Sinaxar 20 mai
📑 Cuprins:
- Sfântul și Marele Mucenic Talaleu
- Sfântul Mucenic Ascalon
- Sf. trei cuviosi și purtători de Dumnezeu părinți: Nichita, Ioan și Iosif
- Cuv. Talasie
- Cuv. Marcu pustnicul
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul și Marele Mucenic Talaleu
Talaleu, acest mare mucenic al lui Hristos, era din părțile Feniciei, dintr-un sat ce se numește Libanon Dasos. El era de neam strălucit, fiind fiul lui Veruke, arhiereul creștinilor. Deci, crescând în învățătura și sfătuirea Domnului, a învățat sfintele și dumnezeieștile Scripturi; iar după ce a ajuns în vârstă, a dorit să învețe meșteșugul doctoricesc ca, prin acest meșteșug, să fie mai de folos oamenilor, decât prin toate celelalte meșteșuguri. Aflând un doctor iscusit și cinstitor de Dumnezeu, în scurt timp a învățat desăvârșit, fiindcă era isteț din fire. Tânărul acesta era foarte cucernic și cinstitor de Dumnezeu. El își împodobea sufletul său cu toate faptele bune și cu tot lucrul plăcut lui Dumnezeu. De aceea, primea și odihnea în casa sa cu toată dragostea pe orice om străin care venea la dânsul, căci casa lui era loc de primire al tuturor, al săracilor și al bogaților.
Această faptă bună o făcea, fiindcă iubea foarte mult primirea de străini, bucurându-se să vadă cât se poate de mulți, care se tămăduiau de către dânsul. Dar avea mai multă milă și milostivire către săraci; pentru dânșii avea mai mare grijă pentru că neputințele și durerile lor le socotea că sunt și ale sale. De multe ori, ca să-i ușureze de osteneală, îi ridica pe umerii săi și îi ducea în casa lui, stând înaintea lor ca un rob, alegând mai bine să slujească lor, decât să facă altceva, și se nevoia în tot felul să caute și să-i vindece de toate bolile lor.
Atâta milostivire avea mucenicul lui Hristos pentru cei care aveau trebuință de ajutorul lui, încât nu aștepta să vină la dânsul; ci se ducea Talaleu la ei și le ajuta la orice trebuință ce aveau, dându-le sănătate în dar, fără de argint și fără de daruri. Pentru că pe lângă iubirea și milostivirea de oameni, avea și neagoniseala, adică nu voia să câștige argint sau orice alt lucru al lumii acesteia, avea încă și atâta smerenie, încât el singur spăla rănile bolnavilor și le tămăduia.
Viețuind astfel, s-a învrednicit și de apostoleștile daruri, propovăduind cu îndrăzneală numele lui Hristos. El singur tămăduia toate bolile fără de doctorii, sârguindu-se cu toată silința să aducă la buna credință pe slujitorii de idoli și să-i facă creștini. De aceea, nu făcea nici o deosebire între credincioși și necredincioși, ci pe toți îi vindeca și câți alergau la dânsul, luau îndoită tămăduire a sufletului și a trupului; căci către toți era de obște milostiv și îndurător; nu numai îi vindeca, dar se și ruga fierbinte lui Dumnezeu pentru toți. Pentru creștini se ruga să se pocăiască și să-și îndrepteze greșelile lor; iar pentru slujitorii de idoli, să se depărteze și să creadă în Hristos. Afară de acestea, el certa pe cei care nu se milostiveau cu cei necredincioși în primejdiile și neputințele lor.
Odată, când a văzut pe un creștin că era mânios asupra unui slujitor de idoli și se bucura de reaua lui pornire, s-a mâhnit foarte mult și mustrându-l pentru asprimea lui, a zis către dânsul: „Frate, nu se cade să te bucuri de răul vrăjmașului tău, că este primejdie și pătimire pentru toți de obște, pentru că nu știe nimeni ce o să se întâmple până la sfârșit”. Iar când creștinul i-a spus că mai bine este să moară păgânii, decât să trăiască, că ce folos este dacă trăiesc, de vreme ce au îmbătrânit în păgânătate și în toate răutățile, fericitul Talaleu i-a răspuns: „Frate, noi avem poruncă de la Domnul nostru, să ne rugăm pentru binele vrăjmașilor noștri, iar nu să ne bucurăm de răul lor, ci să ne fie milă de dânșii, pentru că în acest fel gonim necredința lor și îi aducem la buna credință”. Cu aceste cuvinte și multe altele de acest fel, a scos din învârtoșare pe acel creștin și l-a adus spre milostivire.
Deci, având sfântul multă râvnă spre buna credință, se nevoia în diferite chipuri să șteargă rătăcirea idolilor. De aceea, de multe ori se ducea noaptea și tăia copacii cei înalți ai Libanului, în care se adunau elinii de făceau jertfe zeilor lor, întinându-și sufletele cu desfrânatele; pentru că acolo se făceau felurite jocuri de femei și diferite cântece de organe muzicești. Prin tăierea copacilor, el tăia jertfele idolilor și-i abătea de la faptele lor cele înfricoșate; iar prin mijloace doctoricești atrăgea pe mulți la dânsul și-i tămăduia îndată de neputința trupului și a sufletului, aducându-i pe ei la credința în Hristos.
Odată, un șarpe veninos a mușcat pe un om de piept și, din pricina veninului fiarei, i-au putrezit pieptul și coastele, astfel că era în primejdie de moarte. Din această pricină a mers la doctori, cu care cheltuind tot ce avea, n-a aflat nici o tămăduire; deci, deznădăjduindu-se desăvârșit, își aștepta moartea. S-a aflat însă alt doctor osârdnic să-l tămăduiască și care a cerut de la dânsul numai să creadă în Hristos, de se va tămădui. Sfântul, îndată și-a pus mâna dreaptă pe pieptul lui și, pecetluindu-l cu semnul Sfintei și de viață făcătoarei Cruci, l-a tămăduit, nerămânând nici un semn pe dânsul din patima lui. Deci, acel om, mulțumind foarte mult sfântului, slăvea pe Dumnezeu pentru îndoita tămăduire care a luat-o, și la trup și la suflet.
Altădată, un doctor s-a îmbolnăvit de o boală grea și din această pricină și-a pierdut glasul, neputând deloc să mai vorbească. Deci, rudele lui, deznădăjduindu-se de toți doctorii și de toate doctoriile, au alergat la sfântul și, luând pe bolnav, l-au adus înaintea lui, rugându-l să-l tămăduiască. Atunci, milostivul Talaleu s-a apropiat de dânsul și i-a zis: „De voiești tămăduirea ta, este de trebuință să crezi în Hristos și îndată Hristos te va tămădui”. Bolnavul, auzind aceste cuvinte, a căzut la picioarele lui și, udându-le cu lacrimi, făcea semn că va crede în Hristos din tot sufletul său, numai de își va dobândi tămăduirea. Atunci s-a făcut o minune, că îndată a venit dumnezeiescul dar la dânsul și i-a dezlegat limba lui, vorbind ca și mai înainte.
Pentru acestea, sfântul umbla prin toată Poligia, căutând să găsească vreun bolnav sau vreun sărac flămând sau vreun rătăcit în păgânătate, ca să le tămăduiască și sufletele și trupurile. Deci, aflând un slăbănog gol, zăcând pe pământ, i s-a făcut milă și, apropiindu-se de dânsul, l-a întrebat de boala lui. Acela i-a răspuns astfel: „Într-una din zile umblam pe un drum prăpăstios și, deodată, împiedicându-mă, am căzut și mi-am zdrobit piciorul. Deci, întrebuințând mult timp diferite feluri de doctorii, n-am putut să aflu vindecare de la nici una; și astfel sunt rănit și zac la pat deznădăjduit, ca cel mai ticălos dintre toți oamenii; iar tu, care ești mai milostiv decât tatăl cel trupesc, fie-ți milă de mine, nenorocitul, și mă tămăduiește”.
Atunci sfântul i-a zis: „Voi pune doctoria credinței lui Hristos și te vei tămădui; dar să crezi în Hristos și, îndată ți se va da darul tămăduirii tale”. Deci, după ce a spus bolnavul, că el crede din tot sufletul în Hristos, sfântul i-a apucat piciorul lui și i l-a pus la loc, și îndată ce a fost apropiat, s-au amestecat vinele și s-au tămăduit rănile, iar cel neputincios și șchiop s-a tămăduit și alerga mulțumind sfântului. Acesta i-a poruncit, că dacă voiește să-i mulțumească, să nu arate nimănui această minune, fiindcă nu voia să fie slăvit și lăudat de oameni. Dar, slăbănogul făcea dimpotrivă, alergând pe drum și spunând tuturor tămăduirea, care o luase de la dânsul.
Auzind de minunea aceasta, o femeie ce avea în ea diavol și o spurca, îndată a alergat la casa sfântului și i-a povestit primejdia sa, rugându-l să o scape de duhul cel rău și necurat; atunci, îndată diavolul a trântit-o la pământ și o muncea. Sfântul, văzând că era așa de rău chinuită de diavol, i s-a făcut milă de dânsa și, însemnând-o pe frunte cu semnul Sfintei Cruci, a chemat numele lui Iisus Hristos și îndată a lăsat-o diavolul și a fugit.
După ce femeia a scăpat de diavolul cel necurat, alerga cu mare bucurie de la casa sa, propovăduind cu mare glas măririle lui Dumnezeu. După ce a trecut printr-un loc, a văzut pe un om orb, cunoscut ei, și i-a zis: „Omule, ce stai aici fără de nici un folos? N-ai auzit că aici se află un doctor minunat, care tămăduiește pe toți bolnavii cu preaslăvire, gonește diavolii, scapă trupurile oamenilor de vătămare și de orice altă rană și tuturor le dă mântuire? Acela nici un dar nu voiește să ia, ci învață și sfătuiește pe oameni la lucrurile cele bune și pe toți bolnavii care aleargă la dânsul îi primește în casa lui. El este mângâiere fiecăruia, fiindcă este milostiv, purtător de grijă al celor bolnavi și le dă tuturor doctorie; deci, vino să te duc și pe tine la dânsul, ca să-ți dea vindecare”. Femeia aceea, zicând aceste cuvinte, l-a dus și pe el la sfânt.
Acela, după cum era orb cu ochii trupului, tot așa era de orb și cu ochii sufletului, pentru că se închina la idoli. Cu toate acestea, cerând vindecare de la dânsul, a căzut la picioarele Sfântului Talaleu, zicându-i: „Până acum am fost vrednic de milă și ticălos, iar de acum înainte voi fi fericit și bine norocit; pentru că de la tine voi lua lumina ochilor mei”. Dar ce i-a răspuns sfântul? „Omule, ochiul cel neadormit al lui Dumnezeu privește inimile tuturor, socotelile și faptele; deci, crede în Hristos, Ziditorul firii și vei lua tămăduire ochilor tăi. De-L vei cunoaște pe Dânsul că este doctor al trupurilor și al sufletelor, vei câștiga tămăduire de la Dânsul”.
Auzind orbul acestea, i-a zis: „Cred din tot sufletul meu în Hristos, numai să câștig lumina ochilor mei”. Și, apucând mâinile sfântului cele de trei ori fericite, le-a pus pe ochii lui și, îndată și-a câștigat vederea, slăvind pe Dumnezeu și mulțumind sfântului.
Deoarece sfântul tămăduia cu preaslăvire pe toți bolnavii, a străbătut vestea lui în toată lumea. Iar bolnavii alergau de pretutindeni la sfântul, care îi vindeca trupește și sufletește. Fericitul Talaleu, pornindu-se cu râvnă dumnezeiască, umbla din loc în loc, să tămăduiască pe cei bolnavi; dar lucrul cel mai adevărat era să propovăduiască numele lui Hristos și să aducă pe mulți la buna credință. Pentru aceasta s-a dus în Edesa și făcea și acolo ceea ce știa, adică, prin puterea doctoriei sale, a făcut pe mulți de au crezut în Hristos. Dar diavolul, urâtorul de bine nesuferind să vadă lățindu-se credința lui Hristos, a trimis pe oarecare oameni răi la stăpânitorul acelui loc, care se numea Tiberian, și l-a vândut.
Fiindcă în vremea aceea împărățea Numerian și era cu totul dat la rătăcirea idolilor, a pornit mare prigoană împotriva creștinilor și a trimis în toată stăpânirea sa stăpânitori cu porunci înfricoșătoare, ca să omoare pe creștini și să se stingă cu totul numele lui Hristos. Pentru aceea, fiecare stăpânitor se silea să arate mai multă supunere poruncilor împărătești. Deci, auzind Tiberian despre Sfântul Talaleu că propovăduia numele lui Hristos, a trimis îndată ostași și l-au adus înaintea lui, poruncind să-l bată cumplit. Apoi, socotind că era fără de minte, i-a dat drumul, poruncindu-i să nu mai umble în locul care este sub stăpânirea lui.
Atunci sfântul s-a dus de acolo și a mers în părțile Ciliciei și cu pricina doctoriei propovăduia și acolo, numele lui Hristos. De aceea, oarecare slujitori de idoli, l-au pârât la Teodot, stăpânitorul laturei, de lângă Marea Egee, zicând: „A venit în latura aceasta un galileean creștin și, cu meșteșug doctoricesc mincinos, amăgește poporul cel de obște și se laudă că tămăduiește bolnavii cu numele lui Iisus Hristos, pe Care L-au răstignit evreii, propovăduindu-L pe El, că este Mântuitorul și Izbăvitorul lumii; pe lângă acestea, necinstește și pe zeii noștri și chiar acum nu încetează a tăia sfințitele saduri ale Libanului”.
Stăpânitorul, auzind acestea, a trimis îndată ostași să-l aducă înaintea lui. Ostașii, legând pe sfânt, l-au adus, bătându-l. În cealaltă zi, stăpânitorul a stat în capiștea lui Adrian; iar ostașii, dezbrăcând pe sfânt, l-au adus înaintea lui ca pe un osândit. Atunci l-a întrebat stăpânitorul să-i spună locul, numele și meșteșugul lui. Sfântul i-a răspuns: „Locul meu este Fenicia, sunt fiu de părinți liberi, mă numesc Talaleu, cu meșteșugul meu sunt doctor, iar cu credința sunt creștin și rob al lui Iisus Hristos”. Iarăși l-a întrebat stăpânitorul: „Cum ai venit în latura aceasta?” Sfântul a zis: „Umblu din loc în loc, ca să propovăduiesc credința în Iisus Hristos și să întorc poporul de la rătăcirea idolilor, deoarece nimic nu este mai bine plăcut lui Dumnezeu ca aceasta”. Auzind stăpânitorul acestea, s-a mâniat și a poruncit să-i găurească gleznele și să-l spânzure cu capul în jos. Atunci ostașii, schimbându-se la minte cu puterea dumnezeiască, au găurit un lemn și l-au spânzurat, socotind că este Sfântul Talaleu. Văzând stăpânitorul lemnul spânzurat, a socotit că ostașii l-au batjocorit și pentru aceea i-a pedepsit cumplit, poruncind altor ostași să bată pe mucenic cu vine de bou, crezând prin aceasta că îl va speria cu asemenea pedepse. Dar viteazul ostaș al lui Hristos a rămas nebiruit. Deși acei ostași aspri i-au rănit tot trupul cu bătăile cele mai cumplite, n-au putut nicidecum să clintească credința lui către Hristos, ci era tare și neschimbat, ca și cum n-ar fi simțit nici o durere. El suferea cu bărbăție rănile și pedepsele, pentru dragostea cea mare ce avea către Hristos.
Tiranul, văzând că ostașii au obosit de muncile ce le făceau mucenicului, fără de folos, și, minunându-se de răbdarea lui, a început să-i zică aceste cuvinte fărădelege: „Talaleu, în ce chip tămăduiești bolnavii? Spune-mi adevărul, de voiești dragostea mea! Spune-mi dacă îi tămăduiești cu vrăji; iar dacă îi tămăduiești cu puterea zeilor, voi crede și eu că aceia pot să tămăduiască toată boala, iar nu Hristos, care a fost răstignit de evrei, și care nu face oamenilor nici un lucru bun și nu este aducător de bucurie al acestei lumi, ci aduce mâhnire, primejdii și moarte. La zeii noștri sunt desfătări, petreceri, dănțuiri, cântări jalnice, râsuri și toate lucrurile aducătoare de bucurie. Aceia sunt care gonesc de la oameni toate bolile, iar nu Hristos și Crucea Lui, care este cea mai mare osândă a lumii”.
Aceste hule și altele de acest fel a zis păgânul împotriva lui Hristos. Auzind mucenicul aceste hule împotriva lui Hristos, s-a rănit mai mult decât de pedepsele pe care le-a primit și a zis: „Eu nu sunt vrăjitor și nu tămăduiesc cu vrăji pe bolnavi, nici cu zeii tăi, care sunt surzi și neînsuflețiți, idoli nesimțitori, care nu pot să-și ajute nici lor, nici altora, ci cu numele lui Iisus Hristos cad jos și se zdrobesc. De voiești să te încredințezi de adevărul cu care tămăduiesc pe cei bolnavi, întreabă pe aceia care s-au tămăduit, și îți vor spune, că nu s-au tămăduit cu altceva, decât cu numele lui Iisus Hristos și cu semnul Sfintei și de viață făcătoarei Cruci. Pe aceasta tu o defaimi, deoarece nu știi că ea gonește dracii, îndreptează slăbănogii, dă lumină orbilor, înviază morții și tămăduiește orice boală; după cum propovăduiesc aceia, care au încercat cu lucrul aceasta. Fiindcă și Unul Născut Fiul lui Dumnezeu, văzând chipul Său, pe om, zidirea mâinilor Sale, care pentru neascultare s-a izgonit din rai și a căzut din toate bunătățile acelea, s-a robit de diavol și a căzut în slujirea idolilor și în toate răutățile diavolului. Pentru acestea I s-a făcut milă de zidirea Sa și S-a pogorât din cer, S-a făcut om, ca să mântuiască pe om și cu dumnezeiasca Sa învățătură și cu pilda Sa cea bună, ne-a povățuit pe noi la calea mântuirii. În scurt, zic, S-a răstignit pentru dragostea noastră și ne-a răscumpărat pe noi cu preacuratul Său sânge, mântuindu-ne din robia diavolului. Dar ce bine n-a făcut El în lume? A vindecat slăbănogi, surzi, idropicoși, îndrăciți și tot felul de bolnavi și a înviat morți, arătând tot felul de bunătăți oamenilor. Iar când a voit să se înalțe la cer, a dat darul Său Apostolilor Săi și tuturor care vor crede în El și vor păzi poruncile Lui, ca astfel să facă facerile Sale de bine oamenilor.
Tot așa mi-a dăruit și mie, smeritul Său rob, puterea Sa, ca, prin numele Său cel preasfânt și cu semnul Sfintei și cinstitei Lui Cruci, să tămăduiesc orice boală. Deci, pentru ce hulești împotriva lui Iisus Hristos, Izbăvitorul și Mântuitorul lumii? Se cădea mai ales să crezi în El, ca să câștigi viața veșnică și să-ți lași zeii tăi cei deșerți. Ascultă-mă pe mine, stăpânitorule: de-ți voiești binele, crede în Hristos, adevăratul Dumnezeu, și atunci vei cunoaște milostivirea Lui, iubirea Lui de oameni și puterea Lui cu care tămăduiește pe păcătoși, nu numai de bolile cele trupești, ci și cele sufletești, pentru că voiește și dorește să se mântuiască toți oamenii”.
În vremea când zicea mucenicul acestea și poporul asculta cuvintele lui cele mântuitoare cu multă dorință, tiranul s-a aprins de mânie și a zis: „O, ce bun izbăvitor al lui Hristos te-ai făcut, osânditule, să-ți arăt eu ție acum, că în deșert nădăjduiești în Hristosul tău”. Și s-a pornit asupra lui ca să-l lovească cu mâinile sale și, o, minunile Tale, Hristoase, Împărate! Deodată s-au uscat amândouă mâinile stăpânitorului aceluia și au rămas nelucrătoare. Cu toate acestea, de trei ori blestematul, nu s-a înțelepțit, ci a poruncit ostașilor să muncească pe mucenic cu tot felul de munci. Deci, acei slujitori sălbatici îl munceau fără de milă cu unghii de fier, cu foc, cu cuțite și cu alte feluri de pedepse. Iar Sfântul Talaleu le primea pe toate cu mare bărbăție și bucurie, pentru că avea pe Hristos cu dânsul și îi ușura toate muncile. Deși era rănit cu nenumărate răni pe tot trupul, deși era strujit cu unghii de fier și ars cu foc, cu toate acestea, a stat viteaz și tare în gând. Apoi, defăimând tot felul de pedepse și de munci, a zis tiranului: „Să nu socotești în mintea ta că o să mă tem de muncile tale și de moartea cu care mă înfricoșezi pe mine, pentru că mă voi lupta cu mare îndrăzneală și mă voi bate în război cu ea.
Mai bine îmi este mie să mor în buna credință, decât să trăiesc în păgânătate. Dar, dacă tu vei strica pântecele trupului meu, să știi că comoara sufletului meu nu vei putea s-o iei. Și, dacă mă vei scoate afară din acest cort sfințit al trupului meu, nu mă vei lipsi însă de locașul cel gândit al Împărăției cerești. Eu lăudam mai înainte biruințele celorlalți viteji, dar oare acum, când sunt în război, este cu putință să lepăd armele Hristosului meu și să nu biruiesc? Hristos nu dă darurile Sale celor fricoși și leneși, nici nu încununează pe cei care dorm; de aceea, arderea focului tău mi se pare jucărie, pentru că mă răcorește pe mine, robul Mântuitorului meu. Toate pedepsele tale le iau ca pe o frunză de copac, deoarece gândul meu s-a făcut întocmai ca o piatră; astfel sunt gata să jertfesc trupul meu lui Hristos ca pe o oaie și deci sunt dator să-l jertfesc pentru Dânsul, după cum și El s-a jertfit pentru mine”.
Dar, judecătorul socotea în gândul său: „Eu sunt de vină, că-mi zice niște cuvinte ca acestea din cauza bunătății mele; încă nu a ajuns la vârsta de optsprezece ani și ne vorbește nouă mai bine decât un ritor iscusit. Eu socoteam că, muncindu-l, am să-l aduc la scopul meu, dar el nu se teme nicidecum de ele, nici nu se schimbă din gândul său. Poate să-l aduc la scopul meu prin bogăție? Dar, nici nu se uită la ea. Am căutat să-l înduplec cu cuvinte dulci, dar nici de ele nu se biruiește. Deci, altfel am să-l momesc. Am să-l pun într-o barcă și să-l las singur în mijlocul apei; și, de va fi om dreptcredincios și bun, îl va păzi dumnezeiasca pronie; iar de va fi rău, îl va îneca dumnezeiasca osândă. Astfel nu va fi ucis de mâinile mele”. Acestea socotindu-le judecătorul în cugetul său, îndată s-a apucat de lucru.
Deci, Sfântul Talaleu a fost pus într-o barcă și umbla pe ape de colo până colo ca și cum ar umbla pe pământ uscat, fără să aibă frică de ceva. Apoi, ridicându-și mâinile la cer, a zis: „Către Tine, Doamne, Cel ce locuiești în cer, am ridicat ochii mei; de multe ori Te-am rugat pe Tine și Te-ai milostivit spre mine. Deci, milostivește-Te și acum spre mine și povățuiește-mă la limanul mântuirii ca să nu mă înghită adâncul mării și astfel să mă păgubesc de mărturisirea Ta. Ci săvârșește dorința care o am, ca să-mi jertfesc trupul meu Ție, Hristoase, și prin răbdarea mea să mă învrednicesc a sta cu îndrăzneală înaintea înfricoșatului Tău divan, că ochii sufletului meu spre Tine nădăjduiesc, Doamne”. Și îndată s-a făcut o minune. Marea s-a domolit, ca și cum i-ar fi fost milă de sfânt și cu liniște îl ducea pe el la mal, scoțându-l la cealaltă parte a Mării Egee, fiind îmbrăcat într-o haină albă.
Judecătorul, auzind de o minune ca aceasta, a rămas uimit și a poruncit să-l aducă înaintea lui. Deci, ostașii îndată au alergat și, ca niște lupi cumpliți și sălbatici, au răpit pe oaia lui Hristos cea fără de răutate și l-au adus la judecată. Atunci au mers în divan mulți slujitori de idoli, dar mai ales doctorii care pizmuiau pe sfânt, pentru tămăduirile care le făcea.
Aceia murmurau împotriva mucenicului și îndemnau pe judecător să hotărască moartea lui. Deci, judecătorul i-a zis lui: „Ce zici Talaleu, de toate acestea care se zic împotriva ta?” Iar mucenicul a răspuns: „Dumnezeu, Căruia mă închin și Îi slujesc, îmi va ajuta, deși toată lumea îmi va da război; pentru că știu, că Dumnezeul meu face vii pe oameni și după moarte. De aceea se cade să rabd ticăloșia aceasta, nepunând în mintea mea vreo muncă trupească, ca astfel să iau moarte pentru dragostea Hristosului meu”.
Atunci stăpânitorul, ca să înceteze glasul poporului și ca să înfricoșeze pe mucenic, a zis către el cu vicleșug: „Fiindcă nici un diavol rău nu te-a înecat în mare, am să-ți dau acum sfârșit vieții tale. De aceea, poruncesc ca trupul tău să se lege pe o scândură cu patru picioare, și să se toarne smoală fiartă peste dânsul, de la cap până la picioare; și astfel să se îngroape în pietre și să se ardă în foc până ce vei muri”. Fericitul Talaleu, auzind aceste cuvinte, a asudat la față ca un luptător ostenit și a început a plânge. Dar tiranul cel fără de rușine, socotind că s-a înfricoșat, a zis: „Diavolii au fugit de la dânsul și de aceea se teme de munci; mie însă mi se cade să-mi fie milă de el”.
Deci, întorcându-se către sfânt, i-a zis: „Talaleu, de te vei închina zeilor, îți voi da ție multă bogăție și slavă și pe lângă toate acestea vei dobândi milostivirea și blândețea zeilor; iar de nu vei voi să mă asculți pe mine, vei pierde și acelea și viața ta”. Talaleu, viteazul pătimitor al lui Hristos, a răspuns: „Eu râd de numele milostivirii tale și de darurile tale, pentru că tu cauți să mă amăgești cu dânsele, ca să mă fac păgân din binecredincios; bogăția o socotesc ca pe niște gunoaie și nimic nu-mi dă câștig mai mult ca jertfa cea curată a trupului meu. Când eram la începutul muncilor, gândul meu era tare și nemișcat; însă acum, când sunt la sfârșit și aștept să biruiesc, nelegiuitule, mă îndemni să mă plec socotelii tale? Eu muncile le-am primit spre bucuria mea; rănile, spre slava mea; primejdiile, spre cununi, iar dezbrăcarea de trupul meu o socotesc ca și cum m-aș dezbrăca de o haină și cu nădejdea Hristosului meu mă întăresc”.
Văzând tiranul că în nici un fel nu a putut să înduplece pe Sfântul Talaleu, s-a pornit spre mânie și și-a zis în sine: „Multe cuvinte i-am zis și mare milostivire i-am arătat, dar cu toate acestea n-am putut să-l înduplec; în zadar i s-a făcut lui atâta mulțime de răni, fără de nici un folos s-au ostenit cu dânsul atâția ostași, care îl munceau; el voiește să se jertfească, el voiește să moară; deci, ce voi mai vorbi la urechile aceluia care nu mă aude? De aceea să hotărăsc moartea lui”.
Atunci, îndată a poruncit să-l arunce la patru lei înfricoșați, ca să-l sfâșie. Dar Dumnezeul puterilor nu l-a lăsat nici atunci fără de ajutor, ci a îmblânzit acele fiare ca pe niște miei și, astfel, au stat lângă mucenic, gudurându-se cu cozile și jucându-se, iar tiranul, rușinându-se, nu se dumirea și nu știa ce să facă. În scurt, a apucat condeiul și a scris hotărârea morții lui, adică să i se taie capul. Apoi l-a aruncat jos de mânie și, sculându-se din divan, a fugit. Astfel s-a săvârșit Talaleu, mult pătimitorul mucenic al lui Hristos, în 20 de zile ale lui mai și a luat cununa muceniciei.
Atunci și mulți alții, văzând bărbăția, răbdarea și minunile sfântului mucenic, au crezut și ei în Domnul nostru Iisus Hristos și, mărturisind, au murit cu moarte mucenicească pentru Hristos. Între aceștia era și fericitul dascăl la meșteșugul doctoricesc al Sfântului Talaleu și un aducător de lemne cu numele Asteri, ostașul Alexandru, Sterona, Filerghie, Timotei, Teodul, Macarie și mulți alții, cu ale căror rugăciuni să ne învrednicim și noi împărăției cerurilor. Amin.
Sfântul Mucenic Ascalon
Ighemonul Arian, mergând din cetatea Ermopol la Atinoi, cetatea Tebaidei, a adus în calea lui pe unul din frații cei credincioși, cu numele Ascalon, pe care văzându-l ighemonul, a zis: „Cine este acesta?” Iar unul din sfetnicii ighemonului a zis lui Apolonid: „Întreabă-l pe el”. Apolonid a zis către sfântul: „Cine ești tu?” Sfântul a răspuns: „Sunt creștin!” Zis-a către el ighemonul: „Nu ai auzit de poruncile împărătești, trimise prin toate țările, ca să fie siliți creștinii să aducă jertfe zeilor?”
Sfântul Ascalon a răspuns: „Am auzit de acele nelegiuite porunci, date spre sminteala multora”. Zis-a ighemonul: „Cum defăimezi pe împărați, numind sminteală legile lor cele sfinte și mântuitoare?” Zis-a sfântul: „Fă ce voiești, deoarece acele legi nu le am ca pe niște legi, pentru că nu se dau drept și spre folosul de obște, ci spre pierzare și pagubă; căci, ce fel este această lege, ca să zică: „Închină-te idolului!”?” Zis-a ighemonul: „Au nu-ți ajunge că ocărăști pe împărați, încă și pe zei îi numești idoli? Mă jur pe ei, că de nu-i vei mărturisi că sunt zei și de nu le vei aduce jertfe, apoi vei lua muncile cele pregătite, pentru cei neascultători”.
Sfântul a răspuns: „Nu mă tem de îngrozirile tale, ci mă tem a trece cu vederea pe Cel ce a zis: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu-l pot ucide; ci să vă temeți mai ales, de Cel ce poate să piardă și trupul și sufletul în gheena.
Deci, se cade a ne teme de Dumnezeu, Cel ce poate să muncească pe om în veci, iar nu de voi, care munciți numai o parte a omului, adică numai trupul, dar nu în veci, ci puțină vreme”.
Ighemonul a zis: „Primește sfatul cel bun și jertfește zeilor celor fără de moarte, căci, de nu vei asculta, sunt gata muncile și muncitorii”. Sfântul a răspuns: „Să vedem cine dintre noi se va arăta mai tare, ori tu, cu muncile mă vei domoli pe mine, ca să numesc zei pe idoli, ori eu te voi sili pe tine să mărturisești pe Domnul meu Iisus Hristos, Care este adevăratul Dumnezeu și ziditor a toate?”
Deci, ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să dezbrace pe mucenic și să-l spânzure spre muncire, ca să-l bată și să-l strujească cu unelte de fier. Sfântul, fiind muncit cu nemilostivire și trupul lui zdrobindu-se și căzând pe pământ, tăcea, nescoțând glas de durere. Iar ighemonul i-a zis: „Oare nu s-a muiat inima ta, ca să jertfești zeilor?” Iar un ritor, cu numele Vizamon, stând de față, a zis: „Moartea, apropiindu-se de el, l-a făcut să-și iasă din minte”. Atunci sfântul, deșteptându-se, îndată i-a răspuns, zicând: „Nici din minte nu mi-am ieșit, nici de Dumnezeu, Ziditorul meu, nu mă depărtez”. Arian a zis: „Oare, iarăși te împietrești cu inima? Dar locul acesta, fiind în cale, nu este îndemânatic ca să fii muncit, deci, ajutându-ne zeii, vom merge în cetate și acolo vei lua muncile cele vrednice de nesupunerea ta”. Acestea zicând, a poruncit ca îndată să dezlege pe mucenic și să-l ducă înaintea sa.
În cale, aproape de cetate, era un râu mare ce se numea Nil. Acest râu l-a trecut Sfântul Mucenic Ascalon mai înainte, deoarece ighemonul venea încet în urma lor. Cetățenii, ieșind în întâmpinarea ighemonului până la râu și, văzând pe sfânt zăcând gol pe pământ, au stat împrejurul lui, de vreme ce el nu putea să șadă de răni. Ei, văzându-l astfel, se umileau, fiindu-le jale de el.
Apoi, acei cetățeni, văzând pe ighemon că ajunge la râu și se așează în luntre, s-au pregătit să-l întâmpine și să-i ureze de bine, iar sfântul mucenic când a auzit grăind că ighemonul vine cu luntrea, s-a întărit și s-a sculat de pe pământ și, ridicându-și mâinile spre cer, s-a rugat către Domnul, zicând: „Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, pentru care pătimesc aceste munci și pentru a cărui dragoste stau gol în priveliștea acestui popor, auzi-mă acum, pentru slava numelui Tău cel sfânt. Întinde mâna Ta cea atotputernică și ține în mijlocul râului luntrea aceea în care șade păgânul judecător, nu-l lăsa să ajungă la malul acesta, până ce te va mărturisi că ești adevăratul Dumnezeu, Ziditorul și Stăpânul a toate și înaintea a tot poporul va preamări numele Tău cel Sfânt, pe care îl urăște”.
Sfântul, rugându-se astfel, deodată luntrea care ducea pe ighemon, a stat pe loc și nu putea să se miște din locul acela. Ighemonul Arian, văzând acest lucru, se mira, aducându-și aminte de cuvintele mucenicului, cu care a făgăduit că-l va sili spre mărturisirea lui Hristos Dumnezeu. Deci, a zis către ai săi: „Ce vi se pare vouă de aceasta, că luntrea nu se mai mișcă; oare nu socotiți că aceasta este vrăjirea acestui creștin?”
Și a poruncit să aducă altă luntre și a șezut în ea. Deci, aceea luntre, din care a ieșit ighemonul, îndată a pornit din locul ei, iar aceea în care a șezut, a stat ca pe pământ uscat, neputând să se miște deloc, deși erau vâslași mulți, pânza întinsă și vânt în ajutor. Deci, ighemonul a trimis la mucenic, zicând: „Te-ai temut de muncile cu care te-am îngrozit, de aceea ai făcut cu vrăjile tale să nu pot trece și să intru în cetate”. Mucenicul a răspuns trimisului: „Viu este Dumnezeul meu, că nu se va mișca luntrea în care este Arian, până nu va mărturisi numele Domnului meu Iisus Hristos, precum i-am zis mai înainte!” Iar trimisul a zis: „Ighemonul, chiar de va mărturisi numele Dumnezeului tău precum voiești, dar, fiind în mijlocul râului, cum vei auzi tu glasul lui de aici de pe mal? Căci râul, precum vezi, este foarte lat”. Mucenicul i-a zis: „Să scrie pe o hârtie mărturisirea Domnului meu și s-o trimită la mine și în ceasul acela luntrea va porni și va sosi la mal.
Deci, întorcându-se trimisul, a spus ighemonului cuvintele mucenicului. Iar ighemonul, luând îndată o hârtie, a scris cu mâna sa niște cuvinte ca acestea: „Unul este cu adevăratul Dumnezeu, pe care Ascalon îl cinstește și nu este altul afară de El. Acela este Ziditorul și Stăpânul tuturor!” Astfel scriind, a trimis-o lui Ascalon. Iar mucenicul, citind scrisoarea, s-a rugat lui Dumnezeu și îndată luntrea în care era ighemonul a pornit și a ajuns la mal. Ighemonul, intrând în cetate, a șezut la judecată și, punând pe mucenic în fața sa, a zis către dânsul: „Toată puterea ta de farmece și urâtă de zei, ai pornit-o asupra mea, fiind pe apă, ca să mă ții acolo, iar eu, pe pământ, voi arăta asupra ta puterea stăpânirii mele”.
Deci, îndată a poruncit să-l spânzure gol la muncire și cu făclii aprinse să-i ardă coastele și pântecele, până ce i se va topi tot trupul. Pe când aceia îl munceau, sfântul tăcea. Atunci Arian a zis către dânsul: „Ascaloane, precum văd, tu ai să mori acum”. Răspuns-a sfântul: „Chiar de aș muri, însă tot viu voi fi!”
Ighemonul a zis către ai săi: „Să nu ne mai ostenim muncindu-l; văd că este gata să moară pentru credința lui, însă noi să facem încă ce vom putea”. Atunci, a poruncit să lege o piatră mare de picioarele lui și să-l arunce de viu în adâncul râului. Luându-l ostașii l-au dus la râu, mergând în urma lor mult popor, între care erau și mulți creștini ce veniseră să vadă sfârșitul mucenicului și care, aducând bucate, îl rugau să guste. Iar el nu voia, zicând: „Nu voi mai gusta acum din hrana cea stricăcioasă a acestei lumi, că m-am gătit să merg și să iau acelea, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit. Deci, osteniți-vă și voi, fraților, ca să câștigați bunătățile gătite sfinților”.
Grăind astfel sfântul, ostașii l-au pus într-o luntre și, depărtându-se de mal, au început a lega de picioarele lui o piatră mare. Iar întorcându-se el spre creștinii care stăteau pe mal, le-a zis: „Fiilor, să nu fiți fără de grijă pentru îngroparea mea; însă astăzi și mâine să nu mă căutați. Tocmai a treia zi să veniți în partea de miazănoapte a cetății și, aflând la mal trupul meu cu piatra cea legată, să mă îngropați împreună cu ea”.
Așa a fost, că a treia zi după înecarea mucenicului, au aflat sfântul lui trup, precum le-a zis lor cu piatra de gât. Și astfel l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea și închinăciunea împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Notă – Sfântul Mucenic Ascalon împreună cu Sfântul Mucenic Leonid se pomenesc la pătimirea Sfântului Filimon, în 14 zile ale lui decembrie. Ighemonul Arian a crezut și el în Hristos și s-a învrednicit de cununa mucenicească, precum se scrie despre Arian în pătimirea aceluiași Filimon.