Sinaxar 1 mai

📑 Cuprins:

• Sfântul Prooroc Ieremia
• Cuviosul Pafnutie, egumenul mănăstirii Borob
• Sf. Mc. Vatà Persul

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Prooroc Ieremia

Sfântul Prooroc Ieremia a fost din Anatot, cetatea preoților, în partea lui Veniamin, cetate departe de Ierusalim ca la trei mile, născut după tată, Helchie, mai marele preot. El a fost ales și sfințit prooroc din pântecele maicii sale, precum însuși Domnul i-a prezis despre aceasta: Mai înainte de a te zămisli în pântece te-am cunoscut și mai înainte de a ieși tu din coapse te-am sfințit și te-am pus prooroc între neamuri.

Sfântul Ieremia, după mărturia Sfântului Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, a fost feciorelnic în toată vremea vieții sale și trimis de Dumnezeu preot, învățător și prooroc. El a început a prooroci din vârstă copilărească, precum este arătat în capitolul întâi al cărții lui, unde zice către Dumnezeu: Stăpâne Doamne, iată, nu știu să grăiesc, căci eu sunt prunc. Iar Domnul, dând prunciei lui înțelegerea bărbatului celui desăvârșit, a zis către dânsul: Nu zice că prunc sunt eu, căci către toți la care te voi trimite vei merge și vei grăi toate câte voi porunci ție. Nu te teme de fața lor, căci Eu sunt cu tine ca să te izbăvesc.

Acestea zicându-i Domnul, a atins cu mâna Sa gura lui Ieremia și a zis: Iată, am dat cuvintele Mele în gura ta. Iată, te-am pus astăzi peste neamuri, peste împărați, ca să dezrădăcinezi, să strici, să risipești și să biciuiești păcatele cele de moarte și fărădelegile poporului, și iarăși să zidești și să propovăduiești pocăința și întoarcerea spre viață. Acest cuvânt al Domnului către Ieremia a fost în zilele lui Iosie, împăratul Iudeii, în anul al 13-lea al împărăției lui. Pe vremea aceea Sfântul Ieremia era de 15 ani, și într-un copil atât de tânăr a început darul lui Dumnezeu a lucra lucruri mari.

Într-acele vremuri, poporul iudeu, deși slujea Dumnezeului Celui adevărat, Care l-a scos din Egipt, însă nu-I slujeau cu adevărat. Ci, răzvrătindu-se de neamurile cu care se amestecaseră și cu ale căror obiceiuri se deprinseseră, cea mai mare parte din ei slujeau și urâciunii idolești. Și erau idoli stătători nu numai în jurul Ierusalimului, pe dealuri și prin văi, ci chiar și în Ierusalim, lângă biserica Domnului cea zidită de Solomon, cărora le aduceau jertfe ca și lui Dumnezeu Cel adevărat.

Deci, mâniindu-se Domnul asupra acelui popor, îi gătea lui grabnică risipire și pierdere, lucru pe care l-a arătat lui Ieremia prin toiagul cel de nuc și prin căldarea care ardea dedesubt. Pentru că toiagul cel de nuc, însemna grabnica pedeapsă a lui Dumnezeu, că nu va întârzia Răsplătitorul cel drept a certa cu toiag fărădelegile și nedreptățile lor cu bătăi; iar căldarea care ardea dedesubt, însemna că cetatea Ierusalimului se va umple de sânge și va fierbe cu tulburare, pierzându-se cu sabie și cu foc de vrăjmașii care erau să năvălească asupra ei.

Domnul poruncea lui Ieremia, proorocul Său, să vestească poporului mânia lui Dumnezeu care venea asupra lor și să-i sfătuiască spre pocăință. Deci, Sfântul Ieremia a proorocit în zilele împăratului Iosie, precum s-a zis, și în zilele lui Ioahaz, fiul lui, și în zilele lui Sedechie, care a fost frate al lui Ioahaz și al lui Ioachim și fiu al lui Iosie. Și a pătimit proorocul lui Dumnezeu multe de la oamenii săi care nu credeau cuvintelor lui; pentru că le spunea certările cele groaznice ale Domnului Savaot și le propovăduia cuvintele lui Dumnezeu, stând în curtea bisericii. Și, fiind dus înaintea împăratului și a boierilor, le zicea tuturor cu îndrăzneală că de nu se vor pocăi și nu se vor întoarce de la închinarea idolească, degrabă îi vor ajunge toate relele, care vor năvăli din părțile cele de la miazănoapte, rele care vor ajunge pe toți cei ce locuiesc în pământul Iudeei.

Pentru aceasta zice Domnul: Chema-voi toate împărățiile pământului de la miazănoapte și vor veni și-și vor pune fiecare scaunul lor înaintea porții Ierusalimului, peste toate zidirile din împrejurul lui și peste toate cetățile Iudeei. Aceia vor fi judecători și muncitori ai iudeilor. Iar aceasta, pentru aceea le voi trimite asupra lor, de vreme ce M-au părăsit pe Mine și au jertfit zeilor celor străini și s-au închinat lucrurilor mâinilor lor. Ascultați cuvântul Domnului, casa lui Iacov și toate semințiile lui Israel. Acestea zice Domnul: „Ce fel de greșeală au aflat părinții voștri în Mine, că s-au depărtat de Mine și au umblat în urmele celor deșarte și s-au făcut deșerți? Căci Eu, voi aduce rele și mare sfărâmare de la miazănoapte. În ziua aceea va pieri inima împăratului și inimile domnilor, preoții se vor spăimânta și proorocii se vor minuna”. Acestea și alte multe cuvinte proorocești le grăia către popoare Sfântul Ieremia, care sunt scrise pe larg în cartea proorociei lui, și s-au împlinit toate cele grăite.

Iar începutul durerilor și al primejdiilor Ierusalimului a fost pe vremea împărăției lui Iosie, într-acest fel: S-a sculat Faraon Nehao, împăratul Egiptului, asupra împăratului Asiriei de la râul Eufratului. Iar de vreme ce calea lui era pe lângă hotarele iudeilor, Iosie, împăratul Iudeei, adunându-și oștile sale, a ieșit împotriva lui Nehao, împăratul Egiptului. Însă Nehao a trimis la dânsul solii săi, zicând: „Ce-mi este mie și ție împărate al Iudeei? Nu mă duc să mă ostășesc împotriva ta, ci împotriva altuia, asupra căruia mi-a poruncit Dumnezeu să merg cu sârguință; iar tu încetează de a face împiedicare poruncii lui Dumnezeu, Cel ce este cu mine, ca să nu te ucidă și pe tine”. Dar Iosie, neascultând pe Nehao, a tăbărât asupra lui și, făcând război în câmpul Maghedonului, care este în partea lui Manase, Iosie a fost rănit de săgetătorii lui Nehao. Fiind dus în Ierusalim a murit, și l-au îngropat în mormântul părinților săi și a plâns după Iosie tot Ierusalimul cu tânguire mare, pentru că era împărat foarte bun și cinstitor de Dumnezeu.

Deci, Nehao, împăratul Egiptului, biruind puterea lui Iosie împăratul Iudeii, s-a dus asupra asirienilor. Iar în Ierusalim poporul a adus la împărăție pe Ioahaz, fiul cel mai mic al lui Iosie. Și a împărățit el numai trei luni, cât a zăbovit Nehao Egipteanul la război contra asirienilor. Deoarece, întorcându-se Nehao cu biruință, a luat în stăpânirea sa cetatea Ierusalimului și tot pământul iudeilor și al lui Israel; și a îndepărtat de la împărăția Iudeei pe Ioahaz, pe care îl alesese poporul. Iar în locul lui a pus împărat pe fratele cel mai mare al lui Ioahaz, cu numele Eliachim, schimbându-i numele în Ioachim. Pentru că era obiceiul împăraților biruitori, de a schimba numele împăratului celui biruit și supus. Și a pus Nehao dajdie asupra pământului iudeu și al lui Israel, o sută talanți de argint și o sută talanți de aur; iar pe Ioahaz cel depărtat de la împărăție, l-a ferecat în obezi și l-a dus în Egipt, unde a și murit. Și astfel, seminția lui Avraam, poporul cel liber și împărăția cea vestită a Iudeei, a început a robi altui împărat și a se împuțina de mână tirănească, pentru păcatele cu care a mâniat și a amărât pe Dumnezeu Cel preaînalt și nu s-a pocăit prin cuvintele cele proorocești.

La începutul împărăției lui Ioachim, fiul lui Iosie, a fost cuvântul acesta de la Domnul către Ieremia: Stai în curtea casei Domnului și propovăduiește tuturor iudeilor care intră să se închine în casa Domnului, toate cuvintele care ți-am poruncit să le propovăduiești lor și să nu tăgăduiești cuvântul. Așa zice Domnul: De nu Mă veți asculta pe Mine și nu veți umbla în legile Mele care le-am dat înaintea feței voastre, în ascultarea cuvintelor slugilor mele, proorocilor pe care îi trimit la voi de dimineață, voi da casa aceasta ca Silom, cel pustiit pentru fărădelegile silomitenilor, și cetatea aceasta o voi da în blestemul tuturor limbilor cele de pe tot pământul.

Niște cuvinte ca acestea, care se grăiau din gura lui Dumnezeu prin Proorocul Ieremia, auzindu-le preoții și proorocii cei mincinoși și tot poporul, s-au umplut de mânie și, prinzând pe Ieremia, strigau: „Cu moarte să moară cel ce proorocește unele ca acestea!” Auzind boierii iudeilor cuvintele acestea, s-au suit din casa împăratului în Casa Domnului. Și au șezut înaintea ușilor porții celei noi a Casei Domnului. Și au zis preoții și proorocii cei mincinoși către boieri și către tot poporul: „Judecată de moarte se cuvine omului acesta, că a proorocit asupra cetății acesteia, precum ați auzit cu urechile voastre”.

Și a zis Ieremia către toți boierii și către popor: „Domnul m-a trimis să proorocesc spre casa aceasta și spre cetatea aceasta, toate cuvintele pe care le-ați auzit. Și acum să faceți mai bune căile și lucrurile voastre și să ascultați glasul Domnului Dumnezeului vostru, că va uita Domnul de răutățile pe care le-a grăit asupra voastră; și, iată, eu sunt în mâinile voastre, faceți cu mine orice vă place și ce vi se pare că este mai bine. Însă, să cunoașteți că, de mă veți ucide, voi singuri veți aduce sânge nevinovat peste voi și peste cetatea aceasta și peste cei ce locuiesc într-însa, căci cu adevărat m-a trimis Domnul la voi să grăiesc în urechile voastre toate cuvintele acestea”.

Atunci au zis boierii și tot poporul către preoți și către proo-rocii cei mincinoși: „Nu se cade omului acesta judecată de moarte, că în numele Domnului nostru a grăit nouă”. Și unii din bărbații cei mai bătrâni ai acelui pământ s-au sculat și au apărat prin cuvinte pe Ieremia proorocul, zicând către tot soborul: „Aduceți-vă aminte că Miheea Moratitul proorocea în zilele Iezechiei, împăratul Iudeei, și a zis către tot poporul Iudeei: Așa zice Domnul: Sionul se va ara ca o țarină și Ierusalimul va fi ca într-o cale netrecută, și muntele casei va fi ca un desiș de dumbravă. Pentru aceste cuvinte, oare l-a omorât Iezechia împăratul și tot poporul Iudeei? Nu s-a temut de Domnul; dar, de vreme ce s-a rugat feții Domnului, a încetat Domnul cu relele cele ce le grăise asupra lor, că și noi am făcut răutăți mari asupra sufletelor noastre. Deci, să ne pocăim de răutățile noastre și să nu ne îndemnăm spre uciderea acestui om nevinovat. Pentru că ce folos au avut de sângele cel nu de mult s-a vărsat al lui Urie, fiul lui Simeon din Cariatiarim, care a proorocit în numele Domnului pentru pământul acesta, asemenea precum proorocește și Ieremia? Iar când împăratul și boierii căutau să ucidă pe Urie, el, temându-se, a fugit în Egipt și, trimițând împăratul pe oamenii săi, l-au scos din Egipt și l-au ucis cu sabia; pentru care pricină s-a mâniat poporul asupra împăratului și asupra boierilor. Deci, așa va fi când veți ucide și pe Ieremia”.

Aceasta împărtășind-o cei mai bătrâni, s-au făcut două tabere în sobor, pentru că unii căutau să ucidă pe Sfântul Prooroc Ieremia, iar alții îl socoteau nevinovat morții. Însă ar fi biruit cu totul partea celor potrivnici și ar fi ucis pe omul lui Dumnezeu, dacă nu l-ar fi apărat unul din boierii cei mari, cu numele Arhicam, fiul lui Safan, a cărui mână era tare, și nu l-au dat pe Ieremia în mâinile ucigașilor.

Și a făcut împăratul Ioachim vicleșug înaintea Domnului, după cum au făcut și părinții lui. Și a fost iarăși cuvântul Domnului către Ieremia, zicându-i: Mergi și te pogoară în casa împăratului Iudeei, și să grăiești acolo cuvântul acesta: Ascultați cuvântul Domnului, împărate al Iudeii, cel ce șezi pe scaunul lui David, tu și casa ta și slugile tale și tot poporul tău și cel ce intră prin porțile acestea. Acestea zice Domnul: Faceți judecată și dreptate, și izbăviți cu putere pe cel strâmtorat din mâna celui ce-l năpăstuiește; pe nemernic, pe sărman și pe văduvă să nu-i scârbiți și să nu-i năpăstuiți cu fărădelege și sânge nevinovat să nu vărsați în locul acesta. Dacă veți face cuvântul acesta, vor intra pe porțile casei acesteia împărații care șed pe scaunul lui David, cei ce șed în carete, călări pe cai, precum și slugile și poporul lor. Iar de nu veți asculta cuvântul acesta, singur m-am jurat, că spre pustiire va fi această casă. Și zice: Sfinți vor fi acei oameni și sfinte vor fi armele lor, care pe voi, păcătoșii, cei ce nu vă pocăiți, vă vor tăia ca pe niște lemne. Și vor trece multe neamuri prin această pustiită cetate, care va zice către aproapele său: pentru ce a făcut așa legea Domnului Dumnezeului lor și s-au închinat zeilor străini. Iar pentru împăratul Iudeei, Ioachim, zice Domnul: cu îngroparea catârului se va îngropa și, târându-se, se va arunca afară din porțile Ierusalimului!

Niște cuvinte ca acestea grăindu-le proorocul din gura lui Dumnezeu înaintea tuturor, a pornit spre mare mânie pe împărat și pe toți boierii. Și l-ar fi ucis chiar atunci pe Sfântul Ieremia, dacă nu l-ar fi păzit purtarea de grijă a lui Dumnezeu, spre descoperirea tainelor Domnului, celor ce vor să fie mai înainte. Deci, prinzându-l cu necinste și ocară, l-au pus în temniță în legături.

În acea vreme a venit Nabucodonosor cu puterea sa și a înconjurat Ierusalimul și a dat Domnul în mâinile lui pe Ioachim, împăratul Iudeei, în anul al treilea al împărăției lui. Deci, a luat Nabucodonosor pe Ioachim împreună cu oarecare din boieri de neam, între care și pe Daniil, fiind încă copil tânăr, asemenea și pe cei trei tineri și o mare parte din cetățenii Ierusalimului, ducându-i în Babilon, luând încă și cele mai alese din vasele Casei lui Dumnezeu. Însă, nu după multă vreme, a liberat Nabucodonosor pe Ioachim, iarăși la împărăția sa din Ierusalim, făcându-l pe el birnic.

Și a slujit Ioachim lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, trei ani, dându-i dajdie, precum mai înainte a slujit lui Faraon Nehao, împăratul Egiptului. Iar după acei trei ani, Ioachim a lepădat jugul robiei și s-a împotrivit puterii lui Nabucodonosor. Mai înainte de a se întoarce Ioachim de la Nabucodonosor, s-a lepădat de dânsul și s-a făcut cuvântul Domnului către Ieremia, când ședea în legături, zicându-i: Ia o hârtie și scrie într-însa toate cuvintele pe care le-am grăit către tine, asupra lui Israel și asupra Iudeii, precum și asupra tuturor neamurilor, din ziua când am grăit către tine, din zilele lui Iosie împăratul Iudeei și până în ziua aceasta, doar va auzi casa Iudeei (adică seminția iudeilor), toate relele pe care Eu am gândit să le fac lor, ca să se întoarcă de la calea lor cea rea, și voi fi milostiv nedreptăților și păcatelor lor. Și a chemat Ieremia pe Baruh, fiul lui Nirie, ca să scrie cele grăite de dânsul, de vreme ce el singur, fiind închis într-un loc întunecos, nu putea să scrie; iar Baruh ședea afară lângă ferestrele temniței și scria cele spuse de prooroc.

Și a scris Baruh pe hârtie toate cuvintele Domnului, cele ce le-a grăit prin Proorocul Ieremia. Și a poruncit Ieremia lui Baruh, zicându-i: „P e mine mă păzesc și nu pot a ieși de aici, ca să intru în Casa Domnului; deci, du-te tu și citește cele ce ai scris din gura mea, adică cuvintele Domnului, în auzul poporului, în Casa Domnului, în zi de post și în toată Iudeea; la cei care vin din cetățile lor în biserică, să le citești, dacă va cădea rugăciunea lor înaintea feței Domnului și se vor întoarce de la calea lor cea rea; căci mare este mânia și urgia Domnului, pe care a grăit-o asupra acestui popor”.

Și a făcut Baruh, fiul lui Nirie, toate câte i-a spus Ieremia proorocul, de a citit cuvintele Domnului scrise în Casa Domnului, înaintea poporului. Acesta a fost în al cincilea an al împărăției lui Ioachim. Auzind boierii de aceasta, au chemat pe Baruh înaintea lor, și au poruncit ca să le citească și lor cartea aceea. După ce a citit, se îndoiau și l-au întrebat: „De unde ai scris cuvintele acestea?” Iar el le-a spus: „Din gura lui Ieremia”. Atunci ei l-au sfătuit pe Baruh să se ascundă. Asemenea au poruncit ca și pe Ieremia ce era în legături să-l ascundă undeva, pentru o vreme oarecare; iar ei, luând acea carte proorocească, s-au dus la împărat. Împăratul ședea tocmai atunci în casă, încălzindu-se la foc, fiindcă era luna a noua, adică noiembrie, și deci era iarnă. Și, citindu-se cartea aceea înaintea împăratului, nu s-a înfricoșat de cuvintele citite și nici boierii care erau cu dânsul. După ce s-a citit o foaie sau două, s-a umplut împăratul de mânie, și singur tăia foile citite și le ardea în foc, până a ars întreaga carte; iar pe Baruh și pe Ieremia a poruncit să-i caute ca să-i ucidă; dar Domnul i-a acoperit cu minunata Sa apărare.

După aceea, iarăși s-a făcut cuvântul Domnului către Ieremia, zicând: „Ia tu altă hârtie și scrie tot ce era în cartea aceea, pe care a ars-o împăratul Ioachim, și să adaugi pentru Ioachim, această proorocie: În curând va muri, iar trupul lui va fi lepădat la arșița zilei și la gerul nopții”. Și s-a scris altă carte de mâna lui Baruh, din gura lui Ieremia, în care s-au scris mai multe cuvinte decât în cea dintâi. Făcându-se aceasta fără de veste, au mers, cu voia lui Dumnezeu, cei trimiși de Nabucodonosor, cel cu încingere haldeiască, adică ostași ușori, cei cu încingere sirienească, cei cu încingere moavitenească și cei cu încingere din fiii lui Amon, care, năvălind de năpraznă, au luat Ierusalimul fără de osteneală, fiind nepregătit de împotrivirea vrăjmașilor. Și, prinzând pe Ioachim, împăratul Iudeei, l-au ucis și, târându-i trupul prin cetate, l-au aruncat câinilor și fiarelor spre mâncare. Și astfel s-a împlinit pentru dânsul proorocia Sfântului Ieremia, cel ce a zis: Că, cu îngroparea catârului se va îngropa și, târându-se, se va arunca afară din porțile Ierusalimului. Și iarăși: Trupul lui cel mort se va arunca la arșița zilei și la gerul nopții. Iar oasele lui rămase de la mâncarea fiarelor, s-au îngropat de iudei în mormântul părinților lui.

După moartea lui Ioachim, a fost uns la împărăție Iehonie, fiul lui; dar și acela a fost rău înaintea Domnului. Și a proorocit și pentru dânsul Sfântul Ieremia, că, cu toată casa se va da de către Domnul în mâinile lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, și mai mult nu-și va vedea pământul său. Lucru care s-a și împlinit degrabă, pentru că, cu voia lui Dumnezeu, s-a luat în robie de împăratul Babilonului, el, maica și feciorii lui, boierii și servitorii. Într-acea vreme, o parte din ierusalimitenii cei puternici, au fost duși în Babilon împreună cu împăratul Iehonie, ca la zece mii de bărbați, și toți meșterii s-au luat din Ierusalim. Încă și vasele cele de aur făcute de Solomon au fost luate din biserica Domnului și duse în Babilon. Iar în locul lui Iehonie a fost pus împărat de Nabucodonosor, Matan, unchiul lui Iehonie, care a fost frate al lui Ioahar și Ioachim, fii ai lui Iosie, și l-a numit pe el Sedechie.

Sedechie a împărățit 11 ani, făcând tot vicleșugul înaintea ochilor Domnului, după cum au făcut și cei ce au fost împărați mai înainte de el, pentru că și-a învârtoșat cerbicea și și-a împietrit inima sa, ca să nu se întoarcă spre Domnul Dumnezeul lui Israel. Asemenea și toți cei slăviți ai Iudeei, preoții și poporul pământului, au înmulțit a face călcare de lege cu urâciuni păgânești, întinând casa Domnului din Ierusalim cu pângăriciuni idolești și n-au ascultat cuvintele Domnului cele grăite către dânșii prin gurile proorocilor; ci încă mai ales ocăra pe trimișii lui Dumnezeu și defăima cuvintele Domnului, iar pe proorocii cei mincinoși ai lor îi asculta; de aceea, mânia Domnului a fost asupra Ierusalimului și a tot pământul Iudeei, până ce Domnul a lepădat de la fața Sa pe poporul acela.

În acea vreme, Ierusalimul a fost dat desăvârșit risipirii și pustiirii. Și s-au început cele mai de pe urmă primejdii pentru Ierusalim, mai amare decât cele dintâi. Întărindu-se la împărăție Sedechie, a voit să se lepede de Nabucodonosor, împăratul Babilonului, ca să nu-i slujească lui, nici să-i dea dajdie, pentru că asculta de sfatul împăraților de primprejur: al Edomului, al moabitenilor, al Tirului, al amoniților și al Sidonului, care au fost mai întâi supuși ai lui Nabucodonosor al Babilonului. După aceea, sfătuindu-se, au lepădat jugul lui și au trimis și la Sedechie, împăratul Iudeei în Ierusalim, sfătuindu-l ca să nu dea dajdie împăratului Babilonului, ci împreună cu dânșii să stea împotriva puterii Haldeei. Și s-a plecat Sedechie la sfatul lor.

Iar Sfântul Prooroc Ieremia, după porunca Domnului, și-a făcut legături și obezi de lemn și, punându-le pe grumazul său, a stat înaintea împăratului Sedechie și înaintea solilor împăraților celor mai sus pomeniți și a zis: „Așa grăiește Domnul Dumnezeul lui Israel: Acum Eu am dat tot pământul acesta în mâinile lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, ca să-i fie robi lui, să-i slujească toate limbile fiului său și fiului fiului său; iar partea aceea și împărăția și câți nu vor sluji împăratului Babilonului și câți nu-și vor pleca grumajii lor înaintea împăratului Babilonului, cu sabia și cu foamea îi voi tăia pe dânșii, până ce se vor sfârși în mâinile lui. Iar voi nu ascultați pe proorocii voștri cei mincinoși, nici pe cei ce vă vrăjesc și văd visuri la voi, nici pe fermecătorii, care vă grăiesc să nu slujiți împăratului Babilonului; căci minciună vă proorocesc ei, ca să vă depărteze de la pământul vostru și să vă surpe pe voi, și așa cu totul să pieriți. Deci, nu-i ascultați pe ei, ci slujiți împăratului Babilonului, ca să fiți vii și pământul vostru să nu se pustiască”.

Iar oarecare prooroc mincinos, cu numele Anania, a luat obezile de pe grumajii lui Ieremia și le-a sfărâmat pe ele și a zis înaintea ochilor a tot poporul: „Așa zice Domnul: Așa voi sfărâma jugul lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, iar după doi ani de zile și de pe grumajii tuturor limbilor”. Și a grăit către dânsul Ieremia: Tu ai sfărâmat obezile cele de lemn, iar Domnul grăiește: Am pus jug de fier pe grumajii tuturor limbilor, ca să slujească lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului; iar tu ai făcut pe poporul acesta ca să nădăjduiască spre nedreptate. Pentru aceea, așa zice Domnul: Iată, Eu te voi elibera pe tine de pe fața pământului, și în acest an vei muri; căci asupra Domnului Dumnezeu ai grăit! Și a murit Anania, proorocul cel mincinos, într-acel an, în luna a șaptea.

Aceasta văzând-o Sedechie împăratul, s-a spăimântat și n-a îndrăznit atunci să se lepede de împăratul Babilonului. Dar mai pe urmă, ascultând de sfatul lui Faraon, împăratul Egiptului, s-a lepădat cu totul de Nabucodonosor și s-a împotrivit lui, neascultând de sfatul Proorocului Ieremia, care îi grăia cele de folos lui și poporului său. Iar în vremile acelea, Sfântul Prooroc Ieremia a scris în taină la Babilon, către poporul ce era în robie, vestindu-le lor că au să petreacă 70 de ani; iar după trecerea celor 70 de ani, are să-i cerceteze pe ei Domnul și să-i întoarcă la Ierusalim, sfătuindu-i pe ei să-și zidească acolo case, să-și sădească grădini și pe fiii lor să-i însoare, ca să se înmulțească și să nu se împuțineze în robie.

Încă îi mai sfătuia pe ei ca să nu asculte de proorocii cei mincinoși, care erau între dânșii și le făgăduiau lor cu minciună, grabnică libertate. Ci să se roage lui Dumnezeu pentru împăratul Nabucodonosor, ca întru pacea lui să aibă odihnă și să petreacă fără de tulburare până la împlinirea celor 70 de ani, care li s-au hotărât lor de Dumnezeu.

Această scrisoare a lui, citind-o în Babilon proorocii cei mincinoși, care erau între iudei, s-au umplut de mânie și au scris la Ierusalim către preoții cei mari, ca să oprească pe Ieremia de a le mai prooroci și de a le mai scrie, și încă să-l pună pe el la închisoare și în obezi, ca să nu tulbure poporul cu scrisorile lui, înfricoșându-i pe ei cu acea lungă ședere în robie. Însă proorocul lui Dumnezeu, fiind certat și ferecat în legături, nu înceta a le propovădui cuvintele lui Dumnezeu cu netăcută gură, spunându-le că, pe cei mutați în Babilon, are să-i cerceteze Domnul cu mila Sa, iar pe cei rămași în Ierusalim, are să-i piardă cu dreapta Sa mânie. Pentru că voi trimite asupra lor – zice Domnul – sabie, foamete și omor, și-i voi pune pe ei ca pe niște smochine proaste, pe care nu este cu putință a le mânca nimeni și-i voi sfărâma pe ei cu sabia, cu foametea și cu omorul, și-i voi da pe ei întru pierzare tuturor împăraților pământului, întru blestem, întru mirare, spre râs și spre batjocură la toate limbile, către care i-am lepădat pe ei; căci n-au ascultat cuvintele Mele.

Lângă Ierusalim era valea fiilor lui Enoh, care se numea Tafet. Într-acea vale poporul junghia pe fiii săi și pe fiicele sale, spre jertfa idolului Moloh (noroc), și le ardea trupurile lor. Și, când se săvârșea acea junghiere fără de Dumnezeu și acea jertfă nelegiuită a pruncilor nevinovați, atunci trâmbițele și timpanele sunau, ca să nu se audă de către părinți durerea și țipetele copiilor celor junghiați.

Un păcat greu ca acesta, văzându-l și ocărându-l proorocul lui Dumnezeu, Ieremia, a luat în mână un vas de lut ars, după cuvântul Domnului și, mergând la Tafet, a strigat, zicând: Ascultați cuvântul Domnului, împărații și bărbații Iudeei, locuitorii Ierusalimului și cei ce intrați prin porțile acestea. Acestea zice Domnul puterilor, Dumnezeul lui Israel: Iată, Eu voi aduce rele asupra locului acestuia, de vreme ce M-a părăsit poporul acesta și străin a făcut locul acesta și a jertfit zeilor celor străini, pe care nu i-au știut ei și părinții lor. Și împărații Iudeei au umplut locul acesta de sângele celor nevinovați și au zidit cele înalte lui Baal, spre arderea cu foc a fiilor săi și spre arderea de tot a lui Baal. Pentru aceasta vor veni zile – zice Domnul –, că nu se va mai numi locul acesta cădere și loc de morminte ale fiilor lui Enoh, ci loc de multe morminte ale junghierii. Căci, aici se va junghia mulțimea iudeilor cu sabia vrăjmașilor lor. Și voi da trupurile lor spre mâncarea păsărilor cerului și fiarelor pământului și voi pune cetatea aceasta spre risipire și spre plângere, tuturor celor ce vor trece, minunându-se de ea, și vor plânge pentru toată rana lor. Vor mânca trupurile fiilor și ale fiicelor sale și fiecare va mânca trupul aproapelui său, în înconjurarea și în strâmtorarea în care îi vor înghesui vrăjmașii lor, care vor căuta sufletele lor.

Aceste cuvinte înfricoșătoare de la Dumnezeu, spunându-le proorocul către popor, a lovit de pământ vasul cel de lut și l-a sfărâmat în fața tuturor și a zis: Acestea grăiește Domnul puterilor: Astfel voi sfărâma pe poporul acesta și cetatea aceasta, precum se sfărâmă acest vas de lut, care de acum nu va mai putea să se mai tămăduiască. Auzind acestea Pashor, fiul preotului Emer, care era pus povățuitor în Casa Domnului, a lovit pe Sfântul Ieremia proo-rocul și l-a aruncat în obezile cele ce erau la porțile cele de sus ale lui Veniamin, în Casa Domnului. Și a zis Sfântul Prooroc Ieremia lui Pashor: Acestea grăiește Domnul: Ochii tăi vor vedea, cum pe tine și pe toată Iudeea o voi da în mâinile împăratului Babilonului, îi vor duce la Babilon și-i vor ucide cu săbiile, și voi da toată puterea cetății acesteia, toate ostenelile ei și toate vistieriile împăratului Iudeei le voi da în mâinile vrăjmașilor, îi vor răpi, îi vor lua și-i vor duce în Babilon. Iar tu, Pashore, și toți locuitorii casei tale, vă veți duce în robie și, mergând în Babilon, acolo vei muri și acolo te vei îngropa împreună cu toți prietenii tăi, cărora le-ai proorocit minciuna.

Și s-a împlinit degrab acea proorocie a Sfântului Ieremia, căci întru al nouălea an al împărăției lui Sedechie, a mers Nabucodo-nosor, împăratul Babilonului, cu toată puterea lui asupra Ierusalimului, l-a înconjurat din toate părțile, a săpat împrejurul cetății șanțuri, și a fost Ierusalimul în mare primejdie, pentru că se întărise foamete mare în cetate. Iar proorocul lui Dumnezeu, Ieremia, zicea către împăratul Sedechie și către tot poporul: Cu dare se va da cetatea aceasta în mâinile împăratului Babilonului, o va lua și cu foc o va arde; iar tu, împărate, nu vei scăpa din mâinile lui, ci vei fi prins, în mâinile lui vei cădea și în Babilon vei fi dus. Și sfătuia proorocul pe împărat: „Să se dea de bunăvoie lui Nabucodonosor, ca să nu se risipească desăvârșit Ierusalimul și să piară împărăția iudeilor”.

Iar preoții și proorocii strigau către împăratul să nu asculte pe Ieremia, zicând că Ieremia a înnebunit. Iar Nabucodonosor, ostășindu-se asupra cetății, a auzit că Faraon, împăratul Egiptului vine cu puterea sa în ajutorul lui Sedechie, împăratul Iudeei, ca să elibereze cetatea Ierusalimului de înconjurarea haldeilor. Deci, s-a dus Nabucodonosor împotriva lui Faraon, depărtându-se o vreme oarecare de cetate. Iar locuitorii Ierusalimului, văzând că Nabucodonosor se duce de la cetate, au socotit că se întoarce la Babilon, neputând să ia cetatea, și batjocoreau proorocia lui Ieremia, căci nu s-a împlinit, și ziceau că Nabucodonosor a luat-o la fugă, neputând să-i biruiască; însă Ieremia se întărea, zicând că Ierusalimul se va lua de la haldei și împăratul se va duce la Babilon.

După ce s-a depărtat oastea haldeilor de Ierusalim și popoarele au ieșit din împresurarea aceea la cetățile și la satele lor, Ieremia și-a pus șaua pe catârul său, vrând să se ducă în patria sa, care era în partea lui Veniamin, la cetatea Anatot, nu departe de Ierusalim, pentru că acolo avea averile sale. Și, când a fost la porțile cetății, care se numeau ale lui Veniamin, străjerul porților acelora, numit cu numele Saruia, nepotul mincinosului prooroc Anania, căruia Ieremia îi proorocise grabnică moarte, acel Saruia, vrăjmășuind pe Ieremia pentru unchiul său și văzând pe Ieremia că ieșea din cetate, l-a oprit, zicându-i: „Tu fugi la haldei?” Ieremia a răspuns: „Minți, căci nu mă duc la haldei, ci la cetatea mea, unde îmi este averea”. Iar acela, neascultând cuvintele lui Ieremia, l-a luat și cu sila l-a dus la boieri, spunându-le că l-a prins fugind la haldei. Deci, boierii, mâniindu-se asupra lui Ieremia, l-au bătut și l-au aruncat în temniță; însă iarăși l-au scos afară.

În acea vreme, Nabucodonosor, împăratul Babilonului, biruind și gonind pe Faraon, împăratul Egiptului, care venise în ajutorul lui Sedechie, s-a întors degrabă cu toată puterea sa, iarăși la Ierusalim, l-a înconjurat și-l bătea tare. Și a fost Ierusalimul în înconjurarea haldeilor până la al 11-lea an al împărăției lui Sedechie. Atunci, Ieremia, iarăși a sfătuit pe popoare la pocăință și le arăta că se împlinise proorocia lui; căci acum a venit pedeapsa cea mai înainte gătită de Dumnezeu, pentru nepocăința și împietrirea oamenilor celor păcătoși, și le da sfat folositor, ca să se supună haldeilor, zicând: „Astfel socotește Domnul: Cel ce șade în această cetate, va muri de sabie, de foamete și de omor; iar cel ce se va supune haldeilor, va fi viu”. Boierii ziceau împăratului: „Să moară omul acesta, căci el slăbește mâinile bărbaților, care se ostășesc, fiind rămași în cetate și mâinile a tot norodul”.

Zicând ei către împărat cuvântul acesta, arată că acest om nu propovăduiește pacea acestui popor, ci numai cele rele. Împăratul Sedechie le-a răspuns: „Iată, el este în mâinile voastre, faceți cu el ce voiți”. Deci, au luat pe Ieremia și l-au aruncat în groapa lui Melhis, fiul împăratului, care era într-o casă întunecoasă; și l-au spânzurat pe el cu funii în groapa aceea, ca să moară acolo; iar în groapă nu era apă, ci noroi. Și a pătimit proorocul lui Dumnezeu fără vină, șezând în acel noroi până la grumaz, încât puțin a fost de n-a murit. Atunci era la curtea împărătească un oarecare bătrân, cu numele Avdemeleh, de neam arab, care, auzind că Ieremia este aruncat în groapă la moarte, a zis împăratului: „Rău ai făcut ceea ce ai făcut, ucigând pe omul acesta”.

Atunci împăratul a poruncit lui Avdemeleh să scoată afară din groapă pe Ieremia; apoi l-a chemat la el și l-a întrebat, de o parte, dacă sunt adevărate cele proorocite de dânsul. Și a grăit proorocul către împărat: „De-ți voi spune adevărul, mă vei omorî; iar de te voi sfătui, nu mă vei asculta”. Atunci împăratul s-a jurat că nu-l va omorî.

Deci, i-a grăit proorocul: Așa zice Domnul puterilor, Dumnezeul lui Israel: Dacă vei ieși cu smerenie la voievozii împăratului Babilonului, sufletul tău va fi viu și cetatea aceasta nu se va arde cu foc și vei fi viu tu și casa ta; iar de nu vei ieși la domnii împăratului Babilonului, cetatea aceasta va cădea în mâinile haldeilor, pe care o vor arde cu foc, iar tu și femeile tale nu veți scăpa din mâinile lor, iar pe copii îi vor duce în robie.

Auzind împăratul acestea din gura proorocului, nu i-a ascultat sfatul cel bun, și l-a aruncat în temniță, în care a petrecut Sfântul Ieremia, până ce s-a luat Ierusalimul de haldei, care s-a întâmplat în al 11-lea an al împărăției lui Sedechie. Și atât de mare era foametea în cetate, încât oamenii își mâncau copiii lor și trupurile unul altuia. Deci poporul, slăbind foarte mult și zidurile cetății fiind sfărâmate de puterea haldeilor, ostașii care erau în cetate au deschis noaptea porțile cetății din grădina împărătească și au ieșit din cetate, fugind împreună cu împăratul lor, Sedechie, pe o cale ce ducea în pustie. Haldeii care erau împrejurul cetății, simțind aceasta, au izgonit din urmă pe împărat și l-au ajuns în câmpul Ierihonului. Aici toată oastea care era lângă dânsul l-a lăsat și a fugit care pe unde a putut. Iar haldeii, prinzând pe Sedechie împăratul Iudeei, l-au dus la Nabucodonosor, împăratul Babilonului, în Revlat. Aici, împăratul Babilonului a ucis pe fiii lui Sedechie înaintea ochilor lui și pe toți puternicii prinși cu dânsul i-a omorât; iar lui Sedechie, după ce i-a scos ochii, l-a ferecat în obezi de fier și l-a dus în Babilon.

Navuzardan, cel mai mare voievod al puterilor haldeiești, cu ceilalți voievozi și cu mulțimea de ostași, au dărâmat zidurile Ierusalimului și l-au umplut de sânge, pierzând cu sabie și cu foc cea mai frumoasă și cea mai strălucită cetate a scaunului împăraților Iudeei. Și, voievodul Navuzardan avea poruncă de la împăratul Nabucodonosor, pentru Proorocul Ieremia, ca să-l păzească viu și nevătămat, căci îi zisese: „Să-l iei și să-l ai sub ochii tăi și să nu-i faci nici un rău; ci, ceea ce va pofti să-i faci lui”. Căci auzise Nabucodonosor de Sfântul Ieremia, de proorocia lui și de sfatul ce l-a dat lui Sedechie, ca fără război să se predea puterii haldeiești; de aceea, a dat porunca aceasta voievodului său, Navuzardan. Și a fost scos din temniță Sfântul Prooroc cu mâinile ostașilor haldeiești, dezlegat din legături, cinstit cu cinste și dăruit cu libertate. Deci, Proorocul Ieremia, având libertate și îndrăzneală de la voievodul Navuzardan, a început îndată a se îngriji pentru sfințenia lui Dumnezeu și pentru preaînalta podoabă și slavă a tuturor semințiilor lui Israel, adică pentru chivotul Legii, ca să nu se sfărâme de cei de altă seminție și astfel să se necinstească slava lui Dumnezeu.

El a cerut voie de la voievodul care dărâma Ierusalimul să nu-l oprească de a lua sfințenia Dumnezeului lui Israel mai înainte de dărâmarea bisericii, ca să nu se jefuiască și să se ardă. Și, aflând el pe oarecare preoți și leviți scăpați de sabie, i-a luat cu sine și, umblând cu dânșii fără temere printre haldei, au mers cu sârguință în biserică și au luat mai întâi din focul altarului, care o singură dată s-a pogorât din cer spre jertfe, în zilele lui Moise și ale lui Aaron, și de atunci se păzea nestins în altar. Pentru că era poruncă de la Dumnezeu, ca preoții să adauge totdeauna lemne pe focul acela în altar, ca niciodată să nu se stingă. Luând Ieremia dintr-acel foc, l-a ascuns într-o fântână fără de apă și, având mare credință, a proorocit că focul acela chiar de se va stinge la o vreme, prefă-cându-se prin minune în altă stihie, însă la vremea sa, întorcându-se iar în singura sa stihie se va aprinde.

Acest lucru s-a întâmplat după întoarcerea din Babilon a poporului lui Israel, în vremea înnoirii bisericii și în zilele lui Neemia, după mulți ani de la sfârșitul Sfântului Prooroc Ieremia. Iar el, ascunzând focul acela în puț, l-a închis și l-a făcut neștiut de nimeni. Apoi, după punerea la păstrare a focului altarului, a luat cortul și chivotul Legii și cele dintr-însul și le-a ținut la sine, până ce s-a liniștit tulburarea de război ce a fost în cetate, când se risipea și se ardea de haldei.

După luarea cortului și a chivotului din biserica Domnului, voievodul Navuzardan a jefuit îndată toate celelalte vase de aur și de argint ce erau în biserică și a sfărâmat toată arama și a luat-o la Babilon. Apoi a ars și a dărâmat acea preafrumoasă biserică, zidită de Solomon cu multă înțelepciune. Asemenea și palatele împărătești și toate casele cele frumoase ale Ierusalimului, cum și bisericile cele mari le-a dat pradă focului și risipirii; iar zidurile cetății le-a săpat împrejur puterea cea haldeiască și le-a asemănat cu pământul. Atunci mulțimea fără de număr a poporului iudeilor, a căzut în ascuțișul sabiei; dar, mai ales în valea Tafet, cea zisă mai sus, în care poporul își jertfea diavolilor, cândva, pe fiii și pe fiicele lor. Acolo au mâncat armele cea mai mare mulțime de bărbați, de femei și de copii, fără cruțare și fără milă, încât s-a împlinit proorocia grăită de Ieremia, că nu se va mai chema locul acesta cădere și loc de morminte ale fiilor lui Enon, ci loc de morminte al junghierii, pentru că acolo aproape s-a junghiat tot poporul Ierusalimului; iar pe cei ce scăpaseră de sabie, i-au dus în robie, lăsând numai din săracii acelui pământ, ca să păzească viile și grădinile.

Voievodul Navuzardan, ieșind din Ierusalimul cel risipit, încărcat cu multe dobânzi și prăzi, după porunca împăratului Nabucodonosor, a pus stăpânitor asupra pământului cel pustiit al iudeilor, pe Godolia, fiul lui Ahicam, cel care a izbăvit pe Ieremia din mâinile celor ce voiau să-l omoare. Iar către Ieremia a zis: „Dacă îți este bine, să mergi împreună cu mine în Babilon și voi pune ochii mei spre tine; iar de nu, rămâi aici. Iată, tot pământul este înaintea feței tale, și ce poftești și ori unde voiești, acolo să mergi. Să te duci și să te întorci la Godolia, pe care l-a pus împăratul Babilonului în pământul Iudeei și să trăiești cu dânsul în poporul tău cel ce a rămas acolo”. Și voievodul i-a dat lui Ieremia hrană, daruri și libertate.

Sfântul Prooroc Ieremia, luând cortul, Chivotul Legii și cele dintr-însul, împreună cu cei ce urmau după dânsul, preoți și leviți, le-au pus în muntele acela în care, odinioară, suindu-se Sfântul Prooroc Moise, a văzut pământul făgăduinței și acolo a murit și s-a îngropat. În acel munte Sfântul Ieremia a aflat o peșteră, în care a pus Chivotul, astupând ușa cu pietre și pecetluind-o cu numele lui Dumnezeu, scriind și însemnând cu degetul slovele în piatră, ca și cu un condei de fier, pentru că piatra cea tare, la degetul lui cel ce scria, s-a făcut moale ca ceara; iar după scriere s-a întors la tăria ei și s-a făcut ca o scobire de fier acel loc, care este în pustiu între doi munți și în care zac îngropați Moise și Aaron. Și a zis Ieremia către cei ce erau de față: „S-a dus Domnul din Sion la cer și iarăși Se va întoarce cu putere; și va fi semnul venirii Lui, când se vor închina lemnului toate limbile”. Și a mai zis: Chivotul acela nimeni nu-l va putea scoate din locul acela, fără numai Moise proorocul cel ales al lui Dumnezeu. Și pe tăblițele cele din chivot, nimeni din preoți sau din prooroci nu le va scoate, fără Aaron cel plăcut lui Dumnezeu. Iar în ziua Învierii va ieși sicriul din piatra cea pecetluită și se va așeza pe muntele Sionului, și toți sfinții se vor aduna la dânsul, așteptând pe Domnul, ca să-i scape de vrăjmașul, cel ce vrea să-i omoare”.

Acestea grăindu-le sfântul prooroc către preoți și leviți, un nor a acoperit deodată acea peșteră astupată și nimeni nu putea să citească numele lui Dumnezeu, care era însemnat pe piatră de degetul lui Ieremia, nici nu putea să cunoască sau să afle acel loc. Căci oarecare din cei ce veniseră după dânșii s-au apropiat și, vrând să însemneze locul acela și calea către el, n-au putut să-l afle nicidecum.

Înțelegând acestea proorocul, a zis către dânșii: Neștiut va fi locul acesta, până când Dumnezeu va aduna soboarele popoarelor și le va fi milostiv. Atunci le va arăta aceasta și se va ivi slava Domnului la vederea tuturor și va fi nor, precum i s-a arătat și lui Moise. Nimeni nu știe nici în ziua de astăzi peștera aceea și nu va fi știut de nimeni până la sfârșit. Acea peșteră este acoperită cu nor luminos ca focul, după chipul slavei celei dintâi, care era în locașul mărturiei, pentru că nu va înceta slava lui Dumnezeu de la legea sa.

Deci, după ce Ieremia a ascuns Chivotul lui Dumnezeu, iudeii n-au mai avut slava aceea ca odinioară, deși după șapte ani au înnoit biserica lui Solomon. Și, fiind lipsiți de Chivotul Domnului, au făcut alt chivot de aur, după asemănarea celui făcut de Moise, și cu toate cele ce era în chivotul cel dintâi. Însă, nu era într-însul o putere făcătoare de minuni și o slavă ca aceea a lui Dumnezeu, strălucind precum era la cel dintâi. Focul ceresc pe care Sfântul Ieremia și preoții cei ce au fost împreună cu dânsul, îl ascunsese în puțul cel fără apă, s-a aflat de alți preoți, de care am pomenit mai sus, după ce au trecut mulți ani de la sfârșitul Sfântului Prooroc Ieremia.

După ce Sfântul Ieremia a ascuns chivotul Domnului, a mers la Godolia în cetatea Masifat, fiindcă acolo începuse poporul a petrece în locul Ierusalimului. Acolo a șezut între poporul său, care rămăsese pe pământ, plângând pentru dărâmarea și pustiirea Ierusalimului, cu plângere nemângâiată, precum arată Cartea Plângerii lui. Și, stăpânind Godolia peste Iudeea cea pustiită, Ismail, fiul lui Natanie, fiind de neam împărătesc, poftea acea stăpânire pentru dânsul. El, adunând niște bărbați voinici, a mers la dânsul în Masifat, din dragostea ce avea pentru el, și l-a primit Godolia cu cinste, neștiind vicleșugul și gândul lui cel rău, și au făcut ospăț pentru dânșii. Iar după ce s-a înserat, s-au sculat Ismail și cei zece bărbați ce erau cu dânsul și au ucis pe Godolia, pe toți iudeii și pe toți haldeii și ostașii ce erau lângă dânsul, năvălind noaptea prin cetate și omorând pe cei ce dormeau.

Auzind de acestea voievodul Ioanan, fiul lui Caris, și ceilalți bărbați vestiți ai iudeilor, care petreceau prin sate, s-au adunat, și, împreunându-și oștile lor, au mers cu război asupra lui Ismail și s-au bătut cu dânsul la Gavaon, biruindu-l; și a scăpat Ismail abia cu opt bărbați, la fiii lui Amun.

După biruirea și izgonirea lui Ismail s-au sfătuit oamenii cei din Iudeea împreună cu Ioanan, ca să nu șadă în pământul Iudeei, ci să se ducă în Egipt, fugind de la fața haldeilor, deoarece se temeau de mânia împăratului Babilonului pentru moartea lui Godolia, socotind că, dacă va auzi împăratul de uciderea lui, îndată va trimite oaste, ca să piardă rămășițele lui Israel. Deci, se gătea împreună tot poporul de calea spre Egipt, din care nu s-a scos decât cu mâna lui Dumnezeu cea tare și cu brațul Lui cel înalt. Mai întâi au mers la Sfântul Prooroc Ieremia, cu tot poporul de la mare până la mic, și i-au zis lui: „Să cadă rugăciunea noastră înaintea feței tale, ci roagă-te pentru noi către Domnul Dumnezeul tău, că am rămas puțini din mulți ce eram, precum ochii tăi ne văd. Și să ne spună nouă Domnul Dumnezeul tău, calea în care vom merge și cuvântul pe care-l vom face”.

Și le-a spus lor Proorocul Ieremia: „Am auzit și mă voi ruga pentru voi Domnului Dumnezeului nostru, după cuvintele voastre; iar cuvântul pe care îl va răspunde Domnul, îl voi spune vouă și nu voi tăinui de voi acel cuvânt. Dar, dacă voi nu veți voi să ascultați poruncile Domnului?” Iar aceia au zis către Ieremia: „Să fie Domnul între noi martor drept și credincios, că, după cuvântul pe care îl va trimite nouă, așa vom face, fie bun, fie rău. Glasul Domnului nostru, la care noi te trimitem, îl vom asculta”.

Și s-a rugat Sfântul Ieremia și, postind zece zile, a primit de la Dumnezeu înștiințare de voia Lui cea sfântă și a chemat pe Ioanan și pe cei ce erau cu dânsul și pe tot poporul de la mic până la mare și le-a zis lor: „Așa zice Domnul Dumnezeul lui Israel, la care voi m-ați trimis pe mine: Dacă veți ședea în pământul acesta, vă voi zidi pe voi și nu vă voi risipi, ci vă voi sădi pe voi, și nu vă voi smulge, că am încetat cu răutățile acelea, pe care le-am făcut vouă. Să nu vă temeți de fața împăratului Babilonului, că Eu cu voi sunt, ca să vă izbăvesc și să vă mântuiesc din mâinile lui; Eu vă voi milui și vă voi întoarce la pământul vostru. Iar de veți zice: nu vom ședea în pământul acesta, ci în pământul Egiptului vom merge, ca să nu vedem petrecându-se aici război și glasul trâmbiței să nu-l auzim, de pâine să nu flămânzim, ci acolo să ne veselim. Pentru aceea ascultați cuvântul Domnului, voi, iudeii cei rămași. Așa zice Domnul Atotțiitorul, Dumnezeul lui Israel: Dacă voi vă veți întoarce fața voastră spre Egipt și veți merge acolo să petreceți, sabia, de care voi vă temeți, vă va găsi pe voi acolo; foametea de care voi vă feriți, vă va ajunge pe voi în Egipt și acolo veți muri de foame și de sabie, și nici unul nu va scăpa de răutățile acelea, pe care le voi aduce asupra voastră. Că precum a picat mânia Mea asupra celor ce viețuiau în Ierusalim, așa va pica mânia Mea asupra voastră, de veți merge în Egipt și nu veți mai vedea încă locul acesta. Aceasta le-au grăit Domnul asupra voastră, celor ce ați rămas din iudei. Să nu mergeți în Egipt, ca să nu vă stingeți acolo de sabie, de foamete și de omor”.

După ce a încetat Ieremia a grăi către popor toate cuvintele Domnului, Azaria, fiul lui Maaseia, Ioanan, fiul lui Karia și toți bărbații cei defăimători, au zis către Ieremia: „Minți, că nu te-a trimis pe tine la noi, Domnul Dumnezeul nostru, ca să ne grăiești să nu mergem în Egipt, și să petrecem acolo; ci Baruh, fiul lui Nirie, te îndeamnă pe tine asupra noastră, ca să ne dai pe noi în mâinile haldeilor, să ne pedepsească și să ne ducă în Babilon”. Poporul n-a ascultat glasul Domnului cel grăit prin Ieremia și, luându-și femeile și copiii, l-au luat și pe Proorocul Ieremia fără voia sa. Asemenea au luat împreună cu dânsul și pe proorocul Baruh și s-au dus în Egipt, unde s-au sălășluit lângă o cetate ce se numea Tafnas. Acea cetate ținea de împărăția Egiptului, în care altă dată Sfântul Moise făcea minuni înaintea lui Faraon.

Acolo a petrecut Sfântul Ieremia proorocul patru ani, bucurându-se de mare cinste între egipteni pentru sfințenia sa și pentru facerile lui de bine ce le arăta; pentru că pe aspidele care îi pierdeau pe dânșii și pe niște fiare din apă, care se numeau crocodili, le-a omorât cu rugăciunea la locul sălașului lui Faraon, unde și-a dat obștescul sfârșit și unde a și fost îngropat. Sfârșitul lui a fost mucenicesc. Căci, după ce a proorocit că împăratul Babilonului are să vină asupra Egiptului și pe tot pământul să-l prade, ca să piardă și pe iudeii care se așezaseră acolo; atunci poporul evreiesc, mâniindu-se pe Sfântul Ieremia, l-au omorât cu pietre.

În același an, după sfârșitul lui, a venit împăratul Babilonului cu multă putere asupra Egiptului și a ucis pe împărat; iar tot neamul iudeilor care venise în Egipt a pierit, după cum proorocise Sfântul Ieremia. Însă cinstitele lui moaște, după mulți ani, au fost aduse cu mare cinste de către Alexandru, împăratul Macedoniei, în cetatea Alexandriei, zidită întru numele său. Și le-a pus la un loc ce se numea Tetrafel, care era cinstit foarte mult de alexandrini, pentru moaștele lui cele proorocești.

Sfântul Ieremia a mai proorocit și despre patimile Domnului și Mântuitorului nostru Hristos, zicând astfel: Veniți și să băgăm lemn în pâinea lui și să-l pierdem pe el din pământul celor vii și numele lui să nu se mai pomenească. Iar când viețuia în Egipt, a proorocit despre sfărâmarea idolilor și despre venirea în Egipt a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu cu Pruncul cel mai înainte de veci, zicând către popii egipteni: „Se cade ca toți idolii să cadă și tot ce este făcut de mâini să se sfărâme, întru acea vreme, când va veni aici o maică Fecioară cu un Prunc născut în peșteră și pus în iesle”.

De la acea proorocie a lui Ieremia, a rămas în obiceiul egiptenilor de a închipui o fecioară, odihnindu-se în pat; iar aproape de dânsa, un prunc înfășat în scutece și culcat în iesle și ei se închinau acelui chip. Împăratul Ptolomeu, întrebând odată pe popii egipteni, pentru ce fac aceasta, ei au răspuns: „Această taină este a celor mai de demult părinți ai noștri, pe care a vestit-o înainte un sfânt prooroc, și acum așteptăm sfârșitul acestei proorocii și împlinirea tainei”.

După ce au trecut mulți ani de la sfârșitul proorocului Ieremia, Iuda Macabeul l-a văzut împreună cu arhiereul Onia, arătându-i-se lui în vedenie, despre care se scrie așa: „S-a arătat lui Macabeu o vedenie într-acest fel: „Onia, fiind arhiereu, bărbat bun și îmbunătățit, cucernic la vedere, blând la obicei și la vorbă bine încuviințat, deprinzându-se din copilărie spre toată bunătatea; își ridica mâinile și se ruga pentru poporul iudeilor. După aceea, i s-a arătat alt bărbat, cu căruntețe și cu o slavă minunată și înconjurat cu cinste și cu mare cuviință”. Și, răspunzând Onia, a zis: „Acesta este Ieremia, proorocul lui Dumnezeu și iubitorul de frați, care mult se roagă pentru popor și pentru sfânta cetate. Și, întinzându-și Ieremia mâna dreaptă, a dat lui Iuda Macabeul o sabie de aur, grăindu-i acestea: primește această sfântă sabie ca dar de la Dumnezeu, cu care vei sfărâma pe vrăjmași”.

Din această vedenie, se vede destul de lămurit, cum că sfinții plăcuți lui Dumnezeu, după sfârșitul lor, se roagă lui Dumnezeu pentru noi și ne ajută nouă, precum a ajutat Sfântul Ieremia lui Iuda Macabeul asupra potrivnicilor, ale cărui sfinte rugăciuni să ne ajute și nouă, asupra văzuților și nevăzuților vrăjmași, cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Cuviosul Pafnutie, egumenul mănăstirii Borob

Acest cuvios părinte Pafnutie se trage după neam din seminția agarenească. Când, pentru păcatele noastre și prin voința lui Dumnezeu, a venit în pământul Rusiei, Batie, împăratul cel fără de Dumnezeu al tătarilor; acesta a robit cu mulțimea puterilor sale cetățile cele mari ale Rusiei, a pustiit pământul cu sabie și cu foc, a pierdut sfintele biserici de toată sfințenia, iar pe domnii și pe toți stăpânitorii i-a secerat cu sabia ca pe niște spice și i-a tăiat ca pe niște copaci frumoși; iar în locul acelora a pus alți stăpânitori de neam agarean, care se numeau în limba poloveților bascachi. Moșul lui Pafnutie agareanul, era dintr-acești stăpânitori care se numeau bascachi și trăia în Rusia sub stăpânirea cea încredințată lui.

Murind însă acel împărat păgân, fiii Rusiei au primit ușurare de frica ce aveau de barbari și fiecare din domnii și stăpânitorii cei de bun neam și-au luat moșia și stăpânirea lor. Adunându-se prin cetăți, popoarele cele numite cu numele lui Hristos și înmulțindu-se, a început a străluci sfânta credință creștinească, iar păgânătatea agarienească a se prăpădi, pentru că binecredincioșii domni ai Rusiei porunceau stăpânitorilor agareni, de a nu se mai apropia vreunul de credința creștinească și pe creștini să nu-i mai dea morții. Atunci moșul lui Pafnutie, a primit sfânta credință și s-a botezat, luând numele de Martin. El, viețuind în dreapta credință creștinească, a născut un fiu cu numele Ioan.

Acela, venind în vârstă, a luat în căsătorie pe o fecioară, Fotinia, și a născut pe acest fericit prunc de care ne este cuvântul, și i-au dat numele la Sfântul Botez, Partenie. Ei petreceau părinteasca moștenire în sătișorul ce se numea Cudinov, departe ca la trei stadii de cetatea Borova. Și, crescând pruncul cu anii, creștea și cu înțelegerea și cu bunul obicei, pentru că, dându-se la învățătura cărții, învăța nu numai dumnezeiasca Scriptură, ci și obiceiurile cele bune, ca: blândețea, bunătatea, înțelepciunea, urmând celor buni și ferindu-se de cei răi.

Apoi, lăsând pe părinții săi și toate cele din lume, s-a dus la mănăstirea cetății Borova, care se cheamă Înaltă, având hramul Acoperământului Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, și acolo a luat chipul monahicesc din mâinile egumenului Marcel, întru al douăzecilea an de la nașterea sa; și a fost numit Pafnutie în loc de Partenie.

Aici a fost dat în povățuirea sfințitului stareț Nichita, care altădată a fost ucenicul Cuviosului Serghie, făcătorul de minuni. Pafnutie trecu bine prin toate slujbele mănăstirești, cu toată bună rânduială. El era de toți iubit, pentru faptele lui cele bune; și a făcut 20 de ani în nevoințele cele iubitoare de osteneală.

Apoi, păstorul acelui locaș, ducându-se către Domnul, fericitul Pafnutie, prin alegerea și rugămintea monahilor care erau acolo și mai ales în urma dorinței celei mari a stăpânitorului cetății, a fost silit a primi slujba de egumen al acelui sfânt locaș. Ca stăpânitor al cetății era voievodul Simeon, feciorul lui Vladimir, pe care fericitul Pafnutie, neputând să nu-l asculte, a primit egumenia; la care s-a binecuvântat și hirotonit de preasfințitul Fotie, mitropolitul a toată Rusia. El a început a se îndeletnici cu mai mari nevoințe, îngrijind de păstoria oilor celor cuvântătoare ale lui Hristos, ca un bun și iscusit păstor, făcându-se model turmei sale, abătându-se totdeauna de oile cele de-a stânga și silindu-se spre cele de-a dreapta, slujind totdeauna Domnului ziua și noaptea; pentru că ziua se ostenea în slujbele mănăstirești, iar noaptea petrecea în rugăciuni. Acest cuvios era împodobit de Dumnezeu cu dreaptă socoteală și cu alte daruri ale Sfântului Duh, căci i-a dat lui a cunoaște pe om după chip și după vedere, precum și toate neputințele și patimile care erau în sufletul cuiva. Acestea toate și alte descoperiri arătate lui în visuri, le va arăta povestirea care urmează.

Odată, s-a întâmplat că, fiind trimis la un sat unul din frații lui cei mănăstirești pentru trebuința mănăstirii și zăbovind el acolo puțin, i-a făcut vrăjmașul împiedicarea păcatului, căci, prin ispita satanei, a căzut într-un necurat păcat trupesc. În noaptea aceea, Cuviosul părinte Pafnutie, după obișnuita sa pravilă, s-a culcat să se odihnească puțin și îndată i s-a făcut o înștiințare ca aceasta, pentru fratele care căzuse în păcat.

Vedea o grădină foarte frumoasă, având pomi sădiți cu multă chiverniseală și se bucura părintele, în vedenia aceea, de podoaba acelor pomi încărcați cu poame; iar un pom era mai ales decât alții. Deci, spre acela, întorcându-și vederea cu veselie și minunându-se, privea frumusețea lui, iată, deodată înaintea ochilor săi, smulgându-se acel pom din locul său, a căzut la pământ. Fericitul, uitând vederea cea cu bucurie, s-a mâhnit foarte pentru această neașteptată cădere a acelui pom și apropiindu-se, l-a ridicat și l-a sădit la locul lui, întărindu-l împrejur, ca să stea ca și mai înainte. Apoi, după ce a făcut aceasta, iarăși smulgându-se pomul, a căzut; dar el l-a pus iarăși să stea la loc și, săpându-l, îl întărea, iar acesta iarăși cu o clătire mare se plecă în jos; deci, cu multă osteneală trăgându-i pământ, abia a putut a-l întări.

Deșteptându-se din somn, a înțeles puterea vedeniei și s-a mâhnit foarte. Pentru că grădina cea frumoasă însemna locașul lui, acei pomi sădiți cu multă chiverniseală închipuiau pe frații lui cei răsădiți în casa lui Dumnezeu și care aduceau roadele bunătăților; iar pomul cel smuls și căzut, însemna pe fratele cel ce căzuse în păcat și pentru a cărui îndreptare îi trebuia părintelui mare osteneală. Fratele acela, sfârșindu-și lucrul ascultării sale și cumpărând sufletului său paguba cea vrednică de tânguire, s-a întors la mănăstire. Părintele îl întreba, dacă i s-a întâmplat vreo supărare pe cale. Iar fratele, acoperindu-se de norul cel întunecat al rușinii, nu voia să-și mărturisească păcatul, rușinându-se de fața părintelui spre care nu mai putea privi. Fericitul Pafnutie, văzându-l tulburat în sufletul său, i-a spus vedenia cea despre dânsul și-l ruga bunul doctor să-și descopere rana de care suferea înlăuntrul sufletului său; dar abia a putut să-l înduplece spre a-și mărturisi păcatul făcut. Lipind multă vreme la rana sufletească doctoria cea duhovnicească și cuviincioasă, abia a putut să întărească în el pocăința, depărtând de la el gândul deznădejdii, mângâindu-l cu nădejdea milostivirii lui Dumnezeu. Așa luând aminte de păstoria sa, se asemăna cu doctorul cel iscusit, cu păstorul cel bun, care, aflând de oaia răpită de lup, o ridică pe umărul său; și astfel, ca un bărbat puternic, purta greutățile și neputințele celor nevoiași.

Petrecând în locașul acela în egumenie ca la 13 ani, a căzut în neputință trupească și a suferit de boală multă vreme. Apoi s-a îmbrăcat în sfânta schimă și de atunci s-a însănătoșit. Dar n-a mai slujit Sfânta Liturghie până la ducerea sa către Dumnezeu. Numai o singură dată i s-a întâmplat de mare nevoie, de care se va spune pe urmă.

Sculându-se din boală, Cuviosul Pafnutie a lăsat egumeneasca începătorie și, dorind viața cea liniștită și deosebită, s-a dus din locașul acela într-o pustietate, care era aproape ca la două stadii. Acolo, găsind un loc plăcut în vale, între două râuri, împrejmuit de pădure deasă, s-a așezat cu un frate; însă acel loc ținea de o altă stăpânire. Începând el viața cea după Dumnezeu, cu mai multe osteneli pustnicești, au început a veni la dânsul și alți frați; apoi, cu binecuvântarea lui, își zideau chiliuțe și viețuiau împreună cu bunul lor povățuitor și învățător către mântuire. Deci, înmulțindu-se ucenicii și lărgindu-se locul, frații au rugat pe sfântul părinte, să dea voie să zidească o biserică pentru dumnezeiasca Liturghie.

Neoprindu-i de la aceasta, frații au zidit singuri o biserică în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și a cinstitei sale nașteri, și au sfințit-o cu binecuvântarea Preasfințitului Mitropolit Iona. Iar vrăjmașul, urâtorul binelui, îndemna pe mulți oameni să facă supărare cuviosului și locașului său cel zidit din nou. Dar, cuviosul biruia cu binele pe cel rău și pe toți îi dobândea cu răbdarea sa. Acest lucru, văzându-l Dumnezeu, îl păzea pe el și locașul lui prin apărarea Sa; pentru că nu va lăsa Domnul toiagul păcătoșilor peste soarta drepților.

Atunci în cetatea Borovțca era voievod Vasile Iaroslavici. Acela se mâniase pe sfântul că lăsase mănăstirea lui și se așezase pe altă moșie. Deci, văzând locașul său micșorându-se și scăzând, iar cel nou înmulțindu-se și înflorind, se aprindea cu mânia și se gândea cum ar putea să izgonească pe cuviosul cu ucenicii lui din acel loc, deoarece locul acela ținea de altă stăpânire. Deci, a început în taină să-i facă răutate într-acest chip: Trimitea de multe ori slujitori nebuni, după obiceiul său, ca să aprindă locașul de pretutindenea. Aceia, mergând și văzând pe părintele cu frații că se osteneau la zidirea mănăstirii, nu puteau să le facă nici un rău, pentru că iuțimea și sălbăticia lor se schimba în temere și blândețe și se întorceau acasă fără a face nimic.

Odată, a trimis pe un agarean botezat din nou, anume Ermolae, care nu-și lepădase încă răul obicei barbar ca, fără de veste, să facă rău cuviosului părinte și să-i aprindă locașul. Dar, deodată a orbit și, umblând, rătăcea împrejurul mănăstirii. Pe acesta, aflându-l unii, l-au dus la părintele Pafnutie și când l-a văzut cuviosul, l-a chemat cu bucurie, zicându-i pe nume. Apoi l-a întrebat pentru ce pricină a venit la dânsul? Iar el, lăsându-și răutatea de fiară, a mărturisit părintelui toate, pentru ce a fost trimis și, căzând, își cerea iertare și vederea ochilor. Atunci părintele, făcând rugăciune pentru dânsul, i-a dat iertare și binecuvântare; iar Dumnezeu i-a dăruit vedere. Apoi Ermolae s-a dus la stăpânul său, nefăcând nici un rău Cuviosului Pafnutie.

Într-acea vreme a venit fără de veste asupra pământului Rusiei, prin voința lui Dumnezeu, păgânul împărat Momotec cu mulțime de agareni. Iar marele voievod Vasile Vasilievici, și cu dânsul și ceilalți ai Rusiei, neadunându-se cu toată oastea lor, degrabă cu puțini ostași au întâmpinat la Suzdal pe agarenii cei fără de Dumnezeu și, făcând război pentru păcatele noastre, agarenii au biruit pe domnii Rusiei, încât pe mulți i-au prins vii, între care era și voievodul Vasile Iaroslavici, stăpânitorul cetății Borova, cel ce avea vrajbă asupra fericitului Pafnutie. Acela, fiind în robie, și-a adus aminte de greșeala sa, că fără de nici o vină făcea rău cuviosului părinte și se căia de greșeala sa și se ruga lui Dumnezeu să-l scape de primejdia ce era asupra lui, cu rugăciunile Cuviosului Pafnutie. Astfel fiind el, a dat făgăduință că, de-l va scăpa Domnul din mâinile agarenilor, îndată are să strice vrajba și să se împace cu cuviosul.

Făcând o făgăduință ca aceasta, i-a ajutat Dumnezeu să scape degrabă de la barbari, că se făcea pentru dânsul cu dinadinsul rugăciune către Dumnezeu de către nepomenitorul de rău părinte. Deci, scăpând el din robie fără de vătămare prin rugăciunile Sfântului și venind întru ale sale, s-a dus îndată la locașul cuviosului și, câștigând de la dânsul iertare și binecuvântare, de atunci avea mare credință și dragoste către fericitul Pafnutie.

Cuviosul, nu numai în necazuri era fără de răutate, dar răbda și celelalte primejdii ce i se întâmplau în lucrurile mănăstirești, pentru că nădăjduia spre Dumnezeu cu credință neîndoielnică.

Odată, apropiindu-se prealuminatul praznic al Învierii lui Hristos, în ziua cea de a treia, s-a întâmplat de era lipsă de pește în mănăstire, încât nici un fel de pești nu se găseau, cu care s-ar fi mângâiat frații în vremea praznicului, după obiceiul celor pustnicești. Slujitorii și ceilalți frați, fiind mâhniți pentru aceasta, Sfântul le zicea: „Să nu vă mâhniți, fraților, de aceasta, pentru că Cel ce ne-a zidit, Preamilostivul Stăpân, și a luminat toată lumea cu învierea Sa, Acela ne va mângâia pe noi robii Săi în mâhnirea noastră și ne va da nouă celor ce ne temem de El, îndestulate bunătăți”. Iar în Sfânta Sâmbătă cea mare, în seara nopții cea purtătoare de lumină, eclesiarhul bisericii a ieșit la un pârâu mic, ca să aducă apă pentru dumnezeiasca slujbă și a văzut mulțime de pești fără de număr, care, după vorba țării aceleia, se numeau „sijnici”, care nu sunt așa de mari, ci cu puțin mai mari decât sardelele. Căci era atunci vărsarea apelor și s-a adunat atâta mulțime de pești, încât erau destul pentru trebuința lor, deoarece nu s-au trimis cârtitorilor, ci celor ce așteptau cu bună nădejde și primeau cu mulțumire. Iar după aceea, ca și mai înainte n-a fost niciodată atâta mulțime de pești, de același neam. Iar eclesiarhul, degrabă a spus părintelui aceasta, pe care, auzindu-o, a preamărit pe Dumnezeu și a poruncit vânătorilor să arunce mrejele și au tras atât de mulți pești, încât toată săptămâna luminată a fost destul tuturor, la prânz și seara.

Îndeletnicindu-se Cuviosul Părinte Pafnutie cu mari nevoințe și osteneli, străbătuse numele său pretutindeni și locașul său din zi în zi se lărgea; pentru că se înmulțea numărul fraților și al ucenicilor lui. Între aceștia se afla și un fericit cu numele Iosif, care a fost îmbrăcat de mâinile sfântului în rânduiala monahicească și care a zidit locașul la Voloții Lamului. Apoi și minunatul stareț Inochentie, Ilie, rudenia fericitului și Vasian, scriitorul vieții aceluia, care în urmă a fost arhiepiscopul Rostovului, cum și mulți alți îmbunătățiți bărbați. Deci, adăugând cuviosul sârguință cu frații, a ridicat biserica cea de piatră, ostenindu-se singur în vremea lucrării, ducând pietre și apă și toate cele ce sunt de trebuință la o zidire ca aceasta. Și, sfârșind biserica, a înfrumusețat-o cu icoane zugrăvite. El singur fiind, biserică însuflețită, păzea în sine fără de prihană chipul lui Dumnezeu și era înzestrat de Domnul cu dar de minuni, pentru care se va povesti pe scurt.

Între zugravi era un meșter ales, cu numele Dionisie, de fel mirean. El era bolnav de picioare și nu putea să împodobească biserica cu zugrăvirea icoanelor, fiind cuprins de boală. Iar starețul i-a zis: „Dionisie, Dumnezeu să te binecuvânteze! Începe lucrul cel bun și Domnul și Preacurata Sa Maică vor da sănătate picioarelor tale”. Iar el, crezând cuvintele fericitului, a început lucrul cu bucurie și îndată s-a tămăduit, vindecându-i-se picioarele. Și a dat starețul poruncă lui Dionisie și celorlalți zugravi mireni, ca să nu mănânce în locașul lui mâncări mirenești, adică carne, și nici măcar să o aducă în mănăstire; ci să se ducă să o mănânce în satul de aproape.

Într-o vreme, mâncând în sat mâncările lor, au uitat porunca cuviosului și, luând o bucată de miel dreasă cu ou, au adus-o în mănăstire pentru cină. Și când a gustat Dionisie întâi, a aflat că unde fusese oul era plin de viermi. Și îndată a năvălit asupra lui o boală ce se numește râie și într-un ceas tot trupul lui ca o bubă s-a vărsat, încât nu putea să se miște; drept aceea a trimis degrabă la cuviosul, plângând de greșeala sa și cerând iertare. Iar cuviosul l-a învățat să nu mai facă unele ca acelea și, ducându-l în biserică și cântând pentru dânsul paraclisul cu sobor, a sfințit apă și a poruncit bolnavului să se stropească cu acea apă sfințită peste tot trupul. După ce bolnavul a făcut astfel, a adormit puțin și când s-a deșteptat din somn s-a aflat cu tot trupul sănătos, ca și cum niciodată nu pătimise ceva rău; iar bubele lui au căzut ca solzii și a preamărit pe Dumnezeu.

Locul unde s-a zidit locașul acela al cuviosului, fiind înconjurat de pădure deasă, era bun pentru locuința păsărilor și se încuibau acolo mulțime de corbi cu pene negre, la care cuviosul, privind, se mângâia. El pusese poruncă, ca nimeni să nu prindă păsările acelea sau puii lor, sau să le vâneze cu ceva.

Într-o vreme, fiul voievodului, făcând plimbare în pustia aceea, aproape de mănăstire a văzut un pâlc de corbi și, încordându-și arcul său, a ucis o pasăre din ele. Bucurându-se foarte mult că a lovit cu săgeata cu bună ochire, a căutat înapoi la cei ce-l urmau, ca și cum s-ar lăuda și îndată i-a rămas capul înțepenit în acea parte, neputând nicidecum să-l întoarcă spre căutarea lui cea dreaptă. Iar el, uitându-și veselia sa pentru uciderea păsării, era cuprins de scârbă și de spaimă și, înțelegând pricina primejdiei neașteptate, a alergat degrabă la Cuviosul Pafnutie și, căzând înaintea lui, cerea iertare, stăruind ca să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul, ca să-i îndrepte capul în rânduiala cea dintâi. Părintele a poruncit atunci să lovească în toacă. Frații, mirându-se de acea neobișnuită tocare, s-au adunat degrabă în biserică, întrebând de acea pricină; iar cuviosul le-a spus pricina și, zâmbind, a zis: „A răsplătit Dumnezeu sângele corbului”. Și, săvârșind cântare de rugăciune, a umbrit cu Sfânta Cruce pe cel ce pătimea, zicând: „Cu puterea cinstei și de viață făcătoarei Cruci, întoarce-te înainte”. Și îndată s-a întors capul înainte și s-a îndreptat după firea sa!

Un alt tânăr oarecare și-a eliberat șoimul la un corb, și acela l-a ucis; dar și acela îndată s-a lipsit de mângâierea sa, că amândouă păsările au căzut moarte.

Odată, venind noaptea tâlharii la locașul lui, au luat trei boi mănăstirești și, vrând să plece, au umblat ca orbii, rătăcind împrejurul mănăstirii. Și, făcându-se ziuă, voiau să lase boii și să fugă; dar, legându-se cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, erau ținuți lângă boi, încât nu puteau să se despartă și să fugă, până ce argații mănăstirii, căutând boii, au dat și de tâlhari și prinzându-i i-au adus la cuviosul. Iar el i-a învățat cu cuvinte să nu mai facă unele ca acestea și, poruncind să-i hrănească, i-a eliberat în pace.

Doi frați s-au sfătuit să iasă din mănăstire în taină și, strângându-și lucrurile, voiau să plece pe cale. Iar Dumnezeu a arătat acestea cuviosului, în chipul acesta: După cântarea Utreniei, ducându-se Sfântul să se odihnească puțin, a văzut în vis un arap negru, luând din cuptorul chiliei lui tăciuni aprinși și aruncându-i pe chiliile acelor monahi, care voiau să fugă; iar părintele cu groază îi oprea, înfricoșându-i să nu aprindă zidirea. Iar arapul răspundea, că pentru aceea o face aceasta, ca să o ardă! Deșteptându-se cuviosul din somn și înțelegând puterea vedeniei, a trimis îndată după acei monahi și, chemându-i, le-a spus vedenia; iar ei, auzind, s-au înfricoșat și s-au umilit. Atunci au arătat părintelui lucrurile lor adunate, mărturisindu-și greșeala și cerând iertare.

Un alt frate cârtitor, hulea toate cele făcute în mănăstire și totdeauna grăia asupra părintelui. Acela în vedenia visului s-a văzut pe sineși în mijlocul bisericii, stând cu cei ce cântau și îndată, venind părintele și căutând mânios cu ochii spre dânsul, a zis: „Acesta este hulitor, luați-l din biserică!” Îndată, doi arapi foarte negri l-au luat pe el și l-au tras afară, bătându-l foarte tare. Deșteptându-se din somn acela, s-a umplut de mare frică și alergând cu lacrimi la cuviosul părinte, și-a cerut iertare.

În locașul cuviosului era un bătrân de Dumnezeu insuflat, anume Constantin, care, fiind bolnav, se apropia de sfârșit. Odată, odihnindu-se Cuviosul Pafnutie, după doxologia Utreniei, Iosif monahul, ucenicul lui, mergea spre chilia părintelui. Și, când se apropia de ușă și voia să facă rugăciune, îndată cuviosul a deschis fereastra chiliei și, văzând pe Iosif venind, i-a zis: „A făcut rugăciune oarecine și mi-a zis: „Constantin starețul s-a dus către Domnul!” Iar eu, deșteptându-mă și deschizând fereastra, n-am văzut pe nimeni, fără numai pe tine”. Dar Iosif i-a zis: „Eu în ceasul acesta am venit de la Constantin și încă este viu”. Atunci părintele i-a poruncit să se întoarcă iarăși la chilia starețului și, mergând, l-a aflat sfârșit întru Domnul.

Alt stareț insuflat de Dumnezeu și încărcat de zile, se afla în acea mănăstire, urmând vieții povățuitorului său, Cuviosul Părinte Pafnutie. Numele starețului era Eftimie. Acela avea de la Dumnezeu atâta izvor de lacrimi, încât le vărsa, nu numai în chilia sa, dar și în biserică la toată pravila. Și era într-însul și darul mai înainte-vederii, care s-a făcut încredințat în acest fel: Doi frați oarecare, având întru dânșii dragoste, nu după socotința lui Dumnezeu, ci după înșelăciunea vrăjmașului, de care se scârbea foarte mult Cuviosul Părinte Pafnutie, gândeau să iasă în taină din mănăstire.

În vremea dumnezeieștii Liturghii, starețul Eftimie, cel mai sus pomenit, stând în biserică cu obișnuita lui umilință și cu ochii plini de lacrimi, a căutat la părintele și la cei ce cântau cu dânsul (și cei doi frați se aflau în ceata cântăreților). El a văzut ivindu-se, după cei doi frați, un arap care avea pe cap un coif foarte ascuțit și păros, având perii în diferite feluri de flori. Arapul acela, ținând în mâini un cârlig de fier, a început a trage la dânsul pe cei doi monahi ce se aflau în ceata cântăreților, apucându-i de hainele lor; trăgându-i afară din ceata clericilor, voia să-i apuce pe ei cu mâinile. Dar, îndată unealta cea de fier se făcea fără de nici o putere. Căci atunci când aveau gândul cel de vrăjmașul semănat să nu se supună părintelui, ci să iasă din mănăstire, îi trăgea pe ei vrăjmașul cu înlesnire; iar când se împotriveau gândului, atunci unealta vrăjmașului se făcea fără de putere și sărea de la dânșii. Iar părintele Eftimie privea la aceea, căutând cu ochii cei sufletești înainte-văzători.

Când a început a se citi Sfânta Evanghelie, arapul s-a stins; iar după Evanghelie iarăși s-a arătat și făcea aceeași; asemenea s-a stins și în vremea cântării heruvicului; iar după mutarea Sfintelor Daruri s-a arătat iarăși. Dar când a sosit sfințirea Sfintelor Daruri și cântarea cea aleasă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a stins arapul ca fumul și nu s-a mai arătat. Starețul Eftimie, văzând toate acestea, s-a cutremurat și a trecut toată Sfânta Liturghie cu uimire. După sfârșitul Sfintei Liturghii a mers la Cuviosul și i-a spus acea vedenie. Și chemând pe acei monahi, i-a învățat să nu primească gândurile cele viclene ale vrăjmașului și să nu le tăinuiască, ci să le smulgă din inimă prin mărturisire; iar ei, prin învățătura și prin sfătuirea părintelui, s-au înțelepțit deplin.

Cuviosul Pafnutie grăia ucenicilor săi: „Cum se poate a cunoaște din vedere, de este vreun frate cuprins de vreun oarecare gând, bun sau rău?” De acest cuvânt al lui se minunau ucenicii săi, ca de un lucru tainic; însă mai pe urmă au cunoscut cu încredințare, că era într-însul un dar ca acesta al mai înainte-vederii.

Un oarecare monah nou începător, care nu-și biruise îndrăzneala mirenească întru căutarea ochilor, viețuia împreună cu Cuviosul Pafnutie. Odată a ieșit afară din mănăstire pentru o trebuință oarecare. Și văzând venind niște mireni – bărbați și femei -, și-a îndreptat privirea către dânșii, amăgindu-se cu ochii și robindu-se cu gândul iubirii de față mirenească; acea patimă s-a sălășluit într-însul. După aceea s-a întors în chilia părintelui, îndeletnicindu-se cu citirea. Iar părintele, ridicându-și ochii săi, a căutat la dânsul și îndată l-a cunoscut că era tulburat de gânduri necurate; și întorcându-și fața de la dânsul, a zis: „O, iată om nu după chipul cel dintâi”. Atunci fratele s-a temut foarte mult și a spus gândul său lui Iosif cel împreună cu dânsul viețuitor; iar acela i-a poruncit lui să se mărturisească părintelui și să-și ceară iertare. Mărturisindu-și fratele greșeala sa părintelui, a învățat cuvinte părintești și s-a învrednicit de iertare.

Șezând Cuviosul Pafnutie și citind dumnezeieștile Scripturi, a venit un om și a făcut rugăciune, căutând la Sfântul prin ferestre și întrebându-l de Iosif ucenicul lui, pentru că era cetățean din același loc cu el. Iar starețul, văzând pe omul acela ce niciodată nu l-a știut, a zis către Iosif: „Ieși, că un om rău la vedere întreabă de tine”. Ieșind Iosif și văzând pe omul cel știut lui, îl întrebă pentru ce a venit. Iar el a zis: „Voiesc să fiu monah!” Iosif a spus acestea fericitului părinte, iar el a grăit către Iosif: „Hrănește pe omul acela și dă-i drumul, deoarece nu este bun”. Iar Iosif s-a minunat de răspunsul părintelui și nu îndrăznea să-l întrebe pe el cum de nu este bun omul ce a venit. Și, mergând și dându-i hrană aceluia, l-a eliberat. Apoi, întorcându-se Iosif în chilie, i-a zis părintele: „Bărbatul acela este ucigaș că, încă fiind tânăr, a străpuns cu cuțitul în pântece pe un monah și l-a omorât. Iar Iosif se minuna de mai înainte-vederea fericitului, că nu numai că nu-l văzuse niciodată, dar nici nu auzise de omul acela; ci din singură căutarea feței lui l-a cunoscut că este ucigaș.

Un monah oarecare a venit în locașul cuviosului, pe care văzându-l sfântul stareț venind la dânsul, a zis încetișor către ucenicii săi: „Vedeți, acest monah nici prin rânduiala monahicească nu s-a curățat de sânge!” Iar ucenicii, minunându-se și necutezând a-l întreba, mai târziu starețul singur a spus unuia dintre dânșii că monahul acela, fiind mirean, slujea la un boier dreptcredincios în marele Novgorod și a omorât cu otravă pe stăpânul său. Mai pe urmă, mâhnindu-se, a îmbrăcat chipul monahicesc, dar nici așa nu s-a curățat, deoarece n-a făcut adevărată pocăință și canon îndestulat pentru păcatul ce l-a făcut”.

O femeie oarecare jupâneasă, soția unuia Alexe, ce se chema Govurni, ai cărei fii, după aceea, au intrat în călugărie și au viețuit împreună cu Vasian, scriitorul vieții acestuia, avea mare credință către fericitul părinte Pafnutie. Adeseori trimitea la dânsul pe fiii ei cu aducere de daruri, cerând de la dânsul rugăciuni și binecuvântări. Și i s-a întâmplat ei o boală din lucrare diavolească – tulburarea minții -, și vedea cu ochii mulți demoni venind la dânsa și înfricoșând-o; de aceea se tulbura cu mintea. Iar când i se făcea ei aceasta, i se arăta un stareț mărunt la statură și gârbov, având o barbă mare căruntă și îmbrăcat cu haine proaste. Acela izgonea cu putere de la ea pe demoni, ca pe niște lupi de la oi și se făcea sănătoasă. Iar odată a auzit un glas, zicând către dânsa: „Pafnutie cel din Borov izgonește de la tine pe demoni!” Și aceasta s-a făcut de mai multe ori acelei femei.

Deci, însănătoșindu-se desăvârșit, a dorit să vadă pe Sfântul, vrând să știe cu încredințare dacă acela este care i se arată ei în boală, izgonind pe diavoli de la ea sau altul? Și a venit cu slugile până la poarta locașului cuviosului – fiind oprită intrarea femeilor în mănăstire -, și a trimis pe slugile sale la ucenicii fericitului, rugându-i, cum ar putea să vadă ea pe Sfântul Părinte. Iar ei, arătând pe Sfântul, au poruncit slugilor să-l arate stăpânei lor, când va merge cu frații de la biserică la trapeză, pentru că era vremea prânzului. Iar aceea, văzând pe sfântul când a ieșit din biserică, l-a cunoscut îndată și cu lacrimi a strigat: „Acela este cu adevărat care, prin arătarea sa, a izgonit de la mine pe demoni și mi-a dăruit tămăduire!” Și a trimis multă milostenie monahilor, dând mulțumire lui Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui și plăcutului lor, Cuviosul Părinte Pafnutie.

Pe unul din ucenicii cuviosului l-a năpădit durerea ochiului și, suferind foarte, căuta tămăduire; iar părintele, i-a dat metaniile sale, poruncindu-i să zică o mie de rugăciuni: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Dar el abia s-a supus ascultării, supărându-se de cumplita durere, și săvârșind jumătate din mia de rugăciuni, și-a simțit ochiul cu totul sănătos și, alergând, a spus părintelui de tămăduirea ochiului său. Dar nu s-a tăinuit de părintele cel mai înainte văzător, că nu o mie, ci numai jumătate din rugăciuni a zis; ci i-a poruncit să se întoarcă iarăși și să-și sfârșească mia cea de rugăciuni.

Odată, șezând frații la cuviosul, s-a făcut înștiințare de la niște mireni, bărbați cucernici, că arhimandritul mănăstirii lui Simon, care este aproape de cetatea împărătească Moscova, și-a lăsat arhimandria și au început a zice: „Cine va fi acolo arhimandrit?” Și pomeneau unul pe acesta și altul pe celălalt. Iar fericitul, căutând la unul din ucenicii săi, anume Vasian, fratele lui Iosif, foarte tânăr și de curând călugărit, arătând spre dânsul, a zis zâmbind celor ce erau cu dânsul: „Acesta este arhimandrit al mănăstirii lui Simon”. Pentru că cuviosul vedea mai înainte ceea ce era să fie; căci acel Vasian, după proorocia Sfântului, a fost pus arhimandrit al mănăstirii lui Simon, nu atunci, ci după trecerea a mulți ani.

Odată, cuviosul a cerut voie de la un boier de pe râul Ovil, ca numai trei zile să-i îngăduie a petrece la un loc la vânarea peștelui, și ceea ce va trimite Dumnezeu, aceea s-o ia la trebuința mănăstirească. Deci, trimițând boierul pe unul din slujitorii săi la acea slujbă, a poruncit să-i dea lui cinci grivne bani ca să cumpere vase, iar peștele ce va prinde să-l săreze într-acelea. Dar, slujitorul nu voia să ia atâția bani spre cumpărarea vaselor, nădăjduind ca, de abia să umple măcar un vas mic cu pește în acele trei zile. Iar cuviosul, căutând cu iuțime la el, îi poruncea să facă ceea ce i se poruncește. Deci, mergând trimisul, a prins în cele trei zile, 730 de pești mari, care se numesc ribți, după vorba acelei țări. Iar câți vânau pentru voievod, nici în tot anul nu prindeau atâta pește. Atât vânat văzând înaintea sa Sfântul, a poruncit să se gătească vasele.

Un tânăr oarecare a venit la chipul monahicesc și a început a se tulbura cu gândul, de vreme ce năvălea frica asupra lui prin lucrarea vrăjmașului diavol; pentru că uneori i se arăta diavolul ca o fiară neștiută, uneori ca un câine negru, iar alteori, șezând în chilie, auzea cum ursul umblă împrejurul chiliei și se apucă de pereți. Iar cuviosul stareț a poruncit acelui tânăr să citească Psaltirea și de atunci acele năluci diavolești s-au stins cu totul și tânărul s-a izbăvit, cu rugăciunile sfântului.

Acest cuvios părinte era bine socotitor și iscusit în tot lucrul dumnezeiesc și omenesc, de aceea, nu numai monahii, ci și mulți din mireni îl aveau pe el ca părinte duhovnicesc; și, venind, își mărturiseau păcatele lor, de vreme ce cunoștea și știa bine sfințitele pravile; ca un doctor iscusit, știa să dea doctoria cuviincioasă la toată rana sufletească. Iar la primirea oamenilor celor ce veneau la el, nu era căutare la față; nu se sfia de fețele celor puternici, nici trecea cu vederea pe cei săraci și câți se înălțau cu mândrie, la aceia era foarte neapropiat, iar la cei smeriți, foarte iubit și milostiv către săraci.

Fiind într-un an foamete, prin voia lui Dumnezeu, pe toți cei dimprejur i-a hrănit. Că în toate zilele se adunau în locașul lui ca la o mie și mai bine de oameni flămânzi, pe care, hrănindu-i, n-a lăsat nimic în mănăstire, până ce în vara viitoare, după rugăciunile lui și pentru lacrimile săracilor, a dăruit Domnul înmulțirea roadelor.

De când s-a făcut monah Cuviosul Pafnutie, aceasta era rânduiala vieții și a pustniciei lui: Luni și vineri nu gusta nimic, miercuri mâncare uscată, iar în celelalte zile mânca cu frații. Totdeauna se ostenea în lucruri grele, tăind lemne și ducându-le pe umeri, lucrând pământul în grădină, cărând apă și stropind verdețurile și alte greutăți, toate le făcea. Nimeni mai înainte de el nu se afla la tot lucrul și la schimbarea pravilei. În vreme de iarnă se nevoia mai întâi în rugăciune, la citire și la lucrul mâinilor, împletind mreje pentru vânarea peștelui. De corpul său n-a lăsat pe nimeni să se apropie, nici la vreme de nevoie; dar nici el nu s-a atins de trupul cuiva. Pe femei nu numai în locaș nu voia să le vadă, dar nici de departe; nici a lăsat pe cineva să grăiască despre femei înaintea sa. El a păzit fecioreasca curăție a trupului său neprihănită toată viața sa. Pentru aceasta a fost vas al Sfântului Duh și cu vrednicie a primit hirotonia preoției; însă, pentru smerenie, de când s-a îmbrăcat în sfânta schimă, nu slujea Liturghia, decât numai odată a săvârșit Sfintele Taine, după o întâmplare și nevoie, înainte de sfârșitul său.

Odată, sosind prealuminatul praznic al Învierii lui Hristos și nefiind preot în acel locaș în acea vreme, cuviosul a trimis pretutindeni cu argint îndestul să caute preot, însă n-a putut găsi, toți având trebuință să slujească în bisericile lor. Și, vezi socoteală cu bună înțelegere a părintelui cel de Dumnezeu insuflat, pentru nevoia unui praznic ca acela și-a schimbat legea și ca un lucrător vrednic de sfințenie, într-acea zi a săvârșit singur dumnezeiasca Liturghie, cu multă luare aminte și cu umilință. Iar după săvârșirea Liturghiei, a zis către ucenici: „Acum abia a rămas sufletul în mine!” Cu o mare cucernicie și cu frică, acel slujitor vrednic de sfințenie, se atingea de săvârșirea dumnezeieștilor Taine. Și avea el la praznicele acestea o veselie peste fire, nu trupească, ci duhovnicească; și ca altul din altul se făcea. Și lăsa atunci și trupului lui ospătare mai multă decât în alte zile, însă măsurată, fugind de îmbuibare din toate. Iar când era vremea să grăiască, spunea cele trebuincioase și când era vremea să tacă, se îndeletnicea în tăcere, și pretutindeni se abătea de la deșertăciuni; iar din toate iubea lipsa și sărăcia și nu se îngrijea de trebuințele sale trupești.

El ajunsese într-atâta măsură, încât era departe cu obiceiul cel îmbunătățit, de oamenii cei ce sunt în neamul acesta. Că din pruncia sa n-a mâniat întru nimic pe Dumnezeu; ci făcea totdeauna cele bune și plăcute Lui. La 20 de ani s-a călugărit și a petrecut 60 de ani în rânduiala monahicească și nu și-a schimbat pravila sa, neabătându-se nici spre dreapta, fugind de nemăsurarea celor aspre; nici spre stânga, temându-se de calea cea lată. Ci mergea totdeauna pe cale împărătească. În dogmele credinței avea atâta grijă și râvnă, încât dacă începea cineva a grăi cât de puțin nepotrivit cu dumnezeiasca Scriptură, îndată îl gonea din mănăstire.

Petrecând în niște isprăvi ca acestea, dumnezeiescul Părintele nostru Pafnutie, a ajuns în măsura vârstei plinirii lui Hristos, rămânând ca să se dezlege din cele vremelnice de aici și să treacă la cele veșnice, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc.

Drept aceea, după cel a toată lumea prealuminatul praznic al Paștilor, joi, a treia săptămână, a ieșit fericitul după Utrenie cu frații la oarecare lucru după obicei și, așezându-le rânduiala acelui lucru, s-a întors în mănăstire, deoarece sosise vremea Sfintei Liturghii. Și i-au zis ucenicii, ca după ceasul prânzului să iasă iar la lucru. Dar el le-a răspuns: „Nu se poate să mai ies, deoarece am alt lucru de nevoie și nemutat”. Apoi, după săvârșirea Liturghiei, s-a împărtășit cu frații din obișnuita masă. După aceea a venit la el în chilie unul din ucenicii săi, anume Inochentie. Și, văzând pe stareț șezând pe pat, i-a adus aminte de lucrul ce s-a zis mai înainte. Iar el i-a răspuns: „Eu am altă nevoie, pe care tu n-o știi, că legătura care este, voiește să se dezlege”. Dar Inochentie n-a înțeles ceea ce a grăit. Într-acea vreme a venit înștiințare, cum că binecredinciosul Domn, Mihail, fiul lui Andrei, voiește să vină în mănăstire să se roage.

Iar fericitul a poruncit acelui ucenic, să trimită răspuns voievodului, să nu vină în mănăstire, deoarece a sosit alt lucru. În ziua aceea cuviosul n-a ieșit la soborul bisericesc, la pravila Vecerniei și a Pavecerniței deoarece începuse a boli și a poruncit ucenicului său, Inochentie, să le săvârșească în chilie. Și, trimițându-l, i-a zis: „Când va veni această zi, joi, atunci voi schimba din neputința mea”. Ucenicul n-a înțeles cuvântul acela, iar Cuviosul a petrecut toată noaptea aceea în rugăciuni.

Deci, venind ziua de Vineri și sosind ceasul sfintei slujbe, a mers în biserică la Sfânta Liturghie, sprijinit de ucenici. Dintre aceștia unul, nefiind tânăr, l-a luat de palmă ca să-l sprijinească, iar el îndată și-a tras palma cu mâinile de la dânsul și i-a poruncit să-l sprijinească de haină. Atât era de păzitor al nepătimirii, încât și în bătrânețe și în boală și înaintea morții, pe care o vedea cu ochii, nu voia să se atingă cineva de trupul lui. În ziua aceea a fost la Vecernie și, când a început să se cânte panahida pentru cei răposați, ucenicii au voit să-l ducă în chilie, dar el n-a voit să meargă; ci a rămas cu cei ce cântau, zicând: „Mie îmi este de trebuință această panahidă, pentru că nu o voi mai auzi”.

Sâmbătă a fost la Sfânta Liturghie, iar după sfârșitul ei l-au rugat ucenicii să guste puțină hrană, că este sâmbătă, și de Joi n-a gustat nimic. Părintele le răspunse: „Știu și eu aceasta, și după dumnezeieștile pravile se cade a gusta sâmbăta, pentru dezlegarea postului; însă bolnavului i se cade ca trei zile să se înfrâneze de hrană înaintea împărtășirii cu dumnezeieștile Taine. Și n-a gustat nimic până în ziua Duminicii.

În seara sâmbetei și-a săvârșit mărturisirea înaintea duhovnicului părinte, după rânduiala sfintei pocăințe, și a mers la cântarea cea de toată noaptea și, sprijinindu-se de ucenici, a grăit către dânșii: „De acum nu voi mai auzi cântarea cea de toată noaptea”. Iar în vremea dumnezeieștii Liturghii, stătea Sfântul cu mare luare aminte și cu lacrimi; iar după terminarea sfintei slujbe, s-a împărtășit în Sfântul Altar cu dumnezeieștile Taine. Apoi, ducându-l din biserică în chilie, i-a întrebat: „În ce zi mi-a venit boala?” Ucenicii au răspuns: „Joi ai început a boli, părinte”. Iar el a zis: „Într-acea zi mă voi și sfârși”. Apoi a gustat puțină hrană în ziua de Duminică, fiind silit de ucenici; și de atunci a poruncit ca pe nimeni din cei ce veneau în mănăstire, să nu-i lase la el.

Auzind domnii și boierii de primprejur, că a slăbit de boală fericitul Pafnutie, trimiteau la dânsul spre cercetare bărbați cinstiți cu multă milostenie. Iar el a poruncit ucenicilor să nu ia nimic din cele ce se aduceau, și nici nu voia să audă ceva de cele mirenești. Ci grăia: „Eu am trebuință, mai ales în ceasul acesta, de multe rugăciuni deoarece voiesc să mă duc în cale lungă; iar cel ce are credință în Dumnezeu și în Preacurata Maica Lui, poate să facă milostenie și după ducerea mea”.

Și se întorceau cu milostenia înapoi acei bărbați trimiși. Și era în gura cuviosului părinte, neîncetată rugăciunea lui Iisus și psalmii lui David. Nu pe rând, ci aleși, care slujeau la vremea lui cea de față și stihuri de rugăciune din Paraclisul către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și multe alte rugăciuni; pentru că mintea lui era ridicată spre Dumnezeu și nu se îngrijea de nimic din cele de aici; ci dorea mai mult bunătățile cele ce vor fi să fie. De aceea, nădăjduindu-se, se bucura cu duhul și, în veselie fiind, grăia în stihuri cuvinte din psalmi și din rugăciuni, ca unul ce avea încredințare de mântuirea sa. Nici s-a mâhnit de ceva, precum este obiceiul celor ce au să se ducă din viața aceasta. Boala lui nu era prea grea, căci în toate zilele umbla, fiind dus de frați la Sfânta Liturghie în biserică, unde stătea cu luare aminte până la sfârșitul dumnezeieștii slujbe.

Iar în cea mai de pe urmă zi a vieții sale, joi, care este a doua zi după înjumătățirea celor 50 de zile, vrând cuviosul să meargă în biserică la Sfânta Liturghie, a început a grăi către ucenici: „Iată ziua Domnului, veseliți-vă popoare; iată ziua cea așteptată de mine a venit”. Iar ei l-au întrebat: „Despre care zi grăiești, părinte?” El a răspuns: „Despre Joia aceasta, de care mai înainte v-am spus vouă”. Ieșind el din chilie spre biserică, i-au spus ucenicii că au venit la dânsul spre cercetare, cei trimiși de la singurul stăpânitor a toată Rusia, marele voievod Ioan Vasilievici, de la fiul lui, marele domn Ioan Ioanovici și de la Preasfințitul mitropolit Gherontie.

Auzind sfântul despre acestea, s-a mâniat foarte mult. Apoi, nevoind, s-a întors în chilie și, căutând la icoana Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, a zis: „O, Stăpână Născătoare de Dumnezeu, pentru ce mă supără oamenii aceia? Că în ziua de pe urmă m-au lipsit de dumnezeiasca slujbă”. Și, trimițând pe frați la biserică, a rămas singur în chilie și a întărit ușa, ca să nu intre nimeni din cei trimiși la dânsul. Apoi, după sfârșitul Liturghiei, înțelegând trimișii că le este cu neputință să vadă pe cuviosul părinte, s-au întors. După aceea ucenicii, venind iarăși la dânsul, l-au văzut zăcând pe pat și zicea ca de oarecare altul: „I-a venit lui ziua și va muri”.

Iar ei l-au întrebat pe el: „Despre cine zici, părinte, că va muri?” El a zis: „Depre care voi ziceți că bolește, acela, pocăindu-se, are să moară!” Apoi a poruncit ca să nu vină nimeni la dânsul, zicând: „M-am ostenit și voiesc să mă odihnesc până la cântarea Vecerniei; iar deseară să vină la mine toți frații”. Atunci ucenicii au cunoscut că s-a apropiat vremea morții lui; și l-a întrebat Inochentie, ucenicul lui cel mai bătrân, zicând: „Părinte, după ce vei muri, oare să chem pe întâiul preoților și pe alți preoți din cetate la îngroparea ta?” Iar sfântul a poruncit să nu cheme pe nimeni, ca să nu fie tulburare în mănăstire de adunarea poporului și să nu știe nimeni în cetate și în sate de sfârșitul lui, „până ce nu mă vor îngropa preoții mănăstirii”. Iar mormântul a poruncit să i-l sape în biserică, în partea de miazăzi, aproape de ușa bisericii.

Sosind ceasul de cântarea Vecerniei și nimeni din frați nefiind la dânsul fără numai ucenicul, a început Cuviosul a cânta: Fericiți cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului…, cântând stihurile celor adormiți. Și sfârșind psalmul, a cântat troparele cele ce urmează: „Ceata sfinților au aflat izvorul vieții…”. Apoi a început cu lacrimi a se ruga lui Dumnezeu și Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului său și pentru mănăstire. Dar ucenicul, cel ce stătea lângă dânsul, a început a dormita. Pentru aceea a ieșit din chilie în tindă și, șezând, nici dormea, nici nu dormea. Și a auzit glasuri de mulți cântăreți în chilie și se mira în sine, zicând: „Am ieșit din chilie și nu era nimeni la părintele, iar acum cine sunt acei ce cântă la dânsul?” Și, scuturându-și somnul de la ochi, a intrat în chilie și n-a văzut pe nimeni, fără numai pe părintele, șoptind cu buzele rugăciunile sale. Însă glasul său nu se auzea, deoarece slăbise.

Apoi au venit și ceilalți ucenici și a început sfântul a se întoarce din partea stângă spre dreapta; și ucenicii de multe ori îl întorceau spre stânga; iar el iarăși spre dreapta se întorcea șoptind oarecare cuvinte și dintr-aceasta au înțeles, cum că vede ceva neobișnuit. Apoi toți privind la dânsul, Cuviosul, strângându-se cu ferire și punându-și pe piept mâinile în chipul crucii, prin trei răsuflări și-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului, în anul de la facerea lumii, 6984, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, 1477, în întâia zi a lunii Mai, mai înainte de apusul soarelui cu un ceas. Și era fața lui nu după obiceiul morților, ci strălucea ca o lumină, și toți, privind la dânsul, se părea că doarme un viu; și a fost mare plângerea fraților după părintele lor, care atunci erau în număr de 95. Iar a doua zi, la ceasul unu din zi, au îngropat pe sfântul după sfătuirea lui, ca să nu știe nimeni din mireni despre sfârșitul și îngroparea lui, și ca să nu se facă tulburare în mănăstire prin venirea lor.

Dar când s-a auzit de moartea sfântului în cetatea Borova și în cetățile și satele de primprejur, pornind toți cei duhovnicești și mireni, au alergat la locașul cuviosului, vrând să-l vadă și să se închine moaștelor fericitului părinte. Pe drum ei au fost înștiințați că sfântul este îngropat; unii se întorceau, mâhnindu-se, că nu s-au învrednicit să fie la cinstita îngropare a Sfântului; iar cei mai mulți, venind la mormânt, se închinau de dimineața până seara.

Iar noi, având pe Cuviosul Părintele nostru Pafnutie mijlocitor ales și fierbinte rugător către Dumnezeu, să slăvim pe Preasfânta Treime: pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sf. Mc. Vatà Persul