Sinaxar 1 februarie
📑 Cuprins:
- Înainte-prăznuirea Întâmpinarii Domnului
- Sfântul Mucenic Trifon
- Cuviosul Vendemian
- Sfintele Mucenițe Perpetua și Felicitas
- Cuviosul Petru din Galatia
- Cuv. Vasile Mărt., arhiep. Tesalonicului
- Sf. Mc. Carion
- Sf. nou Mc. Anastasie Naupliotul
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Înainte-prăznuirea Întâmpinarii Domnului
Sfântul Mucenic Trifon
În părțile Frigiei, în satul ce se numea Campsada, care era aproape de cetatea Apamia, s-a născut Sfântul Trifon, din părinți dreptcredincioși. Încă de când era prunc, preabunul Dumnezeu a binevoit a sălășlui într-însul harul Sfântului Duh și a-i hărăzi darul de a face minuni, ca nu numai din gura pruncului aceluia, ci și din faptele lui cele minunate să se săvârșească laudă. Tămăduia toate bolile, dar mai ales avea stăpânire asupra diavolilor. Numai cât auzeau pomenindu-se numele lui, fugeau din cei ce pătimeau. Deci, spre încredințarea minunilor lui celor multe pe care le-a săvârșit, vom descrie una, ca de la început să înțelegeți toată viața lui.
După moartea lui August, Cezarul, în anul 295 a pus stăpânire pe împărăția Romei Gordian care, deși era închinător de idoli, nu-i prigonea pe creștini. Acela avea o fiică preafrumoasă, învățată și înțeleaptă, anume Gordiana, pe care, fiind la vârsta căsătoriei, mulți dintre cei mai mari și slăviți boieri doreau să o logodească cu fiii lor, din cauza frumuseții și înțelepciunii ei. În acea fecioară însă, prin voia lui Dumnezeu intrând diavolul, o muncea neîncetat, aruncând-o în foc și în apă. Și nu puțină mâhnire aveau părinții și plângeau amar. Deci aduceau la ea doctori înțelepți și nimic nu-i puteau face.
Atunci, singur diavolul, prin voința lui Dumnezeu, a strigat, zicând: „Nimeni nu va putea să mă izgonească de aici, decât numai tânărul Trifon!” Îndată împăratul a trimis în toată lumea ca să-l caute pe Trifon. Au adus mulți cu acel nume, dar nici unul n-a putut să izgonească pe diavol din fiica împăratului, până ce l-au aflat pe Sfântul Trifon, tânărul, în părțile Frigiei, în satul Campsada, lângă un izvor, păscând gâștele. Acesta a fost adus degrabă la Roma, având pe atunci numai 17 ani.
Când s-a apropiat sfântul de Roma, a cunoscut diavolul venirea lui și, muncind cumplit pe fecioară, striga: „Nu pot să locuiesc aici mai mult, că aproape este Trifon, care după trei zile va sosi și nu pot să rabd mai mult”. Așa strigând vicleanul duh, a ieșit dintr-însa. A treia zi, sosind în cetate Sfântul Trifon și ducându-l în palatele împărătești, a fost primit cu dragoste de către împărat, pentru că l-a cunoscut împăratul după cuvintele acelea pe care le-a grăit diavolul când a ieșit din fiica lui. Dar, ca să știe mai cu încredințare cum că Trifon a tămăduit pe fiica lui, l-a rugat să le arate pe diavol, ca să-l vadă cu ochii lor. Atunci sfântul a petrecut în post și în rugăciune șase zile și a primit de sus mai mare și mai puternică stăpânire peste duhurile cele necurate.
A șaptea zi, răsărind soarele, a mers împăratul la fericitul Trifon cu suita sa, vrând să vadă pe diavol cu ochii lui. Sfântul Trifon, plin de Duhul Sfânt și cu ochii minții privind pe nevăzutul duh, i-a zis: „Ție îți grăiesc, duhule necurat, în numele Domnului meu Iisus Hristos, arată-te înaintea celor ce sunt aici și le descoperă chipul tău cel nerușinat, apoi, spune-le neputința ta”. Deci, îndată s-a arătat diavolul înaintea tuturor, în chip de câine negru, având ochii ca de foc și capul plecat spre pământ. Atunci îl întrebă sfântul: „Cine te-a trimis aici, demone, ca să intri în această fecioară? Pentru ce ai îndrăznit a intra în cea creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, singur fiind, fără de chip, neputincios și plin de toată rușinea?” Răspuns-a diavolul: „Sunt trimis de tatăl meu, care este începător a toată răutatea. El se numește Satana și locuiește în iad; el mi-a poruncit să chinuiesc pe fecioara aceasta”.
Apoi l-a întrebat sfântul iarăși: „Cine v-a dat vouă putere să îndrăzniți spre făptura lui Dumnezeu?” Diavolul, deși nu voia, dar fiind silit de puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, a spus adevărul în auzul tuturor: „Noi nu avem putere asupra celor ce cunosc pe Dumnezeu și care cred în Hristos Fiul, Unul născut, pentru care Petru și Pavel au murit aici. De aceea noi cu frică fugim afară numai când vom avea voie să-i aducem cuiva ispite ușoare. Dar asupra celor ce nu cred în Dumnezeu și în Fiul Său și asupra celor ce umblă în toate poftele lor, făcând lucrurile cele plăcute nouă, asupra acelora luăm stăpânire, ca să-i chinuim pe ei. Lucrurile cele plăcute nouă sunt acestea: închinarea la idoli, hula, desfrânările, farmecele, zavistia, uciderea și mândria. Cu aceste lucruri și cu cele următoare lor, înfășurându-se oamenii ca în niște lanțuri, se înstrăinează de Dumnezeu, Ziditorul lor, și de bunăvoie se fac prieteni nouă și împreună cu noi vor lua chinurile veșnice”.
Auzind acestea, împăratul și cei ce erau împreună cu el s-au umplut de spaimă și mulți, lepădându-se de păgânătate, au crezut în Hristos; iar credincioșii s-au întărit în credință și au preamărit pe Dumnezeu. Sfântul Trifon a poruncit diavolului să se ducă în mijlocul focului din iad; apoi diavolul a pierit. Împăratul, dând multe daruri sfântului, l-a liberat cu pace la locașul lui, însă sfântul, tot ceea ce a luat de la împărat a dăruit săracilor pe drum și întorcându-se în patria sa singur, se îndeletnicea în lucrurile cele obișnuite lui, tămăduind bolnavii și plăcând lui Dumnezeu prin viața cea sfântă și neprihănită.
După Gordian împăratul, a venit la împărăție Filip, dar și acela, neîmpărățind mult, a fost ucis de ostașii săi, iar după dânsul a împărățit Deciu, tiranul. Acesta, prigonindu-i cumplit pe creștini, a ucis mulți dintre ei prin diferite chinuri, iar pe mulți fricoși i-a întors de la Hristos, aducându-i la închinarea de idoli poruncind tuturor eparhilor săi și ighemonilor, care erau prin toată lumea, să verse fără cruțare nevinovatul sânge al creștinilor care nu voiau să se închine idolilor.
În acea vreme era la Răsărit un eparh, anume Acvilin. La acela a fost clevetit Sfântul Trifon că este creștin și că știind meșteșugul doctoricesc, umblă prin țări și tămăduiește bolnavii și apoi învață pe mulți și îi înșeală a crede în Hristos, iar porunca împărătească n-o ascultă și batjocorește pe marii zei. Deci, îndată a trimis ostași în părțile Frigiei, ca să caute pe Trifon, pe care degrabă l-au găsit, pentru că nu putea să se ascundă făclia ce ardea cu râvna cea după Dumnezeu, luminând pe oameni prin credința cea dreaptă și prin fapte bune. Dar Sfântul Trifon, auzind de cei ce-l căutau, n-a fugit de ei în pustie, nici nu s-a ascuns în munți sau în prăpăstiile pământului, ci, înarmându-se cu rugăciunea și cu semnul crucii, cu îndrăzneală s-a apropiat de cei ce-l căutau și, dându-se în mâinile lor, mergea cu veselie la Acvilin, eparhul, care atunci era în cetatea Niceei. Când Acvilin a stat la judecată cu multă mândrie, înconjurându-l purtătorii de arme, fiind de fată fruntașii, slugile și mult popor, atunci Pompian Scriniarie, cel mai mare dregător, a zis către eparh: „Tânărul din cetatea Apamia, cel trimis la măria ta, iată stă înaintea judecății tale celei strălucite”.
Acvilin, eparhul, a zis: „Cel ce stă de față să ne spună numele său, patria, slujba și norocul său, apoi să-și mărturisească credința”. Sfântul a zis: „Numele îmi este Trifon, iar patria îmi este Campsada, care este aproape de cetatea Apamia; noroc la noi nu este, nici nu s-a auzit cândva; căci credem că toate se fac cu dumnezeiasca purtare de grijă și cu negrăita Lui înțelepciune, iar nu cu norocul, nici prin mersul stelelor, nici din întâmplare, precum credeți voi. Sunt liber și numai lui Dumnezeu slujesc, iar Hristos este credința mea, Hristos slava mea și cununa laudei mele”.
Eparhul zise: „Socotesc că până acum n-ai auzit de porunca împărătească cum ca tot omul care se numește creștin și nu se închină zeilor să se dea la moarte silnică; deci, înțelepțește-te și întoarce-te de la acea înșelătoare credință, ca să nu fii aruncat în foc”. Sfântul Trifon a răspuns: „O! de m-aș învrednici să mă sfârșesc prin foc și prin toate muncile, pentru numele lui Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul meu!”. Eparhul a zis: „O! Trifon, te sfătuiesc să jertfești zeilor, căci te văd tânăr cu trupul și desăvârșit cu înțelepciunea și nu voiesc să mori așa rău”. Sfântul Trifon a răspuns: „Desăvârșită înțelepciune voi avea de voi aduce Dumnezeului meu cea mai desăvârșită mărturisire și de voi păzi neschimbată dreapta credință în El, ca pe o comoară de mare preț, și de voi fi adus jertfă Celui ce s-a jertfit pentru mine”. Eparhul a zis: „Focului voi da trupul tău, iar sufletul tău cu pedeapsă și mai cumplită îl voi chinui”. Sfântul a răspuns: „Tu mă îngrozești cu focul care se stinge și al cărui sfârșit este cenușa. Eu pe voi necredincioșii vă îngrozesc cu focul cel veșnic și nestins. Depărtează-te de la înșelăciune și cunoaște pe adevăratul Dumnezeu, ca să nu te căiești mai pe urmă, când vei cădea în focul cel veșnic”.
Acvilin, umplându-se de mânie, a poruncit să-l bată pe sfântul, spânzurându-l pe lemn. Auzind aceasta, fericitul Trifon, îndată și-a dezbrăcat hainele cu îndrăzneală și cu osârdie și-a dat trupul cel frumos în mâinile prigonitorilor, spre bătăi. Deci, legându-i mâinile la spate, l-au spânzurat și au început să-l bată. Fiind bătut tare, trei ceasuri, a răbdat bărbătește, căci n-a strigat, nici n-a gemut, ci tăcea, primind nenumărate lovituri. După bătaia aceea, eparhul Acvilin i-a zis: „Pocăiește-te Trifon, lepădând nebunia ta; făgăduiește a te închina zeilor, pentru că nimeni, împotrivindu-se poruncii împărătești, n-a putut să scape de moartea cea amară”. Sfântul a răspuns: „Și eu îți zic că nimeni, lepădându-se de Hristos, cerescul Împărat, nu va putea să moștenească viața veșnică, ci va fi trimis în focul cel veșnic, care niciodată nu se stinge”.
Zis-a eparhul: „Împărat ceresc nu este altul decât numai Zeus, fiul lui Saturn, acela este tatăl zeilor și al oamenilor, căruia de nu i se închină cineva, nu poate să fie viu. Aceluia și tu ești dator a te închina, ca să te arăți vrednic de această viață dulce”.
Sfântul a răspuns: „Să fie asemenea lui Zeus, zeului tău, toți cei care se închină lui și toți cei ce nădăjduiesc în el și despre care se povestește că era, la început, între vrăjitori și fermecători, cel mai nelegiuit începător a tot lucrul necurat și fără de Dumnezeu. După a cărui moarte, oamenii care au urmat faptelor lui cele rele i-au făcut idoli de aur și de argint și l-au numit zeul lor, ca astfel să-l aibă sprijinitor la necurăția și fărădelegea lor. De vreme ce zeul lor era astfel, cu aceste obiceiuri, zei s-au numit de următorii lor și ceilalți oameni răi. Deci, voi, urmând predaniilor celor necurate și basmelor celor mincinoase, vă închinați idolilor celor neînsuflețiți și muți, defăimând pe Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, a întemeiat pământul pe ape, a revărsat văzduhul și, după ce a dat ființă la toată materia cea zidită, a pus stăpân peste toate pe omul pe care l-a creat. Acesta, fiind înșelat de zavistnicul șarpe și căzând în nenumărate răutăți, Dumnezeu Cuvântul s-a milostivit a se întrupa, apoi a murit pe cruce și s-a îngropat, iar a treia zi, înviind, s-a suit la ceruri și șade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, până ce-L va cunoaște pe El toată zidirea. După aceea, iarăși va veni din ceruri, cu putere și cu multă slavă, când va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Acesta este Dumnezeul dumnezeilor și Împăratul împăraților, Judecătorul viilor și al morților, iar cei ce vă par vouă că sunt dumnezei, aceia sunt para focului celui veșnic, împreună cu toți cei ce se închină lor”.
După aceasta, eparhul Acvilin mergând la vânat, a poruncit să ducă după el pe Sfântul Trifon, legat de un cal. Nu era ușor chinul acela al sfântului, căci i se rupeau degetele picioarelor, nu numai că erau goale, fiind atunci ger cumplit, ci și fiindcă îl călcau picioarele calului, iar tălpile se roșeau. Însă mucenicul, privind către Dumnezeu și înfierbântându-se de dragostea lui, nu socotea durerea, ci cânta cuvintele lui David: Săvârșește pașii mei în cărările Tale, ca să nu mi se clatine pașii. Și iarăși: Îndreaptă Tu pașii mei, Doamne, după cuvântul Tău și fă să nu mă stăpânească toată fărădelegea. Apoi rostea adeseori și cuvintele Sfântului întâi mucenic Ștefan, zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”
Atunci eparhul, întorcându-se târziu de la vânat, a pus de față iarăși pe mucenic și i-a zis: „Acum, o! ticălosule, socotit-ai înțelepțește a aduce jertfe zeilor sau petreci încă în nebunia ta cea veche?” Sfântul răspunse: „Tu singur ești plin de nebunie și de necunoștință, că te-a orbit diavolul, încât nu poți să cunoști pe Ziditorul tuturor și să I te închini Lui, iar eu sunt înțelept, nedepărtându-mă de Hristos, Care mă mântuiește”. Atunci eparhul a poruncit să ducă pe sfântul în temniță, iar el s-a dus în hotarele dimprejur și a zăbovit acolo câteva zile. Apoi, întorcându-se iarăși în Niceea, a stat la judecată și, punând de față pe Sfântul Trifon, i-a zis: „Nu te-a pedepsit de ajuns vremea cea îndelungată, fiind în legături, ca să te supui poruncii împărătești și să te închini la zei?” Sfântul răspunse: „Domnul și Dumnezeul meu, Iisus Hristos, Căruia îi slujesc cu inimă curată, m-a certat și m-a întărit ca să-mi păzesc credința neschimbată și nemișcată. Deci Lui, unuia, adevăratului împărat și Dumnezeu mă supun și către El mă plec; iar mândria ta și pe a împăratului tău o defăimez și mă întorc de la cei ce se cinstesc de voi”.
Eparhul a zis către slujitori: „Bateți-i piroane ascuțite în picioare și, purtându-l prin cetate, bateți-l mereu”. Îndată făcând slujitorii acestea, purtau pe sfântul și îl târau prin toată cetatea bătându-l, încât pătimea cumplită durere la picioare, nu numai pentru piroanele cele bătute într-însele, dar și din pricina gerului cel greu și a omătului, pentru că atunci era iarnă grea. Însă bunul pătimitor, având pe Hristos înaintea sa și privind la răsplătirile ce au să fie, toate acelea le răbda cu mulțumire. Apoi, aducându-l iarăși înaintea eparhului, se mira de o răbdare ca aceea a sfântului și i-a zis: „Până când, o, Trifon, vei disprețui chinurile? Până când nu te va atinge mulțimea durerilor?” Sfântul răspunse: „Până când și tu nu vei cunoaște puterea lui Hristos care este în mine? Până când nu încetezi a ispiti pe Duhul Sfânt, o, ticălosule? Oare încă n-ai înțeles că este nebiruită puterea cea mare a lui Hristos?”
Atunci tiranul, umplându-se de mânie, a poruncit să-i lege mâinile la spate și, spânzurându-l iarăși de lemn, să-l bată cu toiege fără cruțare, apoi cu făclii să-i ardă coastele. Făcând acestea toți slujitorii prigonitorului cu mare sârguință, îndată a strălucit o lumină din cer și o cunună prea frumoasă se pogora pe capul lui și pe care văzând-o, prigonitorii au căzut de frică. Sfântul Trifon, simțind ajutorul care îi venise de sus, s-a umplut de bucurie și de veselie, încât zicea: „Mulțumesc, Ție, Doamne, că nu m-ai lăsat să fiu fără ajutor în mâinile vrăjmașilor mei și mi-ai umbrit capul în ziua cea de război, mi-ai dat scăpare de mântuire și dreapta ta m-a primit. Acum mă rog Ție, Doamne, să fii totdeauna cu mine, întărindu-mă și apărându-mă, mă învrednicește ca, fără de împiedicare, să săvârșesc această nevoință și să mă învrednicesc să câștig cununa dreptății, cu toți cei ce au iubit numele Tău cel sfânt, că Tu unul ești preamărit în veci, amin”.
După aceasta, tiranul, chemând iarăși înaintea sa pe sfântul, fiind dezlegat, a început a-l măguli și a-i zice: „Adu jertfă, Trifone, marelui Zeus, închină-te chipului împăratului și te voi elibera cu cinste și cu daruri!”. Sfântul Trifon, zâmbind, a zis: „Dacă pe împăratul singur l-am defăimat și am nesocotit poruncile lui cele nebune, apoi oare să mă închin chipului celui neînsuflețit? Aceasta nu se poate. Cât despre Zeus și despre ceilalți zei mincinoși ai tăi, să întrebi pe cei ce li se pare că sunt înțelepți între voi: ce fel de basme se născocesc despre dânșii. Căci ei, sârguindu-se să acopere faptele lor necurate, au schimbat numele lor la alte lucruri, numind cerul Zeus, văzduhul Ira, pământul Demetra, marea Poseidon, soarele Apolon, luna Diana. Ai voștri făcători de basme au dat numele zeilor voștri la obiceiurile și patimile omenești, astfel: mânia și războiul le-au numit Ares, iar patima desfrânării Afrodita; și așa, părăsind pe Dumnezeu, ziditorul tuturor, nebunește ați umplut lumea de idoli și ați cinstit mai mult făptura decât pe Făcătorul. Dar nu numai singuri căzând din înțelegerea cea sănătoasă și din calea cea dreaptă în prăpastia cea pierzătoare de suflet vă surpați cu capul în jos, ci și pe noi vă sârguiți a ne trage acolo cu voi, ca să fim părtași la aceeași prăpastie și pierzare a voastră. Nimic nu veți spori, o, înșelătorilor, pentru că nu veți putea, ca pe cei ce nădăjduiesc cu adevărat spre Dumnezeul cel tare și viu să-i întoarceți din calea cea dreaptă și să-i plecați la idolii voștri”.
Auzind Acvilin, s-a mirat de niște cuvinte ca acestea și, umplându-se mai mult de mânie, a poruncit să-l bată mai aspru. Deci bătură pe sfântul, fără milă, multă vreme. Văzând tiranul că nu poate să urnească stâlpul cel nemișcat și să-l întoarcă de la credința lui Hristos, a dat împotriva lui această poruncă: lui Trifon cel din Apamia, care s-a împotrivit poruncii împărătești și nevrând să aducă jertfă zeilor, după multe chinuri ce i-am dat, să i se taie capul. Atunci îndată l-au luat ostașii și l-au scos la locul de tăiere. Sfântul mucenic, stând spre răsărit, s-a rugat lui Dumnezeu, spunând: „Doamne, Dumnezeul Dumnezeilor și Împărate al împăraților, mai sfânt decât toți sfinții; Îți mulțumesc că m-ai învrednicit a săvârși nevoința aceasta fără poticnire. Acum mă rog ție, să nu se atingă de mine vicleana mână a vrăjmașului celui nevăzut, nici să mă pogoare în adâncul pierzării, ci să mă duci cu sfinții Tăi îngeri în locașurile cele iubite și fă-mă moștenitor al împărăției Tale celei dorite. Primește în pace sufletul meu și pe toți care mă vor pomeni pe mine, robul Tău, și întru pomenirea mea Îți vor aduce sfinte jertfe. Ascultă-i din înălțimea sfințirii Tale și caută spre dânșii din sfânt locașul Tău, dându-le lor îndestulate și nestricăcioase dăruiri, că Însuți ești bun și îndurat dătător în vecii vecilor”.
Astfel rugându-se sfântul, mai înainte de a i se tăia capul, Domnul a luat sufletul lui în mâinile Sale, iar cinstitul lui trup a rămas mort la pământ, pe care frații cei ce erau în Niceea învelindu-l cu pânze subțiri și curate și ungându-l cu arome voiau să-l îngroape la dânșii, pentru apărarea cetății lor. Dar sfântul li s-a arătat și le-a poruncit să ducă moaștele sale în satul Campsada, unde s-a născut; și au făcut după porunca lui. Astfel, Sfântul Trifon, cel din tinerețe plăcut lui Dumnezeu și sfințit, aducând mulțime de oameni la Hristos și tămăduind nenumărate boli în popor, după multe chinuri – pe care pentru adevăr le-a suferit -, s-a încununat cu cununa nestricăciunii de la Tatăl, de la Fiul și de la Sfântul Duh, cel Unul în Treime Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Cuviosul Vendemian
Acest sfânt s-a născut în Misia cea mare, ce era în timpurile vechi cinstită de elini, care erau niște nebuni și niște nerecunoscători. Acum este pretutindeni cinstită pentru credința, iubirea de Hristos și îmbunătățita petrecere a locuitorilor ei, a căror veste pentru faptele cele bune a ajuns până în Britania, Italia și până la stâlpii lui Iraclie (strâmtoarea Gibraltar).
Apoi, ca să arate că și din partea de răsărit este aceeași bunăvestire, a odrăslit și pe bunul Vendemian, care a dorit atâta necâștigare, încă din tinerețe, încât n-a agonisit nicidecum aur, argint sau aramă la brâul său, ci umbla cu o haină, fără alt veșmânt și neîncălțat. Nici traistă nu purta pentru pâine, după stăpâneasca poruncă cea dată către Apostoli. Precum era trupul dezgolit, așa a golit și sufletul de toate patimile și cugetele pământești, că nu gândea nici la cinste, nici la bogăția vremelnică; nu gândea la înălțimea neamului său și la cinste, nici la banii cei mulți și lucrurile cele mișcătoare și nemișcătoare, ci le-a urât pe toate ca pe niște gunoaie, și pe Însuși Dumnezeu l-a dorit. Apoi dorea de mic să găsească loc liniștit și netulburat, ca să vorbească cu doritul Hristos, rugându-se. Din pricina aceasta, a fugit din patria lui și s-a dus la Constantinopol, pentru ca să afle un oarecare monah îmbunătățit, care să-l călugărească.
Căutând dintr-un loc înalt al cetății, a văzut un munte departe de acolo, înalt și mai presus decât alții. Și întrebând pe cineva cum se numea acel munte, i-au spus că-i zice muntele lui Avxentie, în care era un om sfânt, care pustnicea acolo, deasupra, de mulți ani. Muntele acela era foarte aspru și cu vârf înalt, lipsit de toate cele de mâncare; ci numai pietre și lemne multe erau acolo. Deci, pentru cele trupești era cât se poate de amar și nefolositor, iar pentru suflet era loc priincios de mântuire; căci cele obositoare și amare ale trupului dau sufletului dezmierdare și îndulcire, precum zice fericitul apostol: Când suntem neputincioși cu trupul, atunci cu sufletul suntem sănătoși.
Deci, cât a auzit tânărul că era muntele strâmtorat și lipsit de orice mângâiere trupească, s-a bucurat și s-a veselit că a aflat loc după sufletul lui. Atunci a alergat cu osârdie către dânsul, precum aleargă către izvor cerbul cel însetat. Ajungând la Sfântul Avxentie, a căzut la picioarele lui, rugându-se cu lacrimi să-l tundă monah, în taină, ca să nu afle rudele și să-l împiedice. Marele Avxentie, văzând nemărginita râvnă a tânărului, a înțeles dragostea cea fierbinte ce avea către Dumnezeu. Drept aceea, nicidecum nu s-a lenevit, nici s-a îndoit de el, cunoscând, cu ochiul cel prevăzător, viața cea viitoare a tânărului. Mai întâi l-a învățat destul și l-a sfătuit, apoi l-a tuns monah. Tânărul atât de mult a sporit în ascultare și în celelalte fapte bune, încât a dat în fiecare zi rodul său, ca un pom bun care este sădit lângă apă.
După puțin timp a adormit marele Avxentie, lăsând pe fericitul Vendemian moștenitor al faptei sale bune și pildă a pustniciei, care a zidit singur o chilie foarte mică, mai jos decât chilia bătrânului, în care a stat cinci ani, având mintea totdeauna înălțată către cele cerești, și mai înainte văzând în odihnă petrecerea îngerilor, pe care se sârguia să-i urmeze pe cât putea, cu nevoința marii pustnicii.
Dar fiindcă locul acela era foarte vătămător și strâmtorat, cuviosul se chinuia foarte mult. Era foarte slăbit de asprimea locului și de multa postire. Drept aceea, văzând Tatăl cel de obște și Stăpânul nostru, Iisus Hristos, pe robul Său într-atâta strâmtorare și în pustnicie peste măsură, a venit de față să-l cerceteze. Arătându-se lui, i-a poruncit să se suie la locul fericitului Avxentie, ca să rămâie acolo până la sfârșitul vieții sale și să urmeze nevoința bătrânului, dar nu mai multă, pentru neputința firii sale.
Acestea a poruncit Stăpânul nostru, pentru două pricini: întâi, să nu rămâie locul lui Avxentie nepomenit (nefiind nimeni acolo), și al doilea, pentru ca să nu se chinuiască mai mult iubitul Său cu strâmtorarea cea de jos, și să moară devreme. Deci, s-a suit în vârful muntelui, unde se nevoia, sârguindu-se în cântarea de psalmi și la slujba sa. Dar vicleanul și urâtorul de bine, diavolul, nesuferind să vadă acest fel de luminător al lumii prea strălucit, ca să lumineze tot pământul cu strălucirea și cu petrecerea sa, cu care a scos pe mulți de la pieire, a adunat într-o noapte pe toți slujitorii săi, adică pe ceilalți diavoli, care s-au prefăcut în chip de vulturi, îngeri și corbi. Iar când cuviosul se ruga, strigau blestemații aceia ca să tulbure liniștea lui și nu-l lăsau să se roage; însă cu cât ei zgâriau ușile și pereții cu unghiile lor, strigând tare, cu atâta cânta mai tare și cu mai mare glas, în ciuda lor, încât i-a făcut de au fugit, neputând să calce în bolduri și să scrie în mare, după cuvintele Scripturii.
Să lăsăm acum cele despre pustnicia și petrecerea lui cea mai presus de om și să spunem ceva și despre darurile ce avea, de a prooroci cele ce aveau să fie; căci pagubă este celor iubitori de fapte bune, de vor tăcea.
Sfântul avea vreo câțiva ucenici și împreună lucrători și într-o vreme nu avea pâine nicidecum. Pentru aceea s-a întristat foarte mult, neștiind cum vor călători. De aceea, cârteau împotriva bătrânului precum altă dată israeltenii au cârtit împotriva lui Moise, ca niște nemulțumitori. Bătrânul văzând pe tineri răbdând de foame l-a durut inima și a zis către ucenicul său: „Pogoară-te din munte, să întâmpini pe omul care ne aduce pâini ca să mâncăm spre îndestulare”. Atunci fratele, de bucurie, a uitat foamea sa cea mare și, pogorându-se repede, a aflat un om care aducea mai multe pâini. Pe acesta l-a suit la mănăstire și l-a dus către cuviosul, apoi a scos pâinile și le-a dus la cei flămânzi, împărțind la toți și zicând: „Luați, mâncați și mulțumiți stăpânului, care ne hrănește pe noi nemulțumitorii, ca un suferitor de rele”. Iar ei au mâncat și s-au plecat dascălului.
A doua minune a urmat celei dintâi: „Într-o vreme nu avea untdelemn biserica nicidecum. Pentru aceea, eclesiarhul a lăsat candelele nespălate. Și întrebându-l cuviosul pentru ce nu poartă grijă de slujba sa, să spele vasele, precum se cuvenea, de vreme ce era ziua Sâmbetei, acela a răspuns: „Fiindcă nu este nicidecum untdelemn, n-a fost trebuință să se spele candelele în zadar și fără de vreme”. Atunci îi zise cuviosul: „Tu fă cu sârguință slujba ta și Domnul ne va dărui cele trebuincioase”. Astfel a zis; dar văzând că acei ce slujeau nu au osârdia să facă cele poruncite, a ocărât pregetarea lor și necredința către Stăpânul. Iar ei, în urmă, pregătind candela și împodobindu-le pe toate cum se cuvenea, au zis atunci către dânsul: „Iată, părinte, focul și candela gata; dar unde este untdelemnul?” El a răspuns, zicând: „Domnul nostru ne va trimite și untdelemn, ca un milostiv.” Deci, cu cuvântul s-a făcut și lucrul, căci a venit în ceasul acela un om necunoscut, pe care altădată nu l-au mai văzut, cu femeia și copiii săi, ca să-i binecuvânteze sfântul și au adus un dobitoc încărcat cu untdelemn. Binecuvântându-i fericitul și învățându-i cele spre folosul sufletesc, i-a liberat în pace. Iar pe ucenici i-a învățat să nu se îngrijească pentru lucrurile cele trebuincioase, ci să aibă totdeauna nădejdea lor spre Dumnezeu.
Dar nu numai darul proorociei îl avea cuviosul, ci și pe bolnavi îi vindeca în dar și mai ales pe cei idropici și pe cei ce erau bolnavi de splină. Pe scurt, a săvârșit atâtea minuni, încât este cu neputință să le descriu pe larg. Din acestea puține ce am spus, să cunoască fiecare și pe celelalte. Iar noi să venim la fericita lui mutare, ca să dăm sfârșit povestirii. Fiindcă pe pământ era născut ca un om, de aceea era nevoit să-și dea datoria, după cele pământești, potrivit cuvintelor: Pământ ești și în pământ te vei întoarce. Deci, bolind puține zile, a sfătuit pe ucenici și i-au întărit pe temelia credinței, căci pe lângă alte fapte bune ale sale, avea și cuvântul înțelepciunii, din darul Sfântului Duh. Învățându-i pe dânșii să aibă dragoste unii cu alții, și mai ales milostenie către cei lipsiți și scăpătați, s-a închis în chilia sa, închizând fereastra.
Ucenicii lui, care erau atunci mulți adunați, pentru râvna și urmarea lui, s-au mirat, căci altă dată n-a mai făcut așa, să se închidă atâtea zile, ci petrecea cu dânșii, învățându-i dumnezeieștile porunci. Deci, oricare încercau să rupă scândurile, să vadă ce s-a făcut dascălul lor. Dar ceilalți nu-i lăsau, crezând că nu cumva se îndeletnicește în vreo lucrare sau în rugăciune și-l vor tulbura”. Prelungindu-se vremea mai mult, îl strigau încetișor fiii lui, zicând: „Pentru ce, părinte, nu ne arăți luminata ta față și să ne spui, după obicei, cuvinte curgătoare de miere? Nu știi că prin frumusețea feței și cu podoaba cuvintelor tale, – după David, – ne încingem cu putere și suntem legați cu părinteasca ta dragoste mai mult decât iedera pe copac? Nu știi că rămânem întunecați când nu te vedem pe tine, ochiul nostru cel prea luminos? Deschide-ne ușa milei tale, grăiește urechilor noastre, întărește pe piatră picioarele noastre și îndreptează pașii iubiților tăi”.
Acestea și altele asemenea zicând, vărsau lacrimi, dar nici-decum nu se auzea glas de la părintele. Aceasta mai mult i-a tulburat și se tânguiau nemângâiați, temându-se că nu cumva s-a sfârșit. Pentru aceea au fost siliți să deschidă fereastra și, intrând în peșteră, l-au aflat pe dânsul, – o! minunată vedere -, îngenunchiat și mort, ca și cum se ruga.
A făcut patruzeci și doi de ani în acea peșteră de sus. După ce l-au plâns din destul, au pregătit cele de îngropare și i-au făcut mormântul în același loc, în care a săvârșit minunatele nevoințe și ca o albină a lui Hristos, iubitoare de lucru, a adunat cu sârguință mierea pustniciei. Atunci au venit la îngroparea lui puțini monahi din locurile cele dimprejur, căci era omăt mare pretutindeni, și mai ales pe vârfurile munților, fiindcă era întâia zi a lunii Februarie. Pentru aceasta nu s-au adunat mulți la îngroparea lui. Însă câți s-au aflat, au săvârșit câte se cădeau cu sârguință și l-au îngropat cu cinste și cu evlavie precum se cuvenea, întru slava Tatălui, a Fiului, și a Sfântului Duh, în veci. Amin.
Sfintele Mucenițe Perpetua și Felicitas
Actul martiric al sfintelor Perpetua și Felicitas, care au pătimit pentru Hristos împreună cu alți patru tineri creștini în timpul împăratului Septimiu Sever, este unul dintre cele mai complete și prețioase dintre actele martirice pe care ni le-a transmis Antichitatea creștină, în forma lor originală, în limba latină, redactate de un martor ocular – după istorisirea autentică lăsată de Sfânta Perpetua și după viziunea martirului Saturus, care a pătimit împreună cu ea. Se pare că Tertulian este cel care a construit începutul și finalul descrierii actului martiric (la începutul anului 203 lua amploare în Cartagina – Africa – mișcarea fanaticilor contra creștinilor, după ce împăratul Septimius Severus dăduse un edict pentru interzicerea prozelitismului creștin).
A fost deci arestată Vibia Perpetua, matroană romană, de 22 de ani, instruită și bine educată, căci în afară de limba latină vorbea și scria grecește, care aparținea unei familii înstărite, din orașul Thuburbo Minus – azi Tebourba -, situat la peste 40 de km de Cartagina, căsătorită, având un copil mic pe care îl alăpta, având tată un păgân fanatic și mamă pe jumătate creștină și doi frați, unul catehumen, și altul, copilandru, care murise din cauza unui cancer al feței. În momentul arestării era simplă catehumenă, adică nu primise încă botezul creștin.
Odată cu ea au fost arestați doi tineri de condiție liberă, dar modestă, Saturnius și Secundulus, Felicitas, sclava Sfintei Perpetua, și slavul Revocatus, toți catehumeni. Mai târziu s-a prezentat de la sine autorităților și Saturus, catehetul lor; deci erau două creștine și patru creștini. Numele martirelor Perpetua și Felicitas și ale martirilor care au pătimit împreună cu ele ni s-au păstrat și din inscripția de pe piatra lor funerară, descoperită în 1907 de arheologul francez Delattre, în Basilica majorum, ridicată pe mormintele lor.
Autoritățile municipale din Thuburbo, voind să se descarce de orice răspundere, au trimis cele două tinere femei și pe cei patru tineri la Cartagina, unde au fost închiși într-o temniță întunecoasă și oribilă, probabil lângă palatul proconsulului, pe coasta colinei Bârsa. Comunitatea creștină din Cartagina, prin diaconii Tertius și Pomponius, le-a venit imediat în ajutor, obținând pe bani de la conducătorul închisorii o ameliorare a situației creștinilor închiși. Astfel, Perpetua a putut primi pe tatăl ei care, în zadar, a încercat s-o înduplece să se lepede de creștinism, pe mama și pe fratele ei, copilul pentru a-l alăpta, rudele și prietenii, încât, putând alăpta copilul, i s-a părut închisoarea „ca un palat”. De la arestare și pe tot parcursul martiriului, Perpetua este stăpânită de credința puternică în Iisus Hristos, Care, cum credea ea, va suferi împreună cu ea și cu ceilalți martiri, și de dorința neclintită de a deveni martiră, luptându-se în sine cu dragostea de mamă, față de copilul pe care îl alăpta și de părinții ei, care nu înțelegeau noua credință creștină și nu se bucurau de martiriul ei.
Perpetua și cei dimpreună cu ea puteau primi în închisoare pe tatăl, mama și fratele ei, rudele, prietenii și cunoscuții.
În prima viziune pe care a avut-o la închisoare, Perpetua s-a luptat cu diavolul, înfățișat ei sub chipul unui balaur, pe care l-a învins și a intrat biruitoare în paradis. Acolo a văzut șezând pe un scaun un bărbat înalt, cu părul alb, în haină de păstor, ce i-a dat împărtășanie.
După câteva zile, Perpetua și cei dimpreună cu ea au fost duși în forul din Cartagina, spre a fi judecați de procuratorul Hilarianus. Cu toții au refuzat să abjure credința creștină, spre marea indignare și iritare a păgânilor. Perpetua n-a cedat nici rugăminților pline de lacrimile tatălui său. La sfârșitul interogatoriului, procuratorul Hilarianus le-a dat pedeapsa capitală: condamnare la moarte , fiind dați fiarelor sălbatice în ziua de naștere a cezarului, (Geta, fiul împăratului Septimiu Sever), care corespunde datei de șapte martie anul 203.
În așteptarea pedepsei, martirii sunt duși din nou în carceră. Perpetua are acum două noi viziuni. Într-una îi apare fratele ei, Dinocrate, mort de copil, care i s-a arătat acum lângă un bazin cu apă din care putea bea spre a se răcori, vesel și vindecat de boală. În altă viziune s-a luptat cu un egiptean urât la înfățișare, care preînchipuie diavolul, pe care ea l-a biruit, zdrobindu-i capul cu călcâiul.
Catehetul Saturus a avut și el o viziune. Se făcea că martirii au fost duși de patru îngeri în paradis, unde au găsit pe alți martiri: Jocundus, Saturnius, Artaxius, care au fost arși de vii în prigoană, și pe Țuintus, care a murit în închisoare. Au întâlnit pe episcopul Optatus și pe preotul Aspasius, care erau certați între ei și stăteau despărțiți și triști, iar martirii i-au rugat să se ierte unul pe altul și să se împace.
Dintre martiri, Secundulus a murit mai înainte în închisoare. Felicitas, sclava Perpetuei, fiind însărcinată, a născut în luna a opta, în condiții foarte grele, o fetiță, pe care a luat-o s-o crească o soră creștină. Astfel, a putut să sufere și ea martiriul împreună cu ceilalți, căci justiția romană interzicea ca o femeie însărcinată să fie executată.
În ajunul pătimirii, pe când martirii luau ultima cină, numită agapă (masa dragostei), s-au strâns păgânii, curioși să-i privească. Dar catehetul Saturus i-a mustrat, zicându-le: „Nu vă este de ajuns ziua de mâine? Azi prieteni, mâine dușmani! Întipăriți-vă bine în minte, însă, fețele noastre ca să ne recunoașteți în ziua aceea, ziua judecății”. Auzind acestea, păgânii s-au retras înfricoșați, iar mulți au crezut în Hristos.
A doua zi, martirii, două femei și trei tineri, au suferit pătimirea pentru Hristos în amfiteatrul din Cartagina, înțesat de lume.
În timpul pătimirii, Saturninus și Revocatus au fost atacați de un leopard și de un urs, Saturus, de un leopard, iar Perpetua și Felicitas, de o vacă sălbatică. Un oarecare catehumen, cu numele Rusticus, a încurajat-o continuu pe Perpetua. Saturus, fiind grav rănit de un leopard care-i făcuse o mușcătură mare din care curgea din abundență sângele și păgânii în delir strigând: „Mântuit, spălat; mântuit, spălat”, ca unul care primise botezul sângelui, a cerut soldatului Pudens să-și scoată inelul din deget și, înmuindu-l în sângele rănii sale, i l-a dat „ca semn (al iubirii) și ca amintire a sângelui său”. După atacul fiarelor, martirii au fost duși în mijlocul amfiteatrului, unde li s-au tăiat capetele. Perpetua, văzând ezitarea gladiatorului, i-a dus singură la gât mâna lui tremurătoare.
Pe mormintele celor cinci martiri, s-a ridicat mai târziu în Cartagina o mare basilică, Basilica majorum.
Cuviosul Petru din Galatia
Acesta fiind de șapte ani, și-a lăsat părinții și s-a dus la Ierusalim, apoi în Antiohia. Acolo închizându-se într-un mormânt, petrecea viață pustnicească, nemâncând nimic o zi întreagă, iar a doua zi, târziu, gusta puțină pâine și apă. Apoi era făcător de minuni, tămăduind bolile și izgonind diavolii din oameni. Viața și minunile lui le descrie fericitul Teodorit, episcopul Chirului, și pomenește despre maica sa. De două ori a tămăduit-o cuviosul Petru: o dată de orbirea ochilor, când a sfătuit-o cu înțelepciune să nu se înfrumusețeze cu podoabele cele din afară, iar a doua oară, de durerile cele grele de după nașterea acestui Teodorit și acum, fiind aproape să moară, a întors-o de la pragul morții. După aceea, pe o fecioară oarecare, nevăzut a răpit-o din mâinile voievodului cetății, care voia s-o necinstească cu sila, iar pe slujitorul acela l-a orbit. Apoi pe mulți îndrăciți i-a izbăvit, cu rugăciunea de duhuri viclene. Ajungând la adânci bătrânețe, s-a odihnit cu pace, având de la nașterea sa 99 de ani, dintre care șapte a viețuit lângă părinți, iar 92 i-a petrecut în pustiu.