Sinaxar 29 februarie
📑 Cuprins:
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Cuviosul Ioan Casian din Dobrogea
Acest Cuvios Părinte de neam străromân s-a născut prin anii 365 de la venirea mântuirii prin Hristos-Domnul, în Dobrogea, numită pe atunci Sciția Mică, la un loc ce-i păstrează din vechime până azi numele „podișul Casian” și „peștera lui Casian”. Localitatea Casimcea din județul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat la școlile timpului. Dar însuflețit de o arzătoare sete de desăvârșire duhovnicească renunță de tânăr la atracțiile deșarte și înșelătoare ale vieții lumești și pleacă la Locurile Sfinte însoțit de prietenul său Gherman, frate nu prin naștere, ci în duh. Așa au ajuns amândoi călugări într-o mănăstire din Betleem. Întemeindu-se după cuviință în rânduielile vieții chinoviale, adică de obște, după modelul de viață al călugărilor din Palestina, Mesopotamia și Capadocia și simțind în ei dorul de o mai mare desăvârșire, au hotărât să plece în sihăstriile Egiptului, la anahoreții despre a căror îmbunătățită viață duhovnicească auziseră. Așa au ajuns la comunitățile din delta Nilului, adâncindu-se de acolo tot mai mult în pustie. Dar pretutindeni pe unde treceau, căutau cu râvnă pe sfinții însingurați, ca să cinstească în ei strălucirea harului și bogăția roadelor lor și pentru a le cere sfaturi duhovnicești pentru mântuirea sufletului. Aceste întrebări și răspunsuri ne vor fi lăsate ca o moștenire sfântă în cartea Convorbirilor, cu care Cuviosul Casian a înzestrat Biserica.
Dobândind pe cât puteau să adune din învățătura lor cerească, la sfatul Avei Iosif, au mai rămas în Egipt șapte ani și apoi au mers mai departe cercetând din loc în loc pe acești învățători în lucrul duhovnicesc până ce au ajuns în vestita pustie Schitică, unde Sfântul Macarie întemeiase și făcuse „pustia strălucitoare” vrednică de a fi sărbătorită de toți. Aici se nevoiau într-o asceză aspră un mare număr de călugări printre care străluceau îndeosebi, cuvioșii părinți Moise, Serapion, Teona, Isaac și preotul Pafnutie, învățătorul lor. El le spunea că nu este de ajuns pentru călugăr să renunțe la lume, părăsind bunurile și măririle lumești pentru a se dedica grijii de suflet în nevoință, în asceză și tăcere. De aici înainte trebuie împlinită o a doua „renunțare” care constă în a te lepăda de obiceiurile, viciile și atracțiile vechi ale sufletului și ale trupului printr-o luptă îndelungată și răbdătoare, plină de ispite, dar care duce la curăția inimii. Căci acesta este scopul călugărului: să stea de vorbă permanent cu Dumnezeu prin neîncetată rugăciune, încât mintea, nerisipită la grijile lumii, să ajungă cu liniște și pace în altarul despătimit, curățit al inimii. Iar capătul lucrului său este viața de veci, unirea cu Dumnezeu, din care se poate dobândi chiar de aici, de jos, o arvună, o pregustare a ei prin sfânta iubire. Căci, într-adevăr, ajuns la un anume sfârșit al celei de a doua „renunțări”, sufletul pe de-a-ntregul tinzând către Hristos Cel dorit, călugărul trebuie să mai împlinească cea de-a treia „renunțare” care cuprinde întreaga desăvârșire. Iar aceasta constă în părăsirea oricărei amintiri a acestei lumi, cu toate cele de față și văzute ale ei, socotite mărețe, deși sunt deșarte și repede trecătoare, pentru a se lăsa condus de Dumnezeu în „pământul făgăduinței” în care nu mai cresc spinii și buruienile viciilor, în locașurile cele veșnice în care vom rămâne pentru totdeauna (Convorbirea a 3-a), în simțirea negrăitei bucurii și a revărsării luminii dumnezeiești.
Acesta este marele dar al rugăciunii curate căci „atunci – precum grăia ava Isaac – acea iubire desăvârșită, prin care El ne-a iubit mai întâi, trece și în adâncul inimii noastre prin virtutea rugăciunii curate”. Aceasta se va face așa când toată dragostea, Toată dorința, toată râvna, toată strădania, tot cugetul nostru, tot ce trăim, ce vorbim, ce respirăm va fi cu Dumnezeu. Și, când acea unitate care există veșnic între Tatăl cu Fiul și între Fiul cu Tatăl, prin Duhul Sfânt va trece și în simțirea și în mintea noastră. Așa precum El ne iubește cu iubirea cea adevărată și curată care nu se stinge niciodată, să ne dăruim și noi Lui printr-o legătură veșnică, de nedespărțit, pentru ca orice respirăm, orice înțelegem, orice vorbim, să fie cu Dumnezeu. Iar de starea aceasta ne vom putea apropia, atât cât este cu putință pe pământ, plinindu-se cuvântul Apostolului: Dumnezeu este totul în toate. Apoi devenind deplin fii printr-o comuniune atât de desăvârșită cu Tatăl, vom putea zice Celui Care este Fiu și moștenitor prin fire: Toate câte are Tatăl ale Mele sunt (Ioan 16,15). Pentru că El Însuși S-a rugat, grăind despre noi: Părinte, cei pe care Mi i-ai dat, vreau ca unde sunt Eu să fie și ei cu mine. Aceasta trebuie să fie năzuința pustnicului, aceasta toată strădania, pentru ca, după cuviință, să aibă chiar în acest trup chipul fericirii viitoare și să înceapă să guste înainte din începutul vieții și măririi cerești. Acesta este scopul întregii desăvârșiri: ca sufletul eliberat de orice lanțuri trupești să se înalțe zilnic la negrăitele daruri ale vieții duhovnicești, într-atât încât întreaga viață și bătaie a inimii să devină o unică și negrăită rugăciune (din Convorbirea a X-a). Cât de mângâiat și uimit este creștinul, descoperindu-i-se un asemenea suiș al sufletului întru care petreceau străbunii noștri sfinți.
Astfel, îndrumați de pe culmile vieții călugărești și contemplând plinirea vie la acești străluciți anahoreți, cei doi prieteni s-au dedicat cu mare severitate și neclintită statornicie vieții contemplative în timpul anilor petrecuți aici, în pustia Schitică. În liniștea chiliei, Sfântul Casian a izbutit să facă experiența luptei aspre a sufletului îndrăgostit de Dumnezeu, împotriva gândurilor pătimașe și a demonilor pizmași, îndeosebi împotriva ispitei amorțirii sufletului, a plictiselii care-i tulbură pe eremiți și îi silesc să-și părăsească retragerea liniștirii. Din această adâncă experiență adâncă personală și din învățătura altor bărbați învățați, ca Sfântul Evagrie Ponticul pe care l-a cunoscut în Nitria, Cuviosul Casian întocmi o învățătură aleasă de luptă duhovnicească și despre cele opt păcate capitale, anume: al lăcomiei, adică al îmbuibării de mâncare; al doilea, al desfrânării; al treilea, al iubirii de arginți sub care se înțelege zgârcenia; al patrulea, al mâniei; al cincilea, al tristeții; al șaselea, al neliniștii, sau al dezgustului inimii; al șaptelea, al slavei deșarte și al optulea, al trufiei.
După șapte ani, Cuvioșii Ioan și Gherman s-au întors la Betleem, unde au dobândit de la părintele lor duhovnicesc binecuvântarea de a trăi de aici înainte în pustnicie. Și așa plecară cu râvnă și grăbire în Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regăsi liniștea cuvenită contemplației, din pricina unor învinuiri nedrepte la care erau supuși călugării din Egipt de către arhiepiscopul Teofil al Alexandriei. Atunci, Cuvioșii Ioan și Gherman, urmând un grup de 50 de monahi, hotărâră să-și caute liniștea la Constantinopol, sub ocrotirea Sfântului și marelui Ioan Gură de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii 401. De îndată ce îi văzu marele între patriarhi, deslușind cu o tainică privire calitatea sufletelor lor, reuși să-l convingă pe Gherman să primească prin mâinile lui preoția, iar Casian diaconia. Cucerit de curăția și sfințenia Sfântului Ioan Gură de Aur și de negrăita sa măiestrie a cuvântului, Casian se așeză cu un zel fierbinte sub călăuzirea sa spirituală, consimțind să jertfească liniștea pustiei pentru a scoate câștig din petrecerea pe lângă un asemenea învățător.
Dar n-a trecut mult timp că iată, Sfântul Ioan Gură de Aur – victimă a lui Teofil – fiind dus în exil, Cuvioșii Casian și Gherman au fost trimiși în misiune la Roma de cler și popor, însoțindu-l pe episcopul Paladie ca să încunoștiințeze pe episcopul Romei, Inocențiu I, printr-o scrisoare, privind suferințele Sfântului Ioan Gură de Aur. Sfântul Casian petrecu astfel zece ani la Roma și în acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, în sudul Galiei, unde a întemeiat, pentru bărbați, mănăstirea Sfântului Victor, pe mormântul unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mântuitorului, pe la anul 415. Bărbat mult încercat în viața ascetică și totodată părinte ajuns la o mare înțelepciune pastorală, el a oferit mulțimii călugărilor care se adunau în jurul lui adevărata tradiție monahală pe care o primise de la Părinții din Răsărit, ținând seama însă de condițiile de viață din Galia, de climă și de firea locuitorilor de aici.
La rugămintea Sfântului Castor, episcop de Apt, el întocmai lucrarea sa „Instituții cenobitice” (rânduieli pentru viața în comun), pentru mănăstirile pe care le întemeiase în Provența. În această lucrare el descrie modul de viețuire al călugărilor din Egipt, dar cu oarecare pogorământ în ceea ce era prea aspru pentru călugării din Galia, urmând și aici rânduielile care se obișnuiau în Palestina, în Capadocia, în Mesopotamia. Căci, scrie el: „Dacă se împlinește porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală și după putere, atunci păzirea ei are măsura desăvârșirii, chiar dacă mijloacele nu sunt aceleași”. El descrie apoi leacurile și căile de vindecare de cele opt păcate capitale, spre a conduce sufletul la desăvârșirea virtuții. Mai târziu el a completat această învățătură duhovnicească prin cartea Convorbirilor în care înfățișează, la cererea ermiților care trăiau la Lerins și în insulele Hâeres de lângă Marsilia, treptele mai înalte ale luptei pentru curățirea inimii și contemplație, folosindu-se de învățătura marilor anahoreți, pe care îi întâlnise în Egipt. Sfântul Casian a înzestrat astfel, din începuturile lui, monahismul din Galia cu o temeinică armătură duhovnicească, adăpându-l din izvoarele vii ale Părinților pustiei.
Ca ucenic credincios al marilor învățători Sfinții Capadocieni Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Grigore de Nâssa, ca și al Sfântului Ioan Gură de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci împotriva unei separări adânci între firea omenească și harul divin, pe care Fericitul Augustin o stabilise pentru a lupta împotriva ereziei lui Pelagiu. Într-adevăr, deși tot darul desăvârșit și tot harul de sus coboară, de la Dumnezeu Părintele Luminilor, libertatea noastră omenească, zidită după chipul libertății absolute a lui Dumnezeu și reînnoită în Sfântul Botez, este chemată să răspundă și să conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce în suflet roadele mântuitoare ale sfintelor virtuți și, într-o așa măsură, încât se poate spune, cu Sfântul Ioan Gură de Aur, că: „Lucrul lui Dumnezeu este de a ne dărui Harul Său, iar cel al omului este de a-și oferi credință”. Căci, așa cum grăiește același mare învățător al Bisericii în alt loc: „Harul lui Dumnezeu curge atât pe cât este de deschis vasul credinței pus sub șipot”. O asemenea învățătură își avea limpede rădăcina în cuvântul lui Dumnezeu, pentru că Domnul a arătat: Cel care luase cinci talanți de la stăpânul său, a adus alți cinci talanți, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alți doi (Matei 25, 20-22). Deci cu adevărat, precum spune și Sfântul Apostol Pavel, suntem împreună lucrători cu Hristos (2 Cor. 6,1).
Față de aceste împotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan Casian a rămas statornic în dreapta credință a Bisericii, departe de zgomot și certuri, învățat cu adâncul contemplării divine, taină a unei păci nesurpate și blânde, și a unei liniști senine. El își încredință în pace sufletul său lui Dumnezeu către anul 435. Cunoscut ca sfânt de cei din vremea lui, el este cinstit de toți călugării Bisericii Apusene ca Părinte al lor și unul dintre cei mai mari învățători. Sfintele sale moaște sunt păstrate până în ziua de astăzi în mănăstirea Sfântului Victor din Marsilia.
Cuviosul Gherman din Dobrogea
Acest sfânt și purtător de Dumnezeu Gherman s-a născut pe la anul 368 în nordul Dobrogei, din părinți străromâni, fiind din același sat și contemporan cu Sfântul Ioan Casian. Localitatea Casimcea este considerată vatra străbună a acestor doi sfinți daco-romani de la gurile Dunării.
Părinții și strămoșii lor erau creștini din primul secol, fiind botezați în numele Prea Sfintei Treimi poate chiar de Sfântul Apostol Andrei și de ucenicii lui, care au semănat cuvântul Evangheliei lui Hristos în jurul Mării Negre și în Sciția Mică, adică Dobrogea de astăzi.
După ce a învățat carte în satul natal și pe lângă Episcopia Tomisului, împreună cu fericitul Ioan Casian, cu care a fost prieten și împreună-viețuitor până la moarte, s-a dus să deprindă învățătura Sfinților Părinți în părțile Constantinopololului. Apoi, tot împreună, au intrat în viața monahală, la una din mănăstirile din sudul Dobrogei, ce depindeau de vestita eparhie a Tomisului, unde străluceau mari ierarhi și purtători de Dumnezeu, ca Sfinții Bretanion și Teotim.
Dorind o viață mai înalt duhovnicească în Hristos, s-a dus împreună cu fericitul Casian să se închine Cuvioșilor Părinți ce se nevoiau în Egipt, pe valea Nilului. După ce au vizitat pe marii sihaștri de acolo și au primit multe cuvinte de folos de la ei, s-au nevoit un timp în preajma marilor anahoreți egipteni, învățând de la ei neîncetata rugăciune. Apoi s-au dus la Sfintele Locuri și s-au închinat la mormântul dătător de viață al Domnului nostru Iisus Hristos.
S-au nevoit apoi un timp în mănăstirile din Constantinopol, în preajma Sfântului Ioan Gură de Aur, care i-a hirotonit pe amândoi – Sfântul Ioan Casian diacon, iar pe Cuviosul Gherman, preot. Aceasta era pe la anul 400.
În anul 403, când unii ierarhi și dregători din Răsărit, îndemnați de împărăteasa Eudoxia, s-au ridicat împotriva Sfântului Ioan Gură de Aur cerând să-l depună din treaptă, atunci și Coviosul Gherman s-a aflat printre cei ce au luat apărarea marelui ierarh.
Acest mare nevoitor era atât de cinstit de prietenul său, Sfântul Ioan Casian, încât îl numea, în cartea sa „Convorbiri cu Părinții din Pustie”, „Sfântul Părinte Gherman”. El a contribuit mult la întărirea vieții monahale în Dobrogea, din Italia și din Galia.
După o aspră și îndelungată nevoință duhovnicească, ajungând la măsura sfințeniei, Cuviosul Părintele nostru Gherman a răposat la Roma, prin anii 405-415, dându-și sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, plin de zile și de harul Duhului Sfânt. Pentru viața lui aleasă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în ceata Sfinților Părinți, la 20-21 iunie 1992, cu data de prăznuire la 29 februarie, iar când nu sunt ani bisecți, la 28 februarie.
Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.
Cuvioșii Părinți Varsanufie și Ioan
Sfântul Varsanufie era de origine din Egipt și a îmbrățișat viața ascetică încă din tinerețe. Trecând într-o zi pe lângă un hipodrom unde se desfășura una din acele deșarte întreceri care dezlănțuiau patimile privitorilor, el își zise: „Iată cum fiii diavolului luptă cu atâta zel; cu cât mai mult trebuie să alergăm noi, fiii Împărăției, pentru a câștiga biruința!” Atunci el s-a dus în Palestina, unde a intrat sub ascultarea și călăuzirea unui bătrân numit Marcel. Apoi, urcând din treaptă în treaptă pe scara desăvârșirii, se retrase prin diferite chilii singuratice pentru a se dedica, departe de oameni, rugăciunii contemplative. Ajungând să dobândească curăția inimii și desăvârșita nepătimire, s-a dus în mănăstirea avei Serid, aproape de Gaza, și s-a așezat într-o chilie mai izolată, puțin în afara mănăstirii, fără să primească pe cineva timp de peste cinci-zeci de ani. Numai ava Serid venea și îi aducea, o dată pe săptămână, Sfintele Taine și hrană: trei pâini și puțină apă.
Fericitul bătrân era adesea dăruit cu lacrimile mângâierii și înălțat la contemplări sfinte, încât de multe ori uita să mănânce și să bea până la săptămâna următoare. Grăia despre el însuși ca și cum ar fi vorbit despre altcineva: „Fiul lui Dumnezeu îmi este martor, știu de un om aici în mănăstire, care poate rămâne fără nici un fel de hrană sau băutură, și fără hrană până la venirea Domnului. Nu-i lipsește nimic din toate acestea, pentru că hrana lui, băutura lui, haina lui, veșmântul lui, sunt Duhul Sfânt”. Cu prilejul acestei vizite săptămânale a egumenului, el dicta lui Serid învățături pentru fiii lui duhovnicești, călugări și mireni, care, prin scrisoare întrebau spre lămurirea a tot felul de subiecte: despre viața duhovnicească, cum să se poarte în legăturile cu semenii, asupra unor înțelesuri tainice ale Sfintei Scripturi, despre sfintele dogme, sau chiar privind unele detalii ale vieții zilnice. Când Varsanufie începu să dicteze asemenea scrisori lui Serid, acesta neaducând cu sine ceva de scris, se tulbură gândind că nu va putea să-și aducă aminte atâtea cuvinte. Bătrânul îi ghici gândul, fața îi străluci ca focul și îi spuse: „Mergi și scrie și nu te teme. Dacă ți-aș spune zeci de mii de cuvinte ca să le scrii, Duhul lui Dumnezeu nu te va lăsa să scrii nici mai multe, nici mai puține decât ți-am spus, chiar dacă ai voi; ci, îți va conduce mâna ca să scrii acestea întru aceeași rânduială” (Scrisoarea I-a).
Întemeiat pe piatra smereniei și având, prin neîncetată amintire a lui Dumnezeu, desăvârșita seninătate a inimii, era plin de iubirea divină pe care, după chipul iubirii lui Dumnezeu-Tatăl, o revărsa din inima lui asupra tuturor celor care i se adresau. Retragerea lui nu însemna dispreț față de oameni, ci, dimpotrivă, se comporta față de toți cu atenția și purtarea de grijă a lui Dumnezeu însuși. El îi încuraja, prin cuvintele și sfaturile scrise care ajungeau la ei; îi mângâia, îi mustra, împărtășindu-le bucuriile și durerile, acoperindu-le greșelile și luându-le asupra lui: „Eu socotesc drept ale mele câștigurile și foloasele fiecărui om și ale fiecărui suflet – scria el -, de aceea cu bucurie și arzând mă dăruiesc jertfelnic pentru sufletele voastre, cum bine știe Dumnezeu, singurul cunoscător al inimilor noastre” (Scrisoarea a 3-a). Prin rugăciunea și învățătura sa, Sfântul Varsanufie le oferea fiilor săi duhovnicești viața cea adevărată, așa cum Dumnezeu-Tatăl dă viața Fiului Său, și le făgăduia că în ziua Judecății el se va înfățișa cu toată încredințarea înaintea Scaunului de judecată a lui Dumnezeu și va zice cu glas strălucitor, spre uimirea Îngerilor și a tuturor Puterilor Cerești: „Iată eu și fiii care Mi i-a dat Dumnezeu” (Scrisoarea 117).
Cu asemenea încredințare acest om dumnezeiesc dezlega în numele lui Dumnezeu păcatele celor ce i se mărturiseau lui. El vestea, de asemenea, viitorul și vindeca bolile ucenicilor săi. Numeroși au fost cei care și-au redobândit astfel sănătatea ori au fost izbăviți în lupta cu patimile, punându-și pe cap acoperământul lui, sau atingând lucruri pe care el le trimitea în dar. Însă dintre toate aceste daruri pe care i le împărtășea Duhul Sfânt, cel mai mare era acela al deslușirii gândurilor sau al dreptei socotințe și al învățăturii duhovnicești, pentru că aceste daruri rămân lucrătoare prin veacuri până în zilele noastre pentru toți cei care citesc cu evlavie cartea Scrisorilor lui de călăuzire duhovnicească. Duhul pe care Sfântul Varsanufie îl comunica ucenicilor este acea lege a libertății care se dobândește prin lepădarea de toată grija cea lumească, murind sieși precum și oricărei făpturi, pentru a se dărui pe de-a-ntregul sălășluirii lui Dumnezeu în minte, în bucurie și încredere.
Odată cu aceasta el îi învăța pe frați să nu se prețuiască sau să se măsoare pe ei înșiși, ci să aducă tot timpul rugăciuni de mulțumire înaintea lui Dumnezeu pentru întărirea și ridicarea din slăbiciunile noastre. El nu se rușina să-și mărturisească ucenicilor luptele pe care a trebuit să le ducă înainte să ajungă la starea de odihnă „față de grijile și necazurile produse de marea alipire de lume, care ne ține într-o agitație chinuitoare”, dar rămânea întotdeauna într-o deosebită reținere în a-și mărturisi harurile pe care Dumnezeu i le încredința. Uneori totuși își îngăduia mărturia răpirilor și extazelor lui, spunând, de pildă, că el cunoștea un om care suise până la al șaptelea cer, sau scriind: „Grăiesc înaintea Lui și nu mint, căci știu pe un rob al lui Dumnezeu între oamenii de acum, în această vreme și în acest loc binecuvântat, care poate scula morți întru numele Stăpânului nostru Iisus Hristos, și poate alunga demoni și vindeca boli de nevindecat, care poate opri și războaie, poate închide și deschide cerul ca Ilie. Căci totdeauna are Domnul slugi adevărate, pe care nu le mai numește slugi, ci fii (Gal. 4,7). Și, precum a lucrat prin primii Săi ucenici, așa poate lucra și prin cei de acum” (Scrisoarea 90).
Astfel, când o ciumă teribilă avea să pustiască Imperiul Roman, în 542-543, s-a stăruit pe lângă marele bătrân să se roage pentru lumea în pericol. El descoperi atunci, tainic, că era unul din acei „trei bărbați desăvârșiți înaintea lui Dumnezeu care au întrecut măsura omenească și au primit puterea să lege și să dezlege. Ei stau drepți, neclintiți mijlocitori, ca să nu nimicească dintr-o dată lumea, ci, prin rugăciunile lor, să o certe cu milostivire. Și li s-a spus lor că pentru puțin timp va mai dura mânia”. Și adăugă: „Deci, rugați-vă împreună cu ei. Iar rugăciunile acestor trei, grăia el, se întâlnesc la intrarea în jertfelnicul de sus al Părintelui Luminilor. Și se bucură, veselindu-se împreună, în cele cerești. Dar când privesc la pământ plâng și se tânguiesc și jelesc împreună pentru relele ce le fac, stârnind mânia lui Dumnezeu. Aceștia sunt Ioan din Roma, Ilie din Constantinopol și un altul din eparhia Ierusalimului. Și cred că vor dobândi mare milă. Da, vor dobândi. Amin” (Scrisoarea 569).
Dar, cu toate aceste dovezi ale harului lui Dumnezeu, starea de retragere a sfântului bătrân atrăgea bănuielile unor călugări slăbănogi la râvnă, care cugetau în sine că Serid inventase existența zăvorâtului pentru a-și așeza mai bine autoritatea lui. Atunci, Sfântul Varsanufie hotărî să-și deschidă pentru o singură dată ușa chiliei. El îi primi pe toți frații cu blândețe, le spălă picioarele și apoi se retrase. După câțiva ani, Varsanufie lăsă chilia sa altui bătrân credincios și desăvârșit ucenic despre care el spunea: „Pentru viața fiului meu iubit, smerit și ascultător, care nu face decât una cu mine și care a renunțat întru totul, până la moarte, la toate voile sale, ce să spun? Domnul a zis: Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl (Ioan 14,9). Și el a zis: Orice ucenic desăvârșit va fi ca Învățătorul său (Luca 6,40)”.
Într-adevăr, Sfântul Ioan ucenicul urma în toate felul de viață al lui Varsanufie. El dobândise până la cea mai înaltă măsură, darul vederii duhovnicești și al profeției, încât nu mai avea nevoie să vadă sau să scrie părintelui său duhovnicesc pentru a comunica cu el și a-i împărtăși toate gândurile. De aceea a fost supranumit profetul. Ca și Varsanufie, el comunica prin scrisori cu ucenicii săi, prin mijlocirea mai întâi a avei Serid și apoi a Sfântului Dorotei (care se pomenește la 13 august). Păstrând și el o pace netulburată, întemeiată pe sfânta smerenie și pe necontenite lacrimi, el nu învăță decât în umbra marelui său bătrân, tâlcuind răspunsurile lui, dând îndrumări mai practice sau întărind ucenicii într-o credință neclintită, zicându-le: „Bine vă este ca doi să se roage pentru voi, căci doi sunt mai puternici decât unul singur” (Scrisoarea 783). Dacă vreunul voia în chip ispititor să pună la încercare dreapta judecată a celor doi bătrâni adresându-i lui Ioan aceiași întrebare ca și lui Varsanufie, profetul păstra tăcerea sau îi sfătuia să urmeze în toate învățătura marelui bătrân. Când era întrebat Varsanufie, el răspundea: „Fă cum ți-a spus fratele Ioan. Dumnezeul lui Varsanufie și al lui Ioan este Unul și Același” (Scrisoarea 224).
În al 18-lea an al retragerii lui Ioan, Părintele Serid s-a săvârșit din această viață, lăsând conducerea, în mod succesiv, tuturor fraților. Sfântul Varsanufie s-a retras atunci la o mai desăvârșită liniștire, iar Ioan vesti că și el își va sfârși petrecerea pământească peste o săptămână. Călugării, întrecându-se în smerenie, au renunțat rând pe rând la succesiune și, în sfârșit, după rânduiala dată de Ioan – care tocmai confirma o prezicere a lui Varsanufie – a fost ales, într-un glas, un oarecare Elian, care de curând părăsise lumea intrând în cinul monahal. Înspăimântat de sarcina care i se cerea, el îl rugă stăruitor pe Ioan să mai rămână între călugări două săptămâni, pentru a-l învăța cu de-amănuntul cum să ocârmuiască mănăstirea. Profetul se învoi și rămase încă două săptămâni în viață (Scrisoarea 576-598).
Scurgându-se acest soroc, chemă toți frații la el, îi îmbrățișă pe fiecare, apoi îi trimise în pace pentru a-și încredința tainic sufletul lui Dumnezeu. Nu se cunoaște cum și când Sfântul Varsanufie și-a sfârșit petrecerea sa pământească. Cum 50 de ani mai târziu se socotea că este încă în viață, Patriarhul Ierusalimului a dispus să se deschidă chilia sa; dar a izbucnit atunci un foc care a învăluit adunarea. (Cititorule, fă bunătate și mă pomenește în rugăciunile tale.)