic Ștefan. Iar sfântul lui suflet a stat înaintea scaunului Preasfintei Treimi, în ceata sfinților și cuvioșilor părinți și roagă împreună cu dânșii pentru noi pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeul nostru, a cărui slavă este în veci. Amin.