Sinaxar 2 mai

📑 Cuprins:

• Sfinții Mucenici Esper, Zoi și fiii lor, Chiriac și Teodul
• Sfinții Mucenici Boris și Gleb, domni ai Rusiei, numiți din botez Roman și David

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfinții Mucenici Esper, Zoi și fiii lor, Chiriac și Teodul

Sfinții Mucenici Esper și Zoi cu cei doi fii ai lor, Chiriac și Teodul, deși au fost străini pe pământ ca și Avraam, tatăl celor aleși, s-au învrednicit a fi cetățeni cerești. Ei au fost cumpărați robi de către Catal Romanul și femeia lui Termia.

Catal, fiind om vestit, a venit de la Roma în părțile Pamfiliei și s-a sălășluit în cetatea ce se numea Atalia, unde și-a cumpărat robi din Frigia, pe acești sfinți mucenici, care erau împodobiți cu buna credință și aveau nădejde în Domnul, ca unii ce erau din neam creștinesc. Iar Catal, cel ce i-a cumpărat, cu femeia sa și cu ceilalți casnici, fiind păgâni, urmau necurăția închinării la idoli, aducându-le jertfe și numindu-i zei ai lor. Dar, robii cei credincioși ai lui Hristos, văzând păgânătatea lor cea deșartă, socoteau lucru greu pentru ei de a mânca din bucatele care li se dădeau după rânduială, socotindu-le că sunt jertfe ale idolilor; deoarece în casa în care petreceau, erau puși idoli. Deci, Sfânta Zoi, luând acele bucate, stătea la poartă și zicea portarului: „Odihnește-te ziua și eu, de va fi trebuință, te voi deștepta, pentru că destul te-ai ostenit toată noaptea cu mulțimea celor ce ies și intră la stăpânul nostru, pe care îi atrage credința lui cea deșartă, de a se închina zeiței celei închipuite, care se numește Fortuna”. Iar portarul, ascultând cele ce i-a zis, se depărtă puțin și se odihni în curte aproape de poartă.

Și erau niște câini legați dinafară de poartă și dacă veneau străini, afară de oaspeți, îndată se repezeau la ei. Iar Zoi, văzând că vin săraci și străini, arunca câte puțin din bucate la câini ca să tacă, iar celelalte toate le dădea la săraci și la străini, sfătuindu-i să se facă creștini. Ea era rânduită cu slujba casei, ca să hrănească păsările de tot felul ce se creșteau, iar bărbatul și fiii ei făceau alte lucruri poruncite. Deci toată ziua se osteneau cu slujbele lor, iar la apusul soarelui gustau puțină hrană din bucatele de care știau că nu sunt spurcate cu jertfele idolești, căci cu a lui Dumnezeu purtare de grijă li se trimiteau lor de aiurea; și își aduceau aminte de cuvântul Domnului, Care zice: Căutați la păsările cerului, că nu seamănă, nu seceră și nu adună în jitnițe, iar Tatăl Cel ceresc le hrănește pe ele.

Odată, fiind trimis fericitul Esper la o slujbă oarecare, fiii lui, Chiriac și Teodul, au zis către maica lor: „Nu putem să petrecem cu păgânii! Oare nu ne înveți tu din dumnezeiasca Scriptură, din care ne aducem aminte de cuvântul Apostolului: „Nu fiți lesne mutați la alt jug, ca necredincioșii”? Deci dacă, supunându-ne dumnezeieștilor Scripturi, voim să păzim poruncile Domnului și nu ne vom duce de la păgâni, apoi într-un număr cu dânșii ne vom număra de Domnul și vom primi ca și dânșii”. Iar maica a răspuns către fii: „Cum putem să ne ducem de la dânșii, o, fiilor, pentru că ei ne sunt nouă stăpâni și au putere peste trupurile noastre?” Grăit-au fiii: „Hristos pentru noi S-a dat pe Sine în mâinile necredincioșilor iudei și S-a răstignit și S-a îngropat și a treia zi a înviat. Dacă și noi ne vom da trupurile noastre necuratului Catal spre chinuire pentru Hristos și, muncindu-ne, ne va ucide, apoi știm că sufletele noastre vor fi vii în veci. Deci, tu, o, maică, veselindu-te și bucurându-te, să ne pui pe noi înaintea stăpânului nostru și ceea ce ne va da nouă Hristos în gurile noastre, aceea vom grăi înaintea stăpânului”.

Și se găteau amândoi tinerii cei buni, ca niște viteji nevoitori, spre nevoința cea pătimitoare pentru Hristos, căutând vreme când să stea înaintea stăpânului și să mărturisească numele lui Hristos. Ei ziceau unul către altul: „De ne va da nouă Hristos Dumnezeu să murim pentru Dânsul, apoi ne vom învrednici a-L vedea și vom fi împreună cu El”. Iar maica lor se temea pentru dânșii, ca nu cumva, înfricoșându-se de munci, să se plece spre jertfa idolească; căci până atunci stăpânii lor nu știau de dânșii că sunt creștini. Și, nevrând maica să-și ducă fiii înaintea boierului, au zis către dânsa: „Pentru ce te temi de acest păgân? Oare nu-ți aduci aminte ce zice Scriptura? Grăit-am întru mărturiile Tale înaintea împăraților și nu m-am rușinat!„

Deci, într-una din zile, venind acasă stăpânul lor, în vremea prânzului de la un loc oarecare, au ieșit înaintea porților întru întâmpinarea lui amândoi frații, Chiriac și Teodul, și au zis: „Bine ai venit, stăpâne al trupurilor noastre celor văzute; căci al sufletelor noastre celor nevăzute este Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce petrece în ceruri”. Iar Catal, minunându-se de niște cuvinte ca acestea ale acelor tineri, a zis: „Au înnebunit acești copii, pomenindu-mi un nume străin și numind Dumnezeu și Domn pe Acela ce se zice Iisus Hristos. Chemați la mine pe tatăl și pe maica lor”. Și, ducându-se slugile, n-au aflat pe tatăl, ci au adus numai pe maica lor. Atunci Catal a zis către dânsa: „Unde este bărbatul tău?” Răspuns-a aceea: „Oare nu este cu porunca ta trimis la lucru în satul Tritonia?”

Atunci a zis Catal către dânsa: „O, de ați fi fost și voi acolo la același Tritonia, nu mi-ați fi tulburat sufletul, spunând că pe alt Dumnezeu îl aveți voi de care nici eu, nici altul n-a auzit cândva. Dar acum, nu voi să vă întreb pe voi de acelea de care mi-ați zis mie, ci după ce Termie, soția mea, îmi va naște pruncul (că era însărcinată) și voi aduce jertfe marii zeițe Fortuna, atunci vă voi întreba pe voi”. Și îndată a poruncit ca pe Sfânta Zoi împreună cu fiii ei să-i trimită la bărbatul ei, în satul Tritonia. Deci, fiind ei duși acolo, se bucurau și se veseleau, cântând și grăind fiecare: Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi. La locul pășunii, acolo m-am sălășluit. Și iarăși: Scosu-ne-ai pe noi din iad și din mâna morții ne-ai mântuit pe noi. Căci sfinții socoteau casa stăpânului lor ca iadul, pe Catal ca moartea, iar idolii ca focul iadului.

Iar după o vreme, s-a născut fiul lui Catal și se prăznuia acea păgânească naștere cu aducere de jertfe idolului cetății – zeița Fortuna – și toți cetățenii se bucurau împreună cu Catal, prăznuind nașterea pruncului lui. Iar Sfânta Zoi se ruga lui Dumnezeu pentru bărbatul său și pentru fiii săi ca să nu cadă în ispită. Catal, după păgânescul său ospăț, a zis către Termia, femeia sa: „Să se veselească acum toți casnicii și toate slugile noastre cu prăznuire”. Iar ea a răspuns: „Să se veselească toți”. Și îndată, precum la celelalte slugi, așa și lui Esper, femeii lui și fiilor, le-a trimis din ospățul jertfit idolilor un vas cu vin și un blid cu carne. Iar Sfânta Zoi, văzând de departe darurile cele ce se aduceau de la stăpânul lor, a oftat și a zis: „Doamne Dumnezeule, Cel ce ești negrăit cercător al inimilor omenești, fii cu noi, străinii, că afară de Tine, Doamne, pe alt Dumnezeu nu știm; și întărește-ne pe noi întru a Ta mărturisire!”

Deci, apropiindu-se către cel ce adusese cărnurile, le-a apucat și le-a aruncat câinilor; asemenea și vinul l-a vărsat pe pământ; iar sluga aceea ce adusese acele daruri, degrabă s-a întors și a spus stăpânului său cele ce a făcut Zoi. Catal, auzind acestea, s-a umplut de mânie și îndată a trimis să-i aducă pe dânșii în casa sa. Iar când îi duceau pe sfinți, Zoi întărea pe bărbat și pe fii, zicându-le: „Să nu ne temem de mânia păgânului Catal și de muncile pregătite nouă de dânsul; ci să le răbdăm cu vitejie ca, prin răbdare, să intrăm în cetatea cea cerească a lui Hristos, împreună cu sfinții Săi”. Stând ei înaintea lui Catal, acela a zis către dânșii: „Spre cine ați nădăjduit, când ați îndrăznit a arunca darurile noastre câinilor? Însă eu nu mă îngrijesc atât pentru a mea necinste, cât pentru necinstea marii zeițe Fortuna”. Iar Sfânta Zoi a răspuns: „Nădejdea și sprijinul nostru este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu; iar aceia pe care tu îi numești zei, sunt diavoli”.

Zis-a Catal: „Voi porunci să muncească pe fiii tăi, ca să vedem de va putea să-i izbăvească pe dânșii Hristos, Care ziceți că este Dumnezeu”. Iar când i-a dezbrăcat pe amândoi fiii și la munci i-a spânzurat și cu unghii de fier i-a strujit, atunci maica lor cea sfântă, stând și privind la pătimirea lor, îi întărea pe dânșii, zicându-le: „Răbdați cu vitejie, fiii mei, răbdați și nu vă temeți de aceste munci care vin de la păgânul Catal asupra voastră”. Iar ei răspundeau: „Nu sunt nimic aceste munci; spune spurcatului muncitor să afle munci și mai mari, ca, prin pătimirea cea desăvârșită, să câștigăm cununile”. Iar ea a zis către Catal: „Pentru ce n-ai poruncit să pună munci mai mari asupra fiilor mei și nu te silești mai mult a-i munci? Căci într-acestea ei nu simt dureri”.

Atunci păgânul Catal, bătând foarte tare pe Sfânta Zoi și pe fericitul Esper, a poruncit ca pe toți să-i arunce într-un cuptor foarte tare încins și a pus păzitori lângă cuptor. Iar Sfinții Mucenici ședeau în cuptor, cântând și lăudând pe Dumnezeu. Auzind Catal cum că mucenicii sunt în cuptor vii și cântă, se mira foarte mult, cum acea putere atât de mare a focului n-a putut să-i omoare pe dânșii și să-i prefacă în cenușă; și, socotind că printr-o oarecare vrajă creștinii aceia biruiesc puterea focului, se gândea cu ce fel de altă muncă mai cumplită să-i omoare pe dânșii. Și s-a zis de la Sfântul Duh sfinților mucenici în cuptorul cel cu foc: „Îmbărbătați-vă, căci Catal caută ca prin mai mari munci să vă piardă pe voi”. Iar ei, auzind acestea, s-au rugat, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, primește în pace sufletele noastre!” Și îndată și-au dat sfintele lor suflete în mâinile lui Dumnezeu, în două zile ale lunii lui mai, pe vremea lui Adrian.

A doua zi, păgânul Catal, mergând la cuptor cu ai săi, au aflat trupurile mucenicilor nevătămate de foc, zăcând cu fețele spre răsărit, ca și cum sfintele lor suflete se împreunaseră cu cetele sfinților mucenici, cu ale îngerilor și cu ale arhanghelilor. Atunci s-a auzit glas din cer, zicând: „Intrați, drepților, în Raiul Domnului nostru; iar tu, păgânule Catal, vei merge în gheena, în focul cel nestins, ca să te muncești în veci”.

Sfinții Mucenici Boris și Gleb, domni ai Rusiei, numiți din botez Roman și David

<i>Fericit este bărbatul care se teme de Domnul și poruncile Lui va păzi. Puternică va fi seminția lui pe pământ și neamul drepților se va binecuvânta, precum zice marele prooroc și împărat. Cu adevărat fericit a fost bărbatul cel temător de Domnul, sfântul și întocmai cu Apostolii, marele nostru voievod Vladimir, care s-a numit din Sfântul Botez Vasile, fiul lui Svetoslav, care nu numai singur el s-a sârguit a plăcea lui Dumnezeu, ci și toată stăpânirea sa, pământul Rusiei, luminându-l prin Sfântul Botez, l-a adus ca un dar cinstit și plăcut Domnului. Pentru aceasta și seminția lui, puternică pe pământ a făcut-o Domnul și a binecuvântat neamul lui cel drept.

Acel mare voievod, fiind la bătrânețe și apropiindu-se de fericitul sfârșit în care avea să se mute, ca de la împărăția cea vremelnică și pământească la împărăția cea fără de sfârșit și cerească, și din viața cea cu multă osteneală, la odihna cea veșnică și la viața cea fericită, a chemat pe cei doisprezece fii ai săi, pe care îi avea născuți cu mai multe femei, din vremea necredinței lui, și le-a împărțit domnia sa, pământul Rusiei, fiecăruia câte o moștenire, astfel: pe Vișeslav l-a pus în marele Novograd, pe Izaslav în Poloțca, pe Sviatopolc în Turov și pe Iaroslav în Rostov. Murind Vișeslav a pus pe Iaroslav, în marele Novograd, iar pe Boris în Rostov, pe Gleb în Muron, pe Svetoslav în Drebleani, pe Vsevolod în Vladimir, pe Mstislav în Tmutoracani, pe Stanislav în Smolensca, pe Sudislav în Pscov și pe Bracislav în Luțca și în Volina.

După douăzeci și opt de ani de la Sfântul Botez, fericitul Vladimir a început a boli și atunci a venit la dânsul Boris, fiul lui cel mai iubit decât toți copiii. În acea vreme venise înștiințarea voievodului Vladimir, că pecenegii vin cu război asupra Rusiei, și Vladimir, fiind bolnav, s-a mâhnit, de vreme ce nu putea să iasă singur la război împotriva pecenegilor. Și chemând pe iubitul său fiu, Boris, cel numit din Sfântul Botez Roman, i-a încredințat lui pe ostașii săi și l-a trimis peste Nipru împotriva pecenegilor. Boris, mergând degrabă și pe pecenegi neaflându-i, s-a întors înapoi și a stat la râul Altei. Și iată, i-a venit înștiințare că tatăl lui, binecredinciosul și Sfântul mare voievod Vladimir, a murit la Berestov. Și Sviatopolc, fiind lângă el, se sârguia ca să tăinuiască moartea tatălui său; pentru că, trupul învelindu-l în covor și spărgând pardoseala l-a lăsat jos; apoi în taină l-a dus noaptea în cetate și l-a pus în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Deseatina.

Fericitul domn Boris, auzind de acestea, a început a plânge după tatăl său, zicând: „Vai mie, tatăl meu, lumina ochilor mei, strălucirea și raza feței mele. Vai mie, cum ai apus lumina mea, nefiind eu la sfârșitul tău, ca singur să îngrop cinstitul tău trup; și de ce nu m-am învrednicit să sărut cinstitele tale cărunteți!” Și multe alte cuvinte umilite grăia în plângerea sa, iar Sviatopolc s-a așezat în Kiev pe scaunul părintesc cu putere de la sine, pentru că nu i se cădea lui să stăpânească în Kiev după tatăl său. Și s-a umplut inima lui de iubirea de stăpânire cea fărădelege și de înrăutățita zavistie a lui Cain, zicând în sine: „Voi pierde pe toți frații mei și voi rămâne stăpânitor în Rusia”.

Deci, îndată a trimis cu vicleșug la fratele său, Boris, zicându-i: „Fratele meu iubit, voi să am cu tine dragoste. Iată, pe lângă dania tatălui, îți voi da încă mai multă stăpânire” – iar aceasta o zicea cu vicleșug, căutând cum ar pierde pe Boris. Deci, chemând pe kieveni, le împărțea daruri multe, însă inima lor nu era cu el. Apoi, ducându-se noaptea la Viștegorod, a chemat în taină la sine pe boierul Putșa și pe ceilalți boieri din Viștegorod: Telțul, Elovici și Leașco. Și le-a zis lor: „Spuneți-mi adevărul, aveți către mine dragoste din toată inima?” Iar ei cu Putșa au zis: „Capetele noastre cu toți veștegorodiții le vom pune pentru tine”.

Atunci ticălosul Sviatopolc a zis lui Putșa și prietenilor lui: „De vreme ce vă făgăduiți, ca pentru mine să vă puneți capetele voastre, atunci mergeți în taină și ucideți pe Boris, fratele meu”. Iar ei au făgăduit să facă așa. Iar voievodul Boris stătea atunci la râul Altei, și boierii din Kiev i-au zis: „Mergi în Kiev și șezi pe scaunul părintesc, căci și oastea părintească este cu tine”. Fericitul Boris le-a răspuns: „Asupra fratelui meu mai mare nu voi merge, deoarece îl am pe el ca pe un tată”. Acestea auzindu-le boierii și ostașii, s-au dus pe la locurile lor; iar Sfântul Boris a rămas cu slugile sale și voia să meargă la fratele său, Sviatopolc, ca să i se închine, dându-i cinste ca celui mai mare frate și mai întâi voievod. Și a venit un vestitor la Sfântul Boris, spunându-i că Sviatopolc voiește să-l ucidă, și că a trimis pentru aceea ucigași. Iar sfântul nu credea pe acel vestitor, știindu-se pe sine că n-a greșit cu nimic împotriva fratelui său, Sviatopolc, și nici nu nădăjduise vreodată la o răutate ca aceea. Însă se tulbură cu gândul și era cuprins de mâhnire în acea zi, dar nădăjduia spre Dumnezeu. Ziua aceea era sâmbătă și, intrând în cortul său, se ruga cu lacrimi lui Hristos Dumnezeu și Preacuratei Maicii Sale.

A doua zi, Duminică, sculându-se foarte de dimineață, a poruncit preotului ca să cânte utrenia și însuși se ruga cu umilință Domnului. Iar trimișii lui Sviatopolc, boierii din Viștegorod, sosiseră încă de cu noapte și, stând aproape, auzeau pe fericitul Boris cântând utrenia. Și i-au vestit Sfântului Boris, că acum s-au apropiat ucigașii lui Sviatopolc ca să-l omoare, deci, a început și mai mult a se ruga, zicând: Doamne, cât s-au înmulțit cei ce mă necăjesc; mulți se scoală asupra mea, și celelalte ale psalmului. Citind iarăși Psaltirea cu multă umilință, zicea psalmul în care sunt cuprinse cuvintele acestea: Spre Tine m-am aruncat din coapsele și din pântecele maicii mele. Tu ești Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine, că necazul este aproape și nu este cine să-mi ajute. M-au înconjurat viței mulți, tauri grași m-au cuprins; au deschis asupra mea gura lor, ca un leu ce răpește și răcnește. M-au înconjurat câini mulți, adunarea celor vicleni m-a cuprins. Iar Tu, Doamne, nu depărta de la mine ajutorul Tău; ia aminte la sprijinirea mea. Izbăvește de sabie sufletul meu și din gheara câinelui, viața mea, și celelalte.

După săvârșirea Utreniei, căutând spre icoana lui Hristos, cu lacrimi zicea „Doamne Iisuse Hristoase, Care Te-ai arătat cu acest chip pe pământ pentru mântuirea noastră și ai binevoit a Te pironi pe Cruce pentru păcatele noastre, învrednicește-mă și pe mine, ca pentru numele Tău cel sfânt, să rabd pătimirea aceasta fără de vină, pe care nu o primesc de la potrivnici, ci chiar de la fratele meu și să nu-i socotești lui, Doamne, aceasta ca păcat”.

Rugându-se mult, s-a lăsat în voia Domnului. Și iată, ucigașii cei ticăloși, ca niște fiare cumplite au năvălit deodată cu arme, cu sulițe și cu săbiile scoase. Sărind în cort înșiși boierii cei ticăloși din Viștegorod: Putșa, Teleț, Elovici și Leașco, au lovit pe Sfântul Boris cu săbiile, l-au împuns cu sulițele și, trântindu-l la pământ, îl scăldau în sângele său. Iar unul din slugile lui, anume Gheorghe, de neam unguresc, foarte iubit și credincios Sfântului Boris, având o grivnă de aur pusă de el pe sine, a căzut pe trupul stăpânului său, zicând: „Nu te voi lăsa iubitul meu stăpân, ci unde se veștejește frumusețea trupului tău, acolo să-mi sfârșesc și eu viața mea”.

Deci și pe acela l-au străpuns cu sulițele. Și, neputând ei să scoată degrabă gherdanul cel de aur, i-au tăiat capul și l-au aruncat la o parte, și astfel au luat gherdanul. De aceea, mai pe urmă n-au putut să afle trupul lui Gheorghe între alte trupuri, pentru că atunci pe mulți tineri ai lui Boris i-au ucis cu săbiile. Acest Gheorghe, ungurul, iubitul tânăr al Sfântului Boris, era frate bun al cuviosului Moise ungurul care, pentru curăție, a pătimit de la o femeie leșească, precum se scrie pe larg în Patericul Pecerscăi. Iar pe sfântul răbdător de chinuri, Boris, suflând încă puțin, învăluindu-l ucigașii ticăloși în cort, l-au pus într-o căruță și-l duceau cu ei. Pe cale i-au întâmpinat cei doi trimiși ai lui Sviatopolc, care, văzând pe Sfântul Boris încă suflând, îndată unul dintre dânșii, scoțându-și sabia sa, a înfipt-o în inima lui. Și așa s-a sfârșit Sfântul Boris, în 24 de zile ale lunii iulie, la pomenirea Sfintei Mucenițe Hristina, într-o zi de Duminică, luând cunună mucenicească de la Domnul. Iar cinstitul lui trup l-au dus ucigașii în Viștegorod și l-au îngropat în taină într-o biserică de lemn a Sfântului Vasile.

După uciderea Sfântului Boris, ticălosul Sviatopolc se gândea cum ar ucide și pe Gleb; pentru că Boris și Gleb erau fiii unei mame, născuți lui Vladimir de o bulgăroaică. Deci, a trimis Sviatopolc cu înșelăciune la Gleb, voievodul Muronului, zicând: „Tatăl tău bolește foarte și te cheamă la el, vrând să te vadă. Deci, să vii degrabă cu puțini însoțitori.” Fericitul Gleb, fiind foarte ascultător tatălui său, a luat îndată puțini tovarăși și a mers degrabă, să poată vedea încă viu pe tatăl său, Sfântul Vladimir, pentru că nu auzise de moartea lui. Și venind el la gura Volgăi, fiind noaptea, s-a împiedicat calul cu dânsul, dând într-o groapă, și i-a vătămat puțin un picior, de aceea a șezut într-un caic, a mers pe apă, până la Smolensc. Iar când a ajuns la locul ce se numea Smedin, a stat la mal.

Într-acea vreme, i-a venit lui Iaroslav, voievodul marelui Novograd, înștiințare din Kiev de la Predislava, sora lui, despre moartea lui Vladimir, tatăl lor, și despre uciderea lui Boris de către Sviatopolc. Și a trimis Iaroslav la Gleb, zicându-i: „Să nu te duci în Kiev la Sviatopolc, deoarece tatăl nostru a murit, iar Sviatopolc a ucis pe Boris și voiește să te ucidă și pe tine”. Acea scrisoare a lui Iaroslav a ajuns pe fericitul Gleb la Smedin și el, tânguindu-se foarte, a plâns cu amar după tatăl său și după fratele său cel ucis. Și pe când plângea el încă în acel loc, au sosit în acel ceas ucigașii trimiși de Sviatopolc și, năvălind deodată cu săbiile scoase, au început a sări în caicul lui Gleb. Slugile lui Gleb au slăbit de frică, iar Sfântul Gleb, văzând pe ucigași, și-a ridicat mâinile spre cer și a început a se ruga cu lacrimi, zicând: Judecă, Doamne, pe cei ce-mi fac strâmbătate, dă război celor ce se oștesc asupra mea, apucă arma și pavăza și Te scoală în ajutorul meu; varsă sabie și închide împotriva celor ce mă prigonesc și zi sufletului meu: Mântuirea ta sunt Eu!

Iar mai-marele ucigașilor, ticălosul Gorasim, a poruncit ca să ucidă îndată pe Gleb. Atunci bucătarul lui Gleb, cel cu numele Torcin, care era la spate, având dușmănie asupra stăpânului său, și-a scos cuțitul și, apucându-l de cap pe Sfântul Gleb, a înfipt cuțitul în gâtul lui, tăindu-l. Și l-a dat morții prin junghiere, ca pe un mielușel fără de prihană, lipsindu-l de viața aceasta mult dureroasă și de puțină vreme, luni, în cinci zile ale lunii lui septembrie, la pome-nirea Sfântului Prooroc Zaharia, tatăl Mergătorului înainte, cel ucis între biserică și altar.

Sfântul Gleb a stat astfel înaintea lui Hristos Dumnezeu în cereasca împărăție, împreună cu fratele său Boris, împlinindu-se de dânșii cuvintele psalmistului: „Iată ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui frații împreună, în viața cea nesfârșită și în slava sfinților mucenici”. Iar cumpliții ucigași, după uciderea Sfântului Gleb, nu l-au învrednicit pe el de cuviincioasa și cinstita îngropare, ci au aruncat cinstitul lui trup la un loc pustiu, nu departe de mal, între doi butuci, acoperindu-l cu puține vreascuri. Și nimeni din smoleni nu știa de trupul lui Gleb, voievodul cel ucis, unde este. Dar Dumnezeu, nepărăsind pe plăcutul Său, arăta oamenilor trupul mucenicului prin diferite minuni. Uneori se arăta stâlp de foc la acel loc, alteori lumânări aprinse, iar alteori se auzeau cântări îngerești, de cei ce treceau și de cei ce pășteau vitele pe acolo. Într-o vară, vânătorii de fiare au aflat acel cinstit și sfânt trup zăcând întreg, pentru că nici o fiară sau pasăre nu se atinsese de el și nici vreo stricăciune nu era pe dânsul.

Spunând ei acestea în cetate, toți cetățenii și toată rânduiala duhovnicească și mirenească, mergând cu cruci, au luat trupul cel răbdător de chinuri, cunoscându-l că este al binecredinciosului Gleb, voievodul Muronului, feciorul lui Vladimir, care fusese ucis în acel loc, și l-au adus cu cinste în cetate și l-au pus în biserică; pentru că Dumnezeu a arătat smolenilor pe plăcutul Său, ca altădată oasele lui Iosif israeliților.

Ticălosul Sviatopolc nu s-a îndestulat cu sângele celor doi frați, sfinți răbdători de chinuri Boris și Gleb. Ci, după uciderea acelora, îndată și-a întins mâna cea ucigașă și asupra fratelui său al treilea, Svetoslav, voievodul dreblenilor, care, înștiințându-se de răutatea lui Sviatopolc, a fugit la unguri; însă l-au ajuns ucigașii cei trimiși și l-au ucis în munții ungurești. Apoi Iaroslav, voievodul marelui Novgorod, adunându-și puterea sa ostășească, a mers asupra lui Sviatopolc, răzbunând sângele frățesc. Războiul între ei a ținut un timp lung de patru ani, pentru că, uneori Iaroslav pe Sviatopolc îl biruia și-l gonea, iar alteori Sviatopolc, câștigând ajutor de la leși, biruia pe Iaroslav. Dar mai pe urmă, Sviatopolc a fost biruit în acel loc, unde a ucis pe Sfântul Boris. Sviatopolc de câte ori era biruit și izgonit, fugea la pecenegi și, de acolo, iarăși venea cu putere asupra lui Iaroslav.

Atunci Iaroslav, mergând împotriva lui Sviatopolc, a stat la râul Altei, unde a fost ucis Sfântul Boris cu slugile sale și, ridicând mâinile spre cer, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: „Sângele fraților mei strigă din pământul acesta către Tine, Stăpâne Doamne, Dumnezeul meu! Deci, mă rog Ție, Preaputernicule, Făcătorule și Judecătorule prea drepte, izbăvește sângele drepților acestora, precum ai izbăvit sângele lui Abel asupra lui Cain, punând pe el cutremur. Astfel să pui cutremur și spre acest ticălos Sviatopolc, ca să nu mai poată vărsa și mai mult sânge frățesc și creștinesc”. Apoi a zis: „Frații mei cei sfinți, Boris și Gleb, ajutați-mă pe mine asupra acestui mândru ucigaș!”

Sfârșindu-și rugăciunea, a împreunat cetele ostașilor săi și s-a lovit cu puterea lui Sviatopolc, la răsărirea soarelui, și era vineri ziua aceea. Și s-au tăiat atât de tare amândouă părțile, încât n-a fost niciodată o tăiere ca aceea în Rusia; căci, apucându-se de mâini, se tăiau unii pe alții și sângele curgea ca pâraiele prin văi. Abia către seară, Iaroslav a biruit și a sfărâmat desăvârșit puterea lui Sviatopolc, care a scăpat cu puțini tovarăși din acel război și a fugit în țara leșească.

Mergând el în cale, a năpădit asupra lui diavolul fricii și i-au slăbit oasele lui atât de tare, încât nu putea să șadă pe cal; ci era purtat în pârghie și de frică nu putea să petreacă la un loc, ci totdeauna striga: „Iată, gonesc după noi, fugiți!” Ei fugeau cu dânsul, strigând iarăși: „Iată, gonesc după noi, fugiți!” Și așa a fugit din loc în loc, purtându-l pe el, până ce a ajuns în pământul leșesc, izgonit fiind de mânia lui Dumnezeu. Aici a ajuns într-o pustie, între cehi și între leși, unde și-a aflat sfârșitul cel rău al vieții sale. Căci, fiind muncit de diavolul, a murit împreună și cu trupul și cu sufletul; și a pierit în veci, moștenind gheena focului. Iar trupul acelui ticălos, îngropându-l acolo tovarășii lui unde a murit, au grămădit deasupra lui o movilă mare, care este și astăzi, din care iese un miros greu, spre arătarea izbândirii lui Dumnezeu și spre certarea oamenilor celor răi.

Binecredinciosul și marele domn Iaroslav, după războaiele ce le-a avut cu Sviatopolc, luând desăvârșit domnia Kievului, și de război odihnindu-se, a început a întreba despre cinstitele moaște ale sfinților răbdători de chinuri, Boris și Gleb, frații săi cei uciși, unde și în ce loc se află? Deci, i-au spus despre Sfântul Boris că se află pus în Viștegorod, în biserica Sfântului Vasile, iar despre Sfântul Gleb știau toți că a fost ucis nu departe de Smolensc, dar despre trupul lui, nu știa nimeni dintre kieveni unde era pus. În acea vreme a venit înștiințare de la Smolensca lui Iaroslav, spunându-i că Dumnezeu a arătat cu semne și minuni trupul Sfântului Gleb, care a zăcut mult în loc pustiu, iar acum este adus cu cinste în cetatea Smolensc.

Aflând acestea Iaroslav, îndată a trimis preoți și diaconi la Smolensc și, luând de acolo pe Sfântul Gleb cu toată cinstea, l-au pus în corabie și l-au adus la Kiev pe apa Niprului. Binecredinciosul domn Iaroslav, a întâmpinat moaștele mucenicului cu mitropolitul, cu egumenii și cu toată rânduiala duhovnicească și cu mulțime de popor. Și vedeau cu toții acel trup mucenicesc întreg, fără de nici o stricăciune, nici înnegrindu-se, nici vătămându-se de atâta vreme; ci întocmai ca trupul unui om viu, din care ieșind bună mireasmă, toți se mirau de minunea aceea. Apoi, ducându-l la Viștegorod în biserica cea din lemn a Sfântului Vasile, au săpat pământul și l-au pus în raclă de piatră, lângă Sfântul Boris, fratele lui. Iar Dumnezeu a preamărit pe plăcuții Săi, pentru că i-a învrednicit pe ei împărăției Sale celei cerești împreună cu cetele sfinților mucenici, și a dat sfintelor lor moaște darul de a tămădui toate neputințele. Mulți bolnavi alergau cu credință la mormântul lor și se tămăduiau de neputințele lor și se întorceau sănătoși, slăvind pe Dumnezeu Cel preamărit întru sfinți.

După o vreme, s-a întâmplat, cu voia lui Dumnezeu, de s-a aprins biserica Sfântului Vasile, în care se aflau îngropate moaștele cele făcătoare de minuni ale Sfinților Mucenici Boris și Gleb ai Rusiei, și n-au putut oamenii deloc să stingă focul, pentru că se aprinsese din vârf. Ei au scos dintr-însa toate icoanele și vasele, până la cele mai mici, și n-a ars nimic acolo din lucrurile bisericești, decât numai biserica, rămânând mormintele sfinților în care erau puse trupurile lor fără biserică. Tuturor celor ce veneau și se închinau cu credință, li se dădeau tămăduiri și li se arătau semne, precum s-a arătat mai înainte la Smiadin deasupra trupului Sfântului Gleb. Căci, uneori se vedea un stâlp de foc, alteori se vedeau lumânări aprinse la mormântul sfinților; iar alteori se auzeau cântări îngerești și mulți mergeau acolo ca la o priveliște.

Odată au venit varegii și, umblând cu nebăgare de seamă pe lângă locul unde zăceau îngropate moaștele făcătoare de minuni ale sfinților mucenici, unul din varegi a călcat cu picioarele peste mormântul mucenicesc, și deodată a ieșit foc din mormânt și i-a ars picioarele. El, neputând suferi, a răcnit și a sărit din locul acela și a arătat tovarășilor săi picioarele sale arse. De atunci nu mai cuteza nimeni să se apropie de locul acela, ci se închinau cu frică.

Despre aceasta și despre alte minuni ce se făceau la mormântul sfinților s-a înștiințat voievodul Iaroslav și s-a bucurat cu sufletul; că pe frații lui care au pătimit fără de vină îi preamărește Domnul, iar cele auzite le-a spus mitropolitului Ilarion. Mitropolitul, mulțumind lui Dumnezeu că în pământul Rusiei preamărește Domnul pe acei noi făcători de minuni, a zis voievodului: „Sfat bun și bineplăcut lui Dumnezeu îți dau, să zidești o biserică deasupra mormântului sfinților făcători de minuni, și să scoatem din pământ cinstitele lor moaște, ca mai cu osârdie să alerge la ele poporul cel credincios și să-și câștige cererile de la plăcuții lui Dumnezeu”.

Sfatul mitropolitului a plăcut voievodului și îndată a zidit în Viștegorod o biserică de lemn mare și frumoasă, deasupra mormântului Sfinților Mucenici, având cinci turle, și a zugrăvit-o toată înăuntru cu icoane și a înfrumusețat-o cu toată podoaba. Săvârșindu-se biserica și înzestrând-o cu cele de trebuință, a venit preasfințitul mitropolit Ilarion cu clerul și cu tot sfințitul sobor. Asemenea a venit și marele voievod Iaroslav cu toți boierii și cu mulțimea poporului și făcând cântare de toată noaptea în acea biserică nouă, au sfințit-o în ziua de douăzeci și patru ale lunii iulie, în care zi a fost ucis, altădată Sfântul Boris.

După săvârșirea sfințirii, mitropolitul a poruncit, să sape pământul deasupra mormântului sfinților. Și, săpând, ieșea din mormânt miresme cu miros plăcut și au scos din pământ raclele cu moaștele sfinților. Atunci mitropolitul și cu preoții, apropiindu-se cu frică și cu dragoste, au descoperit raclele sfinților și au văzut o minune preaslăvită. Trupurile erau întregi, nestricate și se vedeau fețele lor luminate, încât toți s-au minunat foarte mult. Și s-a umplut toată biserica de multă și plăcută mireasmă. Ei au pus moaștele sfinților în partea dreaptă a bisericii și au așezat ca, în acea zi, în douăzeci și patru ale lunii iulie să se prăznuiască pomenirea Sfinților Mucenici Roman și David.

Fiind ei încă în biserică la Sfânta Liturghie, un om șchiop de amândouă picioarele a venit, târându-se în biserică cu osteneală, și se ruga ca să-l lase să se apropie de cinstitele și muceniceștile racle, căci era multă îmbulzeală în popor. Și când s-a apropiat și s-a atins, rugându-se cu credință, îndată s-au întărit picioarele lui, cu darul lui Dumnezeu și cu rugăciunile sfinților răbdători de chinuri, și sculându-se, umbla înaintea tuturor. Această minune, văzând-o singur voievodul Iaroslav, mitropolitul și tot poporul au dat laudă lui Dumnezeu și sfinților plăcuți Lui. Iar după Sfânta Liturghie, voievodul a luat pe toți la masă și au prăznuit precum se cădea, împărțind multe din averile sale în ziua aceea la săraci, sărmani și văduve.

După moartea marelui voievod Iaroslav, trecând mulți ani, biserica cea zidită de dânsul se învechise. Atunci fiul lui, binecredinciosul domn Izaslav, ținând domnia cea mare a Kievului, a zidit o biserică nouă de lemn în numele sfinților, numai cu o turlă. Sfârșindu-se biserica, domnii Rusiei, fiii lui Iaroslav, s-au adunat la mutarea cinstitelor moaște ale sfinților răbdători de chinuri, Roman și David, în Viștegorod: Izaslav al Kievului, Svetoslav al Cernigovului, Vsevolod al Pereaslavei. Asemenea a venit și mitropolitul Gheorghe cu episcopii Neofit al Cernigovului, Petru al Pereaslavei, Nichita al Bielogradei și Mihail al Irovului. Erau și egumeni: Cuviosul părintele nostru Teodosie al Pecerscăi, Sofronie al Mănăstirii Sfântului Mihail, Ghermano al locașului Mântuitorului și toți ceilalți egumeni. Și au făcut praznic luminat, luând cinstitele moaște, întâi pe ale Sfântului Boris, punându-le în raclă nouă și mergând înaintea lor cuvioșii monahi cu lumânări, după dânșii diaconii, apoi preoții, arhiereii, iar după ei mergeau domnii, ducând pe umerii lor sfintele moaște și așezându-le în biserica cea nouă.

Când au deschis racla, s-a umplut biserica de bună mireasmă preaminunată, ca de un fum subțire ce ieșea din moaște. Văzând și mirosind acestea, toți au preamărit pe Dumnezeu, iar pe mitropolitul Gheorghe l-a cuprins o spaimă, pentru că nu avea credință către sfinți și, căzând cu fața la pământ înaintea sfintelor moaște, își cerea iertare și, sărutând pe Sfântul Boris, l-a pus în raclă de piatră. După aceasta, mergând, au luat moaștele Sfântului Gleb cu racla de piatră și, punându-le într-o sanie, le-au adus la biserică. Iar când era lângă ușă, racla stătea nemișcată, și a poruncit poporului să se roage, zicând: „Doamne miluiește!” Rugându-se poporul, s-a mișcat racla și a dus-o lângă Sfântul Boris, căruia i-a sărutat capul, iar Sfântului Gleb mâna, pe care, luând-o mitropolitul, binecuvântă pe domni și pe popor.

În vremea aceea, voievodul Kievului, Izaslav, avea o vătămare la grumaz și-l durea capul. Luând el mâna mitropolitului cu care ținea mâna Sfântului Gleb, o puse la grumaz unde avea vătămare, la cap și la ochi, și s-a tămăduit în ceasul acela, preamărind toți pe Dumnezeu și pe plăcuții Lui. După Sfânta Liturghie au prânzit domnii împreună cu arhiereii, făcând milostenie săracilor. De atunci s-a așezat praznicul mutării cinstitelor moaște ale sfinților Boris și Gleb, răbdătorii de chinuri și făcătorii de minuni voievozi ai Rusiei, în două zile ale lunii mai, când se face și pomenirea aducerii moaștelor Sfântului Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei.

După puțină vreme, Svetoslav al lui Iaroslav, care a fost mai întâi voievod al Cernigovului, apoi al Kievului, după izgonirea lui Izaslav, a voit să zidească în Viștegorod o biserică frumoasă de piatră pentru pomenirea sfinților mucenici Boris și Gleb, pe care întemeind-o și scoțând-o deasupra pământului, a murit. După moartea lui Svetoslav, iarăși a luat scaunul domniei Kievului Izaslav și n-a luat în seamă zidirea bisericii aceleia, deoarece Izaslav, după lungă vreme sfârșindu-se la război, a venit la domnia cea mare a Kievului al treilea frate al său, Vsevolod Iaroslavici, voievodul Pereaslavei. Acesta, mai înaintea sfârșitului său, a început a zidi biserica aceea pe care Svetoslav o începuse, dar n-o isprăvise.

După Vsevolod, domnind în Kiev Mihail Izaslavici, care se chema Sviatopolc, era cuprins de multe războaie în toți anii și nu săvârșea acea biserică, pentru că în vremea aceea păgânii se întăriseră și multe rele făceau creștinilor, care uitaseră acea biseri-că. Asemenea se uitaseră și minunile sfinților mucenici, deși se făceau multe. Deci, Oleg Svetoslavici, voievodul Cernigovului, pornindu-se de Dumnezeu, a sfârșit și a înfrumusețat biserica cea de piatră în Viștegorod, pe care o începuse mai înainte Svetoslav, tatăl său. Dar Mihail Svetopolc, domnul Kievului, vrăjmășuind pe Oleg, nu voia să mute moaștele sfinților mucenici în biserica cea nouă de piatră. După moartea voievodului Mihail Svetopolc, a stat în Kiev domn Vladimir al lui Vsevolod, care se numea Monomah.

Acela a voit să mute moaștele sfinților de chinuri răbdători, Boris și Gleb, și pentru aceasta a înștiințat pe toți din pământul Rusiei și s-au adunat la dânsul toți domnii, David și Oleg ai lui Svetoslav, domnii Cernigovului cu fiii săi, dregătorii, boierii, ceilalți domni cu boierii lor și mulțime de oameni din toată Rusia. Asemenea și Nichifor, mitropolitul Kievului, cu iubitorii de Dumnezeu episcopi: Teoctist al Cernigovului, Lazăr al Pereaslavei, Mina al Poloțchiei, Daniil al Irevchiei și cu fericitul Prohor, egumenul Pecerscăi; Sava, egumenul locașului Mântuitorului, Silvestru al mănăstirii Sfântului Mihail, Petru al Clovschiei, Grigorie al mănăstirii Sfântului Andrei și cu ceilalți egumeni, și tot sfințitul sobor, încât nu încăpea Viștegorodul pe stăpânitorii cei adunați și pe popor.

În ziua întâi a lunii mai s-a sfințit biserica și s-a făcut ospăț mare, și toți domnii și arhiereii au prânzit la Oleg, voievodul Cernigovului; iar pentru ospătarea săracilor și străinilor le-au pus mese trei zile. În ziua a doua a lunii mai, când mai înainte se așezase praznicul mutării cinstitelor moaște ale sfinților domni, Boris și Gleb, după cântarea pravilei celei obișnuite a Utreniei, fiind Dumi-nica Sfintelor Mironosițe, mitropolitul cu episcopii și cu toți preoții și diaconii, îmbrăcându-se în sfințitele veșminte și aprinzând lumânări, au cădit raclele sfinților și le-au pus pe fiecare în sănii, ce erau rânduite și împodobite pentru aceea. Raclele erau de piatră și le trăgeau singuri voievozii cu boierii, mergând înainte mitropolitul cu tot sfințitul sobor, după rânduiala sa.

Nu numai că nu puteau să tragă moaștele sfinților, dar nici singuri să pășească de mulțimea norodului, care năvăleau și-i strâmtorau. Atunci a poruncit voievodul Vladimir Monomahul, ca să arunce arginți poporului; și astfel a putut să ducă racla cu Sfântul Boris, pe care punând-o în mijlocul bisericii, au mers după Sfântul Gleb, și tot astfel l-au adus și l-au pus lângă Sfântul Boris. Deci, s-a făcut ceartă între domni, pentru că Vladimir Monomahul voia ca moaștele sfinților să fie în mijlocul bisericii și peste dânșii să facă un cuvuclion de argint; iar David și Oleg voiau ca să-l pună în cămară în partea dreaptă, unde însemnase tatăl lor, Svetoslav Iaroslavici. Mitropolitul cu episcopii au zis: „Să aruncați sorți pentru mai bună încredințare, ca unde vor voi sfinții mucenici, acolo să-i punem!” Cuvântul acesta a plăcut tuturor și și-au pus sorții lor în altar, pe dumnezeiasca masă și s-a nimerit soarta lui David și a lui Oleg. După aceea, au pus pe sfinții mucenici în cămara ce era rânduită pentru aceasta, în partea dreaptă, iar Vladimir Monomahul, a ferecat raclele sfinților cu argint și icoanele sfinților le-a închipuit pe table, pe care le-a aurit. Asemenea, a mai pus lângă racle sfeșnice de argint suflate cu aur pentru lumânări și toată cămara au împodobit-o cu aur foarte mult, pentru că acel binecredincios domn iubea podoaba cea frumoasă a bisericii, iar către sfinții mucenici avea mare osârdie cu credință.

Fiindcă se făceau diferite minuni de acești sfinți plăcuți lui Dumnezeu, se cade să le pomenim unele aici. Era în Viștegorod un om, anume Miron grădinarul. Acela avea un copil cu un picior uscat și strâmb și nu putea să umble cu el, ci, făcându-și un picior de lemn, așa umbla. Acela, mergând totdeauna la pravila bisericească ziua și noaptea, în biserica Sfinților Mucenici Boris și Gleb și, căzând la mormintele lor, cerea cu lacrimi tămăduire. Într-o noapte i s-au arătat sfinții mucenici și i-au zis: „Pentru ce strigi la noi, omule?” Iar el le arăta piciorul cel uscat și cerea tămăduire. Atunci, sfinții au făcut de trei ori semnul Sfintei Cruci pe piciorul lui și, deșteptându-se tânărul acela din somn, și-a simțit piciorul că era sănătos. De bucurie el sărea slăvind pe Dumnezeu și spunea poporului cum Sfinții Mucenici Boris și Gleb l-au tămăduit prin arătarea lor. El le mai povestea și aceasta: „Am văzut umblând cu ei – adică cu sfinții – și pe Gheorghe, tânărul acela, care a căzut pe trupul Sfântului Boris, când a fost ucis și străpuns cu sulița; acela se vedea purtând lumânarea înaintea sfinților”.

Un orb, venind, cădea la mormintele sfinților, le săruta raclele cu dragoste și își lipea ochii săi, cerând tămăduire. Și îndată a văzut, și toți au preamărit pe Dumnezeu și pe sfinții plăcuții Lui, Boris și Gleb. Era iarăși un șchiop căruia îi era tăiat piciorul din genunchi, și făcând picior de lemn, umbla cu anevoie. Acela venind în Viștegorod, petrecea lângă biserica sfinților mucenici cu alți săraci, primind cele de trebuință de la creștinii ce-i dădeau milostenie. Într-acea vreme era în Viștegorod un grădinar mare, care, după obiceiul mirenesc, se chema Jdan, iar din Sfântul Botez, Nicolae. Acela, avea obiceiul ca în toți anii să prăznuiască pome-nirea arhiereului lui Hristos, Nicolae, hrănind săracii și străinii.

Odată, săvârșindu-se în casa acelui bărbat prăznuirea întru cinstea Sfântului Nicolae, au mers acolo săracii și a mers și șchiopul acela, așteptând ca să ia ceva. El ședea înaintea casei, dar, din întâmplare, nu i-au dat să mănânce, nici să bea, ci a rămas flămând și însetat. Apoi, deodată a devenit uimit și a văzut o vedenie ca aceasta: I se părea că șade lângă biserica Sfinților Mucenici Boris și Gleb și i-a văzut pe amândoi ieșind din altar și venind către el; iar el, spăimântându-se, a căzut cu fața la pământ. Atunci sfinții l-au apucat de mână și l-au pus să stea în mijloc, și au început a se ruga pentru tămăduirea lui. Deci, mai întâi l-au însemnat cu semnul Sfinte Cruci; după aceea, ungându-i cu untdelemn piciorul cel vătămat, i-au tras genunchiul.

Toate acestea le vedea ca în vis, neputinciosul acela, căci era cu fața la pământ în curtea lui Nicolae ca și cum ar fi dormit. Oamenii, văzându-l astfel căzut, îl întorceau pe-o parte și pe alta, iar el zăcea ca un mort, încât numai sufletul și inima lui se zbăteau într-însul, socotind toți că un duh necurat l-a lovit pe el. Drept aceea, luându-l, l-au dus în biserica Sfinților răbdători de chinuri și l-au așezat lângă ușa bisericii. Acolo, stând mulți oameni împrejur, au văzut un lucru de mirare: Din genunchiul șchiopului aceluia, a început a se arăta un picior mic ca de pruncușor, și care creștea câte puțin, până ce s-a făcut ca și celălalt. Aceasta s-a făcut într-un ceas. Venindu-și în sine omul care a fost mai înainte șchiop, a început a umbla cu amândouă picioarele, bucurându-se, sărind și lăudând pe Dumnezeu, preamărind pe tămăduitorii săi, sfinții răbdători de chinuri și spunând înaintea tuturor despre arătarea acelora. Văzând aceasta toate popoarele, au înălțat mari laude lui Dumnezeu, zicând ca proorocul: Cine va grăi puterile Domnului și cine va face auzite toate laudele Lui. Și iarăși: Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi.

În cetatea Dorotobujii, o femeie lucra în casă, în ziua arhiereului lui Hristos, Nicolae, și i s-au arătat ei sfinții răbdători de chinuri, Boris și Gleb, înfricoșând-o cu groază și zicându-i: „Pentru ce lucrezi în ziua Sfântului Ierarh Nicolae? Sau nu știi că Domnul nu va suferi necinstea plăcuților Săi?” Aceasta zicându-i, au risipit casa aceea, iar femeia de frică s-a făcut ca moartă. După aceea, abia și-a revenit în sine și a zăcut bolnavă o lună întreagă, iar din acea boală i s-a uscat mâna. Deși s-a sculat din boală, însă mâna ei cea uscată nu s-a tămăduit, și astfel a petrecut trei ani. Auzind ea de un om care avusese mâinile și picioarele zgârcite, că a primit tămăduire de la Sfinții Mucenici Boris și Gleb, a mers în Viștegorod în ziua dinaintea praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a spus despre sine preotului Lazăr, care era întâi al clericilor bisericii sfinților mucenici, iar el i-a poruncit să petreacă toată noaptea în biserică. A doua zi, mergând clerul cu cruci, împreună cu tot poporul la cealaltă biserică, care era a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a apropiat femeia de preotul Lazăr și i-a spus visul său, zicând: În această noapte, șezând eu în biserică și adormind, au venit la mine doi tineri frumoși și mi-au zis: „Cine te-a pus aici?” Iar eu le-am răspuns: „Lazăr, preotul, mi-a poruncit, zicându-mi: „Șezi aici, doar te va tămădui Dumnezeu cu rugăciunile Sfinților Mucenici!”” Și îndată cel mai mare dintre ei scoțându-și inelul din mâna sa, mi l-a dat, zicându-mi: „Pune-l în mână, fă-ți cruce și ți se va tămădui mâna!”

Acestea auzindu-le părintele Lazăr, a poruncit femeii ca, în aceeași biserică a sfinților mucenici, să fie la Sfânta Liturghie, deoarece voia ca, după Sfânta Liturghie, să facă pentru dânsa rugăciune și să ungă mâna ei uscată cu untdelemn sfințit. Și rugându-se a se cânta cântarea cea întreit sfântă, înainte de citirea Apostolului, s-a început a se cânta prochimenul: Mărește suflete al meu pe Domnul… Atunci îndată mâna cea uscată a acelei femei s-a făcut sănătoasă și a început femeia, cu mare glas, a slăvi pe Dumnezeu și pe sfinții făcători de minuni plăcuți lui, Roman și David, și toți cu mirare înălțau slavă lui Dumnezeu.

Un orb, alergând la biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, cerea vedere ochilor lui. Făcând el astfel mai multă vreme, într-o noapte, pe când dormea, i s-a arătat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, zicându-i: „Pentru ce strigi către mine, omule? De ai trebuință de vedere, eu îți voi spune unde o poți câștiga! Să mergi la Sfinții Mucenici Boris și Gleb și aceia îți vor da vedere; pentru că acelora li s-a dat de la Dumnezeu darul ca să tămăduiască toate bolile în acest pământ al Rusiei”.

Deșteptându-se orbul din somn s-a dus în Viștegorod, fiind purtat de mână. Acolo a petrecut câteva zile lângă biserica sfinților mucenici și, căzând la mormintele lor, se ruga. Și a fost ascultată rugăciunea lui, pentru că i s-au deschis ochii și, văzând, slăvea pe Dumnezeu și pe plăcuții Lui, spunând la oameni arătarea sfinților mucenici ce i s-a făcut, că, venind la dânsul amândoi, au făcut semnul Sfintei Cruci de trei ori pe ochii lui și așa a văzut.

Odată, doi bărbați nevinovați au fost pârâți la marele voievod al Kievului, Mihail Izaslavici Sviatopolc, iar voievodul, crezând clevetirea și necercetând cele cu adevărat pentru dânșii, a poruncit ca pe amândoi bărbații pârâți, ferecându-i cu lanțuri de fier, să-i arunce în temnița din Viștegorod. El, îndeletnicindu-se cu multe lucruri ale ocârmuirii sale, a uitat de acei bărbați aruncați în temniță, care au petrecut acolo mult timp, fiind părăsiți și uitați de toți și neavând de nicăieri nădejde de eliberare. Atunci ei, știind că Sfinții Mucenici Boris și Gleb sunt grabnici ajutători celor din primejdii, și-au pus nădejdea într-înșii după Dumnezeu, chemându-i în rugăciunile lor, și în toate Duminicile dădeau străjerului bani, ca să cumpere prescuri și lumânări și să le ducă la biserica sfinților mucenici.

Trecând multă vreme, și aceia fiind tot în mare mâhnire și întristare, într-o noapte li s-au arătat în vis Sfinții Mucenici Boris și Gleb și le-au sfărâmat legăturile lor. Deșteptându-se acei bărbați din somn, unul dintre dânșii era la locul lui în temniță, însă fără legături, iar celălalt s-a aflat afară din temniță zăcând, și legăturile lui rupte, asemenea și obezile prietenului lui zăceau frânte lângă dânsul, iar temnița încuiată cu tărie și pecetluită. Sculându-se înspăimântat bărbatul acela, a deșteptat pe străjerul temniței care, cu mare frică, se mira și-l întreba: „Cum ai ieșit din temniță, fiind ușile bine încuiate și pecetluite?” Iar el a răspuns: „Lăsați-mă mai întâi în biserică la Utrenie, să mă închin sfinților făcători de minuni Boris și Gleb, să sărut sfintele lor racle, iar după aceea, voi spune ceea ce s-a făcut”.

Mergând el în biserică cu străjerul, a căzut înaintea raclelor sfinților, înălțând slavă lui Dumnezeu și mulțumind minunaților săi izbăvitori, sfinților răbdători de chinuri, Roman și David. Apoi, sculându-se, a început înaintea tuturor a spune de eliberarea sa, așa: „Dormind noi în temniță, am văzut în vedenie cum, deodată, s-a luat acoperământul temniței și priveam pe Sfinții Mucenici Boris și Gleb, venind la noi și zicându-ne: „Pentru ce petreceți aici?” Și le-am răspuns: „Așa este voia voievodului; însă fără de vină suntem pârâți”. Și au zis sfinții: „Iată, noi am venit să vă eliberăm din temniță, de vreme ce strigați către noi”. Și au zis numai către mine: „Tu îndată să mergi în biserica noastră și să spui cele ce vezi acum, iar pe acest tovarăș al tău, având credință mai puțină, îl lăsăm încă în temniță, însă îl dezlegăm din legături. Iar pentru pedepsirea necredinței lui și spre încredințarea celorlalți, îi dăm pentru o vreme orbire ochilor. Acum, noi ne ducem în pământul ceresc și, după trei zile, vom veni iar aici și-l vom face ca să vadă. După aceea să vă duceți amândoi la voievod și să-i ziceți: „Pentru ce faci așa rău nesocotind adevărul și muncești pe oameni fără de vină? De nu te vei îndrepta, multe răutăți te vor împresura!”

Așa grăind către noi sfinții, s-au făcut nevăzuți. Iar eu, zicea cel ce era afară din închisoare, după o vedenie ca aceea deșteptându-mă din somn, nu știu cum m-am aflat zăcând afară din temniță, iar legăturile mele și ale tovarășului meu erau sfărâmate; iar de voiți ca mai cu adevărat să știți și să vă încredințați de cele spuse de mine, să veniți la temniță. Și au mers toți cei ce au fost în biserică cu dânsul și au văzut ușile temniței încuiate și pecețile întregi, iar legăturile zăcând sfărâmate afară, și, minunându-se, au preamărit pe Dumnezeu. După aceea, îndată s-a dat știre celor mai mari ai cetății și, venind aici, au deschis temnița și au aflat pe închisul celălalt șezând fără de legături, însă orb de ochi, și i-au eliberat din temniță pe amândoi.

Când i-au eliberat pe ei era joi și, mergând la biserica sfinților mucenici, nu au plecat de acolo până dimineața, mulțumind pentru eliberare și cerând vedere celui orb. În ziua Duminicii, acel orb căzând la mormintele sfinților, se ruga cu mare strigare, încât se supărau clericii și ziceau: „Să duceți pe orbul acesta de aici, că nu este cu putință a cânta de strigarea lui”. Însă acela petrecea rugându-se și striga către sfinți: „Miluiți-mă, sfinților de minuni făcători, luminați-mi ochii mei, precum v-ați făgăduit!”

Apoi, întorcându-se către popor, a grăit cu glas, zicând: „Strigați „Doamne, miluiește!” și vedeți mila lui Dumnezeu și minunea sfinților mucenici, că iată, eu văd”. Și s-au făcut ochii lui sănătoși, ca și cum niciodată nu avusese orbire și durere. Atunci toți cu glasuri înalte au preamărit pe Dumnezeu și pe sfinții Rusiei, cei de chinuri răbdători și de minuni făcători. După aceea au mers la voievodul Mihail Sviatopolc și cu de-amănuntul au spus toate cele văzute și făcute lor.

Voievodul, minunându-se și înspăimântându-se de acea preaslăvită minune, s-a îndreptat din acea vreme și nu mai credea iute clevetirile, nici nu dădea pedeapsă fără cercetare și fără de întrebare cu dovadă pentru adevăr. Adeseori, el mergea în biserica sfinților mucenici și cu dragoste se închina la cinstitele lor moaște.

În slăvita cetate a Vladimirului din Suzdal cea din Rusia mare, domnind Vsevolod Iurevici, nepotul lui Vladimir Monomahul, s-au sculat asupra lui doi nepoți ai lui, Mstislav și Iaropolc Rostislavici, care veniseră din marele Novograd, fiind chemați în taină de Rostoveni, ca să domnească peste ei. Aceia, ridicându-se cu război, au mers asupra lui Vsevolod, unchiul lor, în cetatea Vladimirului, vrând să-l izgonească din patria lui și să dobândească stăpânire mai mare. Și, făcându-se război mare din amândouă părțile, au fost biruiți rostislavii de Vsevolod, care i-a și prins vii și i-a dus în cetatea Vladimirului, lângă care, punând păzitori, i-a lăsat să umble în voia lor. Iar vladimirenii, văzând pe acei voievozi prinși, dar neînchiși în temniță, ci umblând după voia lor, au făcut gâlceavă și au venit la curtea domnului lor, Vsevolod, cu arme, strigând și zicând: „Pentru ce, voievodule, nu ții pe vrăjmașii noștri în legături, ci îi lași liberi? Ori să-i pedepsești cu moarte, ori să-i orbești, ori să ni-i dai nouă”. Iar voievodul, fiind milostiv, nu voia să facă rău voievozilor celor prinși în război, dar din pricina poporului, a poruncit să-i pună în temniță, ca să se potolească tulburarea.

Trecând puțină vreme, vladimirenii iarăși strigau și ziceau către marele voievod, Vsevolod: „Dă-ne nouă pe rostislavi, că voim să-i orbim pe ei”. Iar marele voievod Vsevolod s-a mâhnit, însă nu putea să oprească tulburarea poporului care, mergând, a dărâmat temnița și, apucând pe Mstislav și pe Iaropolc, i-a orbit pe ei și i-a eliberat. Și astfel, ticăloșii Mstislav și Iaropolc Rostislavici, care voiau să aibă mai mare slavă și stăpânire, s-au făcut smeriți și orbi. Deci, așa fiind ei, s-au dus la Smolensc și au venit la Smiadan, în biserica Sfinților Mucenici Boris și Gleb. În acea vreme era praznicul uciderii Sfântului Gleb, în cinci zile ale lunii septembrie, și acolo s-au rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul și cu mare osârdie, iar pe sfinții mucenici ca pe rudeniile lor, îi chemau în ajutor ca să li se ușureze durerile ochilor, pentru că le putrezeau rănile lor. Și, rugându-se ei, mai întâi li s-a ușurat durerea, apoi mai presus de nădejde, li s-a dăruit vederea ochilor.

Și, văzând luminos, au început a slăvi și a mulțumi lui Dumnezeu înaintea tuturor și Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și Sfinților Roman și David, făcătorii de minuni ai Rusiei, și s-au dus într-ale lor, bucurându-se. Iar mila Domnului, care s-a făcut cu ei prin rugăciunile sfinților mucenici, au propovăduit-o pretutindeni cu milostivire.

Un bătrân oarecare din vremile cele mai de demult, anume Martin, care era în cetatea Turov și care mai înainte a fost bucătar la episcopii Turovului: Simeon, Ignatie, Ioachim și Gheorghe, pe care eliberându-l episcopul Gheorghe din slujba aceea pentru bătrânețe, a luat chipul monahicesc și petrecea în mănăstirea episcopiei la biserica Sfinților Mucenici Boris și Gleb, viețuind singur în chilie. Acela bolea adeseori de surpătură, pentru că pântecele lui se lăsa în boașe și, când i se întâmpla lui aceasta, atunci zăcea bătrânul văitându-se de durere, neputând să se scoale și să slujească trupului său. Odată, bolind de acea neputință și zăcând în chilie, slăbea de sete, pentru că nimeni nu-l cerceta – în acea vreme era apă mare împrejurul acelei mănăstiri -, iar a treia zi au intrat la el Sfinții Mucenici Boris și Gleb, întocmai după asemănarea lor, precum sunt închipuiți pe icoane și i-au zis: „Ce te doare, bătrânule?” Iar el le-a spus neputința sa. Ei i-au zis: „Voiești apă?” Bătrânul a răspuns: „O, domnii mei, de mult îmi este sete”. Și luând unul dintre dânșii vasul cu apă, iar celălalt, umplând un păhăruț, a adăpat pe bătrânul.

Bătrânul le-a zis: „Ai cui sunteți voi, fiilor?” Ei i-au răspuns: „Suntem frații lui Iaroslav”. Și socotind bătrânul că sunt rudenie voievodului Gheorghe Iaroslav, le-a zis: „Dumnezeu să vă țină mulți ani, domnii mei. Luați singuri pâine și mâncați, căci eu nu pot să vă slujesc”. Iar ei i-au zis: „Fie ție pâinea, căci noi ne ducem, iar tu să nu mai bolești de acum, ci să te odihnești”. Și îndată s-au făcut nevăzuți, iar bătrânul s-a făcut sănătos și a cunoscut cercetarea Sfinților Mucenici Boris și Gleb și, sculându-se, a preamărit pe Dumnezeu și pe plăcuții Lui. De atunci niciodată n-a mai bolit de acea neputință, ci a petrecut multă vreme sănătos și spunea despre tămăduirea dăruită lui de sfinții mucenici, care i s-au arătat lui.

Binecredinciosul domn Alexandru, care se numea Nevski, domnind în marele Novograd, avea război cu nemții. Și când a mers cu oastea sa la râul Neva, unul din voievozii lui, anume Filip, bărbat temător de Dumnezeu, având încredințată lui paza de noapte, a văzut pe apă, înspre răsărit, o corabie și în mijlocul ei pe Sfinții Mucenici Boris și Gleb, stând în haine roșii, iar vâslașii ședeau îmbrăcați ca și cu o negură. Și a zis Sfântul Boris Sfântului Gleb: „Frate, Gleb, să mergem degrabă ca să ajutăm rudeniei noastre, voievodul Alexandru, asupra turbaților nemți”.

Această vedenie a spus-o voievodului aceluia stăpânul său. În aceeași zi, domnul Alexandru, cu ajutorul Sfinților Mucenici Boris și Gleb, a biruit și a călcat puterea nemțească și pe craiul lor singur l-a rănit la față cu sabia, și s-a întors în marele Novograd cu bucurie.

În același chip, mult timp după aceea, când Dimitrie, marele voievod al Moscovei, avuse război cu Mamae, împăratul tătar, Toma Halțibie, păzitorul de noapte, a văzut o vedenie ca aceasta, descoperită lui de Dumnezeu: Se vedea la înălțime un nor ales, și iată, ieșeau, ca niște cete foarte mari, dinspre răsărit: iar dinspre miazăzi veneau doi tineri luminoși, având în mâinile lor lumânări și săbii ascuțite. Aceștia erau Sfinții Mucenici Boris și Gleb, și au zis polcovnicilor tătari: „Cine v-a poruncit vouă ca să pierdeți patria noastră, cea dăruită nouă de Domnul?” Și a început a tăia pe potrivnici, încât nici unul dintre dânșii n-a rămas întreg.

A doua zi, străjerul acela a spus marelui domn vedenia sa, iar domnul, ridicând ochii spre cer și înălțându-și mâinile, a început a se ruga cu lacrimi, zicând: „Doamne, iubitorule de oameni, pentru rugăciunile Sfinților Mucenici Boris și Gleb, ajută-mi mie, ca lui Moise asupra lui Amalic, ca lui David asupra lui Goliat, ca lui Iaroslav asupra lui Sviatopolc și ca strămoșului meu, marele domn Alexandru, asupra craiului nemțesc, așa dă-mi mie ajutor asupra lui Mamae. Și în acea zi, Dimitrie, marele voievod al Moscovei, cu ajutorul rugăciunilor sfinților răbdători de chinuri, Boris și Gleb, a biruit pe Mamae, împăratul tătar, precum despre aceea se află pe larg în istorie. Aceasta și alte multe minuni au făcut Sfinții Mucenici Boris și Gleb, făcătorii de minuni ai Rusiei, care din Sfântul Botez s-au numit Roman și David. Ei și acum fac minuni celor ce îi cheamă pe dânșii cu credință, pentru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Celui împreună slăvit cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și în vecii vecilor. Amin.