Sinaxar 23 februarie
📑 Cuprins:
- Sfântul Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei
- Sfânta Gorgonia, sora Sfântului Grigorie
- Cuv. Ioan, Moise, Antioh și Antonin
- Sf. Mc. Clement
- Sf. Mc. Tea
- Cuv. Zevina, Polihroniu, Moise și Damian
- Sf. nou Mc. Damian
- Cuv. Damian de la Esfigmenu (Athos)
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei
Slăvitul și sfințitul mărturisitor al lui Hristos, Policarp, era prin naștere și creștere fiu al cetății Efesului. Părinții lui erau bine credincioși, foarte bogați și milostivi. Tatăl lui se numea Pangratie, iar mama sa Teodora. Fiind pârâți la stăpânitorul Efesului, ce se numea Marcion, că sunt credincioși, a trimis îndată ostași și i-a adus la el. Teodora era atunci însărcinată cu Sfântul Policarp și a zis Marcion: „Pentru ce nu ascultați voi poruncile împărătești, ci defăimați pe marii zei și vă închinați lui Hristos?” Părinții sfântului au răspuns fără nici o temere: „Noi, stăpânitorule, ne-am învățat de la sfinții apostoli să credem Domnului nostru și să ne închinăm adevăratului Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul, Domnului nostru Iisus Hristos, întru al Cărui nume ne-am botezat și pe Care Îl mărturisim și Îl propovăduim că este Dumnezeu adevărat, iar de la idolii cei neînsuflețiți și nesimțitori pe care îi aveți voi în loc de dumnezei, noi ne întoarcem și-i defăimăm”.
Stăpânitorul auzind acestea și mâniindu-se, a poruncit ostașilor de i-au aruncat la pământ și i-au bătut foarte tare. Apoi i-au băgat în temniță, unde au petrecut multă vreme lipsiți de ajutorul omenesc, tiranizându-i și omorându-i cu foamea, cu setea și cu toate celelalte pătimiri rele. Acolo, în temniță, a născut fericita Teodora pe sfântul. Bunul Dumnezeu, Care cunoaște toate mai înainte, văzând că stăpânitorul voiește să ia pruncul și să-l crească, apoi să-l învețe rătăcirea și păgânătatea lui, a trimis pe îngerul Său în temniță, care a tămăduit pe părinții pruncului de rănile pe care le aveau din bătăile cele pentru mărturisirea lui Hristos și i-a împuternicit mai înainte spunându-le că stăpânitorul vrea să-i omoare, dar să nu se teamă de moartea cea pentru Hristos, căci au să se încununeze cu cununa mărturisirii și să moștenească Împărăția cerurilor. După aceea, a luat pruncul și l-a dus la o femeie bătrână, foarte bogată și creștină, cu numele Calista, și l-a dat ei ca să-i fie fiu de suflet, poruncindu-i să-l boteze și să-l crească cu toată purtarea de grijă și sârguința, dar să nu spună nimănui taina aceasta. După aceea s-a făcut nevăzut.
Atunci Marcion cel fără de lege, căutând pruncul și cercetând multe zile, dar negăsindu-l, s-a aprins cu totul de mânie, a torturat aspru și fără de omenie pe părinții sfântului, iar mai pe urmă, văzând statornicia lor și că nu se lasă cu nici un chip de Hristos, i-au hotărât spre moarte. Apoi a poruncit ostașilor să-i scoată afară din cetate, într-un deal, și le-a tăiat capetele acolo, lăsându-i să-i mănânce fiarele. Dar în zadar s-a ostenit pierzătorul, că nici o fiară nu s-a apropiat de cinstitele moaște ale sfinților mucenici. După acestea, s-au dus în taină creștinii și i-au îngropat cu evlavie, precum se cădea.
Acea preacucernică văduvă, primind pruncul, l-a botezat și l-a numit Pangratie, după numele tatălui său, crescându-l ca pe un adevărat și firesc fiu al ei. După ce a venit pruncul în vârsta cea primitoare de învățături, l-a dat la școală și a învățat în scurt timp toată rânduiala cea bisericească. Având de la început cugetele bătrânești, nu se îndeletnicea cu jucării copilărești, ca ceilalți copii, ci petrecea împreună cu bărbații înțelepți și îmbunătățiți, făcându-se ascultător și următor al tuturor învățăturilor și pildelor celor bune și de suflet folositoare. Ca un fiu de mucenici se sârguia cu toată osârdia să urmeze după putere, întru dragostea lui Dumnezeu în toate faptele bune. Apoi se nevoia a avea dragoste pentru toți, smerenie, blândețe, înfrânare și înțelepciune, precum și tot felul de fapte bune, dar mai cu osârdie iubea milostenia, încât din acea pricină s-a și numit Policarp. Deci, ascultați ca să vă minunați:
Femeia aceea iubitoare de Dumnezeu, care a crescut pe sfântul, era foarte bogată, după cum am zis, și avea hambare pline cu grâu și cu toate felurile de roade ale pământului. Dar, fiind fericitul Pangratie foarte milostiv și mult îndurat, dădea cu îndestulare săracilor, pe ascuns de maica sufletească, până ce a deșertat de roade toate hambarele ei. Într-una din zile a mers maica sa la hambare și aflându-le goale s-a minunat. Însă a înțeles că Pangratie le-a deșertat, că îi știa voia lui cea bună și milostivirea lui către săraci. Cu toate acestea s-a întors de la hambare mâhnită și privea la dânsul cu căutătură sălbatică. El, cu fața veselă, a zis: „Doamnă, să mergem împreună la hambare, ca să le vedem”. Însă dânsa nu a voit să meargă, fiindcă le văzuse puțin mai înainte deșarte.
Sfântul s-a dus singur și a făcut rugăciune către Dumnezeu și, o, minune! îndată s-au umplut toate hambarele de toate felurile de roade și, chemând pe maică-sa, cu bucurie a zis ei: „Vino, doamna mea, la hambare ca să vezi puterea și darul lui Dumnezeu”. Venind femeia și văzând hambarele pline de roade și încă și toate chiupurile (vasele) pline cu untdelemn și vin, a preamărit cu glas mare pe Dumnezeu, Marele dăruitor. După aceea, sărutând pe fericitul Pangratie, a zis: „Fiul meu prea iubit, de astăzi înainte dă cât voiești săracilor. De acum nu voiesc să te numesc Pangratie, ci Policarp”. Astfel a luat acest nume sfântul, adică Policarp. Fericitul Policarp având libertate, împărțea cu îndestulare săracilor roadele și cu dumnezeiască milă hambarele nu se goleau, nici nu se împuținau vreodată, căci Dumnezeu, văzând socoteala cea bună a sfântului, le înmulțea.
În acea vreme s-a făcut o foamete mare în acea parte a Efesului și atunci vrednicul Policarp a arătat mare milostivire și îndurare nu numai la săraci, dar și către cei bogați. Mulți, deși aveau bogăție mare, neavând de unde să cumpere cele de nevoie pentru hrana vieții, erau amenințați de foamete, iar sfântul le dădea grâu cu îndestulare și, pe scurt, toți câți erau la strâmtoare, ziceau: „Să mergem la milostivul Policarp”. Așa se duceau la dânsul în fiecare zi o mulțime de săraci și de bogați și pe nimeni nu lăsa niciodată să se întoarcă deșert, ci pe toți îi primea cu milostivire și făcea fiecăruia după nevoia lui.
Când sfântul a ajuns la vârsta de 20 de ani, a auzit că Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, propovăduia Evanghelia în alte părți ale Asiei. Având mare dorință să-l vadă, a cerut voie și binecuvântare de la maica sa și s-a dus la Cuvântătorul de Dumnezeu, cu care era împreună și purtătorul de Dumnezeu Ignatie și fericitul Vucol. Împreună cu dânșii a urmat și dumnezeiescul Policarp, umblând din loc în loc, din țară în țară și, având mari pătimiri, sufereau de foame, sete, goliciune și multe alte strâmtorări, ca să propovăduiască cuvântul Evangheliei lui Hristos, ca și un apostol.
Petrecând multă vreme în acest fel de nevoințe, a venit poruncă de la Domițian, împăratul Romei, ca Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu să fie surghiunit în ostrovul Patmos, căci se auzise că el întoarce pe slujitori de la idoli, la credința în Hristos. Vrând el să se ducă în surghiun, a hirotonisit pe fericitul Vucol arhiereu al Smirnei și i-a dat pe Sfântul Policarp, ca să-l aibă ajutor al său. Apoi, sărutându-i apostolul, a luat cu dânsul pe Prohor și s-a dus în Patmos.
Ducându-se în Smirna, Sfântul Vucol, împreună cu dumnezeiescul Policarp, l-a hirotonisit preot, cu toate că nu voia cu nici un chip, zicând că nu este vrednic. Dar Sfântul Vucol, văzând faptele cele bune ale lui și dumnezeieștile isprăvi, l-a suit încă și la dregătoria îngrijirii de săraci. Apoi fericitul atât era de smerit cugetător, încât niciodată n-a voit nici o întâietate, nici în adunările preoților nu ședea mai sus, după rânduiala și starea lui, ci ședea mai jos decât toți, ca un om simplu.
Dumnezeu, văzând smerenia lui cea mare, l-a înălțat și l-a slăvit, după cum s-a făgăduit. Dumnezeiescul Vucol mai înainte cunoscându-și moartea sa, a adunat pe toți episcopii eparhiei, tot clerul și pe toți creștinii și le-a arătat sfârșitul său, spunându-le că a hotărât ca diadoh (urmaș) al său pe Policarp, pe care toți l-au primit cu mare bucurie, episcopii, clericii și tot poporul. Când era să moară Sfântul Vucol, Policarp, stând alături de dânsul, Sfântul Vucol i-a luat dreapta și, lipind-o de pieptul său, i-a încredințat păstoria oilor cuvântătoare zicând: „Slavă Ție, Dumnezeule”. Și a adormit în pace.
Apoi, adunându-se mulți episcopi la îngroparea Sfântului Vucol și la sfințirea lui Policarp, s-au făcut minunate vedenii la mulți, pentru că, începându-se sfințirea, a strălucit o lumină dumnezeiască pe toți în biserică și unii din cei vrednici au văzut un porumbel alb, strălucind ca fulgerul și zburând împrejurul capului Sfântului Policarp. Alții vedeau pe Sfântul Policarp îmbrăcat ostășește și încins cu brâu ostășesc, înarmat ca la război. Altora li se părea îmbrăcat cu porfiră împărătească și cu fața strălucind. O femeie l-a văzut mai înalt cu statura, îndoit decât era și cu veșmintele lui înroșite pe umărul drept. Când Sfântul Policarp și-a plecat genunchii la sfințire, a văzut înaintea sa picioarele Domnului Hristos, Care stătea nevăzut acolo la sfințirea lui. Astfel, sfințindu-se de Hristos și de Sfântul Duh, ocârmuia apostolește Biserica lui Dumnezeu, suferind multe dureri și osteneli pentru mântuirea sufletelor omenești și făcând minuni mari.
Deci, era Policarp om preaales în vremurile noastre, episcop al soborniceștii Biserici a Smirnei și învățător următor al apostolilor și prooroc sfânt; pentru că toate cele grăite de dânsul se împlineau.
Odată, s-a întâmplat că Sfântul Policarp era într-o cetate din aceeași țară, care se numea Teos, fiind aproape de apele cele calde ce se numeau Levedia, și a găzduit la episcopul cetății aceleia, cel cu numele Dafnu – pe care Sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, îl pomenește în epistola sa către smirneni. Văzând Sfântul Policarp lipsa și neajunsurile care existau în casa episcopului aceluia, s-a rugat lui Dumnezeu pentru dânsul, ca să se binecuvânteze casa lui. Din ceasul acela s-a îndestulat episcopul Dafnu cu toată îmbelșugarea. Țarinile și grădinile lui, care mai înainte erau neroditoare, s-au îndestulat neobișnuit și s-au făcut foarte bine roditoare. La același episcop, sfârșindu-se vinul în poloboc, sfântul l-a înmulțit prin rugăciune, cu îndestulare.
Întorcându-se spre Smirna, cetatea sa, s-a abătut la o gazdă ce se întâmplase în cale, ca să se odihnească – pentru că era seara târziu – și, luând puțină hrană cu diaconul său, cu care călătorea, s-au culcat și au adormit. La miezul nopții îngerul Domnului, lovindu-l în coastă, l-a strigat: „Policarpeț”. El a răspuns: „Ce este, Doamne?” Grăit-a îngerul: „Scoală-te și ieși degrabă din casa aceasta, că va cădea îndată”. Căci în casa aceea nu era cunoscut Hristos Dumnezeu și se săvârșeau într-însa multe fărădelegi.
Sculându-se, sfântul a îmboldit pe diaconul său, poruncindu-i să se scoale. Diaconul, fiind cuprins de mult somn, nu voia să se scoale și se mâhnea zicând: „Sfinte părinte, n-a trecut încă nici întâiul somn și unde să mergem? Tu, gândind neîncetat la dumnezeieștile Scripturi nu dormi și nici pe alții nu-i lași să se odihnească”. Sfântul Policarp a tăcut. Dar, arătându-se îngerul și a doua oară, îi poruncea să iasă afară. Sfântul, deșteptând iarăși pe diacon, îi zise că o să cadă casa. Diaconul zise: „Cred în Dumnezeu, că nu va cădea casa, atâta timp cât tu ești într-însa, părinte”. Grăit-a părintele: „Și eu cred în Domnul, dar nu cred zidirii acesteia de piatră”.
Arătându-se îngerul Domnului a treia oară și aceleași spunându-i, abia a înduplecat pe diacon de s-a sculat. Și, când au ieșit amândoi, îndată a căzut casa din temelie și a ucis până la unul pe toți care erau într-însa. Sfântul Policarp, stând și căutând spre cer, a zis: „Doamne Dumnezeule, Atotputernice, Părinte al lui Iisus Hristos, al binecuvântătorului Tău Fiu, Cel ce mai înainte ai spus ninevitenilor, prin Iona, proorocul, pieirea cetății lor și milostivindu-Te i-ai cruțat, cu adevărat Te binecuvântez, că prin mâna îngerească ne-ai scos și ne-ai izbăvit de moartea aceasta, neașteptată, precum ai scos pe Lot din Sodoma; pentru că Tu păzești pe robii Tăi, totdeauna, de tot răul, fiind bun și milostiv în veci”.
După aceasta în cetatea Smirna, fiind necredincios stăpânitorul cetății, în casa lui, într-o noapte, s-a cuprins de duhul rău una din slugile sale, făcând gâlceavă mare; și s-a tulburat toată casa stăpânitorului, de frică și de cutremur. Făcându-se ziuă, au mers iudeii, vrând să izgonească pe diavol. Acela, repezindu-se spre dânșii, fiind mulți, pe toți i-a ucis și nici unul nu putea să-l biruiască, nici să se izbăvească din mâinile lui. Apoi, atât de rău îi bătea, încât abia îi lăsa vii, fiind goi și însângerați, pentru că toate hainele de pe dânșii le rupea și trupurile lor cu dinții le mușca.
În casa stăpânitorului era un creștin, care a zis către stăpânitor: „De vei porunci, stăpâne, eu voi chema un om care, fără osteneală, va tămădui pe robul tău”. Și, poruncindu-i stăpânul, a plecat omul acela și a chemat pe Sfântul episcop Policarp, care, încă neintrând în casa stăpânitorului, diavolul a început a striga: „Vai mie, că Policarp vine la mine și voi fugi, chiar nevrând, de aici”. Intrând sfântul, îndată diavolul tremurând a ieșit și a fugit din sluga stăpânitorului. Văzând acesta, s-a mirat mult.
După minunea aceea s-a întâmplat că, într-o noapte, pe când toți dormeau, s-a aprins foarte rău cetatea Smirna și ardea o bună parte a orașului. Atunci era gâlceavă mare, plângere și frică și strigare și tot poporul se ostenea să stingă focul, dar nu putea să oprească nimic, focul luând mai multă putere. Adunându-se iudeii cei ce farmecă focul și aceia au rămas deșerți. Aducându-și aminte stăpânitorul de Sfântul Policarp, a zis către învățătorii curții și sfetnicilor săi: „Nimeni nu va putea să stingă focul acesta decât numai învățătorul creștinilor, Policarp, care nu de mult a tămăduit pe robul meu de îndrăcire”. Și, trimițându-i, l-a chemat și l-a rugat să ajute cetății în primejdia aceea. Sfântul, ridicându-și înaintea lor mâinile sfinte, spre cer, a făcut rugăciunile sale către Hristos Dumnezeu și îndată focul s-a stins, ca și cum ar fi fost ape multe și arderea a încetat. Poporul socotea că Sfântul Policarp este unul din dumnezei, iar el, propovăduind pe adevăratul Dumnezeu, Cel ce este în ceruri, le spunea că el este rob al lui Dumnezeu și pe mulți îi încredința și îi împreuna cu Biserica lui Dumnezeu. Apoi a fost odată secetă mare și foamete și tot poporul, cu stăpânitorul și începătorii cetății au rugat pe sfânt ca să-i miluiască și să ceară ploaie pentru pământ de la Dumnezeul său. Atunci, rugându-se, îndată a plouat mult și adăpându-se pământul din destul au fost în acel an mai multe roade decât în alți ani.
Cu niște minuni ca acestea făcute de Sfântul Policarp, apoi prin tămăduirile făcute de toate bolile și prin punerea mâinilor lui, mulți s-au întors la Hristos Dumnezeu și din zi în zi creștea Biserica lui Hristos. Iar urâta închinare idolească se împuțina în cetatea Smirna – în care prin apostoleasca poruncă a luat Sfântul Policarp slujirea cuvântului -, precum mărturisește despre aceasta, zicând: „Policarp, nu numai că este ucenic al apostolilor, prieten și împreună vorbitor al multora care au văzut cu ochii pe Hristos, dar și în Asia a fost trimis de dânșii, ca acolo să primească, după Sfântul Vucol, episcopia Bisericii din Smirna, pe care Sfântul Policarp și noi – zice Sfântul Irineu -, fiind în vârstă tânără, l-am cunoscut, pentru că era de mulți ani și foarte bătrân. Apoi învăța cele ce singur le învățase de la apostoli și dădea Bisericii învățăturile cele adevărate. Toți episcopii Bisericii Asiei, care au fost după Policarp, mărturisesc că era cu adevărat mărturisitor al dreptății, mai vrednic de credință și mai statornic decât mulți alți învățători ai Bisericii și înțelepți propovăduitori ai cuvântului Sfintei Evanghelii. Acest fericit Policarp, în timpul lui Anichit, papă al Romei, mergând în Roma, pe mulți i-a întors de la eresurile marcioniților și i-a adus la adevărata credință, apoi a propovăduit pe față adevărul cel primit de la apostoli”.
Sunt unii din cei ce au auzit de la dânsul că Ioan, ucenicul Domnului, mergând în Efes, la baie, l-a văzut, spălându-se, pe ereticul Herint. Sfântul a ieșit îndată de acolo și-i îndemna pe alții care erau cu dânsul, zicându-le: „Să fugim degrab de aici, ca nu cumva să cadă baia în care se află Herint, vrăjmașul dreptății lui Dumnezeu”. Pe același Policarp, întâmpinându-l Marcion, ereticul, i-a zis: „Mă cunoști oare?” El i-a răspuns: „Te știu că ești cel întâi născut al diavolului”. Pentru că apostolii și ucenicii lor se păzeau de eretici, încât nici nu voiau să vorbească cu dânșii, căci se sârguiau să înșele adevărul cu cuvintele lor cele meșteșugite și mincinoase, precum învață și Sfântul Apostol Pavel: „De omul eretic, după întâia și a doua întrebare, să te lepezi, știind că s-a înrădăcinat unul ca acela și greșește; pentru care este osândit„. Apoi mai este și epistola lui Policarp, cea scrisă cu multă socoteală către Filipeni, în care, cei ce voiesc și se îngrijesc de mântuirea lor, pot să vadă credința lui și propovăduirea adevărului.
După ce Antonin, împăratul, a trăit 22 de ani de la împărăție și Marc Aureliu, împreună cu ginerele său, Lucie, au ajuns împărați în acea vreme, fiind mare prigonire în Asia, Sfântul Policarp s-a sfârșit mucenicește, pentru a cărui pătimire și sfârșit se scrie în epistola Bisericii din Smirna, la care a fost episcop Sfântul Policarp: „Biserica lui Dumnezeu din Smirna scrie Bisericii care este în Filomelia și tuturor sfintelor soborniceștilor Biserici, care sunt în toate limbile, mila, pacea și dragostea lui Dumnezeu, a Tatălui și a Domnului nostru Iisus Hristos, să fie cu voi. Am scris vouă, fraților, despre alți mucenici și despre Sfântul Policarp, care a stins focul prigonirii cu sângele său mucenicesc. Mulți sfinți mucenici au arătat atunci bărbăție nebiruită. Unii atât de mult au fost bătuți, încât toate vinele și alcătuirile s-au rupt într-înșii și cele dinlăuntru ale lor se vedeau. Alții erau târâți pe hârburi ascuțite și pe pietre și toate cele mai amare chinuri, în multe chipuri scornite de chinuitori, iar ei le răbdau cu mărime de suflet. Alții erau dați fiarelor spre mâncare. Păgânii, privind la o pătimire bărbătească ca aceea a sfinților, se minunau”.
Între alți răbdători de chinuri un tânăr, anume Ermanic, cu ajutorul lui Dumnezeu, a arătat aleasă bărbăție, cu nefricoasă inimă și cu nebiruită minte mergând la moarte, care firește pentru toți este înfricoșătoare. Pe acela îl sfătuia mult judecătorul să-și cruțe tinerețile și să nu piardă cu așa amară moarte viața asta dulce. El, când a văzut slobozite fiarele asupra sa, îndată s-a repezit la dânsele, zădărându-le ca să-l mănânce.
Un oarecare din Frigia, anume Țuint, văzând fiarele și înfricoșata torturare, s-a temut și a căzut din mântuirea sa. De aici este arătat că el nu cu socoteală, nici cu inimă dreaptă, ci din minte ușoară, ca și cum s-ar goni de un grabnic vânt, a mers la judecata păgânească și a îndrăznit a se da la chinuire. Astfel s-a făcut altora pildă ca la un lucru atât de mare să nu îndrăznească a se da chinuirii, fără socoteală. Policarp, auzind de acele chinuri și știind că poporul elin cel necredincios privește spre chinuirea altor mucenici, striga asupra judecătorului: „Caută pe Policarp și să pierzi pe cei fără de Dumnezeu”. Policarp, auzind de aceasta, deși voia să rămână în cetatea Smirnei până ce va fi prins, acum, fiind rugat de creștini, a ieșit din cetate și s-a ascuns într-un sat și se ruga ziua și noaptea pentru pacea Bisericii, după obiceiul său.
Mai înainte cu trei zile de a fi prins de păgâni, a văzut în vis că s-ar fi aprins perna lui și a ars. Apoi, îndată deșteptându-se din somn a zis către ceilalți care erau cu dânsul: „Voi fi ars în foc, pentru Domnul nostru, Iisus Hristos”. După trei zile, au venit în satul acela, de la ighemon, trimișii săi, pentru căutarea lui Policarp. Aceștia, prinzând pe doi copii, i-au bătut cu vergi ca să le spună unde este Policarp și l-au arătat într-o cămară în foișor, de unde el putea să fugă, dar n-a voit, zicând: „Fie voia Domnului Dumnezeului meu”. El, auzind pe slujitori venind la dânsul, a ieșit pe trepte în întâmpinarea lor, apoi, cu fața luminoasă și cu dragoste, le-a urat sănătate. Slujitorii, fiindcă nu-l cunoșteau, priveau la căruntețele lui, la blândețea și la luminarea cinstitei lui fețe și, mirându-se, au zis între dânșii: „Era drept să suferim atâta osteneală și sârguință pentru căutarea bătrânului acesta?” Apoi, Policarp a poruncit să gătească îndată de masă și-i rugă să mănânce și să bea, ospătându-se, iar lui să-i dea un ceas de rugăciune.
El se rugă fierbinte către Dumnezeu, dându-i mulțumire pentru toate dumnezeieștile purtări de grijă ce i s-au făcut din tinerețele lui, încredințându-I Sfânta Biserică, cea răsădită de Dumnezeu prin toată lumea. După multa lui rugăciune, luând slujitorii pe bătrân, l-au pus pe un asin și l-au dus în cetatea Smirna, în ziua de Sâmbătă cea mare. Doi cinstiți senatori, Irod și Nichita, l-au întâmpinat în cale și, luându-l în careta lor, îl sfătuiau ca la judecată să se lepede de credință, numai cu cuvântul. Oare mare lucru este a zice: „Stăpâne, cezarule, voi jertfi? Și așa te vei izbăvi de moarte”. La aceasta, Policarp tăcea și după ce l-au supărat mult le-a răspuns: „Niciodată nu voi face ceea ce mă sfătuiți voi”. Ei, mâniindu-se și ocărându-l, l-au aruncat din caretă și, căzând, bătrânul și-a sfărâmat fluierele picioarelor, însă nu băga în seamă durerea.
Fiind dus la judecată, poporul păgân a strigat, bucurându-se că Policarp este prins. Sfântul a auzit din cer glasul Domnului nostru Iisus Hristos, zicând: „Îmbărbătează-te, Policarpe, și te nevoiește cu mărime de suflet”. Acel glas l-au auzit și alții din ai noștri, cum grăiește epistola. Apoi a întrebat judecătorul: „Tu ești Policarp?” El a răspuns: „Eu sunt.” Grăit-a judecătorul: „Cruță-ți bătrânețele tale; leapădă-te de Hristos și jură-te norocului împăratului”. Grăind acestea, judecătorul și alte asemenea i-a zis: „Vino-ți în simțire, Policarpe, și zi: Pierde pe cei fără Dumnezeu”.
Atunci Policarp cu cinstită față și-a ridicat mâinile spre cer și, întinzându-le spre necuratul popor, a zis către Dumnezeu: „Pierde pe cei fără de Dumnezeu”. Judecătorul zise: „Leapădă-te de Hristos, vorbește-L de rău și te voi lăsa liber”. Grăit-a Policarp: „De 86 de ani slujesc lui Hristos și nu mi-a făcut nici un rău. Cum să-L hulesc cu cuvinte necinstite pe Împăratul meu, Care până acum bine m-a păzit?” Judecătorul zise: „Voi slobozi asupra ta fiare cumplite”. Policarp răspunse: „Slobozește, căci nu-mi voi schimba gândul meu cel bun, pe cel mai rău”. Judecătorul zise: „Te voi da spre ardere”. El răspunse: „Mă îngrozești cu focul care se stinge, iar pe cel nestins nu-l știi, în care vor arde în veci cei fără de Dumnezeu și necredincioșii. Nu zăbovi mai mult și fă degrab ceea ce ai să faci”.
Atunci judecătorul a poruncit crainicului să strige către popor că Policarp mărturisește că este creștin. Auzind acestea, elinii și iudeii au strigat cu glas mare: „Acesta este răsturnătorul a toată Asia, acesta este tatăl creștinilor, acesta este stricătorul zeilor noștri. Să-l arzi de viu”. Deci stăruia poporul cu iudeii, ca Policarp să fie ars. Fiind pregătită mulțime mare de lemne și vreascuri, Policarp și-a lepădat brâul și s-a dezbrăcat de haine. Scoase și încălțămintea din picioare, iar chinuitorii pregăteau fiarele și piroanele ca să-l pironească pe Policarp, ca nu cumva să scape din foc. Sfântul a zis către dânșii: „Nu se cade să mă pironiți, pentru că Cel ce are să-mi dea răbdare în văpaia focului, Acela îmi va da și bărbăție ca să nu mă mișc din loc sau să mă întorc în vreo parte”.
Deci nu l-au pironit, ci numai l-au legat și au pus pe bătrân pe lemne, ca pe un berbec ales din turmă, legat pentru jertfa lui Dumnezeu, spre miros cu bună mireasmă. Și se ruga Sfântul Policarp, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeule, că, împreună cu mucenicii și mărturisitorii Tăi, ai binevoit a mă rândui să beau paharul patimilor Hristosului tău și să fiu părtaș al durerilor Lui, precum și la învierea vieții veșnice. Primește-mă ca pe o jertfă aleasă și plăcută ochilor Tăi, pe care Tu singur ai văzut-o mai înainte și ai așezat-o așa cum ai săvârșit-o, Dumnezeule adevărat, pe Care eu Te slăvesc, Te laud, precum și pe Iisus Hristos, Fiul Tău, Arhiereul cel veșnic, cu Care se cuvine Ție și Sfântului Duh toată cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.
După ce a zis „Amin”, slujitorii au pus foc dedesubt și, aprinzându-se lemnele împrejur, s-a ridicat o vâlvătaie mare și s-a făcut tuturor o minune. Văpaia, împrejmuind pe sfânt și înălțându-se peste capul său, nu se atingea de el, ci ca o pânză a corabiei suflată de vânt, așa umflându-se împrejurul lui, se împreuna deasupra capului, în înălțime. Deci stătea Sfântul Policarp în mijlocul focului, fiind neaprins, ci curățindu-se ca aurul în ulcea. Și am mirosit, zic smirnenii în epistolă, o bună mireasmă care ieșea din focul acela și care pe toate aromele le întrecea cu neasemănare. Păgânii, văzând aceasta, au strigat către speculator ca, apropiindu-se cu arma, să-l ajungă prin văpaie și să-l ucidă. Alergând speculatorul, l-a împuns cu o suliță lungă și a ieșit din rană sânge neobișnuit, căci curgând ca un râu din izvor a stins focul cu totul și toată mulțimea poporului se mira de aceea, cunoscându-se câtă deosebire este între credincioși și cei necredincioși.
După aceasta, iudeii au rugat pe judecător ca să nu dea creștinilor trupul lui Policarp, pentru că, ziceau ei, îl vor avea pe dânsul ca dumnezeu, ca și pe Cel Răstignit. Nu știau ticăloșii că nu se poate să fie aceasta, ca să se depărteze de Hristos Domnul, Cel ce pe cruce a murit pentru mântuirea noastră, și pe altul oarecare să-l aibă dumnezeu. Pentru că Lui, ca adevăratului Fiu al lui Dumnezeu, Îi dăm dumnezeiască cinste, iar pe mucenicii și următorii lui Hristos, care pentru dragostea cea mare a lor către El au pătimit pentru Dânsul, după vrednicie îi cinstim cu dragoste, noi, cei ce întru dreapta credință dorim să le fim următori și părtași pentru veșnica slavă.
Sutașul, prin porunca judecătorului celui rugat de iudei, a ars trupul lui Policarp, după obiceiul elinesc și cel ce, fiind viu, de foc nu s-a vătămat, acela, fiind mort, s-a supus focului. Iar noi, zic smirnenii, oasele lui cele mai curate decât aurul și mai scumpe decât pietrele cele de preț, adunându-le din cenușă, le-am păzit la un loc cinstit, unde ziua pătimirii lui cu veselie o vom prăznui, întru pomenirea unei nevoințe ca aceasta, a celor ce pentru Hristos au pătimit și întru întărirea celor ce prin o moarte ca aceasta vor mărturisi și vor preamări pe Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru.
Aceasta am trimis-o vouă prin fratele Marcu și, după ce o veți citi, să trimiteți epistola aceasta și la ceilalți frați risipiți, ca și aceia să preamărească pe Domnul, Cel ce ne-a arătat un vas ales ca acesta dintre robii Săi, Care poate ca și pe noi toți să ne umple de darul Său, și să ne ducă în veșnica Sa împărăție, prin Fiul Său, Unul Născut, Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea și mărirea, în veci. Amin.Sărutați pe toți sfinții, iar pe voi vă sărută toți cei ce sunt cu noi și Evarest, cu toată casa sa. Vă sărută pe voi cel ce a scris epistola aceasta. Apoi s-a săvârșit pomenirea Sfântului Policarp, în al șaptelea calend al lui Mai – adică în luna Aprilie, în 25 de zile -, în Sâmbăta cea mare, la opt ceasuri din zi, pe vremea marelui arhiereu Filip, ighemon fiind Tralian și împărățind în veci Iisus Hristos. Vă dorim să fiți sănătoși, cei ce umblați întru vestirea cuvântului lui Iisus Hristos, cu care toată slava lui Dumnezeu se cuvine, pentru mântuirea sfinților celor aleși, precum a săvârșit pătimirea și Sfântul Policarp, căruia și noi moștenitori ne facem, întru împărăția lui Hristos.
Toate acestea le-a scris Cais, de pe cărțile cele de piele ale Sfântului Irineu, ucenicul Sfântului Policarp. De la dânsul le-a prescris Socrat, cel din Corint. Apoi eu, Pionie presbiterul, le-am luat de la cei mai înainte numiți și le-am urmat cu descoperirea ce mi s-a făcut de la Sfântul Policarp, care în vedenie mi s-a arătat. Și, scriindu-le, am înnoit cele ce erau șterse prin vechime ca și pe mine să mă primească Domnul nostru Iisus Hristos, cu aleșii Săi, în cereasca Sa împărăție, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.
Sfânta Gorgonia, sora Sfântului Grigorie
Fericita Gorgonia avea ca patrie o cetate a Cezareei, care se numea Nazianz. Tatăl ei se numea Grigorie, iar mama sa Nona, care era creștină de la părinți, moși și strămoși. Iar tatăl ei, fiind din părinți slujitori de idoli, a petrecut el însuși multă vreme în rătăcirea închinării de idoli. Însă fericita Nona, soția lui, a întrebuințat multe mijloace până ce l-a adus la buna credință cea creștinească, căci era om cu foarte bună știință și voință chiar mai înainte de a cunoaște el adevărul și nu era cu putință să lase Dumnezeu neluminat un suflet bun ca acesta.
După ce a primit Sfântul Botez, Grigorie a strălucit atât de mult în faptele bune, încât a fost hirotonisit și episcop al Nazianzului, patria sa. Vrednica de minune Nona, atâta luare-aminte avea către cele dumnezeiești și atâta evlavie, încât, după cum zice Cuvântătorul de Dumnezeu Grigorie, fiul ei și fratele Gorgoniei, niciodată nu s-a întors cu spatele spre partea cea de răsărit a bisericii, niciodată n-a vorbit în biserică în vremea dumnezeieștii slujbe sau în altă vreme, fără numai când era mare nevoie să vorbească. Și ce zic despre acestea, căci prin pilda faptelor ei bune și cu rugăciunile care le făcea către Dumnezeu ziua și noaptea, a putut să schimbe pe bărbatul său din păgânătate la buna credință, după cum am zis.
Dintr-o astfel de maică s-a născut Sfânta Gorgonia și un tată și un dascăl ca acesta având, ce trebuia să se facă? Cu adevărat trebuia să se facă asemenea cu dânșii întru fapta bună, să devină o altă Nonă, cu evlavia cea către Dumnezeu, după cum cu adevărat s-a și făcut. Căci, deși au măritat-o părinții ei cu legiuită și cinstită nuntă, cu toate acestea atât de mult a întrecut pe toate femeile cele vechi, care sunt mult lăudate pentru întreaga lor înțelepciune, încât ea a unit cu nunta și fapta cea bună a fecioriei și a arătat tuturor că nici fecioria singură nu unește pe om cu Dumnezeu și nici nunta nu-l leagă cu lumea sau îl desparte de Dumnezeu. Astfel ca nunta să fie cu totul vrednică a fugi oamenii de dânsa, iar fecioria să fie cu totul lăudată. Numai mintea este care iconomisește bine și nunta și fecioria. Deci mintea ori îl unește pe om cu Dumnezeu, ori îl leagă cu lumea și îl desparte de Dumnezeu.
Această de-a pururea pomenită nu s-a despărțit de Dumnezeu dacă s-a măritat și dacă avea cap pe bărbatul său. Dar nu putem zice nici aceasta, că nu era unită și cu întâiul Cap, adică cu Hristos; ci a slujit puțină vreme lumii și firii, după legea trupului, pe care a rânduit-o Dumnezeu. Isprava cea bună și cinstită a ei era că și pe bărbatul ei l-a adus la credința cea bună, încât nu-l avea pe el domn și stăpân fără de rânduială, ci împreună rob bun și în toate cele plăcute lui Dumnezeu, dar s-a afierosit pe sine lui Dumnezeu. Dar nu numai pe bărbatul său, ci și pe rodul pântecelui său, adică pe fiii ei și pe fii fiilor ei, i-a făcut roade ale Sfântului Duh cu sfătuirile sale cele de suflet roditoare și folositoare; iar cu pilda cea bună a făcut nunta lăudată, căci bine a plăcut lui Dumnezeu prin faptele cele bune ale ei, fiind măritată, și a dorit buna aducere de roade, pe fiii săi.
Înțeleptul Solomon, în cartea Pildelor, laudă pe femeia aceea care șade și se liniștește în casa ei, iubește pe bărbatul său și se sârguiește la lucrul său. Multe altele spun pildele pentru lauda unei cinstite și înțelepte femei ca aceasta. Însă cele ce zice Solomon ca să laude pe femeia cea înțeleaptă și cinstită sunt mici și neînsemnate, spre lauda Gorgoniei celei preacinstite și prea înțelepte. Care altă femeie era mai vrednică pentru cinstirea și pentru împodobirea ei, precum era ea? Și care alta se liniștea în casa ei și nu se arăta afară, ci se făcea nevăzută bărbaților ca aceasta? Care alta avea ochii atât de înțelepți și opriți de la privirile cele fără de rânduială, ca această fericită? Care alta avea râsul atât de cinstit și liniștit ca al ei? Care alta ca ea abia zâmbea câteodată, când era trebuință? Încă și auzul ei l-a păzit atât de curat, încât îl avea încuiat la toate cuvintele deșarte și nefolositoare, dar deschis la toate cuvintele cele dumnezeiești și mântuitoare. Nici limba sa n-o avea neînfrânată, ca multe altele, ci mintea o avea ca un stăpân, spre a grăi numai dreptățile lui Dumnezeu și a avea rânduială hotărâtă buzelor ei, spre a nu grăi niciodată vreun cuvânt deșert și nefolositor.
Vrednica de minune Gorgonia nu se împodobea cu podoabe de aur, nu-și înfrumuseța capul ei cel cinstit cu peruci galbene, nu-și îmbrăca trupul său cu haine scumpe și de mult preț. Nici cu mărgăritare și diamante nu strălucea, nici cu spoieli și cu dresuri nu și-a acoperit vreodată fața precum fac altele, care sunt fără de rușine și spoiesc fața lor, care este creată de Dumnezeu, cu vopsele și cu unsori împotriva dumnezeieștii zidiri a lui Dumnezeu și nu se mulțumesc, nebunele, cu fața lor cu care le-a zidit Dumnezeu; ci voiesc s-o facă mai frumoasă, întinând astfel chipul lui Dumnezeu. Știa și fericita Gorgonia de multe împodobiri din afară, dar, cu toate acestea, nici una n-a poftit, ci dorea numai să-și împodobească sufletul cu obiceiurile cele bune și creștinești și cu faptele cele bune. Numai acea rumeneală o iubea, care înflorește fețele femeilor celor cucernice și cinstite din rușinare și din evlavie. O singură podoabă poftea, aceea care se face din înfrânare și din postire. Iar spoielile, încondeierile feței și frumusețea cea de un ceas și fățarnică o lăsa acelora care ies și umblă pe ulițe fără rușine și nu iubesc frumusețea sufletului, ci numai pe a trupului.
Astfel era Sfânta Gorgonia în toate acestea. Dar înțelepciunea ei, cunoștința și credința pe care o avea către Dumnezeu, ce cuvânt va putea să le arate după vrednicie? Nici nu este cu putință a se afla alte pilde ale înțelepciunii ei și ale dreptei credințe ale ei, afară de cele ale părinților ei celor trupești și duhovnicești, la care privind de-a pururea pomenita, le urma fapta cea bună, asemenea cu aceea. Atâta era ascuțimea și istețimea minții ei, încât toți o aveau de obște sfetnic la trebuințele lor, nu numai rudeniile și părinții ei, ci și străinii. Apoi, ca lege neîntrecută, aveau toți înțeleptele sfătuiri ale ei.
În dreapta credință și în evlavie era minunată și neasemănată. Căci, care alta a împodobit atât de mult sfințitele biserici cu daruri, ca fericita Gorgonia? Sau, mai bine zis, care altul s-a făcut Biserică sfințită și vie a lui Dumnezeu – după dumnezeiescul apostol – ca ea? Cine altul a cinstit atât de mult pe preoții lui Dumnezeu? Cine altul primea în casa sa, cu mai multă evlavie, pe cei îmbunătățiți și care viețuiau după Dumnezeu? Cine altul a arătat suflet mai pătimitor și mai îndurat către cei ce pătimeau? Care altul a ajutat mai mult pe cei săraci, cu milosteniile sale, decât Sfânta Gorgonia?
Pentru sfânta, se potrivește să zică cineva cuvintele acelea pe care le zicea dreptul Iov pentru sine, fiindcă și casa ei era deschisă și gata pentru primirea de străini, precum era și casa lui Iov. Afară de casa ei n-a rămas nici un străin cândva. Aceasta, ca și Iov, era vederea orbilor, picioare șchiopilor și mama sărmanilor, căci avea purtare de grijă de cei orbi, îngrijea de cei șchiopi și sârguia a căuta pe cei sărmani și către femeile văduve arăta o mare milostivire. Casa ei era de obște adăpost al săracilor, averile lor erau de obște cu cei ce aveau trebuință și le-a dat săracilor, ca să rămână dreptatea ei în veac. Prin multele ei faceri de bine a primit pe Hristos, căci binefacerile le-a luat de la El. Și lucru cel mai bun decât toate era că acestea nu le făcea la arătare, ci le făcea în ascuns, pe cât putea, ca să nu le vadă oamenii, ci numai Dumnezeu, Care vede cele ascunse. Pe toate lucrurile acestea le-a adus în vistieria cea întemeiată a cerului, prin milostenia pe care o dădea săracilor; iar pe pământ n-a lăsat nimic altceva, decât trupul ei. O bogăție a lăsat copiilor ei, adică îndurarea și faptele cele bune și plăcute lui Dumnezeu.
Mulți oameni au un obicei: în vremea când fac un bine, cad în alt lucru rău – adică în vremea când fac milostenie la săraci ca și cum ar fi destulă milostenia singură să-i mântuiască, afară de celelalte fapte bune – se abat, se dau la desfrânări și la îndulcirile trupului, ca și cum ar fi cumpărat în oarecare chip desfătările cu milostenia pe care au dat-o. Dar vrednica de fericire Gorgonia nu a făcut astfel. Ci pe lângă milostenia ce făcea neîncetat avea și postirea, iar pe lângă milostenie și îndurarea către săraci, totdeauna se îndeletnicea cu citirea dumnezeieștilor Scripturi. Apoi priveghea în rugăciune, uneori stând drept în picioare, iar alteori lăsându-și genunchii la pământ. După aceea, cu inimă zdrobită și smerită și cu lacrimi fierbinți își înălța împreună cu rugăciunea și mintea sa către Dumnezeu și acolo o avea neclintită.
Ea întrecea prin toate acestea nu numai pe femei, ci și pe bărbați și se arăta mai înaltă decât alții. Multe alte fapte bune pe care le aveau alții le urma și ea, iar pentru toate cele bune era pildă altora. Orice lucru bun afla de la alții, ea îl învăța de la dânșii. Drept aceea, învăța și urma toate faptele cele bune, pe care alții nu le făceau.
Care alta din isprăvile sfintei nu era vrednică de minune? Oare îmbrăcămintea ei, acoperirea ei și trupul ei neîmpodobit, după obiceiul femeiesc care strălucea numai cu fapta bună? Sau sufletul ei care stăpânea pe trup aproape fără hrană, ca o nematerialnică? Ori mai bine să zic trupul acela care s-a silit să se omoare mai înainte de despărțire, ca sufletul să-și ia slobozenia și ca să nu se împiedice de simțire? Sau nopțile cele veghetoare, cântarea de psalmi și starea ce o începea astăzi și o termina în cealaltă zi? Sau culcarea pe jos, care asprea afară din fire moliciunea mădularelor ei? Sau izvoarele lacrimilor care ieșeau din necazuri ca să aducă cu bucurie roadele lor? Sau strigarea din noapte, care străbătea norii și ajungea până la ceruri? Sau fierbințeala duhului ei, care cu totul nu băga în seamă nici câinii cei de noapte, nici răcorile aerului, nici ploile, nici tunetele și nici grindinile, pentru dorința pe care o avea spre rugăciune? Sau firea femeiască ce a biruit-o pe cea bărbătească, ca să se nevoiască cu nevoința cea bună a mântuirii. Astfel a arătat că deosebirea pe care o au bărbații și femeile este numai după trup, iar nu și după suflet. Sau înfrânarea sfintei, care a biruit gustarea cea amară a strămoașei Eva și pe păcat, precum și pe șarpele amăgitor, pe diavolul și pe moarte? Sau chinuirea ei cea de viață făcătoare, care a cinstit smerenia lui Hristos, până la chip de rob, precum și patimile Lui? Și cum este cu putință a număra cineva toate isprăvile fericitei Gorgonia?
Bine este să adăugăm la povestirea faptelor ei celor bune și răsplătirile pe care le-a luat de la Dumnezeu, Dreptul dătător de plată. Când încă era sfânta în viața aceasta, odată a șezut într-o căruță pe care o trăgeau niște catâri. Mergând pe drum, din lucrarea diavolului, urâtorul de bine al omului și din pizma care o avea asupra ei, pentru sârguința ei cea bună, deodată s-au speriat catârii și, alergând cu sălbăticie, s-a răsturnat căruța și a căzut sfânta. Însă nu a rămas în locul acela unde a căzut, ci s-a încurcat în căruță și o târau catârii, încât s-au sfărâmat mădularele și s-au zdrobit oasele ei. Această întâmplare a pricinuit mare sminteală celor necredincioși, cum a lăsat Dumnezeu pe o femeie sfântă să pătimească un rău ca acesta.
Ea, cu toate că avea atâta nevoie de tămăduire, nu a voit să cheme doctor pentru căutare și vindecare și aceasta numai ca să nu vadă bărbat străin trupul ei. De aceea și-a pus toată nădejdea tămăduirii ei în Dumnezeu, Care, cu judecățile ce știe, a lăsat-o să pătimească această ispită și după aceea iarăși să o tămăduiască. De aceea și după nădejdea ei cea bună pe care o pusese în Dumnezeu, Mântuitorul său, a urmat și lucrul, căci s-a tămăduit desăvârșit, fără doctor. Astfel s-a arătat că Dumnezeu voiește să pătimească acea sfântă ispită ca un om și să se tămăduiască cu preaslăvire mai presus de om, ca să se preamărească prin minunea aceasta, care pe toți i-a făcut să se minuneze și mai ales pe cei ce s-au smintit mai înainte. Căci la toți a sosit și s-a auzit minunea aceasta. Iar diavolul cel ce a adus ispita asupra ei a fost rușinat.
Altădată, iarăși s-a îmbolnăvit sfânta, iar boala ei era neobișnuită și străină, că avea o fierbințeală năprasnică în tot trupul ei și era ca o aprindere a sângelui. Apoi a urmat răceală, sângerare, roșeață și moleșire a minții și slăbire a mădularelor trupului ei. Patima aceasta a urmat adeseori, iar meșteșugurile doctorilor erau neputincioase spre tămăduirea bolii ei, cu toate că și-au pus toată sârguința lor. Nici lacrimile cele multe ale părinților ei, nici rugăciunile cele de obște către Dumnezeu și nici cererile a toată mulțimea n-au folosit, căci toți aveau folos de la sănătatea sfintei și dimpotrivă, de obște, socoteau pagubă și vătămare boala ei.
Ce a făcut după aceasta Sfânta Gorgonia? După ce s-a deznădăjduit de alt ajutor, a alergat către Dumnezeu, Doctorul cel de obște. Și, așteptând vremea nopții, în care nu era nimeni să o împiedice, fiindcă o slăbise puțin boala, s-a dus și a căzut cu credință la Sfântul Jertfelnic, chemând cu mare glas, spre ajutor, pe Dumnezeu. Mai pe urmă, ea urmează celei ce îi curgea sânge, care atingându-se de poala hainei lui Hristos, i-a încetat izvorul sângelui ei. Deci ce a făcut? Și-a apropiat capul ei de Sfânta Masă și cu lacrimi, precum a udat desfrânata picioarele lui Hristos, a udat și ea Sfânta Masă, zicând că nu se va duce de acolo, până nu-și va lua înapoi sănătatea sa. După aceea, umplându-și cu lacrimile sale tot trupul, o minune! îndată s-a făcut sănătoasă desăvârșit și s-a întors acasă ușurată de boală, cu trupul și cu sufletul, fiindcă și-a luat plata credinței și nădejdii sale. Iar prin întărirea sufletului ei și-a dobândit și sănătatea trupului. În acest fel a fost viața fericitei Gorgonia. Acum, să-i vedem și sfârșitul.
Fericita dorea moartea pentru multa îndrăzneală pe care o avea către Hristos și, mai mult decât toate cele pământești, alegea mai bine să fie lângă El. De aceea, nu s-a lipsit de această dumnezeiască și înaltă nădejde a ei. Dar ce a urmat? Un somn dulce i-a venit, apoi după multă priveghere ce a făcut-o, rugându-se pentru aceasta Domnului, a avut o vedenie, care îi arăta în ce zi are să moară și să se ducă la Domnul. Aceasta a iconomisit-o Dumnezeu, ca să se pregătească și să nu se tulbure când va veni moartea fără de veste. Cu toate acestea, sfânta n-avea trebuință de vreo pregătire, pentru că avusese cu puțin înainte săvârșirea Sfântului Botez sau, mai bine să zic, că toată viața ei era desăvârșire. Nașterea de a doua oară o avea de la Duhul Sfânt, prin Sfântul Botez, iar încredințarea mântuirii o avea prin faptele cele bune și plăcute lui Dumnezeu, pe care le lucrase până atunci și peste care mai pe urmă de toate a pus Sfântul Botez, ca o pecete. Una era numai care o mâhnea și aceasta avea trebuință s-o adauge lângă celelalte lucruri bune ale ei. Care era aceasta? Să-și boteze și pe bărbatul său, ca să nu rămână nedesăvârșit lucrul ei, ci să se ducă desăvârșită la Hristos cu toate ale ei. De acest lucru se ruga și îl căuta și nu s-a lipsit de cererea sa, căci l-a primit de la Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El.
După ce le avea pe toate după scopul ei și nimic nu mai lipsea dintre cele câte poftise, s-a apropiat și ziua cea hotărâtă a morții ei; atunci s-a pregătit de moarte și pentru ducerea spre Hristos a căzut bolnavă după legile firii. Apoi, după ce a poruncit bărbatului său, fiilor și iubiților ei, câte sunt trebuincioase să le zică o femeie iubitoare de bărbat, de fii și de frați, a vorbit cu înțelepciune și a învățat despre petrecerea cerească. Deci s-a făcut ca o zi de sărbătoare, prin învățătura ei către toți, în ziua cea mai de pe urmă a vieții ei. Atunci a adormit și s-a dus la cele cerești fericitul ei suflet, nu așa bătrână după anii vieții, căci nici nu voia să trăiască și să se afle mulți ani în lume. Dar după bunătăți și după faptele bune, era îmbogățită mai mult decât mulți alții, care au ajuns la adânci bătrâneți.
Însă este bine și folositor lucru să adăugăm și ceea ce a urmat la sfârșitul ei. Fericita zăcea pe pat, după cum am zis, având răsuflările cele din urmă, iar împrejurul ei erau multe rudenii și străini, mâhnindu-se toți de despărțirea ei. Unii dintr-înșii doreau să audă de la dânsa ceva de folos pentru suflet, ca să povestească celor de pe urmă. Alții voiau să le spună ceva potrivit ceasului aceluia, însă nimeni nu îndrăznea s-o întrebe, căci întristarea și durerea inimii lor era nevindecată și lacrimile le curgeau, neauzindu-se de la dânșii nici un glas. Căci nu se părea cu cale să cinstească cu plângeri pe ceea ce se despărțea de lume cu semnele sfințeniei; ci toți stăteau cu adâncă tăcere, ca și cum s-ar fi săvârșit vreo taină dumnezeiască, iar sfânta zăcea nemișcată, fără glas și fără suflare.
Atunci păstorul cel de obște, adică tatăl ei, care stătea aproape de dânsa, văzând-o că își mișca încetișor buzele, a apropiat urechile sale cu nădejde, crezând că va auzi ceva. Și a auzit-o zicând un stih din psalmul lui David, potrivit ceasului: „Mă voi culca și voi dormi cu pace„. Aceasta nu era altceva decât o arătată mărturie și dovadă a îndrăznelii și a sfințeniei cu care fericita Gorgonia a ieșit și s-a dus către Hristos. Cu a Cărui nemărginită milă, prin rugăciunile sfintei, să ne învrednicim și noi păcătoșii și osândiții de sfârșitul cel bun și mântuitor în pocăință și mărturisire, ca împreună cu cei mântuiți să slăvim și noi bunătatea Lui cea desăvârșită, în vecii vecilor. Amin.